agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5692 .



Am fost mâna dreaptă a lui Ceaușescu
proză [ ]
- pseudojurnal-

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MTI ]

2003-03-08  |     | 



EPILOG

Tocmai se pregătea să pună piciorul pe scara elicopterului, cînd s-a întors spre mine și mi-a spus cu o voce plină de regret:
- Iartă-mă nu pot să te iau cu mine, nu este loc decît pentru doi.
Ochii îi înotau în lacrimi iar în privirea sa se putea citi un amestec ciudat de regret, durere și teamă.
- Nu te preocupa, i-am răspuns, mă descurc, mă descurc întodeauna, doar știi...
- Da, da, da...
Motorul elicopterului vuia ca o tornadă.
- Ai grijă să nu răcești, i-am mai spus așezîndu-i cu grijă fularul sub gulerul de astrahan, e frig iar tu nu mai ai patruzecișicinci de ani.
De data aceasta nu s-a mai putut abține și a izbucnit în plîns.
- O să mă-ntorc, să nu te temi, o să mă întorc și o să vezi cum punem noi la punct toate lucrurili...
Pilotul devenise nerăbdător, iar din fundul carlingii, înfofolită în blănurile ei prețioase, Elena mă privea cu ură.
- Adio !
Știam că n-am să-l mai văd niciodată.
Pilotul a trîntit ușa în urma sa și am rămas să ne privim preț de cîteva scunde prin geamul de plexic.
Apoi pilotul a ridicat aparatul cu greu deasupra clădirii iar eu m-am retras spre parapetul de sprijin al casei liftului pentru că suflul rotorului era devastator.
Am văzut la cîțiva zeci de metri sub mine mulțimea excitată care urla, iar elicopterul a făcut o voltă greoaie deasupra clădirii, ca un ultim bun- rămas.
Nu știu cînd a apărut lîngă mine tînărul acela, cu haina de fîș pe jumătate arsă.
- Au plecat ? Era Ceaușescu?
- Da. Era Ceaușescu...
Încet, încet, platforma de pe acoperiș s-a umplut de oameni care exultau.
M-am retras nevăzut înspre lift mîhnit și în același timp mulțumit.
O etapă din viața mea se încheiase.
Începea o alta plină de neprevăzut. Aveam nevoie de o nouă identitate șI de alt cîmp de acțiune. Poate că o ieșire în străinătate nu mi-ar fi făcut rău. Cîteva săptămîni în Elveția ...
Să uit...
Să nu mai știu nici măcar cum mă cheamă...
Da ! Să nu mai știu că eu sunt Haralambie Poponiceanu șI am fost timp de douăzecișicinci de ani mîna dreaptă a lui Ceaușescu.
















