agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5991 .



Modelul cultural european - 1
proză [ ]
regula, excepția și nașterea culturilor

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Constantin_Noica ]

2004-03-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Bogdan Gagu



Viața omului și a culturilor reprezintă, la drept vorbind, o dezbatere între regulă și excepție. Natura, ca și omul, stau sub legi; omul își prescrie în plus, pentru comportarea sa, reguli; el instituie, pentru acțiunea sa în lume, norme. Însă legile, regulile, normele admit în fapt abateri. Vom încerca să arătăm că abaterile nu se ivesc numai în fapt, ci că sînt și de drept. Le vom cuprinde pe toate sub formularea „excepții față de regulă“ și vom sugera, cu ajutorul lor, o prezentare a tipurilor de om din perspectiva tipurilor de cultură la care conduc excepțiile față de regulă. Există cinci feluri de excepții: unele care infirmă regula, altele care o confirmă, cele care o lărgesc, cele care doar o proclamă și, în fine, cele care devin ele regula.
În comunitatea restrînsă a familiei sau în cea lărgită a societății, pe căile însingurării cu sine sau pe cele ale supunerii la ceva mai înalt, stăruie rînduieli, comandamente, decaloguri sau prescripții, peste tot. Nu oricine are cunoașterea legilor sub care trăiește, ci singură cultura i o dă; în schimb oricine devine conștient de regulile pe care este dator să le respecte, spre a fi om, și de normele cerute, spre a fi făptuitor și eventual creator în sînul lumii sale.
Dar se definesc oamenii și culturile numai pe temeiul principiilor pe care le invocă? sau mai degrabă se definesc prin marginea de abateri pe care o îngăduie aceste principii? Înaintăm afirmația că tipul de excepție în care ne așezăm hotărăște, deopotrivă cu principiile, de om și de cultura respectivă. Aceasta vrea să spună că mai însemnat, de pildă, decît sensul de viață al cuiva, care poate fi de fiecare dată altul, și decît viața cuiva, care e de fiecare dată încărcată de arbitrar, este raportul lor („În ce raport stai față de legea ta?“); iar la fel se dovedește a fi și raportul dintre manifestările unei culturi și fondul ei de principii. Atunci, cercetarea omului și a culturilor devine cu putință, în măsura în care ea lasă de o parte o materie schimbătoare, anecdotică, istorică, în favoarea unei forme, respectiv a unui raport stabil. Regulile feluritelor societăți, sau chiar ale uneia singură, pot varia: zeii lor își pot schimba numele și funcția; dar dacă raportul dintre lege și excepție este același, atunci și tipul de om sau de cultură este același.
Există, dacă nu amplificăm prea mult, cinci excepții față de regulă, cele înfățișate mai sus. Întîi, există excepții care contrazic și infirmă regula. În această primă situație, regula devine intolerantă față de excepții, a căror ivire îi amenință singura ei formă de manifestare posibilă, care e siguranța. Așa trebuie să se fi întîmplat în comunitățile preistorice unde se practica totemismul, în cadrul căruia orice manifestare rituală și orice prescripție morală erau desigur comandate de cultul totemului. Numai că mentalitatea totemică a supraviețuit mult dincolo de lumile preistorice, ea fiind permanent activă în cîte un plan, de a lungul istoriei. Am putea chiar denumi, prin mentalitate totemică, intransigența oricărei reguli față de cea mai mică derogare de la ea. Mentalitatea reapare, de exemplu, în demersurile dogmatice, de ordin teoretic și practic, cele mai variate, de la cele religioase pînă la cele politice și din imediatul vieții istorice; căci dogmatismul se caracterizează tocmai prin aceea că nu admite excepții față de regulă, el sancționîndu le și căutînd să le înlăture, dacă nu le a putut evita.
