agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2379 .



Retrospecție
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Adim ]

2004-04-15  |     | 



Copilul – nenăscut încă.

Se agață de un cuvânt, de un gest. Gestul, strigăt metamorfozat. Strada, doar un drum pe care picioarele îl poartă mecanic, alb. Sub soare, întunericul. Alt cuvânt, alt gest. Uneori este “ trebuie “, alteori este “ hai “. Rostește în gând și “ trebuie “ și “ hai “ și iarăși “ trebuie “ și iarăși “ hai “. Zvâcniri, destinderi, lanț nesfârșit. Nădejdea. El ține cu toate simțurile nădejdea asta. Singura care îl salvează. Orele, limbi șovăitoare. Bat mai repede. În el. Dans cu umbre și lumini, zvâcniri adunate.
Astăzi dă examen. Proba decisivă.
Palidă și amețitoare umbră este nădejdea. Pulsează în coșul pieptului, în mâini, în tâmple, în mâini. Da, era copil. Privea cu jind, cu palmele strânse pe sârmele gardului din fundul grădinii, jocul copiilor de dincolo. Picioarele mecanic îl apropie de locul probei. Picioarele alb îl apropie. Picioarele palid îl apropie. Gesturile îl apropie. Cuvintele îl apropie. Simte nevoia cuiva. Sau, mai degrabă, de ceva. Fără nume dorințele. Probabil ceva imprevizibil dinspre afară. Înăuntru sunt cuvintele și gesturile. Ele nu-l mai ajută. Ele duc înainte. Ele se scurg în timp. Orele bat mai repede. Puls străin.
"Podul de piatră s-a dărâmat"
Era jocul lor. Al copiilor de dincolo de gard. Așteptarea ucide. Așteptarea.
În această zi el a murit de câteva ori, ca să-și verifice credința în ceva. Cuvintele-moară, gesturile-strigăt. Lanț nesfârșit. Mereu “ trebuie “ și mereu “ hai “ și iarăși “ trebuie “ și iarăși “ hai “. Valuri inundă ochii.
!A venit apa și l-a luat !"
Pleoapele se închid să acopere cuvintele, să le oprească, să le întoarcă. Setea. Setea de cuvinte, de apă și cuvinte, sete de gesturi largi.
Poarta. O hârtie. Multe cuvinte scrise. Încă un cuvânt și scările. Necontenit urcăm scările astea. Una, două…El numără în gând scările, zecile, miile de scări.
Mii de scări, fiecare o treaptă, o prăpastie, un strigăt, o apropiere – vai, apropierea asta ! – o luptă, un zbor. Zborul. Copiii de dincolo aveau și un cântec al lor. Glasurile sunau șovăitoare, dar libere :
"Am și milă, am și dor
Dar n-am aripi ca să zbor."
El urcă necontenit. Poate ar trebui numărate sunetele. Sunetele ieșite de sub tălpi. Și sunete sunt scările de piatră șovăitoare. O treaptă…una, două scârțâituri…fac trei…una, două, trei trepte…scârțâiturile…câte au fost? …De la început. Nu, urcăm. Începutul este căderea.
De ce întuneric ? Nu mai sunt pași. Numai scârțâituri. Sfâșietoare. Prelungi. Nu mai sfârșesc scările și nu se mai poate întoarce. Mai jos sunt trupuri și nădejdi. În lături pereții. Duri. Se unduiesc în același sens. Înfioară atingerea lor albă.
Sala. Așteptarea. Zece minute și-a spus.
Zece minute ți-ai spus. Sete. Hai, bea ! Mai bea puțin! Încet. Să simți cu buzele fiecare strop. Iarăși sala aceea. Câteva scaune. Priviri. Pași tulburi. Gesturi. Nu, cuvintele s-au pierdut. S-au retras în priviri și de acolo au coborât bâiguind și rotindu-se în fiecare corp. Surde. Doar pulsuri.
Geamuri deschise , dar tu nu privești în afară. Acolo este liniștea cenușie și tu ai nevoie de liniștea ta.
Să aștepți pe culoar. Primul candidat a intrat.
Omul de la ușă privește absent. Trăsăturile lui, tăceri. E mai bine așa. Numai tu trebuie să te ajuți. Hai ! Mișcă-te ! Câteva aplecări, brațele înapoi, nu te vede nimeni ?
Peste câteva momente trebuie să iasă primul examinat. Hai, curaj ! Poți să ai acum ? Dar trebuie. Ușa se va deschide să te cuprindă. Ce uriașă este ? gardul uriaș din copilărie, mare și de netrecut. Încheie-te la haină ! Mersul sigur ! O să fii pus într-o balanță farmaceutică. Curaj ! E unica șansă. O singură dată în viață îți este dată marea șansă. Și copiii știu asta. Ești încheiat la haină. Batistă. Mersul sigur. Acum. Apasă pe clanță !...De ce nu apeși pe clanță ? Pe toate ușile și clanțele și copilăriile din lume, de ce nu intri ? Aștepți să fii invitat sau împins de la spate ? Aștepți să ți se deschidă ? Termină odată cu moțăiala asta caraghioasă în fața unei uși ! Apasă pe clanță. Apasă pe clanță, om de șindrilă destrămată ! Da ! Intră ! Intră ! Acum.
Trepte. Ochelari. Sunetele pașilor tăi.
Sunetele pașilor mei. Trepte. Ochelari imenși. Reflectoare. Setea. Apă de-adevăratelea. Trepte. Am nevoie de un loc numai al meu. Fără priviri. Numai al meu.
Podul de piatră
