agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3736 .



O proza idioata complet
proză [ ]
sau despre cum poti sa fii prost

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [raluca_2004 ]

2004-05-23  |     | 



O PROZÃ IDIOATÃ COMPLET SAU DESPRE CUM POÞI SÃ FII PROST


Mă duceam spre serviciu când un gândac mi-a tăiat calea și s-a oprit uimit, cu antenele imbecile spre ochii mei la fel de imbecili în dimineața aceea. L-am storcit. Nu aveam nevoie de cineva care să-mi aducă aminte de propria-mi idioțenie.
-Și ce faci, pleci până la urmă?
-Măi, încă nu știu, dar poate la anu’...Cine știe?
-Păi, și ce să faci acolo? Freci podele?
-Dacă trebui, frec și podele...
Eternele povești din autobuze, tramvaie, metrouri, despre plecări la cules de căpșuni, la cules de ciuperci ( pentru care îți trebuie, mai nou, diplomă, probabil de ciupercar ) sau discuții între studenți ratați doar pentru că sunt din Europa sud-est.
Și mă tot îndrept spre serviciu și nu mai ajung o dată...
-Este cineva Constantin și Elena?
-De ce?
-Ca să le spun un ,,la mulți ani” și poate să-i pup?
-Vezi poate e vreun elev Costel sau Elena să-i pupi pe ei.
Răutate gratuită. Mă ridic și plec din cancelarie. Prefer fumoarul unde geamurile sunt din termopan, pereții sunt jupuiți ca după un război internațional, și măsuța este rotundă. Și ești singur. Pot să stau cu tot corpul pe fotoliu. Să mă afund în nebunia de fotoliu, și el jupuit, dar de altfel foarte comod.
-Doamna profesoară, puteți să ne dați și nouă un subiect de discuție sau de meditație? Avem nu știu ce oră și ne plictisim.
-Vedeți și voi dacă proza lui Bukowski este sau nu sexuală.
-Mulțumim. Mai aveți vreo carte la dumneavoastră?
-Am renunțat la obiceiul de a lua cărți după mine pentru că va crede lumea că sunt intelectuală și nu vreau să le zgudui universul interior. Mi-ai adus poeziile, Ana?
-Da, acum scriu o piesă.
-Tot despre Cristian?
-Nu, nu mai pot să-l suport. L-am ucis în proza anterioară.Acum cred că o continui pe Mini.
-Cum te mai simți?
-Cred că până la 18 ani voi ajunge ori la balamuc ori în groapă.
-Citește jurnalul lui Jeni Acterian. Vei vedea că și alții au avut sentimentul acut al morții.
Creierul îmi muncește, este ca un calculator care sortează informațiile și dă soluții. Plutesc pe holuri, printre elevi. Un copil, cred că de a XI-a, stă chircit într-un colț. Nu-l cunosc. Nu pot intra în mintea lui. Mi-e frică. Plec. Intunericul este acolo. Este bine. Miroase a tei pe stradă. Lumea este amețită și obosită. Caută ceva cu privirile înfrigurate. Unii vor găsi răspunsul, alții nu. Merg mai departe, tot mai departe.

A doua zi: examen la master, facultate, emoții.
-Domnișoară, nu înțeleg ce vreți să spuneți prin acest referat. Care este până la urmă nota dominantă a spiritului european?
-Am vrut să demonstrez că nota comportamentală a fost supusă în timp transformărilor ideologice.
-Și protestantismul, catolicismul sunt ideologii?
-Da, ideologii religioase.
-Singurul model comportamental care a fost transformat vreodată de o ideologie, și chiar produs de ea, a fost ,,omul nou” sau homo sovieticus.
Colega mea iese, enervată. Conștientizarea greșelilor produce întotdeauna dureri de cap. Mai ales greșelile spuse atât de sincer și direct. Iau un zece și plec. Tot spre liceu.