TINEREÞEA MEA REVOLUÞIONARÃ

- Haralambie, de ce nu îți place ție școala?
- Da' cine-a zis că nu-mi place ?
- Păi nu vezi ce-in în carnetul tău, numa trei și patru !
- Asta e cu totu' altă chestie.
- Adică ?
- Păi, eu sunt în meci cu diriginta și de-aia...
- Păi ce are diriginta cu tine...
- Păi are că am surprins-o în timp ce se pupa cu tovarășu' de sport în cabinetu' de biologie și ăla e cu pecereul la noi la școală și m-a băgat pe țeavă la toți profesorii cum că tu ai fost pe vremuri legionar și bunicu de la Cîrlova era chiabur și ați asuprit țăranii nevinovați și că eu sunt un pui de reacționar care luptă contra clasei muncitoare și vrea să răstoarne regimul comunist.
Tata mă privea fără grai și mîna îi tremura pe custura cu care tocmai se pregătea să-mi ajusteze flecurile de la papuci. Ce să-i faci rămăsesem desculț în prag de iarnă și mai cîrpeam și noi pe ici pe colo că doar eram o familie de oameni descurcăreți.
- Zi așa, m-a făcut legionar...
- Da, am auzit că la cancelarie vorbea de tine tovarășa Zoe, profa de chimie care e de la Cîrlova și a fost la școală cu tine, cum că tu veneai la școală călare pe un cal alb și băteai cu biciu' fetele care nu stătea să le pui mîna la țîțe.
- Nenorocita dracu', ptiu! scorpia, i-o fi fost ciudă nebuna dracului că nu i-am pus și ei mîna, păi și normal că asta n-a avut în viața ei țîțe, o porecleam fata șnur , fără țîțe, fără cur. Auzi mă Haralambie, tu știi că noi n-am avut niciodată cai, că nu i-a plăcut lu tata mare să țină, noi aram cu boii...
- Păi de unde să știu eu tată că doar eu am prins direct colectiva...
- Așa-i mă, că tu te-ai născut tîrziu.
- Da la legionari ai fost.
- Eh, nu zic, am fost o țîră cu ei, că era frumos, toți îmbrăcați în cămăși verzi și cu sumane și centuri de piele, știi eu de mic am tras la uniformă, poate că mă făceam subofițer dacă nu dădeam peste mă-ta.
- și ce făceați voi legionarii ?
- Păi ce să facem, ne întîlneam sîmbăta și duminica după prînz pe podul de la Iloaia și venea cîte unul de la Slatina și începea să ne spună ce și cum că poporul este cel care are puterea și că dumnezeu iubește poporul și că anticristul trebuie înfrînt, tot felul de chestii de alea politice, da eu nu prea le ascultam, îmi plăcea mai mult cînd defilam prin sat de se uitau fetele după noi cu ochii beliți, și după aia mergeam la birtul lui Mocanu, nu l-ai mai prins tu nici pe ăsta, Mocanu era de-al nostru și ne îmbătam bine și trăgeam cu pistoalele în lună. Þin minte că o dată a venit la noi o delegație mare, era și ăla Zdrelea Codreanu, frumos bărbat, a venit cu mașina un Buick negru cu luciu și era îmbrăcat țărănește. Ne-a vorbit despre sfîntul arhanghel Mihai și despre misiunea sfîntă pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă să curățăm tara de vinituri și de străini. A dat mîna cu mine, că eu eram mai înalt, mai brădos, ți-am spus doar că îmi place milităria și că eram mai firoscos printre găozarii ăilanți și mi-a spus că în mine stă nădejdea țării și să fiu un camarad de nădejde. Cît privește bătaia, nu am tras în viața mea o palmă cuiva, înafară bineînțeles de mă-ta și de tine.
-Atunci de ce zic ăștia de tine că așa și pe dincolo ?
- Pentru că am fost deștept mă, eram cel mai bun la învățătură și cel mai iute la horă nu ca tine futu-ți grijania mă-ti, că o dată îmi vin belelele, de pun dîrjala pe tin și îți rup oasele de mă bagi în pușcărie. Învață mă, nenorocitule, că fără carte n-o să faci mulți purici în viață, o să ajungi ca Pandele să cari valize în Gara de Nord.
După asta tata a aruncat cu un bocanc în mine și flecu proaspăt rotunjit m-a lovit drept în frunte.
Am ajuns în spital și am zăcut pe patul morții timp de șaizeci de zile.
După care s-a întîmplat o minune, mi-am revenit și în trei săptămîni eram pe piciarele mele, slab ca o așchie și cu o poftă de mîncare ceva de speriat.
Pe tata l-a săltat miliția populară și l-a dus pentru trei ani în deltă, condamnat pentru maltratarea minorului tentativă de omor deosebit de grav și încălcarea drepturilor copilului. A fost o greșeală, poate dacă flecul nu era nou bocancul m-ar fi lovit șI atîta tot, dar viața a vrut să fie așa.
Tata a plecat la stuf și nu l-am mai văzut niciodată, după vre-o opt luni a primit mama un pachet cu haine de la primărie și certificatul de deces. N-am știut și nici nu cred că voi ști vre-o dată unde e îngropat șI de ce a murit.
Oricum eu l-am iertat.
Din spital am aterizat direct la Casa Copilului din Slatina, pentru că Secția Tutelară- nici nu știți ce forță avea pe vremuri Secția Tutelară- a hotărît că eram un lăstar crud încă în formare și că se mai putea scoate ceva din mine dacă am o supraveghere și o educație adecvată.
Așa că am primit un loc la etajul patru, lîngă mansarda în care se puneau cearceafurile la uscat, împreună cu încă șase băieți rași în cap într-o cameră lungă și îngustă ca un tunel de cale ferată.
Ne mîncau gîndacii și furnicile roșii iar cel mai bun prieten al nostru era un șobolan dolofan cu blana cenușiu- aurie care ne vizita de trei ori pe zi cu mustățile zburlite. Din cauza lui nu puteam păstra în sertarele noptierelor nici un strop de mîncare, fiincă afurisita de fiară știa să deschidă orice încuietoare și ne fura și ultima fărîmă de pîine.
Educația ne era asigurată de tov. Vasile, care o împărțea pe spinarea goală cu pisica cu nouă cozi, un bici de cînepă cu franjuri.
Măiculiță doamne, cîtă bătaie am mîncat în patru ani de internat nici nu pot să vă povestesc.
După absolvire. adică la sfîrșitul celor opt clase primare am fost trimis la constanța la Școala Profesională de Marangozi.
Asta e o meserie a dracului, lucru numai cu smoală și cu cîlți, nu mi-a plăcut, așa că am evadat de la Grupul Școlar șI m-am angajat salahor la un șantier de construcții. Căram pietriș și nisip cu roaba pînă cădeam jos și mă învia nea Ahmet- un turc cu inimă de român- cu apă rece.
De dormit dormeam la Techirghiol în gazdă la o cucoană de trei sute de chintale care ne lua chirie puțină da' ne punea să-i îngrijim pe lîncă casă, lemne, apă, măturat și alte alea.
Am avut o viață grea dar m-am călit.
Pe la otesprezece ani aveam bani adunați la CEC și vorbeam patru limbi străine ca pe apă, doar trăiam printre vaporeni.
Apoi am cunoscut-o pe Uruma. Era blondă ca mierea de mai și avea pielea străvezie de i se vedeau toate vasele capilare sub ea. Era o fată seriasă, nu m-a lăsat s-o sărut decît după trei luni și m-a obligat să mă înscriu la liceu la seral.
Era o modă cu liceul ăsta, care mai de care se omora să devină elev, îi vedeai după amiaza cu mape de mușama sub braț, pe bulevard.
Mi-a plăcut în liceu, pentru că aveam colege frumoase, una și una, ca niște bomboane și mă simțeam ca un pește în apă.
Apropo, cam în vremea aceea am renunțat eu la șantier și mi-am deschis propria afacere cu pește. Cumpăram de la pescarii din deltă, din cherhanale și vindeam pe piața de la Constanța, ba chiar și la București.
Așa mi-am cumpărat o Volgă de culoarea cerului
în care îmi plimbam tătăroaica de la Tulcea la Murigiol și care mirosea a pește mai dihai decît o cherhana, fiindcă o foloseam și în activitatea de comerț.
Așa am ajuns să îl cunosc pe Ceaușescu.
Tocmai fusese numit secretarul regionalei Constanța și locuia într-o casă modestă pe faleză. Era slab și se bîlbîia groaznic și încă nu își pierduse obiceiurile alea sănătoase de țăran. Îi plăcea peștele și se omora după cărășei și plătică.
Devenise clientul meu și pentru că era un țăran simpatic- nu mă impresiona pe mine funcția aia a lui- îi dădeam numai marfă antîia, ba chiar am început să îl calc destul de des pentru a-i găti.
Făceam niște saramuri cu ardei pisat cum numai eu știu să fac, după o rețetă moștenită de la bunica lui Burebista și de cîte ori avea musafiri la masă, Ceaușescu trimitea după mine un Gaz prăfuit condus de un sergent major de miliție.
Așa am ajuns în împrejurarea să îi salvez viața, cînd la o petrecere cu musafiri de la Ceceu s-a înecat cu un os de crap gros cît un creion de tîmplărie.
Toți ăia se uitau la el cum belise ochii cît cepele și cum se sufocă și nu făcea nici unul vre-un gest.
Am auzit-o din bucătărie- unde tocmai frecam plita cu Negrol- pe Elena țipînd și jeluindu-se și am dat fuga mînjit din cap pînă în piciare la sofaua pe care Ceaușescu își dădea ultima suflare.
- Niculeee, Niculeee... da cui mă lași tu pe mineee... cu copii pă capîîî... și cu rate la ceareuuuu... Nicule măîîî... scoalăîîî... nu muriîîî... fiț-ar sămînța a dracuîîî...
Am dat-o pe Elena la o parte și cu sînge rece am descleștat fălcile înecatului. Aveam experiență în așa ceva, doar lucram în branșa peștelui de ani buni și știam cum și de unde să apuci osul...
N-a fost greu, i-am vîrît mîna pe beregată pînă la cot și am scos osul de acolo împeună cu două bucăți însîngerate de omușor.
Ce-aușescu și-a revenit în jumătate de ceas și după trei zile putea să vorbească din nou. De atunci bîlbîiala jenantă i-a dispărut cu desăvîrșire, în schimb a rămas cu rîrîitul acela pentru că, din viteză i-am smuls o dată cu osul și o bucățică, nu mare, din sfîrcul limbii.
Mă întreb acum ce s-ar fi întîmplat dacă în acea zi nu eram pe fază și aș fi întîrziat trei minute.
Alta ar fi fost soarta României.
Alta ar fi fost soarta României ?
















