agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1956 .



Dupa
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Neverteller ]

2004-06-03  |     | 



După



Mă prăbușesc, fără drept de apel și fecundat de o lene ireversibilă, într-un somn fără fund. Acum da, acum e bine, acid și para-descriptibil, un bine maimuțăresc și orgiastic. Îmi spuneau pe vremuri „omul senzațiilor”. Mă revoltam, desigur, rațiunea mea trebuia să fie întotdeauna persistentă și consistentă. Le explicam ore în șir că sufăr de o luciditate feroce, că sunt un exemplu de logică elegantă, de ținută științifică. Râdeau, evident că râdeau, doar aveau dreptate. Dar eram foarte ofticat. Ca să le prezint argumente forte, luam o carte care trata pe larg științele și practicile oculte și, fără să demonstrez nimic, îl batjocoream pe autor. Noaptea puneam la cale tot felul de ritualuri, singur, în camera mea. Ce e ciudat e că nu simțeam că m-aș preface, eram absolut convins că am dreptate. Deși este clar că nu reușeam nici un fel de magie, insistam. Eram Alesul, bineînțeles. Dar eram foarte modest. Niciodată nu-mi afișam această forță latentă. Treceam printre ei ca un veșnic poet, demn și conștient de nimicnicia lui în fața puterii divine. Și jucam, jucam ca un câine turbat cu spume negre însăilate în ochi, jucam noaptea pe străzi și furtuna cu vodkă și cafea și cădeam strivit de sudoare și de plămâni pe fluviul de piatră de sub tălpile mele carbonizate.
Îmi plăcea să mi se spună „te iubesc”. Ajunsesem chiar să plătesc oamenii doar ca să aud chestia asta. Dar nu pe oricine, să ne înțelegem. Ieșeam de obicei singur în Cișmigiu și băteam aleile. Când vedeam pe cineva foarte obosit, foarte enervat, fără speranță, dar cu cearcăne, începeam să-l urmăresc. Îi pândeam întregul ansamblu de tresăriri ale pleoapelor și ale colțurilor gurii, îi simțeam toate unduielile trupului în cel mai profund extaz al organismului, îl sorbeam și-l striveam respirându-l cu o aviditate de sălbatic nenăscut. Când mă confundam tot cu personajul pornit ca o erupție a criptei minții mele, zburam neidentificat în eter și mă opream lângă el. Îl băteam pe umăr, îi întindeam 50.000 și-i spuneam să-mi zică. Omul zâmbea acordat cu ființa mea, dar înțepător. Spunea ceva scurt și fugea. Eu rămâneam cu senzația de „te iubesc”. Eram un senzațional, da, da, daaaa! Un universal senzațional.
Mă cam compătimesc. După n-am mai reușit. Molusca din mine se-mpingea în valuri tectonice afară din sufletul meu și, contagioasă, își destrăbăla tentaculele. Chiar așa: stradă-cimitir, asfalt-fund de ocean, cer-gămălie orbitală, case-cartoane, copaci-gunoaie, frunze-pungi. Câinele, sticla, gardul, bomba. Culori, măști, perpetuum mobile, băutură, nu, chimie organică, muzică-Hiroshima. Și ea, desigur, o plajă lângă mai multe mări de mucuri de țigară. Păr deloc, o șuviță blândă de țărână cu salivă pe obrazul stâng. Goală pușcă pe un munte de cartoane. Câinele ocupa mai mult spațiu decât ea, sticla lângă tâmplă, triumf alcoolic, gard zvâcnind rece pe brațul tânăr, degetele rănind aerul de lângă bomba de pe umerii ei. Ochi inexistenți. Închiși de fapt în hăul violent de vânăt din jurul lor, dar aprioric imposibili. Sângele meu aproape de venele ei, sucul creierului meu în venele ei, fibrele mișcării mele. Ea era reperul meu de coagulare, sintaxa mea. M-am îndreptat către patul regal, foarte rece, în timp ce mă chinuiam să smulg din buzunar o hârtie de 50.000. Toți banii mei miroseau în noaptea aceea fără lună plină, spre insatisfacția mea, a proteză dentară. Nu știu de ce. De fapt, totul a început cu bufetul acela. Am cerut un ness fără zahăr. Arăta normal, mirosea bine și avea un gust foarte calitativ. M-am îndepărtat sorbind cu grația mea de poet metafizic și de Ales al divinității. După vreo cinci metri, dând să mai iau o gură, m-a-nțepat o stridentă aromă de salivă învechită. Când mă uit: o proteză dentară! Măi să fie! Știam eu de mult că e omenește să aberezi, dar în halul ăsta? M-am întors indignat, să reclam acestă evidentă și dezgustătore impertinență, dar am observat în pahar după cinci metri același vechi și desuet fluid al sufletelor lirice: ness, pur, decisiv, ness. M-am întors din drum. Știam de mic copil că e omenește să halucinezi, dar nici chiar așa, domnule. Când observ iarăși gluma proastă. Câțiva pși înapoi, ness, câțiva înainte, proteza. Înciudat că nici măcar nu pot să constat momentul acesta absurd al înlocuirii, încep să cercetez asfaltul. Nimic nefiresc. Mă uit mai bine. Nada! Îngenunchiez, privesc mai atent, îmi lipesc obrazul de piatră, îl frec de ea, ascult, miros, pipăi… Trotuar de București și-atât! Poziția era riscantă, dar nu mi-am dat seama pe moment. Un țigănuș mic și mizerabil îmi înfige țigara aprinsă într-o fesă. Senzația sinistră nu m-a înfuriat, ci m-a pus pe gânduri. Asta era: ritualurile mele aveau efect! Era un semn de la Budha. Cu siguranță, eu eram Alesul. Mi-am strâns mândru proteza la piept, izvor de înțelepciune supremă.