-Alo, bună! Ce faci?
-Încă nu știu.
-...Vrei să ne vedem azi? Ai timp?
-Nu am chef să te văd azi. Te deranjează?
-Nu. Cum să mă deranjeze pe mine?
-Bine, atunci hai că mai vorbim, bine?
-Păi, nu ai timp mâine, poimâine, într-o zi?
-Azi nu pot să știu dacă mâine vreau să te văd sau nu. Pa.
Închid. Mă agasează întrebările. Am răspunsuri. Dar nu ceea ce vrea el să audă. Mă întorc spre mine. Mă ucid singură. Pentru că așa e mult mai bine.
Acasă, mail de la el: autocompătimire- relații dezastruoase, faptul că nu am nici o reacție, nu vede un feedback la ceea ce vrea el, încearcă să mă facă să mă simt vinovată. Îl șterg. Prostii și imbecilități de rănitul răniților. Mă obosește. Scriu, citesc Miller și Anais Nin. Mă așteaptă Catherine Millet. Să aștepte. Ascult Patricia Kaas. E ok și tonul de blues mă transpune total în carte. A la Woody Allen.
A treia zi: Facultatea de Drept, biroul de eliberare a diplomelor.
-Bună ziua, sunt absolventă a Facultății de Litere, iunie 2003. Aș dori să-mi iau diploma.
Liniște, căutare somnolentă.
-Da, v-am găsit, dar nu aveți foaia matricolă.
-Dar doamna secretară mi-a spus că le-a trimis pe toate.
-Domnișoară, nu înțelegeți că nu o avem! Și nici nu e treaba noastră să ne interesăm pentru fiecare student care nu are foaie matricolă!
Mda, plec. Þipetele îmi fisuraseră timpanul și creierul. Resimțeam tonalitățile și când am ieșit. Nu mai auzeam autobuzele.
Facultatea de Litere, peste o jumătate de oră, secretariat ( înainte fumasem o țigară ):
-Eu am trimis foile voastre de acum două săptămâni!!!
Îmi bagă o foaie sub nas pe care erau trecuți studenții cărora le trimisese diplomele. Sau așa crede ea. Nu am reușit să mă văd pe acolo. A luat-o prea repede.
-Săptămâna asta a venit la biroul ăla una nouă și nu știe ce și cum.
Facultatea de Drept, biroul de eliberare a diplomelor, peste 15 minute ( înainte fumasem două țigări ):
-Domnișoară, nu este foaia dumneavoastră.
Au început să o caute toate. Forfoteau ca si cum toata agitația lor ar fi facut sa apara miraculos foaia.
Plec, înapoi la Litere- eram trecută la studenții care absolviseră română-engleză, eu terminând română-franceză.
Foaia mi-o recuperez, dar diploma nu. În altă zi.
Lumea în sine e un carusel, un bâlci al oricăror deșertăciuni. La liceu.
-Raluca, poți să mă ajuți, te rog frumos, cu ceva? Eu iar te curtez. De ce crezi oare?
-Nu știu, domnule director. Nu am de unde să știu.
-Vai, dragă, de ce ești supărată?
-Pe vreme, domnule director.
-Da, a plouat atât de mult în ultimul timp...Dar uite ce vroiam să-ți spun. Ne-a venit o foaie de la inspectorat și trebuie ca mâine să te duci la o acțiune.
,,Acțiune”? Ceaușescu?
-Ce...acțiune, domnule director?
-Este ceva cu Uniunea Europeană, ceva cu copiii, vezi și tu acolo.
-Dar mai multe detalii nu...
-Dar de unde să știu, că inspectoarea numai asta a spus.
-Mâine nu pot. Trebuie să fiu de dimineață la facultate să predau un referat foarte important.
A plecat. Cu tot corpul lui gros și respingător. Mai bine. Oricum era dezolant să vezi prostia întruchipată.
Ies pe stradă. Mă lovesc de lumini și ele de mine. Respingere.
-Hai, dă-mi și mie un ban...
-Ai văzut, dragă, ce nesimțit? De parcă nu putea să treacă de fundul meu?!
-Hai, maică, urcă o dată în tramvaiu’ ăsta că pleacă!
-Nu vezi, domnule, că mă împingi?
Mă afund în zgomote. Mă urc în mine și mă cobor succesiv. Tremur. Mă întreabă cineva dacă mi-e rău. Mă simt bine. Friguri îmi cuprind corpul și mă duc cu ele.
-Ce mai faci, dragă? Uite ce adidași Nike mi-am luat! Am dat doar două milioane pe ei. Ce crezi?
-.....................
-Ce-i, dragă, cu tine? Ai ceva?
-Nu, doar că am stat toată noaptea trează.
-Iar ai citit. Eu nu mai pot citi. Deja m-am săturat. Am citit prea mult în facultate. Cum....
Am ieșit. Vorbele ei se izbeau de ușă. Rămâneau acolo. Oare de ce există asemenea oameni? Ne contaminează. Îmi sting ultima lumină. Plec. Strada mă înghite ca un receptacul. Mă supun. Mă integrez asfaltului ud. Mă evapor în aerul parfumat. Nu mai sunt. Doamne, e divin! Privesc oamenii și nu îi percep. Pupilele mi se dilată, intră în trotuar și se pierd. Pielea mi se scurge, carnea se macerează, oasele se destramă, venele se sparg, creierul se împrăștie. Limfă, sânge, celule, atomi...sunt pierduți pentru vecie. Și mă ucid. Nu mai exist.