Prima slujbă la stat

Cînd și-a revenit Ceaușescu m-a chemat la el la birou.
Purta o șapcă așa de soiosă, că părea, fără exagerare un cerșetor în biroul acela plin de mobilă veche și covoare roase de molii.
Mi-a fost silă să mă așez pe un scaun tapițat cu pielea mîncată, pe care se adunaseră generații întregi de jeg și am preferat să stau repectuos în picioare.
- Tu mi-ai salvat viața mă...
- Eu, să trăiți...
- Auzi mă... cum zici că te cheamă ?
- Haralambie, să trăiți...
- Mă Lambe, măta-n cur... de ce n-ai avut grijă cînd mi-ai cos osu mă pramatio ?
- Să trăiți... tovarășe prim...
- Laă mă Lambe vocabularu ăsta dă ședință, spune-mi pă nume, domn Nicu.
- Să trăiți domn Nicu, nu se putea altfel osu' era înțepenit bine și dacă nu trăgeam tare de el vă rămînea acolo și în treizeci de secunde dădeați ortu popii...
- Dădeam pe dracu, la noi în familie încă n-a dat nimeni ortu' popii, noi suntem vînă de olteni tari mă...
M-a privit cu un licăr ucigaș în pupile timp de cîteva minute bune. Eu nici măcar nu mai îndrăzneam să respir.
Apoi s-a apropiat de mine, m-a luat în brațe și și-a așezat capul pe umărul meu. Plîngea !
- Mă Lambe mă, tu-ți soarele tău, dacă nu erai tu muream mă, mă înecam cu osu ăla și mi se stingea viața uite așa, pfui. Mă lambe tu ești fratili meu mă...
A plîns trei minute și după aceea a scos o sticlă cu țuică de corcodușe din bufet.
Am băut amîndoi, cot la cot un litru și încă unul și încă unul pînă am adormit sub birou cu capul unul pe altul.
Mi-a oferit să mă facă secretarul său personal cu condiția să renunț la comerțul cu pește care i se părea degradant ba chiar antisocial, dar eu i-am demonstrat cu creionul în mînă ce bani frumoși se pot cîștiga dacă devenim tovarăși la parte, eu cu experianța mea într-ale pescăriei, el cu funcția lui care ne deschidea toate ușile și îndepărta miliția mai dihai decît alungă ustoroiul vampirii.
A fost de acord și așa am devenit eu secretarul său, pentru aproape o viață de om.
Cît privește afacerea ea a înflorit și a prosperat pînă cînd Ceaușescu a fost trimis la academie în Rusia. A trebuit să plec cu el, pentru că eram prea legați unul de altul și ne venea greu.
Problema cea mare a fost nevastă-sa Elena, era geloasă ceva culmea, și avea impresia că eu și Nicolae suntem homosexuali și trăim împreună.
Nu aveam cum să îi implementez altă părere decît culcîndu-mă cu ea, pentru că acesta era cel mai "tare" argument pe care îl aveam. Așa că, într-o seară, cînd Nicu era la o plemară de dare de seamă și alegeri, am intrat buluc peste Elena în dormitor și am găsit-o numai în neglijeu și cu țîțele jumate ieșite din decolteu.
Adevăru e că putoarea avea un corp frumos și cu carnea tare de băga în boală toate ordonanțele și pe deasupra mai avea și un fel de a-și da aere care excita pînă și un butuc de foc.
N-a trebuit să fac eu vre-un gest, Elena a dat năvală pe mine și mi-a rupt toți nasturii la cămașă.
Nu mai știu ce a urmat, a fost un leșin din care m-am trezit după trei ceasuri, mai bătrîn cu cinci ani și mai slab cu șapte kilograme. Elena dormea lîngă mine, cu subsiorile mirosind a drojdie și tărîțe încinse- era un miros care avea să mă urmărească ani întregi- și nici nu a tresărit cînd am părăsit încăperea.
Apoi a trebuit ă mă ocup de pregătirea plecării la Moscova.
Ceaușecu era de felul ău cam greu de cap și prindea Limba Rusă extrem de greu.Era necesar să ne antrenăm ore lungi, seară de seară, cu ajutorul unor discuri editate de elctrecord.
- Dosvidania.
-Dosvidania.
-Șto eta?
-Eta karandaș.
-Eta moia karandas.
-Eta moia balșoia karandaș.
-Futule muma-n cur cu carandașele lor cu tot, se enerva Ceaușescu și trîntea cu pumnu în patefon, mă, de aia sunt rușii așa tîmpiți, că au limba asta așa sucită, pînă iești atent la ce trebuie să spui, îți pierzi ideea. Acuma de-abia îl înțeleg pe Stalin. Zi-i înainte !
- Șto eta ?
- Eta kniga !
Încropeala de rusă pe care a dobîndit-o cu mine i-a prins bine lui Ceaușescu, pentru că de la început, a avut contacte dure cu instructorii de partid de la Moscova datorită faptului că el era scund de statură iar rușii urăsc piticoții. Îi făceau zile fripte, săracul trebuia să iasă la răspuns foarte des și primea în general note mici care l-au pus și în situația de a fi discutat în Adunarea Generală și era cît pe aci să se procopsească cu un vot de blam cu avertisment.
Noroc cu mine, îi concepeam lucrările de sfîrșit de trimestru și așa mai putea să își corecteze mediile.
Îmi amintesc de ziua în care a primit diploma de absolvire.
A venit acasă cu lacrimi în ochi, -eu gătisem special pentru această sărbătoare găluște cu prune- și m-a luat de gît.
-Mă Lambe, mă Lambe, le-am tras-o lu ruși mă ! Am loat diploma!
- Ați luato tovarăse Nico...
-Þi-am zis să nu te mai formalizezi măi, zi-mi simplu, domn Nicu !
- Da domn Nicu, ați luato. La mai mare.
- Mă, tu ești fratili meu mă, ce mă făceam eu de fără tine, m-ai salvat de la moarte, m-ai ajutat să-mi iau diploma, Lambe cînd voi ajunge mare te fac și pă tine mare mă !
- Vă mulțumesc tovar...domn Nicu. Sunt sigur că o să ajungeți într-o zi mare.
- Te gîndești la...
- Nț...
- Atunci la...
-Nț...
- Atunci la...la...la..
- Exact.
- Da ! Da... și de ce nu mă rog, că îndeplinesc toate condițiili. Tînăr îs, diplomă am, dosar bun slavă domnului...
- Nepătat...
- Hai să bem mă Lambe că viața asta-i curvă trece zilili omului ca secundili.
Și ne-am îmbătat din nou cu rachiu de corcodușe -aveam o rezervă strategică pe care o căraserăm cu noi ascunsă în cutii de conserva cu eticheta de compot de prune, ideea mea- și am dormit cu capul unul pe altul.
Ce momente frumoase.
O dată întorși în țară, Ceaușescu a fost propulsat direct în ceceu.