În spiritul regulii față de care nu încap excepții — fie că îl numim spirit totemic ori nu — operează în definitiv, în multe privințe, și civilizația tehnico științifică de astăzi. Ea nu caută numai exactitatea perfectă, față de care orice abatere reprezintă un scandal, dar în planul realizărilor tehnice nici nu poate admite vreo abatere. Cea mai mică fisură, într un obiect sau instrument produs de tehnică, anulează produsul și poate conduce la rezultate catastrofale, cum se știe. Cu cît sînt mai rafinate produsele, cu atît ele reclamă o precizie mai mare, iar raportul între regulă și excepție este aici de așa natură, încît excepția e făcută să tindă spre zero și astfel, ca într un raport matematic, valoarea raportului, așadar siguranța mecanismului, să tindă spre infinit. Însă cu un asemenea spirit ingineresc, care a putut pătrunde pînă în zonele umane superioare, făcînd să se vorbească o clipă despre „inginerii sufletelor“, omul se așază într o condiție deopotrivă de supracivilizație și de subcultură totemică. A devenit rafinat la culme și a redevenit primitiv la culme. De vreme ce totuși nu poate renunța, pe plan tehnic cel puțin, la demiurgia lui atît de rafinată, de altfel și atît de greu cucerită, îi rămîne omului să pună în joc demiurgia doar acolo unde ea nu i primejduiește ființa spirituală și nu se primejduiește ea singură, cu riscurile ce aduce. Între timp, alte raporturi între regulă și excepție, nespus mai subtile decît acesta de primă instanță, stau să dea omului și culturilor un chip mai iscusit.
Există astfel, în al doilea rînd, excepții care confirmă regula, în loc de a o infirma, ca în primul caz. Gramaticienii sînt poate cei dintîi care să fi vorbit despre reguli morfologice sau de sintaxă ce lasă loc unor excepții neîncadrabile, pentru ei, în ordinea prin care îmblînziseră limbile. Cum puteau da socoteală ei de cele cîteva resturi de sălbăticiune a limbilor vii? Perplexitatea lor se transforma însă degrabă în soluția grațioasă, ori mai degrabă în expedientul de soluție: era vorba de excepții care, în fond, confirmau regula prin raritatea lor. Și este probabil că, după gîndul lor, soluția rămînea un simplu expedient, fără ca ei să vadă că acceptarea aceasta a unei situații de fapt exprima o situație de drept.
Peste tot, într adevăr, ieșită de sub rigoarea de la început a legii, excepția apare ca un drept pe care și l iau lucrurile și viețile în numele libertății. Însăși divinitatea își ia cîteodată libertatea de a face derogări de la buna întocmire a lumii,spre a vădi mai limpede care este ordinea cea dreaptă. Un apologet al religiei creștine, Chateaubriand, scria în Le Génie du christianisme că bunul Dumnezeu a îngăduit (așadar a făcut) să apară în sînul lumii monstruozități, care să scoată și mai bine în lumină felul cum ar fi arătat lumea dacă n ar fi fost mîna divină care s o modeleze. Excepția confirmă și aici regula.
La fel o confirmă în demersurile omului. Dacă, în cazul fericit, vom intra în comunicare cu alte ființe raționale, atunci semnalele noastre nu ar trebui să fie de la început exclusiv regulate: o neregulă în emisiunile de pe pămînt, alternată cu regula, ar arăta, ea abia, că sîntem și noi ființe raționale, de vreme ce putem încălca stricta regularitate a comunicării. Altminteri, semnale electromagnetice regulate pot emite și pulsațiile unui astru lipsit de viață, dominat cum este de ritmurile naturale.
În existența omului, eliberarea de rigoarea legii îl înnobilează într atît, încît ea înalță ființa umană, după unii teologi, deasupra rînduielii îngerești, atît de strictă. Totuși, aproape tot ce facem, cu libertățile excepției, confirmă regula, nu numai în ea însăși, ci și în felul nostru de a o înțelege. Putem uita o clipă, așa cum vrea să uite efectiv fiul risipitor din Biblie, care anume este legea de viață sub care stăm; dar pînă la urmă fiul își amintește de ordinea familiei și își dă seama că tot ce a făcut n a fost decît o abatere care a confirmat o. Iar înțelepciunea păstrătorului de lege, a părintelui, face ca fiul să fie atît de bine primit, în ceasul în care își regăsește ordinea, încît celălalt care i se supusese tot timpul, fratele risipitorului, nu mai înțelege nimic și se întristează.