Da, așa fusese dimineața acelei zile. Pe la amiază mi-am dat seama că toate oasele mele se zbat într-un uragan de adieri de proteză și că nu mai am absolut nimic de făcut pentru restul zilei și pentru restul vieții. Nu mai aveam chef nici să aud „te iubesc”. M-am așezat în fund, răstignit într-un palat de hohote demente care-mi curmau năvala respirației, ca un drăcușor fiert în cele mai suave clocote ale flăcărilor. Mă zbăteam în comedia existenței mele ca un parașutist într-un copac, înspăimântându-mă de rictusul propriu, pe care-l zăream parcă prin ochii unui african călătorind în deșert, de la distanțe oficial imposibile. Tot ce simțeam era c-am să și plâng la un moment dat, dar că la sfârșit de tot am să tac ca un sclav de faraon spălându-i picioarele cu ape din Oceanul Paralel, care poate că exista pe vremea aia. Am adormit în stradă și m-a trezit un rocker bărbos care mă claxona de la aparența de volan a unui trabant: „Bă turbatule, îmi naște cățeaua!”. Ce urât, m-am gândit, să vorbești așa despre femeia care-ți poartă copilul. „Da’ tu crezi că veterinaru’ ăla are de gând să-și petreacă următoarea veșnicie la muncă?”. Aha, deci își bătea joc de ea ducând-o la veterinar. Extrem de revoltat, m-am așezat în fața mașinii într-o atitudine monumentală prin seninătatea mea celestă. Vorbele îmi ieșeau înțelepte, sacre și profunde, iar glasul meu tuna ca vocea marilor noștri voievozi. I-am aruncat omului o privire sfredelitoare și justă și-am grăit: „Domnule, nu-ți permit, prin forța mea spirituală superioară și prin înțelepciunea mea seculară să vorbești astfel despre femeia ta!”. Omul, de o obrăznicie ieșită din comun, s-a prăbușit într-un râs diavolesc. „Fugi, mă, de-aici, că trec peste tine!”. Nu am putut accepta așa ceva și-am vorbit: „Blasfemia ta este de neiertat în fața sfințeniei mele alese.”. Bineînțeles că, foarte amuzat, tipul a demarat, forțându-mi majestatea să se sustragă din calea sa. De-atunci și până noaptea am colindat străzile prăfuite ale universului patriei mele interioare.
Manipulat de propria mea voință săltată în ceață, am scos bancnota. Atunci m-a cuprins o foame supraomenească, de parcă stomacul meu se transformase într-o mașină milenară și kilometrică de măcinat, de ros și de tocat. Hălci imense de pământ, nemăsurați litri de țărână, saci de meteoriți, infinități insațiabile de gaz interstelar și de materie intergalactică. Aș fi putut îngurgita ore în șir, chiar și anti-materie, o foamete era în mine chinuită ca Dumnezeu silit să-și siluiască lumea. Îmbătrânisem. Prea mult, mai mult decât ar fi fost civilizat. Am luat proteza și mi-am fixat-o în gură într-un gest de demențială amorțire. Gândire? Paradox? Doar oamenii, nu și eu. M-am apropiat de ia și i-am întins hârtia. A deschis acuzator ochii și i-a lipit de cer. Toată cenușa lor incendiase bolta și oripila dulceag aerul într-o ceață furtunoasă care adormea ființa în întregimea ei de șarpe multicolor. Continuitate. Apoi m-a privit firesc, infantil și lipsit de orice interes. Brațul mi-a tresărit a doua oară în încercarea de a-i oferi banii. Privirile ei s-au umplut atunci până la refuz cu întrebări. „Ca să-mi spui…”. Ce să-mi spună? Vorba mi se înșurubase în gât și mă împiedica să respir. Atunci mi-am dat seama că nu există practici oculte, că nu sunt nici un ales și că mă cuprinde tăria unei lucidități atroce. Ochii ei s-au jucat în mine și mai uimiți. „Că…”. Nimic. M-am dezbrăcat îmbrăcat în irișii ei și m-am întins pe cartoanele murdare lângă ea. Banii rămăseseră tolăniți alături de noi și nimeni nu se sinchisea, nici măcar câinele care ne încălzea, masiv, patul nupțial. Eram dezgustat de simpla idee de a auzi rostindu-se acel „te iubesc”. Nu știu ce s-a putut întâmpla, dar m-am trezit împins de vânt chiar peste ea și am pompat din instinct. M-am prăvălit alături și mi-am privit burta cum se înalță în nesfârșire, lată și multă. Apoi am simțit mișcări mărunte și violente înăuntru, bruscări aproape diavolești. Sub ochii ei înfiorați și hohotind de râs, am născut și am murit neînțelept, după.