Am avut grijă să-l pregătesc din vreme, maniere, comportament, vestimentația. Avea un defect, niciodată nu a fost în stare să își asorteze în ton cravata cu șosetele, cu toate că am ținut cu el lecții lungi în serile în care Elenea lipsea de acasă și niciodată nu a învățat că la cravată albastră șosetele verzi trădează imediat țărănoiul dinăuntrul costumului. De aceea a trebuit să-i stau veșnic prin preajmă și să-l supraveghez în fiecare dimineață cînd își alegea îmbrăcămintea.
În ceceu mi-a făcut rost și mie de o mică sinecură, adică m-a numit pur și simplu șeful Serviciului de Securitate în aripa de Vest, acolo unde își avea el instalat biroul.
Puteam petrece astfel ore întregi împreună și mă exploata crunt, punîndu-mă să-i scriu toate materialele pentru ședințele de cabinet precum și dările de seamă pentru Gheorghiu Dej. Bine înțeles că m-am străduit să fac numai lucru de calitate, astfel că, după un timp Dej a remarcat calitatea materialelor și a pus ochii pe Ceaușescu.
Astfel în scurt timp el a ajuns să devină unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai secretarului general.
Mergeau împreună la vînătoare și încingeau chefuri monstruoase la care se consumau cantități impresionante de vînat.
Vrînd nevrînd, pentru că Ceaușescu nu putea să se despartă de mine mai mult de cîteva ceasuri și de aceea mă tîrîia pur și simplu după el, am fost nevoit să trec de la prepararea peștelui la marinatele și baițurile pentru carnea de vînat, în care, cu un efort ce nu trebuie minimalizat, am ajuns în scurt timp un specialist de mîna întîi.
În plus Ceaușescu rămăsese cu o teamă puternic înrădăcinată de oase.
Îmi aduc aminte despre un chef de pe Valea Jiului, undeva într-un castel cu zidurile mîncate de igrasie în care se zice că ar fi trăit clipe de mare tandrețe însăși Vlad Þepeș, sau Ștefan cel Mare nu mai rețuin exact.
Ceușescu împușcase primul său urs carpatin și era tare mîndru de trofeul pe care ținea foarte mult să-l expună în sufrageria sa.
Mi-a cerut atunci să-i gătesc labe de urs pe jăratec precum în Frații Jderi și a rămas încîntat nu atît de savoarea specială a cărnii cîr de faptul că nu avea urmă de os și era ușor de mestecat.
Laba de urs pe jăratec a devenit astfel felul său preferat și iată de ce fiara cu blană brună a devenit o raritate în această parte a munților Carpați.
Dej a început să țină ședințe de mare taină cu Ceaușescu, la care se îmbătau ca niște porci și eu eram mereu în preajma lor. O dată la o partidă de pocher în care Ceaușescu rămăsese lefter ca un marinar filipinez m-a pus drept miză contra sumei de o sută de mii de lei.
Suma reprezenta la acea vreme contravaloarea a patru autoturisme Volga ceea ce m-a măgulit grozav, dar pur și simplu m-a speriat luciul de nebunie pe care l-am citit în ochii lui Dej în momentul în care tăia cărțile.
Era semnul paranoiei din care nu peste mult timp i s-a tras moartea.
Fiindcă- și foarte puțini știu asta- Dej a avut o moarte cruntă, practic un fel de explozie a cerebelului care l-a făcut să bolească trei zile în canoanele cele mai fioaroase.
Ceaușescu a susținut întodeauna că asta i se trăgea de la cursurile prea intense de Marxism la care Dej participa cu trup și suflet
Deși știam amîndoi că de fapt cauza morții era mult mai adîncă și cu conotații misterioase.
Într-o seară Ceaușescu și cu Dej se întîlniseră la un păhărel de vișinată și după primele trei kilograme începuseră să depene amintiri revoluționare.
La un moment dat Dej a început să povestească despre faimoasa întîlnire cu Stalin pe tema scindării partidului și atunci Nicu mi-a făcut un semn discret să iau notițe, așa că am stenografiat întreaga convorbire.
Aceasta este de fapt faimoasa stenogramă de la Kremlin, niciodată nu a existat o alta nici în arhivele Kaghebeului nici în cele a PCUS deoarece atît secretarul lui Stalin cît și stenografa ce au asistat la acea discuție erau morți de beți.
Am să redau din memorie cîteva fragmente elocvente ale stenogramei:
- Mai ia buținică Vodgă moia brata...
- Mulțumesc, mulțumesc...
- Și batocu ăsta, simți ce aromă fină are ?
- O da ! E minunat.
- Dar giuperguțe de ce nu cuști, știi asta trezește bofta de Vodgă. Nazdarovie !
- Îîhh...darovie !
- Ei, ia zi...
- Zic să trăiți... ce să zic ?
- Da mai pune-ți un pahar, Alexei, mai toarnă-i că nu vezi ce palid e !
- Mu...mul... esc !
- Așa... zi...
- Îîhh...
- Zici că Ana Pauker a început să își facă de cap ai ?
- Îîîhhh.. rovie...
- Zici că umblă cu bărbați și că s-a încurcat cu secretarul ?
- Nu mai pune te rog...
- Și că nu vine la serviciu sîmbăta...
- Un strop de sifon te rog...
- I-a ajuns funcția la creieri brat moi asta este, eu niciodată nu am avut încredere în femei.
- zdre...zdri...zdravo..zdarovie..
- O să pun s-o împuște. Deși am ținut la ea că a fost o tovarășă bună a ținut la tăvăleală, dar revoluția înainte de toate. Hai mai puneți vodgă. Și mai ia niște batoc. Și icre... Nazdarovie !
- Na..na.. vie...
În acea seară Ceaușescu a devenit alt om. Am citit pentru prima dată în privirea sa acea scînteie care mai tîrziu avea să-i aducă supranumele de Geniul din Carpați. Îl priviea sublimat pe Dej, iar eu priveam la amîndoi.
Un leu tînăr cu gheare puternice și bătrînul elefant în căutarea locului de odihnă. Lupta era disproporționată și dintr-o dată am avut o viziune.
Dej în mausoleu iar Ceaușescu pe scaunul de Prim Secretar.
Iar eu în spatele scaunului, în umbra scaunului, mereu de veghe cu cleștișorul de argint pregătit.
Dacă vre-o dată, cumva, vre-un oscior...
Norocul meu că în acea seară Ceușescu a prins un ful de dame cu popi în coadă pe cînd Dej avea doar trei ași așa că și-a scos pîrleala.
Dacă în acea seară m-ar fi pierdut la pocher cine știe care ar fi fost cursul istoriei.


























