Astăzi am intrat în rândul celor mai bogați oameni din această țară. Ce propoziție simplă: „astăzi am intrat în rândul...”. Se cheamă că am intrat în rândul oamenilor, nu? Ani de zile mi-am tot imaginat ce ar fi dacă aș câștiga dar în urmă cu câteva ore, când am văzut la televizor tragerea loto, surpriza extragerii celor șase numere pe care mizasem nu mai părea atât de năucitoare pe cât m-aș fi așteptat. Gândeam chiar foarte lucid, știam, câștigasem, toate numerele mele ieșiseră, eram bogat, și totuși nu săream în sus, nu râdeam, nu plângeam, simțeam doar cum în cap ceva-mi ardea, mi-era foarte cald și nu mai puteam mișca. Am rămas literalmente înțepenit și preț de un minut spaima a înlocuit bucuria, m-am temut că mi-a pocnit un vas în creier, că am paralizat și că nu voi mai putea umbla niciodată. Ce ironie, să paralizez din cauza fericirii! Dar era fericire sau era doar emoție? Acel minut a fost pentru mine o eternitate astfel că atunci când am mișcat membrele și mi-am revenit din șoc, m-am bucurat de două ori mai mult: odată pentru că eram bogat și odată pentru că puteam merge! Eram așadar sănătos, liber să mă folosesc pe deplin de cei aproape un milion de dolari câștigați. Și în țara dolarului sunt o grămadă de bani, darmite în România mea umilă.
N-am sunat pe nimeni, n-am ieșit în oraș ca să mă laud, n-am plecat imediat la București ca să-mi încasez leii. Am coborât doar la magazinul din colț să cumpăr două sticle din cea mai scumpă șampanie. De la revelion nu mai băusem șampanie alt mod de a sărbători nu mi-a venit atunci în minte. Umblam parcă mecanic, simțind că ceva încremenise în mine, că o parte a creierului nu-și revenise încă din șoc, că era ceva în minte care nu credea în minuni, care nu înțelegea. Nu simțeam nevoia să-mi confirme nimeni norocul, trebuia să reușesc singur să mă conving că este adevărat. Și, în fond, cele mai mari sărbători sunt individuale, de „interior”. Așa crezusem întotdeauna, de ce să fi fost altfel acum? Sau să fi fost altul motivul pentru care mă ascundeam într-un astfel de moment? Să se fi datorat acelei senzații care mă tot rodea pe dinăuntru și căreia cel mai apropiat nume era frica? Nu, nu putea fi asta! Era doar emoția! E o emoție nouă și de aceea nu o pot interpreta și domina eu cum se cuvine. De ce să-mi fie frică? Doar sunt fericit. Sunt fericit! Să beau!
La știri faptul era anunțat ca un eveniment extraordinar, era înaintea multor alte evenimente din țară și lume. Fiecare român părea să se bucure de norocul care a dat peste unul dintre ei, acel care câștigase la Loto cel mai îndelungat report și cea mai mare sumă de câțiva ani încoace. Dar părea o bucurie prefăcută. Pentru că la toate posturile se calcula doar câte mașini aș fi putut să-mi cumpăr, câte apartamente, ce spațiu ocupă teancurile de bani, care e dobânda lor... Spuneau că m-aș putea stabili acum oriunde pe pământ, orice stat mi-ar oferi cetățenia. Se făcea pretutindeni apologia banului, se vorbea despre atotputernicia sa. S-au purtat discuții pe marginea temei dacă e bine sau nu să fie făcut public câștigătorul acestei sume uriașe. Până la urmă, s-a decis că se va spune doar orașul, asta e obligatoriu, ca locuitorii de acolo să știe că au un miliardar printre ei. Să se suspecteze vecinii, să se întrebe prietenii: „tu ai fost acela?”
Ha! Ce distractiv! Beam șampanie și admiram psihoza. Devenisem subiectul numărul unu al emisiunilor de noapte. Eu, omul fără nume, devenisem eroul zilei. Ar fi fost suficient să ies la lumină și să declar că mă lipsesc de clandestinitate ca să-mi apară poza pe prima pagină a ziarelor, să fiu invitat la știri, la talk-show-uri. Probabil că mi s-ar fi cerut părerea despre orice, aș fi fost întrebat de sute de ori: „Ce veți face cu banii?”. Mi s-ar da probabil sfaturi, avertismente, mi s-ar cere donații, mi s-ar răscoli trecutul, s-ar descoperi rudele cele mai îndepărtate, ar apărea la tv. prieteni care să declare că am fost mereu un tip norocos și că, de fapt, nici nu aș fi avut nevoie de bani, era poate mai bine să-i ia altcineva, un om sărac, cum sunt atâția alții - ca ei, de pildă.
