agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2872 .



Perfectiune
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [hyp1 ]

2004-02-24  |     | 



La intrarea blândei adieri încărcată cu miresmele pomilor înfloriți, flacăra lumânării oscilă, proiectând pe peretele de o culoare nedefinită umbra ștearsă a bătrânului. Acesta îi urmări cu privirea obosită contururile neclare și schimbătoare ca însăși viața; nimic nu mai era ca atunci când fusese tânăr...
Se văzu copil, alergând pe malul lacului cu picioarele goale; tăvălindu-se senin prin verdea goliciune a ierbii; simțind dulcea îmbrățișare a vântului primăvăratic (același care adia acum, dar pe care îl percepea cu totul altfel), în concluzie fiind fericit. Fericit pentru că era tânăr și fără griji, fericit pentru că se putea bucura de viață. Dar atunci nici măcar nu-și pusese problema dacă era sau nu fericit... Mai târziu, în timp ce mintea începea să i se împlinească realiza că pisica este fericită dacă o mângâi, iar o găină se simte foarte bine dacă o hrănești... Ajunse la concluzia că ești fericit dacă ai idealuri mărunte pe care poți să le atingi relativ ușor, dacă în mulțumirea ei leneșă, mintea ta nu încearcă să pună întrebări și să caute la nesfârșit răspunsuri pe care nu va avea niciodată certitudinea că le-a găsit. Și inevitabil - piciorul fusese ridicat, ba mai străbătuse jumătate de pas, deci trebuia pus jos - concluzia (de care nu putea fi sigur nici de data aceasta), fusese trasă: ca să fii fericit trebuie să fii asemenea pisicii și găinii, deci trebuia să fii prost. Dar el tocmai începuse să-și pună întrebări, să analizeze. Oare trebuia să se bucure că nu este prost, sau să se întristeze că nu este fericit?
Răspunsul îl dăduse timpul: ca să supraviețuiască în meschina noastră lume materială trebuia inevitabil să fie prost, pentru a nu muri de foame, deci avea răgazul de a fi relativ fericit și spun relativ, deoarece el știa că nu așa trebuie să arate fericirea.

x

Institutul de cercetări era o clădire imensă cu o multitudine de laboratoare utilate divers, cu aparate de toate felurile cu fire și butonașe peste tot, cu sârmulițe și beculețe ce clipeau amețitor, cu ecrane pe care se perindau la nesfârșit grafice și cu oameni grăbiți, îmbrăcați în halate albe, ce forfoteau pe coridoarele ce alcătuiau acest colosal labirint.
Oamenii au fost întotdeauna răi. În scopuri pe care ei le numeau "nobile", "pentru progresul științei și în consecință pentru progresul umanității" cum ar fi spus doctorul Ishido Fujikawa, ei sacrificau animale. Și nu doar le omorau, dar le chinuiau în cele mai sadice moduri cum numai o minte bolnavă de savant obsedat ar fi putut să o facă.
Fujikawa tocmai lucra la un proiect al armatei care odată realizat avea să-i împlinească omului visul său cel mai arzător, "avea să încununeze cu succes secole de muncă și aspirații". În stadiul inițial, acest proiect prevedea mărirea rezistenței fizicului uman în condiții de maximă exploatare, într-un mediu extenuant; extins însă, putea duce la nemurire. Experimentele se desfășurau pe mai multe planuri. Astfel, "cobaii" erau de fapt o maimuță, un câine, un melc și... un pește. Tratați cu diferite substanțe și chinuiți diabolic, peștele, câinele și maimuța muriseră pe rând. Doar melcul uimise prin rezistența sa, parcă se încăpățâna să se agațe de fărâma de viață care mai pâlpâia în el. Conștient de acest lucru, dr. Fujikawa încerca să-i fure secretul, până nu era prea târziu.
Într-una din diminețile reci de iarnă, cei doi îngrijitori se întâlniră din întâmplare în fața sferei cu diametrul de trei metri în care melcul se stingea. Bărbatul se apropia de treizeci și șase de ani iar femeia avea o fizionomie atât de inexpresivă și de ștearsă încât cu greu i-ai fi putut atribui vârsta reală.
- Uneori mi-e milă de el, spuse ea, făcând un gest cu capul înspre sferă.
- Da... stă închis în chestia asta... Am auzit că de opt luni rezistă fără mâncare și se tot plimbă pe-acolo.
- De opt luni? Și cum se plimbă? Eu de câte ori intru tot în partea de jos îl văd.
- Cred că trebuie să fie groaznic pentru el să aibă impresia că stă pe loc.
- Cum "să aibă impresia"? Da' ce, nu stă pe loc?
- Păi, de fiecare dată când se mișcă, sfera se mișcă în sens opus, astfel el rămâne aproximativ în aceeași poziție.
- Chiar că-i groaznic... săracul! Măcar noi avem o familie și posibilitatea să ne mișcăm cum vrem, ar trebui să fim fericiți