ÎN SERVICIU COMANDAT

Tocmai mă pregăteam să calc o cămașă de puplin pentru Ceușescu, cînd a sunat telefonul.
- Auzi mă Lambe, tovarășu Dej trage să moară și a trimis după mine, coboară rapid și adu-mi și pălăria aia cu pamblică neagră de-i place lui. Și ia și aparatu să-i facem o poză pentru catafalc. C-așa e la noi trebe să mă îngrijesc eu de toate. Și mișcă-te dracului că nu-l mai prindem în viață.
Dej era înconjurat de doctori și de membrii familiei de altfel nu prea numeroase. Respira greu și privea fix la lumînarea pe care unul dintre secretarii ceceului o ținea aprinsă la capul lui. Cînd l-a văzut pe Ceaușescu chipul i s-a însuflețit.
- Nicule, a murmurat el, mă Nicule...
- Da tovarășe Dej !
- Cine-i ăsta cu lumînarea mă ?
- E tov. Arvinte de la regionala Iași. E proaspăt promovat.
- Să-l dai afară, auzi , să-l dai afară.
- Ieși mă af...
- Nu acu Nicule, nu acu, mîine, lasăl să rămînă pînă l-o frige la degete. Auzi Nicule...
- Vă ascult tovarășe Dej...
- Auzi, am vorbit cu ăi bătrîni... și am hotărît... cred că e cel mai bine așa...
- Da tovarășe Dej...
- Am hotărît să în privința...
- Da tovarășe Dej...
- Pe mine m-a omorît rușii... mama lor de bețivi... să nu-i ierți, Nicule să nu-i...
- N-o să-i iert tovarășe Dej, am să... am să... și după ...
- Așa...
În acest timp eu tocmai îi notam soției muribundului pe o foaie de caiet cu pătrățele o rețetă de colivă ca în Dobrogea cu semințe de dovleac și soia. Erau vremuri de criză și trebzuia să ne conformăm ca atare.
- Să nu uiți Nicule... să nu uiți...
Apoi toată camera a izbucnit în hohote și tipul cu lumînarea a țipat scurt ; fitilul îi ajunsese la unghii.
Ceaușescu a ieșit din încăpere ștergîndu-se la colțul pleoapelor cu o batistă.
- Ce moarte domne, ce moarte, ca-n filme, așa trebuie să moară șefii dă stat, cu demnitate. Hai Lambe să mergem că aici pute ca dracu' a tămîie.
După trei zile Dej era fixat în carapacea de marmură neagră a rotondei din mausoleu, iar Ceușescu îi ocupa locul în prezidiul ceceului.
Începea războiul. Vînătoarea.
Bătrînii nu îl vedeau cu ochi buni pe Ceușescu, mai ales pentru că era rîrîit și niciodată nu învățase rusa cum trebuie, dar tocmai pentru asta îl alesese Dej drept urmaș. Era sigur că Ceușescu și sovieticii nu vor reuși niciodată să se înțeleagă ca lumea.
Și nu s-a înșelat. Ceușescu nu a uitat niciodată cîte umilințe a avut de îndurat la Moscova și mai ales i-a rămas ca o rană deschisă ședința în care el a fost nevoit să își facă autocritica pentru a evita votul de blam. Chiar și-a luat de unul singur angajamentul să copieze de o mie de ori pe tablă fraza " Am să învăț și am să fiu un bun comunist". Bineînțeles că treaba asta am făcut-o eu, dar Ceaușescu a trebuit să țină de șase pe coridor ca să nu ne prindă femeia de serviciu, care de fapt era nora mai mare a secretarului de partid pe etaj și unul dintre cei mai mari dușmani personali al lui Ceușescu.
Asta din cauză că Ceaușescu obișnuia să mănînce semințe de dovleac în ore și lăsa în urma sa o mare cantitate de coji pe care femeia de serviciu era nevoită să le adune cu măturița și fărașul.
O dată instalat în noul său post Ceușescu l-a chemat la el pe Chivu Stoica și i-a zis " du-te domnule și te pensionează că o fi vremea". Și Chivu Stoica s-a dus. A urmat la rînd Maurer, dar el fiind cam tare de ureche nu a înțeles exact ce îi cere Ceaușescu, crezînd că de fapt acesta dorește să îi ia tensiunea .
Drept care și-a dezveleit brațul pînă l-a cot și l-a întins înspre Ceaușescu cu pumnul strîns, privindu-l senin în ochi.
Ceaușescu a interpretat acest gest ca pe un avertisment, astfel că Maurer a mai rămas în pîine încă vre-o cîțiva ani buni, dar a fost marginalizat, primind sarcina să numere banii mărunți proveniți din cotizațiile membrilor de partid și să-i așeze în fișicuri de cîte douăzecișicincide lei. După o rezistență eroică, Maurer și-a dat singur demisia fiindcă făcea alergie la monezile de alamă și toată pielea palmelor i se umpluse de o spuzeală care semăna cu Psoriazisul.
Bine consolidat. Ceaușescu a început să conducă. Era forte și neiertător. A început să schimbe secretarii de B.O.B. și activiștii între ei ca să nu aibe timp să își creeze prea multe relații în mediul în care lucrau. A apărut astfel faimosul principiu al rotirii cadrelor.
După aceea a început să își aducă rudele, ba chiar și pe ale Elenei în posturi de conducere și control de care avea nevoie ca de aer. Se puneau astfel bazele distribuției după competență a sarcinilor.
Mai apoi pe cei deranjanți, din anumite sectoare, dorind să-i îndepărteze din miezul evenimentelor dar dorind să-i păstreze sub control, a început să-i promoveze în funcții devorative fără putere decizională sau executivă. El numea aceasta, retrogradare în sus.
Trebuie să recunosc că avea stil.
Chema bunăoară un om la el și îl lăsa să aștepte în anticameră vre-un sfert de ceas.
Îl primea apoi în biroul său în timp ce el mîzgălea ceva pe hîrtie prefăcîndu-se extrem de absorbit, în timp ce subalternul - așa îi numea pe toți, subalterni- aștepta în picioare la o distanță cuviincioasă, frămîntîndu-și mîinile și sufletul.
La un moment dat își ridica mirat privirea din hîrtii și întreba:
- Ai venit ?
- Da...
- Bun. Uite de ce te-am chemat. E grav rău. Dușmanul dă clasă pîndește, el așteaptă greșelili noastre și noi, ce să facem că doar sîntem oameni greșim. Și atunci dușmanul dă clasă își rîde în barbă și își bate joc dă noi. Ori nouă comuniștilor nu ne place să își bată joc dușmanu. Înțelegi ?
- Da...
- Bun. De aia noi trebuie să precupețim eforturili care să-l facă pă dușman să îi piară zîmbetu. Ai înțeles?
- Da...
- Bun. Am hotărît de aceea ca dumneata să te ocupi dă dușman. Să-l înveți minte. Să-i arăți că noi comuniștii sîntem hotărîți. Ai înțeles ?
- Da...
- Bun. O să primești sarcini noi. Importante. Ia legătură cu secretara și îți spune ce ai dă făcut. Față în față cu dușmanu. Să-i piară zîmbetu'. Ai înțeles ?
- Da...
-Bun. Îți doresc succese în muncă pe calea făuririi societății multerale. Și dacă dai de greu, vii la mine. Mă cauți. Ai înțeles ?
- Da...
- Bun. Succes tovarășe.
Ceaușescu nu era cinic. Era pur și simplu bădăran. Mai tîrziu cînd Elena a intrat în politică, venind chipurile în sprijinul tovarășului de viață, Ceaușecu a început să devină de un sadism paroxist. Prezența Elenei îl acrea de tot. Și nici nu putea să scape de ea, pentru că avea o gură mare de să te ferească dumnezeu. Din cauza ei Ceaușescu s-a adîncit în muncă.
Se închidea pur și simplu în birou cu mine și ore în șir jucam șeptic sau popa prostul. La început îl lăsam să mă bată pentru că oricum de, era șeful statului dar orgoliul meu zgîndărit și-a dat arama pe față la un moment dat și am început să-l usuc. Bineînțeles că asta l-a îndîrjit astfel că și-a cumpărat niște manuale din anglia pe care tot pe mine m-a pus să le traduc, așa că după un timp, jucam de la egal la egal.
Apoi a sosit marea invazie rusească din Cehoslovacia și Ceaușescu a ieșit la rampă. A început să înfiereze în stînga și în dreapta, să țină discursuri fulminante și dintr-o dată a devenit alt om.
- Le-am băgat sula în coaste mă Lambe, spunea el, păi ce crede bolșevicii ăștia că se joacă de-a puia gaia cu mine. Eu nu tolerez tovarășe, pentru că... pentru că nu tolerez și basta. Să stea în patria lor mumă și să nu mai facă plimbări cu tancu', că-i ia mama dracu. O dată îi asmut pă americani pă ei dă le merg fulgii...
La scurt timp Ceaușescu a fost chemat la Moscova.
Se temea și bineînțeles că a refuzat invitația, dar eu l-am sfătuit să accepte, pentru că o dată și o dată tot trebuia să stea față în față cu ursul și cu cît o făcea mai repede cu atît era mai bine, mai ales că popuilaritatea sa de oponent era încă proaspătă, ceea ce oarecum îl proteja.
Așa că într-o după amiază frumoasă de primăvară am decolat spre Moscova într-un Tupolev 144 cu două motoare.
În avion Ceaușescu a încercat să îmi propună o partidă de șeptic, dar l-am refuzat politicos sugerîndu-i să se abțină, deoarece în avion erau și cîțiva ziariști străini de la Tass. Așa că tot drumul am vorbit despre situația însămînțărilor de primăvară și despre tractoarele cu dublu diferențial.
La Moscova am fost cazați într-o vilă de la marginea orașului și am așteptat două zile pînă Brejnev și-a făcut timp pentru noi.
La întîlnire Ceaușescu a fost sobru și rezervat, a refuzat băuturile, iar de icre de-abia s-a atins și asta numai din cauză că era extrem de pofticios mai ales cînd era vorba de ale pescăriei.
Comportamentul său l-a dezorientat pe Brejnev, se pare că era prima dată cînd un șef de stat din Răsărit îi refuza ospitalitatea, așa că a pierdut unul dintre atuurile cele mai importante.
Ceaușescu în schimb nu a așteptat nici un fel de întrebări a pus punctul pe i de la început și i-a cerut lui Brejnev să nu-și mai piardă vremea cu dulcegării să treacă pe o listă tot ce are de trebuință și să ne-o dea să o analizăm.
Bineînțeles că lista era deja pregătită așa că secretarul lui Brejnev i-a înmînat-o pe loc, dar Ceaușescu i-a returnat-o deoarece era scrisă în alfabetul chirilic și a cerut tăios o traducere românească cu î din i.
Vizita s-a încheiat aici, Brejnev nu se simțea în apele lui, așa că am plecat direct la aeroport. De data aceasta nu mai era nici picior de jurnalist, zburam doar noi doi singuri și personalul de bord așa că tot drumul am mîncat batog, icre și ciuperci marinate, am băut vodcă și am jucat șeptic. Ceaușescu m-a bătut de m-a snopit.


