Ochelarii. Se urnesc. Aleargă. Treptele aleargă. Reflectoarele aleargă. Și nu se mai poate așa. Respirația nu mai curge, aleargă. Sufluri bolovănoase. Comisia nu se vede. În locul ei rotiri solare de trepte și de ochelari. Mai trebuie aer.
A venit apa
Rotiri amețitoare. Ochi de apă, apă învârtejită. Crește și aleargă. Ochi de Argus. Zeci de ochi de Argus, sute de ochi de Argus, mii de ochi de Argus, infinitate de ochi. Emoția, ce este emoția ? Nu-i timp. Am nevoie de definiții ? Altceva, cuvintele…care sunt ?…Cuvintele sunt trepte. Acum se poate, acum, acum, acum. Care sunt ?…” trebuie “. Da . Trebuie, trebuie, trebuie. Nici nu se poate altfel. Visez. În stânga trepte. În dreapta ochelari. În stânga ochelari. Aceeași. Se rotesc. Aleargă. Aici sunt singur. Apă ! Ultima oară. Ochelarii sunt stăvilare. Zbuciumul care mă salvează, care mă distruge. Aleargă. Zbuciumul dorit. Spre care întind mâinile, spre care sunt târât, care mă chinuie, care mă atrage, catre mă trădează, care mă cheamă, care mă supune. Înfrânt.
Tot mai uriași, ochii. Se apropie. Se unesc. Se contopesc. Mă stăvilesc. Mii, sute, zeci…Unul singur. Ochi de pisică. Uriaș. Galben. Fosforescent. Iluminiscent. Pupilă de ciclop în care…sigur…sunt palmele mele de atunci. Palmele mele scâncesc a singurătate și a dorință pe gardul grădinii și aici, în fața comisiei. Copiii își văd de podul lor de piatră, de setea lor după aripi, după zbor. Copiii aceea respirau aerul străzii fără împrejmuiri. Pe gardul grădinii au rămas scâncete de copil. Rotirea nu contenește. Rotirea unui singur ochi. Al cui ? Ah, dacă m-aș putea smulge de sub lumina lui. Dar trebuie, hai, trebuie, hai și trebuie și hai și iarăși trebuie și iarăși hai ! Ochiul trebuie să aparțină cuiva. Trebuie. Sunt cel stăpânit, dar am drepturile mele. Dreptul de a vedea. În fața mea doar piatră…piatra asta !…alcătuirea asta imensă de piatră !…neclintirea asta !…Sfinxul. Uriașul. Neclintitul. Sunt în fața lui. Singur. Tocmai eu ? Va trebui…să răspund. De data asta sfinxul pune întrebări. Dar dacă…Înapoi ? Nu pot. Þeapăn mă strânge corpul. Sfinxul mă țintuiește cu privirea lui uriașă. Trebuie să răspund. Doar după asta începe visul. Ce glas uriaș. Cuvintele, sunete fără articulații. Sfinxul a vorbit : “ Ne înălțăm zburând
sau zburăm într-o continuă
înălțare ? “
Nu știu. Nu cred că știu. Nu cred că știm. Nu știu. Nu știu ? E totul prea strâmt. Prea aproape acest bloc de piatră. Dacă întind mâna mă lovesc de respirația de piatră a gurii lui. Stau prea mult. Eu trebuie să răspund…eu…eu...Eu sunt carne și spirit. Respirația mea e caldă. Ochii îmi sunt calzi. Mâinile se mișcă și vorbesc. El este piatra. De unde puterea asta de a mă întreba ? Singur mă las stăpânit, biruit, inventariat, clasificat, clasat, declasat…Eu sunt omul. Ana lui Manole și-a sădit viața din pântec în temelie. Trepte. Ochelari. Ochelari imenși. Poduri de piatră peste ape nebiruite. Reflectoare. Ochelari. Trepte. Ochelarii aleargă. Treptele. Reflectoarele aleargă. Treptele aleargă. Nu ! de data asta eu să întreb, iar el să-mi răspundă. Dacă știe. Poate neștiința lui este începutul meu. Să întreb. Întreb. Ochi de piatră. Gânduri de piatră în trup de piatră. Întreb :
" Podul de piatră s-a dărâmat,
dar n-am aripi ca să zbor ?
Căderi și urcări. Aprinse zvâcniri în brațe de copil răstignit pe gard. Tăcere. Tăcere de piatră. Între mine și el, tăcerea. Răspunsul îl știu numai eu. Ar fi fost simplu, ca toate rezolvările știute dinainte. Așa, am să-l rostesc tot eu, să se deschidă drumurile și să urcăm mai departe. Þeapăn mă strânge pieptul. Degetele mele, brațele mele. Răspunsul are doar câteva cuvinte. Dar ce se întâmplă ? Chin zadarnic. Nu știu. Nu mai știu ? Cine mi-a smuls mâinile și a lăsat în locul lor un om. Unde-mi sunt gândurile și singurul meu răspuns ? Să mă fii despuiat tocmai acum ? Glasul acesta străin. Da, sunt spectator al acestui glas. Pare să vină din trunchiul meu, dar inima nu-l vrea așa, îl așteaptă să se schimbe, să dea locul cuvenit glasului meu, vorbelor mele. Pereții îmi fură articulațiile. Mi le fură și eu nu mă pot apăra. Sforțări zadarnice. Trupul nu mă mai ascultă. E atât de țeapăn. Liniștea pătrunde peste cuvinte, liniștea dizolvă și râde de cuvintele pocite ale unui glas de piatră. Tăcere. Tăcere dură de piatră în trepte. Înăuntru nu se află nici o comisie și nici un candidat. Pe scenă doar un sfinx de piatră.

În sală copilul, nenăscut încă, țopăie, tot țopăie într-un picior în jurul sfinxului de el acum însuflețit :
Vom face altul pe mal în jos,
Altul mai trainic și mai frumos.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!