Motto: "Se scrie un roman ori de cate ori va fi vorba de oameni si de
intamplari, iar nu de teorii sau reverii." Mircea Eliade



C R I Z A D E S U B I E C T E

de Nita Mihaita



Scriitorul lua o foaie din top, scoase un creion nou si isi zise:
"Poate la unul rosu o sa-mi vina vreo idee". Se aseza mai comod in scaun si
astepta. Astepta.
Nerabdator,se foi in scaun,si isi duse mainile la tample, presandu-le.
Nici o idee, o idee noua, nu-i arata muza; muza nu exista, era doar o inchipu-
ire, o inchipuire necesara pentru el ca scriitor.
Se hotari sa scrie despre o femeie,o vanzatoare care se arunca in bra-
tele barbatilor, avida de dragoste. Asta il multumi. Se gandi repede la un
titlu: " ~Dragostea~, nu, prea banal... ~Deziluziile~ sau ~Deziluziile unei
tinere vanzatoare~ - nu, nici asta. Poate ~Catana~, da ~Catana~, vanzatoarea
acum batrana isi povesteste deziluziile tineretii". Dar se opri "Prea melo-
dramatic". Vrea sa scrie ceva adevarat, despre el insusi, despre lume ...
poate ceva fantastic.
Muza ii pasa alt subiect: despre un om ce-si dovedea dragostea fata de
semeni mancandu-i la propriu. "Nu ...". Renunta si la asta, iarasi "aviditatea
de dragoste" si prea politista. Se pare ca ar fi bine sa renunte la dragoste
- fara sirop. Se uita la foaie: ~Catana~ si o mototoli.
Nervos arunca creionul in cosul plin de harti si se intoarse spre
Gheorghe, prietenul sau, ce citea in pat.
-Gheorghe!
-Mm, spuse acesta deranjat.
-Da-mi o idee... Oarecare! Orice!
-Nu stiu...
-Orice!
-Scrie si tu... despre ... despre dragoste, despre iubire...
-Scarbos! Vreau altceva. Gheorghe isi scoase ochelarii si se uita la
el contemplativ.
-Universul copilariei, lumea jocului...
-Am mai scris asta, ai uitat!
-Da,da ... Despre oameni, despre ... crime. Da, despre o crima.
-Cum, cum?
-Despre crima ... Clasic. Cineva omoara, este ingrozit de ce a facut,
remuscari, politie sau... stiu eu, eventual se sinucide in celula rece...
stii tu ...
-Da ... e o idee. O idee buna, si isi ridica creionul din cos, frema-
tandu-si barbia ganditor. Titlul, trebuie ca totul sa derive din titlu, insa
mintea ii era la fel de stearpa ca si mai inainte. Enervat se ridica isi lua
paltonul din cuier si se indrepta spre usa.
-Unde te duci? il intreba Gheorghe.
-Vreau sa ma plimb. Trebuie sa ma plimb, sa respir aer curat! Vreau
inspiratie.
-O sa ramai cu expiratia.
Tranti usa si o lua prin parcul din apropiere. Mintea-i strabatea cot-
loanele celor mai odioase si pasionante crime, mii de scenarii ii asaltau
constientul.Din cand in cand se oprea la vreunul si ii analiza toate fetele
,insa cand ajungea la titlu, totul se naruia precum un castel de carti si
pornea de la inceput, de la nimic. "Daca nici macar titlu nu pot sa il aleg
atunci nu are rost sa mai scriu ceva. Si nici ~Crima~ nu pot sa-i zic" gandea.
Natura il asalta cu izul si culorile sale; copacii plantati la distan-
te egale unul fata de altul, plus bancile regulate si verzi, ii dadeau o sen-
zatie de ritmicitate, ce ii captiva atentia , iar el incerca sa evite totul,
concentrandu-se doar asupra problemei sale, marind pasul. Totul devenea ca si
cum ar fi fost pe o banda, derulandu-se din ce in ce mai repede, mai repede.
Astfel natura il lasa in pace, nu-i mai vedea culorile tipatoare si nici nu-i
mai simtea mirosul de frunze tomnatice, dar ~Crima~ tot ~Crima~ ramanea.
Se opri. Se plimba alene pe aleea strajuita de bancile verzi, comune.
In fata, dupa o banca, se profila o silueta intinsa pe iarba, nemiscata. Era
un vagabond ce dormita incrancenat de frig si griji, strangand la piept o
sticla goala de bere. "Sarmanul" isi spuse si dadu sa plece mai departe, dar
in minte ii veni o idee, o prima idee buna: daca tot ce se intampla in viata,
poate fi pus pe hartie si daca el vroia sa scrie despre crima, trebuia ca el
sa o traiasca. Se intoarse spre vagabond; in definitiv era un nimeni, nu era
nimic. Ar fi putut sa fie victima.
Acest gand veni ca un impuls, pompandu-i adrenalina in sange, rasco-
lindu-i trupul ca o unda de soc. Se uita in jur dupa o arma a crimei, dar nu
gasi nimic. Se repezi sa loveasca cu piciorul in banca ca sa puata sa-i rupa o
stinghie, dar nu reusi. Nu purta asupra lui nimic ascutit. La catva metri de
el era un inceput de sant. "Acolo unde este un sant sunt si pietre" gandi
infierbantat. Alese piatra cea mai mare si se opinti sa o ridice , insa
mijlocul nu-l lasa, injunghiindu-l cu o durere scurta si rece. Rostogoli
