Omul nu-i decât o trestie, cel mai slab din natură, dar este o trestie gânditoare. Nu trebuie ca întreg Universul să se înarmeze pentru a-l strivi. Sunt de ajuns un abur, o picătură pentru a-l ucide. Dar dacă Universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât cel care l-ar ucide, pentru că el știe că moare și despre avantajul pe care Universul îl are asupra lui.
Toată demnitatea noastră constă în gândire. Prin aceasta trebuie să ne înălțăm și nu prin spațiu și durată, pe care nu am ști să le umplem.
Poate vei spune că sunt un abstract. Dar mă vreau imperfect, însă fericit...
Numai o fericire imperfectă este cu adevărat reală și te determină să te constați ca viu, uman. Fericirea perfectă, fără o clipă de remușcare, de teamă, de regret, de zbucium sufletesc unii naivi o înțeleg ca un stadiu al binelui.
Este minunat, dar un fals sublim. Totuși eu prefer subiectivitatea mea relativă supusă unor erori inevitabile, dar pentru care îmi asum responsabilitatea.
Să fie oare un principiu individualist? Misterul acestuia constă în acea frenetică muzică a galaxiilor, a nebuloaselor sincrone și asincrone. Plutim în această imensitate unul pe lângă altul, învăluiți de misterul divin al ființelor noastre. Un vid a făcut să ne întâlnim aruncându-ne în acest timp unul altuia stele, șoapte, fulgere în care erau strânse toate acele trăiri sufletești, gânduri, sentimente, plăceri.
O lungime de braț! O fărâmă de spațiu! Un pas! Dar cine să-l facă?
Florile de colț rămân pe stânci prizomiere mândre ale propriei lor statornicii. Nici un gest, nici un efort n-ar mai putea readuce sau micșora distanța infimă devenită acum veșnicie. Fiecare clipă e o fărâmă de viață. Fiecare secundă e o fărâmă de fericire. În fiecare zi să zâmbești, să fii fericită, pentru că toate clipele mor, și odată cu ele și tinerețea și iubirea și chiar fericirea.
O fărâmă de spațiu! Un pas! Dar cine să-l facă? Dacă sentimentele și conștiința te-deamnă să vii la mine, vino!
Să lăsăm această zi să rămână așa cum este ea: candidă, senină plină de fericirea și latitudinea vieții viitoare, uitând totodată clipele trecute dominate de inexistență și prea puțină candoare.
Cât de depărtați sunt unii oameni. Sunt ca niște aștrii pulverizați în Univers, la mii și mii de ani lumină distanță unul de altul. Eu însă mi-am găsit steaua mea, ești aici lângă mine.
M-am trezit buimac dintr-o realitate prea puțin copleșitoare, față în față cu visul meu: un vis cu ochi frumoși, grei de strălucire și părul fantastic, pe a cărui buze stăteau pregătite să-și ia zborul cuvintele detiluziei și umilinței pe care sufletu-i tandru nu putea să le rostească: „Un ieri, un mâine ori un niciodată să-ți fie felul himerei spre care alergi fără propria-ți voință!”.
Îmi place să cred că te cunosc poate mai bine ca alții și că văd lucrurile minunate ascunse în sufletul tău, pe care alții nu le observă fiindcă sunt prea grăbiți sau prea neglijenți.
Am încercat să te uit. Ai să mă întrebi de ce și n-am să-ți pot răspunde fiindcă n-a fost decât ceva foarte confuz pe care nu-l pot pricepe. Am ajuns să fiu gelos pe trecutul tău, pe fericirea pe care atât de mult ți-o doresc, pe totul.
Poate că niciodată nu vei înțelege asta și cred că nici n-aș dori să înțelegi, s-ar putea să ți se tulbure candoarea.
Eu, tăcut ca de obicei, mă gândesc în voie la tine, să-mi umplu inima când voi putea cu tot farmecul zâmbetului tău.
Acum neavând somn, stau într-un fotoliu adânc, cu privirile pierdute prin fereastra deschisă. Cerul e senin, stelele îl împodobesc parcă mai mult decât în oricare noapte. La ce mă gândesc oare acum? Simt că o apropiere a noastră, a sufletelor noastre este necesară. Atunci vom tăcea și tu și eu, și vom lăsa privirile să se destăinuiască una alteia. Cuvintele ce vor fi rostite, vor fi goale, vor suna urât. Ele vor minți, vor încerca să ascundă acea timiditate proprie a doi străini. Dar cu timpul aceasta va dispare și va apărea acea familiaritate monotonă sub care fierbe vulcanul marilor iubiri.