Stăteam cu mâinile sub cap, întins pe pat, televizorul mergea, încă se discuta despre norocul meu. Cugetam în semiîntunericul camerei la viața luminoasă care mă aștepta. Și îmi descifrat clar în cele din urmă senzația aceea: era teamă. Și am vomat. Să fi fost șampania de vină sau doar spaima? Am adormit înainte de a găsi un răspuns.
M-am trezit dimineața cu aceeași teamă înfiptă adânc în măruntaie, răscolindu-mă. Am sunat la serviciu și am spus că sunt bolnav. În fond, eram. Cine n-ar fi fost, în situația mea? Nu intrasem încă în posesia banilor dar îmi era deja teribil de frică pentru ei. Să nu-i pierd, să nu se întâmple ceva. Să nu MI se întâmple ceva.
Banii oferă o mulțime de soluții pentru a rezolva probleme, dar aduc și o grămadă de belele. Mi-am amintit - de ce oare tocmai atunci? - de bărbatul din Brașov căruia îi fusese amenințată familia cu moartea pentru a „ceda” o parte din câștigul la TeleBingo, de toți bogătașii de pretutindeni despre care citisem sau auzisem că li se răpiseră membri ai familiei sau fuseseră ei înșiși răpiți pentru răscumpărare, unii omorâți ulterior, după încasarea banilor. Mi-am amintit de cel care, îmbogățit tot așa, peste noapte, la Loto, a murit după doar o lună, la volanul Porsche-ului pe care și-l cumpărase, cu tot cu cei doi bodyguarzi care ar fi trebuit să-i păzească averea și viața.
Bucuria n-a fost atât de mare pe cât de uriașă începuse să devină teama. Riscul de prăbușire, de ratare mi-a apărut cu mult mai mare pentru un om bogat. Ce naiba, trezește-te, mi-am spus, revino-ți în fire! Ești cel mai norocos om din lume și tu despici firul în patru? Dar nu puteam face altceva în clipa aceea. Când viața mi-era dată dintr-o dată peste cap, ce puteam face decât să mă zbat în încercarea de a-mi da seama cum e mai bine să procedez. Cu cine să vorbesc? Nu mi-am imaginat mărturisindu-i vreunui prieten că am în casă un bilet de 1.000.000 de dolari. Cui să-i cer sfatul? Cine știe ce efecte ar putea avea această sumă asupra oamenilor? Poate cel mai bun prieten ar fi tentat să mă ucidă pentru atâta bănet. Nu-mi mai puteam controla frica. Simțeam acum ceea ce probabil simte fiecare bogătaș din lume, că toți ceilalți sunt cu ochii pe el și așteaptă doar o greșeală ca să-l sfâșie. Îmi imaginam că foste amante mi-ar intenta procese de paternitate, foști cunoscuți procese de insultă. Urma să deschid o cutie a Pandorei care nu se știe ce îmi va aduce.
O, Doamne, de ce n-am putut câștiga mai puțin? N-aș mai fi fost atât de bătător la ochi, atât de chinuit. Căci de bună seamă că secretul nu îl voi putea păstra prea mult timp. Nu se poate trăi discret cu treizeci de miliarde de lei. Să-mi părăsesc atunci țara ca să-mi pot păstra anonimatul? Să fiu nevoit să las totul baltă, să iau banii și să fug? Să renunț la viața mea de până acum pentru a obține, printre străini, siguranța zilei de mâine? Dar în altă parte a lumii, singur, nu voi fi și mai expus?
Nu mă pot plânge, până acum m-am descurcat cu ceea ce am avut. Am o slujbă mulțumitoare, o casă, o familie, o prietenă, câțiva amici. Din când în când, sunt fericit. În rest, sunt mulțumit. Aș putea lăsa totul pentru un milion de dolari? Ah, ce întrebare stupidă! Desigur că aș putea! Dar aș fi oare sigur că mi-aș putea cumpăra cu ei liniștea și fericirea? Am atât de mari îndoieli!
