M-am gândit mult dacă să-ți scriu. Știi, scripta manent. Nu numai că manent, dar poate și tradent. Între cuvântul scris și cel rostit, primul nu este decât un aide-memoire al celui de-al doilea. Infinit mai sărac, lipsit de carnea unică a sufletului. Chiar cuvântul înregistrat “fonic” e lipsit la rându-i de aura generală a clipei rostirii: spațiul rostirii, minunea lui vizuală, undele invizibile ale celor două ființe, vorbitorul și ascultătorul; toate acestea nemaifiind, sunetul e săracit, totuși un surogat.
Chiar dacă infinit mai bogat decât cuvântul scris, la rându-i un biet semn, nici măcar personal, general conven-ional și prin aceasta total arbitrar; ar putea consta și din câteva pietricele dispuse conform unui cod. Deci, îmi dau seama cât de poliinterpretabile vor fi cuvintele mele scrise. Chiar de către tine care te-ai apropiat de mine, dar Doamne-ferește de către alții. Așa că te rog să distrugi această scrisoare, aceste foi. Dacă vrei să păstrezi totuși ceva din scrisoare, atunci învață pe dinafară acel pasaj sau notează-l undeva, și poate mi-ar plăcea.
Plec, nu interesează unde și nu vreau să cauți să afli. E un ordin, așa cum te-ai lăudat că-ți place să primești de la mine, cum mi-ai cerut și cum ți-am mai dat. Pedeapsa pentru “neexecutare de ordin”, la mine este capitală.
Mi-ar părea rău să ți-o aplic, dar aș face-o fără șovăire. După cât m-ai cunoscut, cât de puțin, vai! Cred că nut e îndoiești de aceasta.
Deci am plecat din viața ta, la fel de meteoric cum am venit. Obișnuiește-te cu acest gând. Trebuie să înveți a fi femeie: asta se face mai ales în durere și, liniștete-te, cred sau mai ales sper în durerea ta, în adevărul durerii tale.
Explicații? Nici una. Nu-I nevoie. Și-așa rândurile acestea nu sunt altceva decât explicații, zeci de explicații, pe care îmi închipui că nu le dau și pe care tu îți închipui că nu le înțelegi. (Le vei înțelege, pe fiecare la rând, de-a lungul vieții tale, pe care o doresc, pe care ți-o doresc frumoasă, foarte frumoasă. Și acest „frumoasă” ai să-l înțelegi cândva. Nu fac pe deșteptul pentru că așa sunt eu, după cum bine o știi! Dar așa prezic eu și presimt eu).
Iubirea noastră. Iubirea ta. Iubirea mea. Iubirile noastre. Greu, foarte greu de spus, de scris, de știut, de definit.
Nu-mi vine ușor să te lovesc, să te umilesc, nu-mi vine ușor, nici să mă dau în spectacol în fața ta (deși am mai făcut-o și nu fără plăcere și nici fără folos).
Iubirea noastră n-a fost. Iubirea noastră e o himeră. Iubirile noastre nu pot fi negate, gonite. Ele săracele au fost. Ele au fost și să fie binecuvântate. Când scriu „săracele”, nu disprețuiesc marea minune a vieții care ne-a fost dăruită, pe care de cele mai multe ori nu știm s-o prețuim, viață de o clipă. Este eternă însă, pentru că a existat o dată, nu mai poate fi ștearsă de pe fusul timpului.
Tot respectful, toată dragostea pentru săracele noastre iubiri, pe care măreața, exuberanta viață ni le-a hărăzit. (Suntem și tu și eu niște iremediabili pătimași ai cuvântului exact, cel eminescian, “ce exprimă adevărul”).
Voi vorbi și despre ele, deși iată, paginile se umplu și eu tot mă mai învârtesc în jurul…în jurul nostru, vai!...dar cu ce să încep? Vai mie, mereu sunt la...început.
Iubirea mea. Mică, față de ce am trăit până acum. M-am lăsat dorit, adorat, devorat. Cam pasiv. Cu plăcere dar și cu oarecare oboseală. Încălzit doar, nu incandescent. Nu trebuie să fii geloasă pe trecutul meu și nici furioasă pe viitorul ce mi-ar sta în față. Nu te-am mințit, mi-ai dat clipe bune, de neuita și te-am hrănit cu tot ce am eu mai bun. M-am lăsat mâncat, cum am mai scris mai sus. Ador maternitatea dar ea e altfel de iubire, fără colți și fără sânge și fără...moarte. N-am ajuns cu tine sus, poate nici n-am vrut, erai prea fără apărare ca să devin fiară, n-am fost decât o livadă care se lasă jefuită, creștinește.
Prea puțin pentru o iubire mare, cum știam eu că există și către care nu mă puteam ridica, nu mi-am îngăduit să te ridic. Puțin, în ultima noastră noapte, mi-am permis mici cruzimi paroxiste și te-a cuprins spaima, iar eu am devenit milos, ori iubirea nu cunoaște milă, ea este absolută.
Iubirea ta. Arzătoare dar incompletă. Hămesită, aproape ucigătoare, un fel de autodevorare. Bărbatul însă e mai rezistent, ai văzut, nu te pune cu el. Foamea senzuală e doar una din formele iubirii. Dorința, posesia nu suplinesc sentimentul, extazul. Mă admiri și mă adori și mă vrei dar încă nu mă iubești. Încă te vezi prea mult pe tine, totuși, și-l consideri prea puțin pe celălalt, deși declari și declari. Și? Declari! De fapt nu mă iubești pe mine ci pe tine în iubire. Ești încă prea slabă pentru a avea puterea să te dărui, abia ai învățat să posezi. Sigur, ai fi putut, încet-încet, - sau nu încet, foarte repede dacă vrei – să urci și chiar să mă iubești, dar eu, și sunt conștient de asta, îți interzic proiectul prin dispariția mea. Și nici nu aș vrea să mă iubești abia după plecarea mea, să trăiești de una singură cu obsesia și asuprirea pe care o pasiune platonică le pot exercita asupra unei fete tinere, foarte tinere. Nu ești astăzi capabilă de marea iubire, în esență, asta vreau să-ți spun. Nu te pot asigura c-o vei cunoaște vreodată, dar nu te pot opri de a o căuta, chiar îți recomand acest lucru.
Iubirea noastră? După cele de mai sus s-ar părea că nu-i cazul să insist. Sigur ea a fost stânjenitoare, în încercările ei de a se înfiripa, de numeroasele condiții sociale și psihice pe care le știm amândoi, nu le mai amintesc. Iubirea noastră n-a reuțit să se înalțe până la Forma ei necesară.
Nu avem ce ne rușina pentru săracele noastre iubiri, alții, mulți, și-ar da viața pentru o singură astfel de experiență, noi năzuim, eu chiar știu că se poate mult mai mult și mult mai sus.

PS: Adio și cheamă-mă-n vis ori de câte ori vei avea nevoie, voi veni de oriunde mă voi afla, să-mi văd fosta iubită, dintr-o perioadă tulbure a existenței mele.