PREGÃTIRILE

Într-o seară mă pregăteam să merg la Ateneu la un concert de Bach însoțit de un grup de tovarășe din serviciul cadre. Sau dacă îmi amintesc bine vruiam să merg la Athene Palace la un concert de muzică pop însoțit de de niște fufe. Mă rog, amintirile se diluează o dată cu trecerea timpului.
Ceaușescu a venit la mine tocmai cînd îmi înodat cravata. Pe vremea aceea locuiam într-o căsuță modestă de douăsprezece camere în Primăverii, aproape de Ceaușescu. Asta din motive de comoditate. Ceaușescu a pătruns pe scara de serviciu- avea o cheie de rezervă- și m-am trezit cu el dintr-o dată în încăpere.
- Da mă Lambe, țara arde și baba se duce la petrecere.
- Dar ce s-a îmtîmplat tovarășe Ceaușescu ?
- Nu ți-am zis să-mi spui domn Nicu ?
- Ba da.
- Ai ceva de băut pe-aicea ?
- Am.
- Toarnă
- Te-ai boierit și tu mă Lambe, nu îți mai place rachiul de corcodușe, te-ai dat ca și ăștialalți pe visichiuri. Asta o să ne mănînce pe noi mă Lambe, Cosmopolitismu...
- Domn Nicu, nu e nici o diferență, cam ce înseamnă țuica de corcodușe pentru proletarul român, cat tot același lucru înseamnă wisky pentru muncitorul american. O băutură națională, nobilă și după care a doua zi nu te doare capul.
- Da, aia cu durutu capului ai dreptate, da cu nobilu' nu prea, așta e băutură parvenită mă, sîmburele capitalismului. Vischi, cocacola și țigările Kent. D-aia trebe să le distrugem. Unde te duceai ?
- La o consfătuire cu tova...
- Lasă mă Lambe gargara, unde te duceai?
- La un bar de noapte.
- Îhî. Bar de noapte îți arde ție. O să le desființez pe toate. Și ce faceți voi acolo la bar mă ?
- Păi ce să facem... ca oamenii acolo...
- Beți, dansați, vă zbenguiți, vă giugiuliți, nu ?
- Păi cam așa ceva.
- Lambe dragă nu mai te duci în seara aceasta niciunde, mergem la ceceu că avem o întîlnire importantă cu tovarășii. Trebuie să punem o dată punctu pă I.
În seara aceea la Comitetul Central- adunase în păr tot activul de partid și de stat- a decis strategia educațională a româniei pe următorii douăzecișicinci de ani. Eliminarea filmelor americane și în general străine, dezvoltarea producției cinematografice proprii, televiziune de tip inductiv, culturalizantă, presă la fel, editurile ce să mai vorbesc. În primul plan al vieții- omul- omul nou de tip socialist.
A primit aplauze la scenă deschisă. L-am văzut pur și simplu transfigurat.
După ședință, în mașină, mi-a spus:
- De mult visam asta.
- Ce anume domn Nicu?
- Să îi convoc seara pe tembeli la o ședință, sîmbăta după ora opt, cînd le arde buza la distracții și să le tai chefu. Și le-am tăiat. Ai văzut cum mă ascultau? Ca niște căței. Tu-le muma-n cur. Să se învețe minte cu distracțiile lor. Vischi. Parcă trascău nu-i bun. Hai mînă, ne mai oprim o dată la tine să mai bem un gioni oalcher și mă duc să mă culc, că mîine trebe să tai panglica la un ceapau.
În acea seară Ceaușescu a început ofensiva împotriva culturii româneși, ofensivă care, după două decenii avea să îi aducă pe scara elicopterului. I-am fost alături mereu, deși acționam împotriva voinței mele, pentru că în adîncul sufletului și eu detestam la fel de mult Wisky-ul și eram adeptul înfocat al trascăului național de corcodușe, dude, sau chiar bozii.
Bineînțeles că nu m-am mai dus la bar, am rămas acasă cu Ceaușescu, care începuse să se cherchelească- a sunat serviciul special să ne aducă o canistră de rachiu- și am luat notițe. Începuse să îmi dicteze primul său volum de opere.
Ce zile minunate. Lucram zi lumină la operele lui domn Nicu- primisem sarcină expresă- și beam trascău cu halba. Ceaușescu mă vizita numai seara. Îmi sugera cîte o idee- două, făcea un sumar de obicei, bea o jumate și pleca. Eu rămîneam în continuare aplecat deasupra hîrtiilor și soarele dimineții mă afla adormit cu capul pe birou. Eram frînt de oboseală, dar plin de fericire. Aveam să devin autor.
Mare mi-a fost dezamăgirea cînd, la primul volum, Ceaușescu a semnat singur.
Din motive de prestigiu a susținut el.
Și că să își ceară scuze mi-a făcut cadou o limuzină Volga blindată și o vilă la munte.
După care mi-a dat termen trei săptămîni să termin volumul doi.
Apoi Ceaușescu a început să se preocupe de dezvoltarea vieții economice.
- Mă Lambe, m-a întrebat el într-o seară, de ce scrie pă lamili astea dă ras în englezește ?
- Pentru că sunt englezești domn Nicu. Wilkinson. Cele mai bune.
- Da' ce, noi nu facem lame dă ras ?
-Nu facem domn Nicu, nu avem oțelării destul de bune pentru treaba asta.
- Păi mă Lambe să-mi aduci aminte dimineață să le dau ordin lu' ăia de la minister să construiască un combinat nou mă, care să producă oțel pentru lame.
Așa s-a născut Combinatul Siderrugic de la Galați. Dacă aș fi uitat a doua zi să-i aduc aminte, poate că industria românească ar fi arătat altfel.
Dar mie îmi plăcea să îmi fac meseria și nu uitam nimic.
Bunăoară am fost împreună într-o vizită de lucru la Reșița și acolo a văzut cum se construiesc motoarele de locomotivă, niște Diesele mari de două mii de cai putere.
- Mă Lambe mi-a zis Ceaușescu, eu credeam că locomotivili merge cu cărbuni.
- Merg tovarășe Ceaușescu cum să nu meargă, dar sunt foarte lente și fac fum, poluează. Locomotivele astea noi au motoare pe motorină și pot atinge viteze pînă la o sută de kilometri pe oră și în plus sunt extrem de ecologice.
- Uite ce face știința mă, ce avans a făcut în numa' cîțiva ani, de cînd am venit eu la conducere. Auzi, da' motoare dă vapor or știi ăștia să facă? Că și alea merge cu cărbuni și polu.. polu... polu cum ai zis tu. Da' ce mai întreb, dacă le dau eu ordin, o să facă și motoare dă vapor. Așa s-a născut la Reșița, în creierul munților la o mie de kilometri de Marea neagră, Fabrica de Motoare Navale.
Industria românească lua avînt.
Într-o zi, era cam pe la mijlocul lui August, canicula ne copleșise. Ceaușescu a hotărît să ne luăm un mic concediu de douăzecișipatru de ore și a chemat un helicopter să ne ducă pe litoral. Avea poftă de o baie în mare.
- Hai Lambe, mi-a spus el, să mai pescuim guvizi ca în vremurile alea bune de altădată și să-mi faci tu diseară o saramură din aia bine ardeiată, că cine știe cînd vom mai avea vreme, că începe Congresu' și o s-o ținem numa' în ședințe. Vezi nu uita să iei cleștele ăla la tine. Și ia-ți și ciornele, poate îți mai vin idei pe drum.
Survolînd litoralul, Ceaușescu s-a arătat dezamăgit de aspectul aerian al stațiunilor, care de sub nori păreau doar niște sate mai răsărite.
- Uite Lambe, parcă nici n-am avea litoral. Ce a făcut ăștia domnule toți anii ăștia, că de cînd am fost eu Prim Secretar, n-a mai pus nimeni piatră pe piatră. Arată stațiunile ca niște cătune din Þara Oașului. Ia să convoci mîine activu' la o ședință fulger să le dăm ordin să construiască niște hotele de alea zgîrie nori să le vadă turiștii din avion. Perla litoralului o s-o facem. Și să mai facă un port domnule pentru nave, mai mare mai încăpător, că doar i-am pus pe ăia să facă motoare și n-o să avem unde parca vapoarele. Auzi da' ce-i ruina aia care se vede acolo ?
- Fostul canal tovarășe Ceaușescu, Canalul Dunăre- Marea Neagră..
- Aha ! Unde i-a băgat Dej pe ăia cu infracțiuni, da, păi Lambe să dau ordin mîine să-l deschidă. Să bage domne infractorii la loc să-l terminăm, că uite ce jalnic arată așa cu malurile surpate. Notează Lambe, notează, nu sta cu gura căscată, că mîine- poimîine te întreb și nu mai știi ce și cum.
Așa a început epoca de aur.

