Cînd însă înțelege, omul se bucură să constate că legea nu a fost intolerantă. La început se trezește bucuria gîndului obișnuit de a putea rîndui sub unitatea legii toate libertățile față de ea, spre deosebire de gramaticieni, care nu solidarizează excepția cu regula și judecă aici doar statistic, asimilînd regula cu simpla frecvență a cazurilor. După aceea însă, cu înțelepciunea secundă a omului, gîndul se bucură, nu atît de strîngerea diversității sub o unitate, cît de diversificarea unității într o multiplicitate liberă doar în aparență, întocmai vorbei cunoscute a lui Hegel, cum că un concept adevărat se confirmă prin tot ce îl dezminte; atît de departe de „expedientul“ de la început a ajuns gîndul gramaticienilor despre excepțiile ce confirmă regula. Iar acum, cînd s a creat un prim raport viu și mișcător între excepție și regulă, vor putea apărea raporturi noi, sub semnul cărora să se manifeste oamenii și să se desfășoare culturile.
Există într adevăr, în al treilea rînd, excepții care lărgesc regula, nu doar o confirmă. Acum abia excepția începe să și arate adevăratele ei titluri, ca și tăria ei. Excepția, ieșită de sub interdicție și din infracțiune, ca în primul caz, a încetat pe de altă parte să slujească, împotriva voinței ei, un stăpîn atît de puternic, încît s o ierte pentru răzvrătirea ei, și vine să clatine ea siguranța legii. Nici nu infirmă, nici nu confirmă simplu regula, ci o modelează, atît de intim s a împletit cu principiul de la care părea să se abată.
Pe această linie, o admirabilă noutate s a ivit în istoria culturii științifice. Oricine poate înregistra astăzi faptul că, de vreo două trei veacuri, legile se educă și ele. Teoriile științifice noi nu contrazic și înlătură pe cele vechi; le lărgesc numai, pentru a le face să dea socoteală de abaterile de la ele. Spre deosebire de tipul cunoașterii trecute, care de fiecare dată venea să arate cît de greșite fuseseră cele anterioare ei, s a ivit tipul de cunoaștere „prin integrări succesive“. În anumite limite, cunoașterea celor vechi nu fusese greșită; dar s au ivit, în zonele ce depășeau aceste limite, excepții de la regulă, iar atunci regula s a transfigurat.
Este ceea ce se întîmplase mai de mult într o cunoaștere științifică restrînsă, dar de un prestigiu incomparabil, sau egal cel mult celui religios de altădată: cunoașterea matematică. Atunci cînd s au făcut necesare numerele negative, ele au reprezentat un scandal pentru cei care gîndeau și calculau în limitele șirului numerelor naturale; dar teoria numerelor s a lărgit, dînd șirul numerelor întregi. Cu fracțiile (ce abatere față de număr, frîntura de număr!) teoria s a extins, adîncindu se în ideea de număr, pînă la șirul celor raționale; cu numerele iraționale pînă la șirul celor reale, iar cu imaginarul pînă la cele complexe. Dar: negativ, fracționar, irațional, imaginar exprimă tocmai excepția, în primul moment. Iată excepția obligînd regula să și schimbe chipul și educînd o în acest sens. Era ca și cum excepția ar fi cerut legii să intre în devenire și să devină nu altceva, ci aceea ce era în neștiutul și negînditul ei.