Alerg spre orizonturi necunoscute călcând pe cioburi de lună, hrănindu-mă cu colțuri de stele. Mi-e inima un fâlfâit de aripi, iar sufletul mi-e un smarald cioplit. Durerea zbiară-n mine, ca țipătul unui albatros ucis. Și totuși am îndrăznit să scriu cu colțul inimii pe o bucată de curcubeu câteva cuvinte albastre și roze: te iubesc!
...iubire, iubiri, iubim, iubesc...eu iubesc?Poate că niciodată nu am iubit și nu voi iubi. Poate că nu sunt în stare să iubesc. Poate am iubit și nu am știut ce...sau poate iubesc chiar acum. Dar cuvintele nu fac decât să împuțineze înțelesul a ceea ce aș dori să spun, în loc să-l accentueze.
Când încerc să exprim chiar față de mine însumi, gândurile cu care te înconjor, descopăr fraze, pe care dacă aș fi fost un critic le-aș disprețui pentru banalitatea lor.
Dragostea nu este aceeași pentru toți oamenii, adică nu toți o înțeleg așa cum ea este de fapt. Dragostea este numai creatoare. Ea nu poate distruge nimic, pentru că menirea ei este să genereze. Dragostea face totul pentru tine: îți dă putere și dorință, te însuflețește, te luminează interior. Dragostea se așează ca o barieră, care te chinuie, care te face melancolic, singuratic și câteodată lipsit de pofta de viață, e tot o dragoste, care însă te încearcă să vadă ce fel de om ești și te recunoaște imediat. Toți am cunoscut și acest fel de dragoste, dragostea-încercare, dar nu toți am înțeles ce este.
Ce este dragostea? Un capriciu al vieții, un joc plin de patimi, de pasiuni și de spreanțe, o teribilă goană după frumusețe și fericire. Iubind speri într-o viață mai luminoasă, într-o realizare totală, o minunată deșertăciune.
Ș ice este iubirea? Un vânt care adie printer trandafiri, o luminiță fosforescentă ce trece prin sânge. Iubirea este o muzică fierbinte a infernului, care face să bată chiar și inimile celor vârstnici. Este ca unele flori ce se deschid la căderea nopții sau ca anemonele care își inched corolla la atingerea sau la suflarea vântului. Așa este iubirea. Ea poate să-l distrugă pe om, să-l ridice din nou și apoi să-l stigmatizeze iar.
Poate să cuprindă în mrejele sale azi pe mine, mâine pe tine și poimâine pe altul, atât este ea de nestatornică. Dar poate să fie și trainică întocmai ca o pecete rezistentă ce nu se desface, poate să ardă cu aceeași flacără vie până la sfârșitul vieții, atât este de eternă. Și cum este iubirea? O, iubirea este ca o noapte de vară cu stele pe cer și parfum pe pământ!
Dar oare de ce-l face iubirea pe omul tânăr să aleagă cărările trainice, iar pe cel bătrân să se ridice pe vârful degetelor în camera lui singuratică?
O, iubirea face din inima omului ceva asemănător cu o grădină de ciuperci, o grădină luxuriantă și nerușinată, unde cresc ciuperci trainice și obraznice.
Oare nu tot iubirea îl face pe călugăr să se furișeze în timpul nopții în grădini ferecate și să arunce o privire prin fereastra celei care doarme?
Oare nu tot ea o îndeamnă la păcat pe călugăriță și o scoate din minți pe prințesă?
Iubirea apleacă până și capul regelui în țârână, făcându-l să măture colbul din drum cu pletele, să șoptească vorbe nerușinate și să râdă prostește. Așa este iubirea!
Nu, nu, ea este totuși altceva. Ea a coborât pe pământ înt-o noapte de toamnă, când un tânăr a visat doi ochi...I-a privit țintă și a simțit că s-a întâmplat ceva: în inima lui s-au întâlnit două raze de lumină, un soare care-și trimitea strălucirea spre o stea.
Noțiunea de iubire este. Iată, foarte complexă și nu sunt sigur dacă am înțeles-o așa cum trebuie.
La ce slujește să-ți spun ceea ce ți-am spus, că-ți depun la picioare devotamentul meu și cel mai de preț omagiu? Asemenea cuvinte au fost folosite de atâtea ori și într-o manieră ușuratică, încât nu mai poți deosebi când sunt sincere și când sunt neadevărate. Așa că voi lăsa timpul să vorbească în locul meu.
Scriu în semiîntuneric. Speranța să te văd o clipă mă ține în loc, și-ți tot scriu, paginile se umplu, fără să știu măcar dacă alcătuiesc simple fraze sau propoziții deșarte.