x x

În templu nu mai fuseseră adunați atâția învățați de o eternitate. Toți simțiseră un pericol sau fuseseră înștiințați de spiritele cu care erau în contact că avea să se întâmple ceva; însă nimeni nu putea să spună despre ce era vorba. Aflând că maestrul este pe moarte, cei mai tineri spuseră că este posibil ca asta să fie cauza neliniștii lor, dar cei în vârstă îi contraziseră categoric afirmând că moartea este prilej de bucurie, spiritul eliberându-se de închisoarea pe care o constituie trupul.
După ce meditară îndelung, după ce făcură toate ritualurile, pasele, schimburile de energie menite să relaxeze, neliniștea era tot acolo, în mințile lor, chinuindu-i.
- Poate maestrul ne poate lămuri.
- Maestrul nu mai poate vorbi, nu se mai poate mișca, doar ochii i-au rămas vii, arătându-i puterea. Dar... să mergem, poate spiritul lui ne va lumina.
Se apropiau de căsuța înconjurată de meri înfloriți, pe lângă care susura vioi un fir de apă.
Încă de departe, prezențele lor se făcură simțite în mintea lui. Se bucură că vin, apoi se întristă: nici unul dintre discipoli nu știa să asculte glasul minții; și oricum, ce ar fi putut să le spună? Că dacă vor să fie fericiți trebuie să fie proști? Religia le dădea dreptul la o fericire constantă, cu toate că-i limita. Nici el nu mai era sigur că vrea să știe adevărul. Îl copleșea. Prefera să se știe limitat... dar nu mai era. Simțea cum îl cuprindea acea pace interioară pe care doar meditația ți-o mai dă și știu că începe să moară. Religia îi învăța că asta era libertatea... Va vedea.
Se simți spirit și dacă se gândea "eu", nu îi mai venea în minte imaginea trupului său ci imaginile trupurilor sale... și multe mai erau! Începu să pășească nesigur însă în lumea spiritelor și deodată...durerea. Era totală și inconstantă, ceea ce-i sporea intensitatea. "Cum de nu le-am perceput?" gândi el."Sunt spirite", și-și dădu seama că începe să "înțeleagă" și să "vorbească".
- Aici se termină destinul tău! tună unul dintre ele în mintea sa.
- De ce? Nu-mi dați alt corp?
- Timpul tău s-a sfârșit. Gândești prea mult. Începi să înțelegi și nu ne permitem să se întâmple asta.
- Dar parcă religia spune că spiritele sunt indestructibile.
- Noi am făcut religia. Gata cu discuția! Nu ne forța!
Durerea ce îl atinse își făcu efectul și cu eficiența dată de ore de antrenament mental și meditație, se dispersă.
Era grandios... simți Universul, dar mult mai puternic decât când era trup. Își aminti prima dată când încercase această senzație... se speriase. Nu putea decât gândi, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc. Nu știa cum să iasă din starea aceasta și până să găsească modalitatea, trupul său petrecuse 12 ore de transă.
Realizase că în starea aceasta era în siguranță, dar odată ieșit va fi vulnerabil. Urmăritorii săi se dispersaseră și ei și așteptau contopirea lui, pentru a-l putea distruge. Și acum știa că ei o puteau face. Așa că nu avea altceva de făcut decât să gândească și să aștepte ca prin centrul locului de contopire să treacă un trup gol, ceea ce era aproape imposibil. Deci, era condamnat! Și încă nu știa Adevărul.

x

Iarna trecuse și cei doi îngrijitori își făceau constant și monoton datoria, iar Fujikawa nu reușise să descopere secretul longevității melcului. Oricum, era un melc ciudat și dacă vreodată doctorului i-ar fi trecut prin cap să-i măsoare coeficientul de inteligență, cu siguranță ar fi ajuns la concluzia că i s-au defectat aparatele... dar cum această idee nu i-a venit, și nici nemuritor nu făcuse pe nimeni, armata a hotărât să-i sisteze fondurile. Astfel, cel mai mare proiect al lui Fujikawa și prin el al omenirii, nu s-a realizat.
În tot acest timp, melcul continua să gândească în sfera sa de sticlă: "Oare de ce a trebuit să nimeresc într-un trup de melc? Niciodată n-o să înțeleg nimic. Viața este ca sfera în care mă învârt: oriunde plec, indiferent încotro mă îndrept, nu ajung niciunde. Idealul meu se mișcă odată cu mine și nu-l voi mai atinge niciodată!"
Și totuși...
Când cei doi îngrijitori își făcură apariția în sala de experiență, femeia exclamă:
- Uite! Sfera e goală!?
- Imposibil! Nu avea pe unde să iasă. Totul este perfect închis! Se apropiară prudenți de peretele transparent.
Melcul dispăruse...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!