EPOCA DE AUR


O duceam din ce în ce mai greu. Ceaușescu făcuse anumite fixații care îl chinuiau și de cîte ori avea crize și procese de conștiință dădea năvală peste mine. Se confesa ore întregi, mă obliga să îl ascult și chiar să-l înțeleg și eram forțat să beau cot la cot cu el , litri întregi de rachiu.
Procentul de alcool din sînge îmi crescuse îngrijorător.
Dar cel mai mult mă deranja, că la toate vizitele sale îmi dădea atacul la frigider și mă jefuia de alimentele de bază. Înfuleca ca un spart tot ce găsea, dar niciodată nu s-a catadicsit să cumpere măcar o pungă cu pulpe de pui congelate. Motiva prin faptul că îi place la nebunie cum gătesc, dar eu știam că talentul meu culinar era doar o acoperire fragilă și că în fapt Ceușescu devenise un avar groaznic. Aveam informații că nu eram singura persoană devalizată, pe lîngă mine mai vizita și pe unii membri ai ceceului, care din cauza lui, deveniseră vegetarieni.Ba chiar Corneliu Mănescu se declarase bolnav de diabet și urma cură drastică.
Cred că din această cauză Ceaușescu l-a marginalizat.
Eu unul, rămăsesem printre puținii fideli și niciodată nu am închis frigiderul cu cheia.
Avea fantezii bolnăviciase.
De nenumărate ori mă punea la ore tîrzii din noapte să-i gătesc ciulama de pui sau sos de ceapă cu piept de curcan, ori fripturi frecate cu usturoi și mărar. Făcuse o adevărată fixație pentru ouăle umplute și am petrecut clipe de mare mizerie sufletească, noaptea la trei, în bucătărie, cu șprițul de maioneză în mîini, avînd grijă ca pasta de sardele și cea de ficat să fie suficient de pipărate iar sosul de hrean să aibe conistență și aromă.
M-am întrebat de foarte multe ori ce făcea Ceaușescu cu banii pe care îi economisea la coșniță și la energie(nu mai consuma gaz metan aproape de loc) dar foarte multă vreme nu am avut un răspuns concret.
Abia mai tîrziu mi-am dat seama, analizînd informații din varii surse că Ceaușescu cumpăra din micile sale economii- ce poate să însemne o leafă de Secretar General ?- aur, pe care îl depozita sub un păr din grădină, deși gurile rele spunea că are un depozit secret în Elveția.
Aurul, credea el reprezintă siguranța absolută, încrederea pe care el ți-o dă te ajută să depășești toate mizeriile vieții. De fapt aurul devenise pentru el un Dumnezeu amorf care nu ținea nici de creștinism nici de doctrina marxistă.
Desigur, Elena nu îi împărtășea, -ca de obicei- opiniile și începuse să colecționeze pietre prețioase, mai ales diamante și smaragde iar mai spre sfîrșit chiar și rubine, malachit și jad. Le purta ostentativ la întîlnirile restrînse, tocmai pentru a crea impresia de transparență, de curaj civic.
Era ca un fel de declarație de avere în genul celor pe care le dau acum senatorii și deputații de tip nou.
Desigur, aceste poziții antagoniste puteau să producă fricțiuni puternice în sînul familiei Ceaușescu, dar înțelepciunea populară- să nu uităm că amîndoi aveau sînge de țăran în vine- i-a adus la concluzia că unde doi se ceartă al treilea poate răsturna guvernul așa că au ajuns la un consens încheind un pact social pornind pe ideea că aurul și pietrele prețioase pot conviețui de minune.
Drept care au pus toate economiile la bătaie și arezultat o colecție de bijuterii de excepție.
Poate doar regina angliei să o fi avut ceva mai elocvent în domeniu.
În plan social, Ceaușescu începuse să devină morocănos. Nu mai participa la nici un fel de întîlniri mondene, tot ce știa erau nesfîrște ședințe de analiză și vizite de lucru.
Din cauză că peste tot era întîmpinat cu sare și pîine începuse să facă puțină burtică și cam la trei luni o dată era nevoit să își schimbe complet garderoba.
Auzise de la un ambasador că președintele Americii avea treisute saizecișicinci de costume, cîte unul pentru fiecare zi din an și din spirit de competiție și-a comandat un număr dublu. Dintr-o eroare, cel care a dus comanda -un oarecare șef de cabinet care făcuse studiile la Paris și ajunsese din greșeală în acea funcție- a dat dispus la fabrică -mi se pare că era vorba de Drapelul Roșu- ca toate costumele să fie identice.
Ceușescu nu a observat niciodată acest detaliu, iar cei din jurul său nu au avut curajul să își sesizeze șeful fie de teamă, fie socotind că acesta ete un gest suprem de consecvență. Nici Elena nu a spus nimic, doar nu ia îi călca pantalonii, iar eu l-am lăsat în acea situație nu mai știu din ce motiv. Pentru a-i îndulci oarecum suferința inconștienă mi-am permis cu de la mine putere să-i comand din proriul meu buzunar un set complet de șepci format din două sute de sortimente, pentru teren, oraș și servicu, pe care Ceaușescu le purta plin de orgoliu și infatuare.
Trebuie să recunosc, cu mîna pe inimă, că șapca, indiferent de formatul ei, îl prinde bine, îl aranja, cu condiția ca cozorocul să fie bine apretat.
Din cauza lipsei de viață socială și pentru că își petrecea mai mult viața în sînul partidului Ceaușescu, pentru a nu-și destrăma căsnicia a decis să o atragă și pe Elena în activitatea de Făurire a Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate. Găsea că este o modalitate de a-și scoate consoarta în lume, pentru că Elena devenise ipohondră și retrasă, petrecîndu-și majoritatea timpului între patru pereți, în fața oglinzii, unde proba tot felul de bijuterii.
Ea nu a fost încîntată la început, pentru că în Comitetul Central, unde lucrau mai mult bărbați, erau foarte puține oglinzi, dar pe parcurs s-a dat pe brazdă și a început chiar să ia cuvîntul la ședințe, la început mai timid, cerînd bunăoară să se închidă ferestrele că trage, sau să vină cineva să aducă apă minerală proaspătă că la cea de pe masă i s-a dus tot acidul, devenind din ce în ce mai curajoasă și mai plină de inițiativă, propunînd chiar ca la ședințe să nu fie permis accesul celor în drept, decît în urma unui control igienic efectuat de o comisie de medici din mediul universitar, care verificau dacă toți membri ceceului au unghiile tăiate și s-au spălat în urechi.
Tot ea a fost cea care a dat ordin ca toate covoarele din birouri să fie frecate o dată pe lună cu bromocet și a interzis folosirea galoșilor în clădire.
Aceste inițiative- mai ales cea cu privire la galoși- au stîrnit o serie de nemulțumiri, mai ales în rîndul comuniștilor cu state vechi în partid, dar Elena, cu spiritul ei preventiv devenit de acum celebru a simțit primejdia și i-a anihilat obligîndu-i să-și facă autocritica în fața Adunării Generale.