II. Lumina îmi înțepa. Ochii. Autobuzul își târa corpul metalic printre celelalte obstacole.
Călca leneș asfaltul diluat de căldură.
- Haide, băi, treci o dată cu rabla aia a ta! Nu vezi că că ești prost!
- Cine te-a întrebat ceva, băi, șmechere? Sau vrei să te calc?
- Ia uitați-l pe copilu' Minune! Ce merțan are!
- Păi, normal, la banii lui! Dacă cântă la nunți de baștani!
?! Lume în autobuz. Subiecte stupide produse de minți îmbuibate de ziarul ,,Libertatea”. Fata de la pagina cinci e în top. In topul idioțeniilor.
- Ce faci, domnule, scoți pistolul la mine? Cine te crezi?
- Băi, puțoiule învățat, dacă îți dilesc una, te omor, mă, auzi, te omor!
Scosese arma. O îndrepta spre celălalt cu brutalitate. Vroia să-l termine. Să-i stingă orice sâmbure de viață. Fiori. Tremuram. Șocul îmi paraliza orice mușchi. Vroiam să-mi extirpez ochii pentru a nu mai vedea. Nervii, pentru a nu mai simți. Centrii nervoși, pentru a nu mai gândi.
- Bună ziua!
- Bună ziua!
- Domnișoara profesoară, Tiberiu e un băiat bun.
- Zău?
- Domnișoara profesoară, a făcut o copilărie. El nu a vrut să vă jignească.
- Doamnă, are 18 ani.
Imbecilitatea lua forme monstruoase. Simțeam că vreau să urlu. Nu mai vedeam decât o gaură întunecată care mă atrăgea spre tenebrele ei. Vroiam să mă supun.
- Doamnă, a scris în teză ,,Dacă femeia n-ar exista, poetul nu s-ar mai masturba”.
- Vai, dar nu știam că e chiar așa!? Dar, totuși, nu a făcut-o conștient.
Eram prea obosită. Am plecat. Vorbele se pierdeau în spațiul dintre mine și ea. Era o femeie prea banală. Prea urâtă.
-Ce faci, iubito?
- Cred că mă urc pe pereți.
-Vrei să ne vedem? Ai chef?
El, cel puțin, întreba dacă am chef să-l văd. Am apreciat asta.
-Nu atentez la libertatea ta?
-Nu ai cum. Tu nu ai preț.
Clișeu. Oboseală lingvistică. Dar, totuși...Era atractiv.
-OK. Hai, când?
-Vrei mâine?
Își lua o distanță temporală. Nu mă dorea atât de mult. Era bine. Era calmant. Nu mă sufoca.
- Păi, hai mai bine joi. Seara o am liberă.
- Da, și eu am multe de făcut. Te mai sun eu.
Vroia să pară ocupat. Îmi spunea că are agenda în față. Căuta un ,,interval” pentru a mă vedea. Disimulare. În fine, nu mă interesa în mod deosebit dacă nu sau da. Mă simțeam mai bine.
Seara: în pat, simțeam greutatea cărților de pe noptieră. Erau destule: unele pentru dizertație, altele pentru plăcrea de a fi citite. Nu că s-ar exclude cele două categorii. Numai că este vorba despre acele lucruri condiționate de care încerci să te îndepărtezi. Încerc un Martin Page. După douăzeci de minute mă obosește subiectul. De ce aș dori să citesc despre unul care s-a hotărât să devină prost? Mă știu pe mine în fiecare zi. Și? Continui ,,Jurnalul” lui Sebastian. Mă șochează polgromul. Mă enervează imposibilitatea lui de a o avea sau nu pe Leni Caler. Scrie despre un amor pierdut cu o Jeni. Caut în jurnalul lui Jeni Acterian data echivalentă. Plângea după niște ochi negri. Sebastian avea ochii negri. Coincidență? ,, Hai s-o lăsăm încurcată”. Sting lumina. Adorm.