Banii în plus îmi vor aduce cu siguranță și griji în plus. Mă voi simți pretutindeni „vânat”, deja mă simt astfel, mă voi simți în permanență „muls”. Îi voi suspecta pe toți de interese meschine în relațiile cu mine. Tot timpul mă voi gândi cum să-mi protejez averea, cum să o sporesc, cum să mă protejez pe mine. Căci câte vicii nu mă vor ispiti! Există, bănuiesc, pericolul de a începe să cumpăr orice, de a-mi satisface orice nebunie netrebuincioasă, doar pentru că pot. Există riscul de a renunța la prietena și amicii de acum pentru a-i înlocui cu alții, mai adecvați situației mele. Voi intra în altă lume și altă lume va intra în viața mea. Printre atâtea schimbări, nu-mi voi pierde oare discernământul dintre bine și rău la care am ținut atât de mult până acum?
Toată viața mi-a plăcut să mă consider un om înțelept. Un om care știe să trăiască bine cu puțin. Mă regăseam în Schopenhauer când simțeam că „fericirea stă în lucruri simple”. Iar acum să-l reneg, să mă uit pe mine însumi pentru bani?
Da, dar câți bani! Of, Doamne, câte vise nu mi-aș îndeplini!? Câți nu m-ar respecta doar pentru că sunt un om bogat, câți nu s-ar teme pentru că banii m-au făcut puternic!? Dar totuși, de ce simt invers, că banii m-ar slăbi? De unde aceste frământări? De unde această durere surdă în tot trupul? De unde Frica? Și greața de mine pentru că cedez fricii?
Poate că nu este deloc întâmplător că tocmai zilele trecute mi-au picat ochii pe una din vorbele lui Moliere: „mulțumirea întrece bogăția”. Și întotdeauna l-am admirat pe filosoful acela grec, singurul care, după ce i-a fost prădată cetatea, nu a plâns după lucrurile furate și locuința distrusă, spunând foarte liniștit celorlalți: „toate ale mele le port cu mine”. Ce n-aș da să fiu și eu un stoic!
Până acum am fost mulțumit. Nu mi-am dorit mai mult decât îmi era necesar ca să trăiesc modest. Și poate tocmai de aceea am câștigat mai mult decât atât și mi-am îndeplinit toate poftele. Cel mai important e că am putut câștiga totul prin muncă. Datorită acestui fapt, m-am simțit și am trăit bine. Iar acum să devin bogătașul la care toți s-ar uita chiorâș și de care ar spune că n-a obținut nimic prin inteligență sau efort, ci doar prin jocul orb al norocului? Se va zice: „i-a pus Dumnezeu mâna în cap”. Dar atunci de ce simt eu că parcă e vorba aici de mâna diavolului?
Înnebunesc! Clar, mă comport ca un nebun. Altfel nu m-aș fi gândit chiar și la eventualitatea că nu mi-aș ridica banii. După 30 de zile aceștia ar intra în contul mai multor instituții de binefacere și ar profita de ei casele de copii, cele de bătrâni, așezămintele de săraci ș.a.m.d. Dacă aș fi un creștin adevărat, aș fi convins că printr-o asemenea faptă voi intra de-a dreptul în împărăția cerurilor. Și darul anonim, fără pretenția mulțumirilor și recunoștinței care îl însoțesc, ne e cel mai frumos dar?
Însă e o dovadă de mărinimie, sau de pură prostie să las să-mi scape atâția bani? Ce, este treaba mea să mă îngrijesc de orfelinate? E răspunderea statului! Dar totuși, se compară cu ceva zâmbetul fericit al unui copil sau bătrânețea tihnită a unui bătrân? Ori masa sau acoperișul oferite unui sărac? Mă credeam umanist, dădeam regulat bani cerșetorilor... Dacă eu aș fi avut ghinionul să mă nasc în locul unuia dintre ei, aș fi putut răzbi deasupra destinului? Sau îmi rămâneau ca unice speranțe ajutoarele venite dintr-o parte sau alta? Da, ar fi mai omenește să dăruiesc ceva, poate jumătate din sumă? Sau mai bine un sfert?