În fond, teoriile științifice care se lărgeau spre a cuprinde excepția intraseră, ca acei zei leneși ai religiei, în trîndăvie. Adevărurile noastre riscă să se prefacă în inerția noastră, dacă excepțiile nu le redresează. Astăzi, cînd științele găsesc pînă și în cosmos aceea ce știau dinainte, satisfacția legii nu mai este de a fi confirmată, ci de a primi provocarea excepției. Se întîmplă ca în legenda din Upanișade, în care femeia se prefăcea succesiv în toată partea femeiască a lumii spre a scăpa de bărbat, iar acesta, succesiv și el, în toată partea bărbătească, spre a se însoți cu ea. (Chinezii poate ar vedea un Yang în lege și un Yin în excepție.)
Atît de intim s au însoțit regula cu excepția, în cazul excepției care o lărgește pe prima, încît în gîndirea europeană a apărut, independent de ceea ce se întîmplă în istoria științelor, o întreagă doctrină filozofică, în armonie cu procesul istoric menționat: existențialismul. Cel puțin în versiunea sa populară, existențialismul acest lucru îl spune, cum că excepția lărgește regula. Cu formularea „existența precede esența“, în cazul omului, doctrina invocată înțelege să releve că legea omului nu e gata dată, ci cu fiecare existență umană, ba chiar în sînul fiecăreia, legea se redefinește. Tot ce făptuim, sub semnul și adesea sub blestemul libertății de a face, „ne face“ ca oameni.
Mărginirea existențialismului însă este de a atribui numai omului această necurmată lucrare, în timp ce — cum o vedeau în cazul cunoașterii — legile, esențele, generalurile se educă și se definesc ele însele, pretutindeni, prin „existență“, adică prin exercițiul lor, în cadrul căruia excepția lărgește regula propusă de ele. Aceea ce doctrina relevă doar la ființa conștientă și zbuciumată de anxietatea alegerii libere se întîlnește și în natură (așa cum „varietățile“ lui Darwin erau și ele existențialiste, de vreme ce prin lupta pentru existență formau esența cîte unor specii): se întîlnește la zeii suprainstituiți lumii, sau se întîlnește, cum arătam, la numere și în tribulațiile indivizilor, statelor și culturilor. Excepția poate modela regula.
Dar dincolo de excepția care infirmă, care confirmă și cea care lărgește regula există, în al patrulea rînd, excepția care proclamă regula rămînînd excepție. Ea nu se pierde în regulă, ca pînă acum, și nu poate fi absorbită de aceasta. Rămîne excepție, cu regulă cu tot. Intimitatea ei cu regula se păstrează perfect, dar este de altă natură acum, iar tăria ei este și ea alta decît cea modelatoare de lege. Goethe vorbea despre „legi față de care nu există decît excepții“. Să fie cu putință astfel de legi, care rămîn în puritatea lor de lege, față de un univers de excepții? Atunci afirmarea excepției, fie și drept incapabilă să obțină legea, lasă loc afirmării legii, dar și ea incapabilă să absoarbă total în ea vreuna dintre excepții. (Ar fi ca incapacitatea divinului de a se întrupa.)
Iar asemenea legi există. Ele capătă o primă versiune în Ideile lui Platon. Nu se poate înțelege gîndul lui Platon — și de aceea el a fost uneori răstălmăcit pînă la distorsiune — fără cercetarea raporturilor dintre excepție și regulă. Sînt, potrivit învățăturii lui, tot felul de lucruri frumoase pe lume, dar nici unul nu este frumusețea. Atunci frumusețea să fie ceva în afara lor, cum s a spus? Dar ele sînt purtătoare de frumusețe și nu sînt cu adevărat ceea ce sînt decît în măsura în care au parte de frumusețe, „participă“ la ea. Ele subzistă cu frumusețea, dar, într un fel, și fără ea; sînt în frumusețe, dar și tind către ea. Sînt o abatere de la frumusețe cu ea cu tot, așa cum ultima este o lege față de care toate cele îmbibate de ea nu sînt decît o excepție. Cînd, în raportul al doilea, excepția doar confirma regula, prima putea uita de regulă. Acum nu uită nici o clipă, ci proclamă regula, reînnoind o, hipostazînd o și căutînd o.