Ceușescu a numit-o, convins că în sfîrșit are un ajutor de nădejde, în funcții din ce în ce mai înalte în ierarhia partidului, asigurîndu-și astfel un vot în plus pentru deciziile importante.
Elena a fost cea care i-a dat și ideea promovării unor neamuri de încredere din ambele linii de rudenie astfel că s-a produs o emigrare masivă a unor cadre tinere și mai puțin tinere dinspre provincie spre ceceu.
Acum întregul aparat de partid respira un aer proaspăt și atmosfera de lucru devenise extrem de electizantă. S-a dublat numărul autovehiculelor din parcul de mașini și au mai fost achiziționate cinci elicoptere rusești, cu tot cu piloți și cîteva sute de casete cu muzică populară oltenească: Ion Dolănescu, Maria Ciobanu și alții. Din cauza înghesuielii, se punea problema extinderii spațiilor de lucru dar Ceușescu -fără să mă consulte- a decis să nu mai aprobe constuirea a încă trei etaje la ceceu hotărînd să ridice un complex arhitectural nou care să cuprindă spații de lucru generoase, avînd în vedere că copii săi creșteau și că avea o mulțime de nepoți atît de la frații săi cît și de la cumnați. De fapt în subconștientul său de oltean sadea- din acest motiv nu s-a sfătuit cu mine- visa să mute capitala țării la Scornicești, satul său natal, pe care începuse să-l fortifice deja, construind un complex de creștere a păsărilor de carne, o porcărie, un ansamblu de dansuri populare și o echipă de fotbal în divizia A. Elena Ceușescu care începuse să se introducă în treburile guvernării s-a opus vehement acestui plan, ea dorind să construiască centrul administrativ în comuna natală care între timp îi luase numele de fată: Petrești. A fost un conflict pe care cei doi nu l-au rezolvat niciodată. Profitînd de disensiunile dintre ei, am dat ordin să se ridice Casa Poporului, un edificiu de referință, în care îmi rezervasem și mie un apartament la mansardă cu cincizeci de camere și lift cu aer condiționat. Cînd cei doi au aflat de această măreață construcție, era deja prea tîrziu, fundația fusese turnată și primul etaj înălțat la roșu așa că Ceușescu nu a avut altceva de făcut decît să-și însușească ideea și să o prezinte ca fiind a lui.
Cred că în adîncul sufletului său mi-a rămas recunoscător, fiindcă Elena era tocmai pe punctul de a cîștiga bătălia finală și deci, războiul și astăzi ambasadele țărilor pretine, ar fi fost înșirate pe ulița principală din comuna Petrești.
Bineînțeles că acest conflict nu s-a stins, el a durat pe toată perioada construcției și se desfășura cam în genul legendei Meșterul Manole, ce construiam eu peste zi, seara venea Elena în vizită de lucru și dădea ordin să fie demolat. Joaca aceasta ne-a costat mulți nervi și pe mine și pe ea, dar nici unul dintre noi nu vruia să renunțe, eram amîndoi căpățînoși și siguri pe pozițiile noastre.
Ceaușescu nu s-a amestecat niciodată, el venea doar din cînd în cînd, apatic și dezinteresat să viziteze construcția și să stea de vorbă cu muncitorii. Din cînd în cînd mai avea cîte o reacție de genul „Mă, da veceurile e cu marmură sau cu faianță ?“ ori „De ce clanțili așa de sus ?“ dar renunța repede la întrebări, fără să mai aștepte măcar un răspuns concret, ceea ce era foarte bine, pentru că băile, spre exemplu, erau astăzi cu faianță, iar mîine cu marmură.
În acea perioadă Ceaușescu, plictisit de ariditatea vieții politice românești a început să facă vizite de lucru în străinătate. La început țările lumii a treia, au urmat apoi statele occidentale capitaliste, Asia și în final America.
Bineînțeles că eram nevoit să îl însoțesc peste tot, nu pleca fără mine nici măcar pînă la Sofia.
Îmi amintesc de o vizită pe care am făcut-o la Nairobi, la unul dintre prietenii săi cei mai buni, Președintele Mobutu.
Era la București o vară din aceea topită, dar mai mizul africii, iar eu, conform protocolului purtam un costum de culoare închisă și cravată grea de mătase roșie.
Nu se punea problema, eram obișnuit, dar Ceaușescu se dezmățase îmbrăcînd un costum ușor de golf din inișor, cu bluză descheiată și mîneci scurte.
Pur și simplu mi s-a suit sîngele la cap cînd l-am văzut cum urcă în aeronavă dezinvolt ca în vaporașul de Mangalia, cu trusa de pescuit subsioară.
N-am rezistat și imediat după decolare i-am făcut un gest discret.
M-a urmat în dormitorul navei unde pe masă trona o imensă frapieră de cristal cu bere de Craiova pusă la gheață.
Nu am mai așteptat să închidă ușa, mi-am deschis o sticlă cu dinții, țărănește, m-am așezat pe unul dintre fotolile imense de pluș și am gîlgît însetat treisfet de bere. ceaușescu mă privea uimit, înțepenit în ușă, cu mîna încă pe clanța care semăna cu o mingie de oină.
L-am privit de sus pînă jos și de jos pînă sus, trecîndu-i în revistă toate pensele de la costum și după aceea i-am făcut semn:
- De cîți ani ne cunoaștem noi domn Nicu ?
- De... da ce-ți veni mă Lambe ? Ai stat la soare, ai făcut insulație, nu ți-e bine ?
- Lasă asta, zi de cîți ani ne cunoaștem noi ?
S-a relaxat și s-a așezat lîngă mine, pe canapea.
- Păi să tot fie... ia dă-mi și mie o bere... să tot fie vre-o unșpce... n-auzi mă, desfă-mi o bere...
- Așa... deci de unșpe ani... da ia-ți singur că nu îți cade nimica... ne știm de unșpe ani și trei luni și două zile mai exact.
- Ia uite mă a dracului, a numărat și zilili... nu pot mă s-o desfac cu dinții... desfă-o tu, ori cheamă stevardeza cu cheia...
- Adă că o desfac eu... da de unșpe ani... poftim, vezi că curge spuma pe jos... și spune-mi în anii ăștia te-am învățat eu ceva rău ori ți-am dat vre-un sfat idiot ?
- Nu mă Lambe... uuuh!... a dracului dă rece... tu ești cel mai bun ... cel mai bun...
- Servitor. Hai zi, nu te sfii, servitor, slugă, troagăr, tăgîrț, cum vrei ...
- Mă Lambe, tu te-ai tîmpit, păi ce-ți veni ? Servitori în comunism mă ? Nu Lambe, tu ești omu’ meu dă bază, care îm știe toate spilurili și intențili. Ești ca fratele meu mai mic mă !
- Păi atunci ce mama dracului caut eu în costum negru cu cravată și tu cu bluziță de in în avionu’ plin dă ziariști ?
A rîs plin de bere pe bărbie, un rîs gras, de oltean crescut la coada vacii:
- He-he, he-he, he-he, he-he, heeee ! E clar mă Lambe ! Te-a dilit soarili. Ori ai muncit prea mult cincinalu’ ăsta și acuma îți dă p-afară.
Fi atent ce zic eu, cînd ajungem la Mobutu îți iei un concediu dă cinșpe zile și pleci unde dracului vrei tu să îți iasă gărgăunii ăia. Și mai desfă-mi o bere că mi-e sete rău. Și du-te aranjează cu ziaristii aia care vrea să îmi ia un interviu.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!