agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1635 .



Fum
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Neverteller ]

2004-06-03  |     | 



Fum


Viața mea, un fum intens și nedeslușit pe o vagă pânză de gânduri absurde. O splendidă iritare ce mi-a acaparat sufletul, m-a învelit într-o cochilie de ceață unde am simțit oceane reci și turbate, vrăji de femeie tristă și rea, ploi ca imense cristale muzicale, ochi bântuiți de dorințe și de tăceri. N-am fost altceva decât un fumător mult prea fericit pentru țigările lui, un înger infinit de vicios. Însă aripile mele s-au retras la loc în omoplați, înghițind alene tot ce era în mine sacru. Și iată-mă, prieten drag, la treizeci și cinci de ani, animal slab cu coastele frânte și cu plămânii zdrobiți.
În fiecare dimineață vine la mine o ființă îmbrăcată-n alb. Spun “ființă” pentru că, din lumea mea ambiguă, nu-mi pot da seama dacă e femeie sau bărbat. Deși, după umflăturile grețoase ce încep din piept și curg indolente și nerușinate (aproape vulgare) până la buricul înălțat pe o movilă monstruoasă de carne, aș spune că e femeie. Hai să considerăm că așa este, să-i spunem, dar, Femeia. Are un coș enorm și voluptuos deasupra cotului drept, care parcă nu mai vrea să explodeze. Sclipirile lui de un galben murdar îmi par nemăsurat de fantastice în clipele mele de cea mai pură luciditate de care sunt în stare. Parcă e o piatră prețioasă tânără, un chihlimbar deșertic. Are și bărbie triplă, care îi atârnă savuros pe un gât încrețit și gros. Fălci puternice și duioase, dinți mici, murdari, lipsă, care mi se arată de fiecare dată altfel în golul existenței mele maladive. Îmi plac buzele subțiri și încleștate, gata oricând să înjure într-o limbă aproape necunoscută rațiunii mele. Aștept (trebuie să-ți mărturisesc, răbdătorule!), ca un porc erect, să-și înceapă trilurile cu vocea ei groasă și agresivă, deși n-am auzit-o niciodată înjurând. Ochi mici și spălăciți, cu o tentă inocentă și nereușită de viclenie, întunecați de zbârcituri scabroase. Dar eu m-am îndrăgostit mai ales de o sprânceană vopsită, mult prea pensată și veșnic ridicată, descoperind adîncituri senzuale și terifiant de iremediabile în frunte, de un neg păros de pe clavicula grasă și de un ușor tremur isteric al gambei neepilate atunci când se apleacă să mă învelească și dă la iveală o coapsă deformată de celulită și de vene albastre, pe care dresurile ciupite plesnesc. Da, scumpule, crucește-te, căci într-adevăr m-am îndrăgostit de bestia asta nevinovată, iubitoare, mămoasă, caraghioasă ca infernul lui Dante, mai urâtă ca vechiul nostru infern biblic și profund spiritual. Ultimele rămășițe ale depravării mele de caz patologic răsar când, văzând-o, mă trece fiorul acela obscen și nefericit pe care îl cunoaștem cu toții. Așa e, acum pot să recunosc: sunt teribil de pervers. Aceste pofte nenaturale se ascunseseră de mine câțiva ani, pentru ca să revină acum și mai mutilate, mai diabolice. În tinerețe visam fetițe grase de șapte ani, femei flămânde și muribunde din Africa, actrițe invalide, chinezoaice cu un ochi lipsă, femei măritate cu bețivi, bătute și violate, fotomodele drogate, adolescente furioase, masochiste, sataniste și proaste. Asta mă stârnea. Dar în halul ăsta? Greu de crezut la un pianist respectabil și lipsit de orice talent ca mine! Nu-i nimic, să ne mulțumim pentru moment cu „Femeia”, sau ce-o fi.