Nici acest gând frumos nu m-a liniștit. Ce să fac, cum să fac? Mi-am frământat gândurile ore întregi și iată că au trecut trei zile. Mi-am pus de sute de ori aceleași întrebări, am întors răspunsurile pe toate fețele, am analizat minuțios fiecare argument pro și contra. Aproape că n-am mâncat, aproape că n-am dormit. Sunt obsedat de dilema: îmi fac sau nu un bine luând banii? Și un lucru foarte ciudat e că am zărit scris pe blocul din fața apartamentului meu un text din biblie, cred, scris cu un spray verde de vreun pocăit sau misionar, care se iscălește Prorocul. Poate că știe cineva de mine? Cineva mi-a zis odată că verde e culoarea lăcomiei, iar lăcomia e unul din păcatele capitale. Și acum văd scris acolo, cu litere mari, verzi, pe zidul alb: „nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții. Căci la ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă își va pierde sufletul?”.
Vreau să discut cu cineva dar mi-e frică. Ce groaznic e totuși să nu-ți poți împărtăși frământările și să nu poți cere sfatul nimănui. N-am greșit când am spus că eram în pragul nebuniei. Altfel de ce aș deduce că toate inscripții de pe ziduri îmi sunt adresate mie?
Cel mai bine ar fi să tranșez problema tot printr-o soluție aparent nebunească. Convingerea mea e că, în situații de criză, instinctul e cel care te poate îndruma cel mai bine către liman. Rațiunea e plină de îndoieli și bâjbâie, dar instinctul poate fi o călăuză fără greș.
Să mă explic. Aveam, în rarele momente când ațipeam, vise ciudate, adevărate coșmaruri, cu oameni care veneau din toate colțurile țării ca să-mi ceară să-i ajut, cu răpiri, cu accidente de mașină, cu fotografi care mă hăituiau tot timpul, cu un castel abia cumpărat de mine, și care în prima noapte a izbucnit în flăcări iar eu nu cunoșteam ieșirea.Din cauza acelor coșmaruri devenise o spaimă și gândul somnului.
Hotărârea mea era așadar ca, după următorul somn, să transcriu aici, în jurnal, ceea ce am visat și să analizez totul pentru a vedea dacă prevestește ceva bun sau rău. Să las, prin urmare, subconștientul să aleagă. O nebunie, nu? Dar în acea situație, înnebunit, nedormit, aș fi ales orice idee care să mă poate scoate din labirintul mental în care mă rătăcisem singur.
Și ce greu am reușit să mai adorm! Îmi ardeau pleoapele de oboseală dar de fiecare dată când închideam ochii îi deschideam imediat, încercând să îmi amintesc dacă am visat ceva, încercând să nu-mi risipesc visul. În fine, am simțit într-un final că, epuizată, conștiința mea cedează definitiv și mă scufund ireversibil în somn.
Am visat că aveam o oală mare, plină cu bani de aur și nu mai știam ce să fac cu ea, de frica hoților. Așa că noaptea m-am dus în grădină și am îngropat oala, lângă tulpina unui măr copt. M-am simțit în siguranță doar după ce am văzut cum pământul acoperă agoniseala mea, ferind-o. Dar dimineața, când am ieșit în grădină, pe ramurile mărului atârnau nu fructe, ci chiar galbenii mei, iar zeci de vecini îi culegeau, îndesându-i în buzunare și plase. Am urlat la ei să-mi lase banii acolo dar aceștia păreau că nu aud nimic, nici nu s-au uitat la mine și devastau în continuare pomul, ca un roi de omizi flămânde. Am intrat în casă și am ieșit cu pușca de vânătoare. La primul foc, tras în aer, n-a reacționat nimeni. Vecinii își vedeau în continuare de treabă și de prin grădini veneau mereu alți și alți oameni care să se înfrupte din agoniseala mea. L-am ochit atunci pe un tip înalt, spătos, care avea deja o pungă plină cu galbeni și, călare pe cea mai groasă ramură a tulpinei, încă își mai îndesa în buzunare banii luați din crengi. Glonțul l-a nimerit drept în cap iar țeasta, nu știu cum, i-a explodat, la propriu, împroșcându-i pe toți cu sânge și creier. Pomul s-a golit cât ai clipi și hoții au dispărut, abandonându-și sacoșele. Rămăsesem doar eu cu mortul fără cap. M-am dus lângă el să-i golesc buzunarele și, când colo, în ele erau doar... mere. Nicăieri, nici urmă de galbeni, doar multe mere aurii, căzute pe jos. Am săpat febril la rădăcina copacului ca să scot barem oala îngropată cu o seară înainte. Din pământ se auzeau bufnituri repetate, parcă era un mort care ar vrut să iasă la suprafață. Dar nu era decât oala și când i-am ridicat capacul m-am tras înapoi înspăimântat, moment în care m-am trezit din somn căci fratele meu bătea ca un dement în ușă. Venise să vadă de ce n-am mers la serviciu și n-am mai dat semne de viață. Era convins, după cum arătam, că sunt bolnav. L-am lăsat să creadă asta. Pe mine imaginea acelei oale din vis mă obseda. Imaginea aceea înfricoșătoare m-a urmărit apoi toată ziua. Căci oala era plină cu viermi. Mari, albi, urcându-se unii pe alții pentru a ajunge la lumină.