Dimineața: trezire grea, prea multă lumină, pupilele mă dor, mă enervează că nu am timp să-mi termin proza de pe site. Iar plec la 9 și mă întorc la 9 seara. Frustrant până la disperare.
-Ce faci, Ionuț?
-Băi, la coadă la inspectorat.
-Unde pot afla și eu niște informații despre dosar?
-La Casa Corpului Didactic.
-Și asta unde este?
-Ieși din liceu și mai mergi puțin.
Iau informațiile, plus o foaie de completat și mă întorc. Vreau să intru într-o sală. Mă ,,acostează” o domnișoară cam nervoasă.
-Ce număr ești?
-La ce anume?
-La stat la coadă.
-Coadă pentru ce?
-Păi, intri, îți iei dosarul vechi și revii, îți completezi fișa aici și după aceea te așezi la coadă și aștepți să ți-l depui.
Nu știu dacă ea își dădea seama cât de ridicol este totul. Dacă lista sau coada rezolva ceva. ?! Am intrat, mi-am luat dosarul vechi, am stat tot în sala aceea, am completat fișa, mi-am depus dosarul și am plecat. Am lăsat în urma mea o coadă foarte furioasă. Și oameni disperați pentru ore, continuități, detașări etc. Mai mult decât deprimant.
Orele la liceu erau ,,comprimate”, după expresia unui coleg la fel de comprimat. Era banchetul claselor de a VIII-a. Am plecat mai devreme.
Târg, motoare, acasă. Citesc din nou Sebastian- este revigorantă drama lui de conștiință. Mă hrănesc cu dramele altora. Și găsesc la el același sentiment al ,,bătrâneții” înainte de vreme ca la Jeni Acterian. Numai că la el nu este explicabilă prin concret. La ea, prin cancer. Îmi aranjez cărțile cumpărate la Târg. Sunt prea pline rafturile. Trebuie să mai ,,degajez”. Mă gândesc la perioada de hibernare din vara asta când trebuie să citesc tot ce am acumulat anul acesta. Și adorm. Mă obosește și gândul. Ideile mi se învălmășesc, ochii mă ustură îngrozitor. Visele îmi sunt și ele obositoare. Concentrate, grele.
Mă obseda fragmentul. Visam aceeași imagine de două nopți. Trebuie exorcizat. Și l-am scris. Simțeam o furie extraordinară. Scriam, creionul sfâșia hârtia. Mă omoram pe mine. Și pe el. Mai ales pe el. Dar la sfârșit l-am cruțat. Nu a fost numai vina lui. Și recunoașterea acestui fapt mi-a făcut mult mai bine. M-am simțit mândră că am fost în stare să recunosc. Că și eu sunt implicată. Că nu sunt absolvită de ceea ce credeam a fi apanajul bărbatului. Dar visul mă storsese de energie. Am băut o cafea cu mâna tremurând. Imaginile mi se perindau prin fața ochilor. Nu puteam scăpa de fantasmele nopții.