Așadar, ea îmi spune în fiecare dimineață că sunt bolnav de cancer, că mai am doar câteva zile și că o să mă îngrijească ea. Nu știu ce să mai cred. Fantomele de fum m-au lipit atât de tare de sânul templului lor infam și luxos, încât neg cu putere că aș fi bolnav altundeva decât la cap și uneori cred că tot ce mi se-ntâmplă e doar o altă cameră cu vechituri din casa lor. Și totuși, aș vrea să fiu sigur că, dacă e adevărat ce-mi spune iubirea mea, nu mă las dus fără să las cuiva mica mea avere: trupul descompus, pianul găurit, rochia de seară sfâșiată a unei amante care s-a călugărit recent (a murit acum doi ani de supradoză, când a încins de una singură un chef răsunător în pivnița mânăstirii). Tot ție vreau să-ți las, pentru că ești singura persoană pe care o mai recunosc, un sac cu cartofi, ceașca mea de cafea, seringa cu care umpleam într-a-ntâia rezervele de la stilou, o jumătate de sticlă de Cola, prima mea brichetă, un sul de hârtie igienică din care am folosit puțin ca să șterg sângele de pe podea când am vrut să mă sinucid, mormântul bătrânului meu papagal tâmpit ca un vierme, o mie de lei de pe noptieră, cartea cu bancuri despre comuniști, o solniță spartă și un pantof de-al soră-mii. Acesta este deci un testament. Dar înainte de a intra în posesia acestor bunuri de o incontestabilă valoare spirituală, vreau să-ți povestesc anumite secvențe care mi-au construit această fericire absolută.
Cea de pe urmă, dar cea mai intensă, a fost când am vrut s-o dezvirginez pe Femeie (ți-am spus că e fată mare?). Era o zi ploioasă, pe care stafiile tăcute ale melancoliei o sufocau în infinite șoapte de dragoste. Pomii își zgâlțâiau membrele nefericite, scărmănați de vântul acela de sfârșit de lume, violent și universal. Cerul era negru și umflat ca pântecul unei gravide. Îi simțeam travaliul, ploaia-embrion stătea să cadă din străfundurile lui reci și curate în sufletul meu. Mai simțeam și o muzică nervoasă ca o talie de acrobat, care se implanta în mine, scurgându-se în creier. Era ceva obsesiv, probabil relicve ale vremii în care dădeam concerte (am dat doar două concerte). Nășteam și eu odată cu cerul și instinctele mi-au răbufnit deodată în piele. Și a intrat ea, cu o expresie sinceră de idioțenie absolută, pe care am admirat-o îndelung. Nu mi-am mai putut stăpâni foamea la vederea acelei figuri și am mușcat-o de brațul nespălat, m-am așezat în genunchi și i-am sărutat picioarele. Toanta a leșinat și în acel momoent am simțit un extaz divin: începea să plouă, Femeia inconștientă zăcând pe jos cu pumnul strâns lângă genunchiul meu. Cel mai deplin sentiment a fost acela că, în spatele pojghiței de vulgaritate pentru care mă acuz, mă judec și mă condamn, după mizeria trupului și sufletului, după rușine și obscen, după toate vinovățiile scabroase, exista o duioșie și o grație care m-au copleșit, m-au învins. Mâna aceea albă la genunchiul meu... Am început să plâng ca un copil, păcatele detestabile îmi coborau de pe suflet, mă curățam și mă înălțam, sufeream și mă căiam, îmi descopeream, sub masca mea denaturată puritatea, copilăria, fericirea de a vedea o cireașă atârnată lângă ochiul verde al mamei mele...
Dragul meu, eu nu sunt vulgar și nici pervers, sunt doar un om care se apără de atacurile normalității mincinoase. Nu-i lăsa pe alții să mă judece, căci eu o fac cel mai bine și cel mai sever. Lasă, dacă poți, acest joc murdar să-și urmeze cursul viciului până la sfârșit, căci eu mă vreau desfrânat. Sunt prea slab ca să-ncerc să fiu tare. Lasă-mă să mă reneg singur pentru aceste fapte deosebit de urâte, pe care le recunosc, le regret, dar nu le opresc. (Mi-e lene...teamă, poate...).