bolovanul cu destul efort pana aproape de vagabond, si il ridica cu greu,
gafaind si ignorand acele dureroase din spate. O lasa sa cada liber, zdrobind
teasta bietului nenorocit. Sange pretutindeni. Inca plin de furie, lovi ca-
davrul cu picioarele, lovituri scute si spasmodice, descarcandu-si furia nebu-
na ce pusese stapanire pe el.
Rasufland cu greu se opri. Pentru o clipa uita de ce ridicase piatra
si realiza ca facuse un lucru ingrozitor, dar din adancul constiintei, ca o
ideea despre crima si literatura, crima si realitate il salva de la nebunie.
Savarsise ceea ce dorise si asta ii aducea o multumire interioara, o multumire
cumuna cu rautatea, ranjind satisfacut. Se indeparta in fuga, ca sa ajunga
acasa cat mai repede. Pe drum intrebarile curgeau: "Daca l-a vazut cineva ?",
"Daca il prinde politia ?", "Daca vagabondul nu a murit? Ar fi fost absurd.
Dar daca nu a murit si il va denunta ?", "Oare a simtit ceva ?", "Trebuia sa
se grabeasca?", "Dar trebuia sa-l fi omorat ?"...
Ajuns acasa inchise usa de doua ori si se aseza nervos la masa de
lucru dorind sa scrie ce a simtit cand a zdobit teasta omului, insa presiunea
era prea mare si se repezi la Gheorghe, pe pat.
-Am facut-o! zise pe nerasuflate.
-Ce ?! ii raspunse acesta fara sa-si ridice ochii din carte.
-Am ucis! Am comis o crima!
-Da ... Unde? continuand sa citeasca.
-In parc! Am omarat un boschetar! I-am spart capul cu o piatra.
-Cu ce?
-Cu o piatra! L-am lovit!
Gheoghe inchise cartea si se uita la el pe sub ochelari.
-Si te-ai spalat?
-De ce sa ma spal?
-De sange.
-Nu, si se uita la hainele sale: erau curate. Gheorghe isi impins
ochelarii pe nas si dadu din cap aprobativ. Vru sa spuna ceva dar renunta, isi
lua paltonul si o zbughi pe usa.
Alerga pana in parc si, asa cum se asteptase, vagabondul era acolo,
sfidandu-l. Ochii i se impaienjenisera si simti un gol in inima. Se duse lua
piatra si i-o ridica deasupra capului. Ii privi fata. Dormea linistit, impacat
cu sine, radiind o caldura albiciasa contrastata de aspectul sau nespalat, si
dadu drumul la piatra. De data asta il lovi mai nervos, mai cu sete,cu mainile
si cu picioarele, ca sa nu-l mai sfideze. Se ridica, acum plin de sange, si
fugi spre casa sa-i spuna lui Gheorghe ce facuse.
Intra in garsoniera, dar nu mai era nimeni, doar cartea cu ochelarii
erau aruncate pe pat in graba. "Poate a plecat" isi zise, poate ca prima data
a fost adevarat si ca Gheorghe l-a facut sa creada ca era o iluzie, ca el nu
ar fi vrut sa ia parte si la a doua crima. "Poate a fost scarbit si a plecat".
Sau o facuse pur si simplu.
Lasa totul balta si alerga din nou in parc cu rasuflarea taiata. Se
opri respirand greu in fata banci. Zambetul de pe fata vagabondului acum
aducea mai mult cu un suras,cu o multumire de sine . Poate ca Gheorghe ar fi
fost singurul care putea sa-i spuna ce se intampla cu adevarat, asa ca se
inapoie acasa (se gandea ca poate pe atatea drumuri facute o sa-l observe
cineva).
Usa era deschisa asa cum o lasase. Intra disperat,iar in locul lui
Gheorghe statea vagabondul intins pe patul sau, strangandu-si patetic sticla
in maini cu un suras melancolic.
Derutat fugi iar in parc sa caute banca. Acolo, spre surpiza lui, nu
mai era nimeni ; doar iarba strivita era mortora la cele intamplate.
Se reintoarse acasa, dar de data aceasta fara sa se grabeasca. Intra pe usa
si privi vagabondul chircit langa cartea lui Gheorghe. Deoadata totul deveni
clar, si intelese ... da, intelese. Acum el era vagabondul si acum intelegea.
Acum,in acest punct,isi intelegea viata si acum o pretuia mai mult ca oricand.
Era multumit de ea si nu ii pasa daca cineva ii va strivi capul cu o piatra.
Se dusese in parc ca sa aiba parte de putina realitate pentru a-si putea
starni imaginatia, insa nu se gandise ca realitatea putea avea doua fete. La
inceput alesese numai una, cea a eroului, acum era victima. Se aseza sa scrie
dar acum nu mai avea rost, acum era un vagabond. Toata lumea era un vagabond.
Se uita la cel din pat. Zambetul sau era ca nicioadata mai multumit si mai pur
,si acum il intelegea.
Uitase de Gheorghe si se indrepta incet spre iarba din parc, ca sa o
striveasca. Sa-si stranga sticla la piept, sa adoarma si sa fie multumit de
ceea ce este, asteptand ca cineva sa-i striveasca capul. Nu mai era scriitor
ci era un vagabond. Acum era un vagabond. Acum el era lumea. Acum ar fi putut
sa scrie.

NITA MIHAITA (c) octombrie - noiembrie 1996