Visul acesta nu prea avea multe feluri în care putea fi interpretat. Decizia mea a fost așadar aceea pe care ați înțeles-o și de care veți auzi probabil vorbindu-se când se va încheia perioda de 30 de zile în care mi-aș putea ridica banii. Pe mine, recâștigarea liniștii și a vieții mele obișnuite mă costă foarte scump: aproape un milion de dolari. Dar face. Și am promis că voi respecta hotărârea subconștientului. Deseară sunt convins că voi dormi cu mult mai bine. Și ce contează că toți locuitorii planetei mă vor considera de-a pururi cel mai mare idiot din istorie? Tot vor fi câțiva inși care îmi vor da dreptate și pe aceștia mă bazez eu. Ei mă înțeleg, așa cum am înțeles și eu îndemnul lui Goethe: „fii mereu cât mai simplu”. Am trăit până acum destul de bine fără să trebuiască să risipesc bani, de bună seamă că voi supraviețui și în viitor.
Mâine va trebui așadar să mă întorc la lucru. E unul dintre prețurile pe care trebuie să-l plătesc pentru viața mea tihnită. Și e, mai presus de toate, simbolul echilibrului meu zilnic. Pentru că, în ziua când voi înceta să muncesc, în ziua aceea mă voi apropia iar de nebunie ori de moarte. Decizia mea, simt asta, m-a îndepărtat astăzi de ele. Și mi-a risipit frica.
Probabil că o parte din mine va regreta această hotărâre în fiecare zi a vieții mele. Dar în fiecare zi mă voi trezi mulțumit că am supraviețuit ispitei și am dat dovada comportării mele de înțelept.





Aceste notițe le-am găsit în jurnalul fratelui meu. Acum s-a împlinit un an de la extragerea loto. Și-a luat banii, ne-a lăsat 25.000.000 de lei și cheile de la apartamentul lui, ca să avem grijă de el. Apoi a plecat în Spania, cu prietena lui, ca să sărbătorească. Ea s-a întors după o lună pentru că îl găsise în pat, în două zile la rând, cu recepționera hotelului din Palma de Majorca. De atunci el a mai sunat de câteva ori ca să ne spună că e bine și că se va întoarce curând. Ultima oară a sunat din Thailanda. Era acum patru luni și se îndrepta spre Hong Kong.
Bani n-am mai primit deloc de la „înțeleptul stoic” care a scris paginile de mai sus. Cineva de la o revistă s-a interesat recent de soarta lui, vrea să scrie un reportaj despre modul în care banii de la loto i-au schimbat viața. Articolul ăsta se va numi „Norocosul” sau cam așa ceva. Halal noroc! Dar dacă vom da povestea aceasta revistei, sper să primim și noi ceva, măcar atât cât să-i plătim impozitul pe apartament, anul acesta. Zgârcitul nu ne-a dat voie nici măcar să-l închiriem, ca să putem câștiga un ban de pe urma lui.
Lăsat așa, nesupravegheat, praful se va alege de toate. Deja am găsit pe terasă un ghiveci de flori în care el ținea un cactus și din care, nu-mi explic cum, planta a dispărut. Cred că a fost mâncată de niște viermi mari, albi, teribil de grețoși, de care s-a umplut pământul ghiveciului.