Vreau să trec acum la începuturile nenorocirii mele. M-am apucat de fumat la zece ani. Atunci mi s-a arătat cel mai hâd univers, acela al mândriei viciului, al vanității de a fi om. Devenisem obsedat. Fiecare înțepătură în piept era o operă de geniu, o revelație a propriului meu lirism. Fumam oriunde: pe bloc, în baie, la ghenă. Visam fum, tânjeam după fum, adoram fumul. Puteam să-l fac să pară torent sua draperie de ceață, praf luminos sau buclă albastră. Era cea mai frumoasă creație a mea, sclavul meu, prietenul și visul meu. Ieșind din plămâni, inspirația mea prindea viață și mă făcea să mă gândesc la nemurire, la îngeri, la poezie. Frumusețea lui orbitoare și nocturnă îmi fura suflarea, mă transforma într-o creatură frenetică și iubeam. Începusem să iubesc cu disperarea aceea care mă ofilea. Puteam eu să știu că iubirea mea era ură, că extazul meu era răzbunare, că muream sub ochii mei măriți și roșii, pe care îi credeam senini?
Și fumul creștea sub privirile mele. Mă jucasem atât de mult cu el, că începusem să văd teribile și simple forme luminoase: un cerc, un triunghi, un nor... Mai târziu s-au legat în statui, măști, peisaje. Începusem să simt pe la vreo treispezece ani că plăcerea aceea inițială se transforma treptat în nebunie, necesitate, nefericire. Dar eram mai legat de euforie decât de viciu în sine și am devenit atât de depresiv în dorul meu, încât fumam ca un turbat. Acea feerie a înjunghierii plămânilor, gustul unic al fructului oprit se constipaseră cu desăvârșire și ajunseseră la banal. În schimb, formele fumurii își creșteau miracolul, însetate în mintea mea de viață. Uitasem nenorocirea neplăcerii viciului în lupta cu o nouă dilemă: cum să smulg ființa din neființă, cum să creez cu propria mea minte o nouă Evă, care să nu depindă de Dumnezeu? Da, îl sfidam pe El, și în ce hal! Fără pic de subtilitate sau de inteligență, dintr-un impuls frenetic și nerușinat. Regret această lipsă de respect a mea pentru un adversar cu mult mai puternic decât mine. Evident, nu puteam să-mi rup o coastă și să fac singur o femeie, dar, surpriză, lirismul meu ilicit mi-a oferit soluția înălțării: coasta era în fața mea, gata smulsă din plămâni. Numai sufletul lipsea... Suflet, suflet, suflet! L’âme... O obsesie care m-a urmărit feroce timp de doi ani.
Și iată-mă , la cincisprezece ani, creator sublim. Voilà cum mi s-a-ntâmplat opera (într-adevăr „s-a întâmplat”). Era una din nopțile acelea în care singurătatea, regina adevărată a Egiptului (Cleopatra e o mistificare, ea a fost de fapt suferința căzută în formă brută pe pământ), atacă, cucerește și ucide cu o grație de odaliscă. M-am lăsat, cu creierul redus la simple și primitive impulsuri electrice, dus de ghearele el trandafirii pe culmile vinete ale visului. Am alunecat într-un somn atât de lucid atunci, încât am crezut că eram treaz. Prezența paralizantă a singurătății pe umerii mei era un fel de entitate coagulată și îmi intra în oase, mă făcea să vibrez de atâta splendoare. Mi-a apărut în fața ochilor, ca pe un ecran spart, o ceață albastră și aurie, care a început să se rotunjească și să se transforme deodată, să prindă voluptate și să... nu știu... să devină! O geană, un șold, un obraz, un umăr, o femeie, un început de lume și de apocalipsă (eu cred în continuare că apocalipsa a început odată cu nașterea universului și că se manifestă neîncetat și invizibil printr-o mișcare lentă și continuă). Vedeam prin ea, doar era pur fum... M-a privit fix în ochi și am cunoscut adevăratul extaz, ceva ce nu se poate denumi decât „cosmic”. Era excitație fizică, psihică, metafizică sau metapsihică, nu mai știu ce naiba era. Înălțare în cea mai primitivă curgere a visului. M-a privit deci și mi-a vorbit: „Îți las doar cuvintele cu care să te rogi pentru mântuirea mea.” Și a dispărut. Toată învălmășeala de gânduri! (Între timp mă trezisem și-mi aprinsesem o țigară.) Orgoliul meu umflat ca un burete plin de apă (privea, se mișca, vorbea, devenea, era creația mea...), iubirea și pasiunea în același colț al minții mele, în sfârșit unite, excitația adevărată, nu cea porcoasă pe care o simțim ca „bărbați” toată viața! Reușisem să fabric un fum al meu, mult superior celui de țigară (avea viață), independent de tutun, pe care pot să-l folosesc oricând, pentru că nu îmi viola doar plămânii, ci și întregul trup. Eram de-a dreptul divin!
Dar exista ceva care mă înfiora, mă făcea să vreau să fug de fantasmă: îmi spusese acele cuvinte cu o figură tristă și impenetrabilă, nu participase la miracolul meu. Părea că ar suferi de propria ei naștere. Cea mai violentă senzație era că îmi spusese ceva despre mine, din mine și asta nu-mi plăcea. Ar fi însemnat că m-am construit doar pe mine însumi din fum, nimic mai mult. Mi-am dat seama că întârzierea ei de cinci ani (cinci, băiete!) era încercarea de a evita o catrastofă de care eu, în prostia mea, nu eram conșient. Nu voia să apară pentru a nu face amândurora acest rău al creației noastre. Terifiant! Dar eu (sunt un porc tâmpit și insensibil!) am obligat-o să fie! Ce cretin (creștin?) sunt!
Și uite așa, de douăzeci de ani încoace am același vis, aceeași devenire, aceeași privire halucinantă, aceleași cuvinte! Nucleul păcatelor și mizeriei mele! Greșeala vieții mele, iubirea mea! Dar, în definitiv, cu ce-am greșit eu? Am făcut pe Dumnezeu doar pentru mine, alte pretenții n-am avut decât să nu mai fiu singur! N-am făcut nici un rău civilizației! Oricum, cert este că m-am apucat zdravăn de fumat, fără oprire sau speranță și că acum nu mai știu dacă fumul e vis sau realitate. Doar pe Femeie și pe tine vă mai recunosc ca oameni de pe o planetă pe care m-am învârtit și eu pentru cincisprezece ani de zile.
Sunt teribil de obosit. E prima oară când îmi doresc să fi înțeles măcar o dată muzica, vreau să dispară marele păcat pe care mi l-am făcut, care mă împiedică să pricep măcar un acord. Dar știu cu toată forța mea că odată cu ea am să mor și eu. Mi-e somn.
Odată mi-a spus Femeia că am dureri mari, că noaptea mă zbat și urlu, că am început să chelesc, că am cearcăne negre și mari. S-ar putea să aibă dreptate, pentru că mi se pare că am simțit un junghi în inimă. Da, cred că am totuși cancer și dureri pe care trupul le simte, dar mintea le refuză, că sunt groaznic de bolnav. În sfârșit, am să mor și am să iau cu mine și nenorocirea pe care am durat-o cu nesimțire și inconștiență.
Ei, prietene, mi-e bine, dar aș dormi nițel, să-mi mai trag sufletul. Nu, doar dorm, stai liniștit, n-am murit încă! Vine, o simt, mă duc la ea!
Ah, să nu uit: îți mai las și cuvintele cu care să te rogi pentru mântuirea mea...



Christian




-Laura! Laura!
-Ce e? Vin, ai răbdare! Hai, spune.
-Uite!
-O scrisoare, dragă, ce-ai?
-E de la Christian. De unde o fi scris-o?
-De ce?
-Uită-te pe ea, toanto!
-Pe cine faci tu toantă?
-Citește, bine?
-Ce l-o fi apucat pe nătărău’ ăsta?
-Îți amintești de tipu’ care și-a dat foc acum două zile?
-Ce-i cu el?... A, doar nu crezi că era el!
-Sigur era el... Da’ știi ce-i cel mai ciudat? El n-a fost niciodată fumător!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!