Că poate fi acceptat un asemenea raport între excepție și regulă, o arată felul cum, pe toată întinderea vieților și a culturilor ele însele, ne înființăm și ne susținem prin legi față de care sîntem irevocabil o excepție. Toate legile morale — de la etica juridică în societate pînă la etica sfinților în pustie — sînt de această natură. Nimeni nu este „în lege“, oricît ar pretinde că o exprimă sau măcar că o respectă. Sfinții sînt sfinți doar pentru alții; în sinea lor ei se văd încărcați cu toate păcatele. Legea morală o respectăm numai pînă la un punct. Cetățeanul știe că nu e cetățean, părintele știe că nu e părinte, așa cum eroul știe că nu este erou, învățatul că nu e învățat, în timp ce înțeleptul spune că nebunia lumii este mai înțeleaptă decît el.
Excepția se păstrează așadar pe deplin ca excepție. Dar ea nu are încă autonomie, nici siguranță. Singura ei tărie este de a rămîne ce a fost, în puținătatea ei. De aceea, în cazul omului, stă rușinată de sine în fața legii, sau stă, cu om și lucruri cu tot, ca sub un cutremur. Natura vegetală s a cutremurat cînd „legea“ vieții s a ridicat pînă la lumea animală care o pradă. Și atunci, ierburile și lianele au încercat să se apere, cum spun istoricii vieții de pe pămînt, făcînd aceste „grădini suspendate“ care sînt arborii. Însăși natura de pe pămînt stă ca sub o nesiguranță, de vreme ce doar cîteva grade în plus ori în minus o pot schimba cu totul. Lumea întreagă este un cuprins de excepții ce proclamă legea, rămînînd excepții.
Ce s a întîmplat atunci în istorie, o arată abia cultura europeană. Dacă regula nu integra excepțiile decît în chip ideal, atunci excepțiile aveau să iasă treptat din starea lor de înjosire și subjugare, integrînd ele regula în chip real. Un pas încă, așadar, și excepțiile, care acum sînt încă în nesiguranță de sine față de lege, vor tinde să devină ele legea.
Căci există, în ultimul rînd, excepții care devin pur și simplu regula. Cu ele s ar putea încheia înfățișarea raporturilor dintre excepție și regulă: de la excepția care nu era nimic, decît ceva aberant față de ultima, am ajuns la excepția care e totul și i se poate substitui. Putem da de a dreptul ilustrația care ni se pare cea mai lămuritoare, pentru această situație limită: geniul. Apărută în cultura europeană și numai în ea, ideea de geniu exprimă capacitatea ființei „de excepție“ de a suspenda, dacă nu chiar de a repudia legile existente, spre a institui legile ei, cu sorți de a fi valabile și pentru ceilalți. În sens restrîns, geniul apare doar în cîte un domeniu de creație izolat, pentru care prescrie alte legi. Dar în sens larg se poate vorbi de genialitate, dacă nu de geniu anumit, chiar și dincolo de om, iar genialitatea va fi atunci numele pentru toate situațiile în care excepția va fi devenit regula.
A existat astfel (și ar putea să se mai manifeste) o genialitate a naturii, cînd a pus pe lume omul. În toate privințele, omul a apărut ca o excepție, una precară la culme, cum spun antropologii. Dar excepția s a prefăcut în regula Terrei, dominînd în așa fel viața și făpturile de pe ea, încît a prescris și prescrie legi noi firii. Învățații luminați de astăzi pot surîde în fața finalismului și teleologiei de altădată, potrivit cărora totul a fost rînduit în vederea omului; în fapt, ei înșiși practică un fel de finalism răsturnat, în sensul că acum totul poate fi făcut, desfăcut și refăcut de om, de parcă omul ar fi apărut în vederea lucrurilor, în loc ca lucrurile să fie rînduite în vederea sa. Dacă istoria însăși nu mai este „gîndul lui Dumnezeu pe pămîntul oamenilor“, cum spunea Bossuet, ea a devenit „gîndul omului pe pămîntul bunului Dumnezeu“. Excepția a tins — fie și în chip primejdios și vinovat — să se prefacă în regulă.