Pe mine m-a născut tata, dar m-a născut bătrână, în timp ce murea. Sunt o tipă grasă și copioasă, un mic dejun grațios și vulgar în mijlocul junglei, pe spinările șerpilor. În rest sunt destul de normală, ceea ce mă face aproape neinteresantă. Sunt autoarea „Dialogurilor cu himenul”, magnifică operă din care mă simt obligată să citez: „Măreață poartă,/ Istoria ta/ Mă face să tremur:/ Căpățânos la început,/ Obosit și bun apoi/ Și iarăși închis.”. Profunzimea acestor versuri făcând parte dintr-un lung poem mă cutremură și astăzi. Desigur, această creație mă definește. În viață mi-a plăcut cel mai mult țigara de după. E drept că n-am avut ocazia s-o fumez decât de vreo trei ori, deoarece, cum bine se știe deja, bărbații, din punct de vedere sexual, sunt mult mai atrași de tinerețe decât de intelect, iar eu, cum am mai spus, sunt născută bătrână. Dar mă voi putea considera întoteauna o mare expertă în domeniu. Cunoștințele mele asupra tehnicilor sexuale sunt etrem de vaste, iar talentul meu nu cunoaște margini, mai ales că mă autosatisfac cu regularitate. Lumea spune despre mine că sunt o complexată obsedată și am încercat să-i conving pe toți de falsitatea ipotezei demonstrându-le pe viu, dar nu am fost acceptată tocmai din cauza complexelor lor.
Tata mi-a lăsat o moștenire senzațională: o proteză dentară. Este cu atât mai uimitor cu cât știu că tata a murit cu toți dinții-n gură. Aventura mea cu această moștenire este chiar mai surprinzătoare: am ieșit să cumpăr pâine. Păarcă iadul se mutase în rai și își luase toate flăcările cu el pentru a-și mobila decent noul sediu. Căldura se împrăștia în suflete ca o furie de vară virgină și înfierbântată. Valuri enorme de aur topit frământau aerul dilata și mutilat de arsuri. Transpiram ca o făclie de fluvii, dar foamea era prea puternică. M-am oprit la colț și-am cerut o pâine. Am plătit și-am dat să plec, dar când să ajung în fața ușii descopăr cu stupoare că pâinea se mâncase singură, iar eu eram mai grea cu un kilogram. Am coborât enervată și, trecând prin sfredelul infernului, am mai luat una. A naibii viață, mi-am zis, iarăși s-a mâncat, sunt cu două kilograme mai grasă. Dar am insistat până la pâinea numărul două sute. Stupefiant! Revoltată, m-am întors pentru ultima încercare cu proteza tatălui meu în gură. Ce-a fost după! M-am postat în fața vânzătorului și-am rânjit. Ce-o fi avut nu știu, dar a sărit pe mine, mi-a sfâșiat hainele și m-a violat cu nervi, în draci. Am zăcut după ceva timp, iar apoi am observat că tipul născuse un băiat i-am murit neânțeleaptă, după.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!