III. –Crisule, trec azi pe la tine.
-Te aștept.
La 7 seara sunt la firmă. Cristina îmi dă un capuccino. Discutăm despre proze. Îmi spune că eu scriu poezie. Poeme în proză. Că ar suna mult mai bine în versuri. Nu mă văd scriind poezie. Nu pot concentra atâtea idei și sentimente în câteva rânduri. Poate sunt omul spațiilor lungi. Poate. Afară plouă torențial. Stăm sub strașină zgribulite. Mă rencofortează prezența ei. Este destul de inteligentă pentru a mă lăsa în pace. Doar în momentele când o iau razna. Schimbăm cărți. Îmi spune de Jonathan Coe. I-a plăcut. L-am citit, dar nu tot. Trebuia să dau cartea înapoi. Singura carte unde avem diferențe de receptare este ,,Piticul”. Se supără pentru că ei îi place. M-a plictisit. Pentru că o citeam seara și eram prea obosită.
-Bună, Nadia.
-Bună, Raluca. Cristina, nu îmi lua poezia. Citește-o aici. Sau îmi aduci xeroxul înapoi.
E prea personală. Nu se poate despărți de scrisul ei. Îți trebuie o mai mare detașare. Este încă crispată de problemele sale.
Dorobanți, Romană, Universitate, Unirii. Din Romană până la Unirii, pe jos. Discutăm. Poate sunt banalități. Ele vorbesc despre serviciul lor. Eu tac. Înghițim distanțe lungi. Asfaltul ne înțeapă tălpile. Ajung acasă. Simt că Nadia mi-a luat-o pe Cristina. Sau Cristina se lasă luată. Sau e doar o impresie paranoidă.
Simona este. Atât pot spune despre ea. Își lansează cartea. Este extraordinară. Vorbește despre Gellu Naum. Vorbește mult. Se simte bine. Îi pomenește pe studenții ei. Sunt într-adevăr speciali. Scriu un roman colectiv. Mă duc să-mi dea un autograf. Îmi scrie o dedicație emoțonantă: ,,Pentru Raluca-,,Matrioska" - o Simonă”. Nu am acea iubire a unui cititor față de un autor preferat. O iubeam pe Simona înainte de a o cunoaște. Da, din cărți. Dar o simțeam atât de aproape prin cât de mult mă identificam cu trăirile ei, cu sentimentele ei. Nu era o idolatrizare a scriiturii, a imaginarului, cum a fost pentru Mircea Cărtărescu.
- V-am adus și prozele ,,copilului”.
- Mulțumesc, Raluca. Vorbim, da?
- Vă caut eu la facultate. Vă mulțumesc mult.
,,Copilul” era pentru noi Ana. Ana, elevă, care scrie o proză absolut excepțională. Poate multe lucruri sunt în plus. Mai ales în poezia ei. În proză, în schimb, a avut niște faze cărtăresciene, dar i-a trecut. Nu-i mai place de Cărtărescu. Sau poate doar o spune pentru că îmi place mie prea mult. Îi place la nebunei Bukowski. Tot ce a apărut. Îi place Miller. Și este clasa a X-a.
-Alo, bună ziua, doamna?
-Da, aici doamna. Ce faci, Anule?
-Doamna, putem să ne vedem în week-end? Aveți timp?
-Anule, când nu am eu timp pentru tine?
De fapt, eu și Ana plănuim să o aducem pe Simona la cerc. Să o ademenim printr-un scenariu suprarealist. ,,Să o lăsăm încurcată” printr-o înscenare construită din fragmente din romane contemporane. Ne mai gândim. Să vedem ce va ieși. Oricum, tot pentru cerc am vorbit și cu Florin Lăzărescu. Să vină să citească ceva din romanul lui. Sau din jurnalul lui de pe net. Iar mă mai gândesc.
Și acum tot asta fac, mă gândesc. La faptul că mâine am cercul cu copiii-trebuie stabilită o temă. Că mâine trebuie să trec pe la facultate să duc cărți. Că trebuie să încep o dată dizertația. Că trebuie, trebuie, trebuie...iar eu nu mai știu unde sunt în ecuația asta. Sau sunt peste tot. Mă mai gândesc...







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!