Iar genialitatea naturii este din plin reluată pe registrul colectiv uman, odată acesta instituit. Așa va fi cazul cu limbile. Oamenii trăiesc în comunități și sînt siliți să și creeze cîte un limbaj, apoi o limbă. Numai că fiecare limbă, spre a nu mai vorbi de limbajele primitive, reprezintă o excepție față de lege, față de logosul unic pe care ar trebui să l trimită pînă la cuvînt omul, care e același pretutindeni. Frica sa, foamea sa, erosul său sînt aceleași. Numai logosul e diferit, și atunci ce face umanitatea? Lingviștii sînt liberi și chiar datori să găsească structuri de vorbire identice, să caute o gramatică generală și să închipuie pentru viitor o limbă unică; între timp, limbile pămîntului se desfășoară și se diversifică mai departe, ca tot atîtea excepții față de legea logosului unic. Dar totodată fiecare limbă se străduie, iar prin cultură reușește, să exprime tot. Nu numai că limbile traduc orice gînd și nuanță dintr altă limbă, dar pretind, fiecare, să exprime ceva în plus, „l’exceăs sur le tout“, cu vorba lui Valéry. Ele țintesc să dea regula, pentru cuvînt și cuvîntare, în timp ce nu sînt decît excepții de la regulă.
Prin cimentul limbilor se consolidează comunitățile și se alcătuiesc statele. Este însă statul ca atare regula oricărei epoci mai evoluate, legea oricărei comunități istorice? Așa s ar părea, de vreme ce numai semințiile care s au ridicat la stat (deci nu celții, nu mongolii) au obținut ființa istorică. Dar ideologiile politice și cetățenii mai luminați ai lumii vor altceva: visează, la limită, dispariția statului. S ar putea vorbi, atunci, de genialitatea comunităților care au reușit să facă din așezarea lor periferică centralitate și din excepția lor regulă. Iar la genialitatea naturii, a vorbirii sau — de rîndul acesta una doar visată — a cîrmuirii societății, se adaugă de la sine cea a individului; dincolo de cea a creatorului într un domeniu ori altul, artă, cunoaștere sau invenție, merită să fie reamintită „genialitatea morală“ de care s a vorbit cu privire la subiectul etic al lui Kant, un subiect ce trebuie să făptuiască astfel încît comportarea sa să devină regulă și pentru ceilalți; sau genialitatea omului de cultură în genere, dacă el reușește a transforma mediul exterior al culturii într unul interior, așa cum în veacul nostru cîte un fizician, învăluit la început în mediul fizicii, a reușit să devină fizica însăși. Toată cultura europeană va fi fost una în care, rînd pe rînd, excepțiile constituite ca valori autonome — valori teologice, etice, filozofice, științifice, economice, chiar creații tehnice — vor fi încercat să devină regula.
*
Putem atunci relua: există excepții care infirmă, unele care confirmă, altele care lărgesc regula, excepții care o proclamă rămînînd ceea ce sînt și excepții care se afirmă desființînd o și substituindu i se. În aceste cinci tipuri de raporturi între excepție și regulă s ar putea înscrie viețile noastre individuale, în mic, așa cum se înscriu în mare, adică pe plan social și istoric, culturile, cu nașterea și desfășurarea lor. Firește, în fiecare cultură, ca și în fiecare destin individual, vor apărea toate cele cinci raporturi. Dar culturile și viețile se vor defini prin acel raport între excepție și regulă pe care îl preferă și îl pun în valoare.
Cultura europeană a sfîrșit prin a prefera ultimul raport, cel în care legile, generalurile, zeii au fost înlăturați și înlocuiți. Este un bine? este un rău? Dar de vreme ce excepțiile curg, este un dincolo de bine și de rău. Cultura europeană pare să fie prima care să nu și facă idoli în religia unui raport.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!