agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2315 .



Piticul de cireș
proză [ ]
poveste

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Bogdan ]

2003-03-04  |     | 



Piticul de cireș

Era un pitic singuratic de cireș. Așa i-a spus lumina aceea când, într-o dimineață de februarie, s-a născut la rădăcina unui cireș sălbatic. Trecuseră multe primăveri peste el, atât de multe încât nu mai ținea minte defel dacă avusese de când îl zămislise copacul barbă albă încolăcită după gât și brâu-salbă, straiele de un verde ponosit, chipul smead, statul pipernicit și nici dacă asta trebuia să facă de la început, să sufle într-o goarnă mută dând semn cireșului să înmugurească, să înflorească.
De la un timp spatele i se încovoia cu fiecare dimineață ce trecea și picioarele îi tremurau, pesemne că îmbătrânea, îmbătrânea singur. Păsările cântau prea sus și pe furiș, ascunse în frunziș; niciodată nu le putuse vedea, nici măcar nu știa că zboară sau că se numesc păsări. Singurul său prieten era un ghiocel, alb la cap ca și el dar cu viața prea scurtă. Înflorea de ziua lui. Se ițea din zăpadă, aruncând înspre cer un ochi bulbucat și vesel. De cum deschidea cele trei petale ca o gură însetată de aer, îi ura La mulți ani! și începea să sporovăiască întrebându-l ce s-a mai petrecut peste an. Atunci, ca un învățat precum îl știa prietenul său, îi povestea despre locurile în care a fost, despre lume, despre al său rost și nu mințea. În zilele sale lungi de așteptare, în care niciodată nu dormea, călătorea cu gândul mult dincolo de rădăcina cireșului. Vara, în mijlocul poienii se adunau mulți pitici ca el, toți cu bărbi albe, cu goarne, ce aveau prieteni ghiocei buni la suflet, cu viață lungă dar cam slobozi la gură. În partea din care răsărea soarele se adunau cântătorii, asemenea acelora pe care îi auzeau ei dar mult mai bogați la glas, de parcă triluiau câte o mie, ba nu! două mii deodată, de se umplea lumea toată de o culoare roșie ca a cireșei căzute și albastră ca a cerului. Iar la apus, eeeeei, la apuus... tot felul de ierburi se împleteau având multe, foarte multe de spus. Era multă frumusețe în lume. Povestea, povestea piticul până când prietenul său amorțea de căldură, se încovoia uscățiu și, cu un gest de rămas bun pe jumătate viu, își băga capul în pământ așteptând următoarea primăvară. Iar el rămânea de veghe așteptând semnul neștiut când trebuia să sufle în goarnă o melodie mută, ca cireșii ce veșnic ascultă să poată înmuguri și înflori.
Toate acestea au durat mulți ani, mulți, mulți, până într-o iarnă cu neaua prea grea. Piticul era mult mai bătrân decât își amintea el că fusese vreodată. Simțea că trebuie să moară. Într-o dimineață geroasă a luat goarna, s-a încheiat bine-bine la surtuc, și-a înfășurat mai bine barba în jurul brâului și, smulgându-și cu greu picioarele bătrâne din zloată, a mers cale de un pas până în locul din care încă nu răsărise prietenul său din zăpadă. Cu mâinile căuș a săpat până la firul neîncolțit, apoi, așezându-și tâmpla pe el, a murit.
Era o dimineață de februarie cu soare vesel, lucru ce rar se întâmpla în poiană. De cum deschise pleoapa cerul năvăli peste el, se aruncă în sus vioi, proaspăt și trase o gură de aer rece, cu putere întinzându-și mâinile ca să cuprindă tot albastru cu ele. Frumoasă e lumea, își spuse. De alături îl privea cu nesaț, șezând mai mult pe barbă decât pe iarbă, clipind des din pleoapele albe, un pitic cu o goarnă sub braț. Un pitic! Un pitic ca și el! Râse turuind fericit despre somnul lung și odihna binemeritată. Vru să-l ia în brațe pe noul venit dar, privindu-și picioarele cu o încetineală de plumb, văzu că acestea erau prinse-n pământ... de un bulb. Zâmbi trist, își scutură cele trei petale și, după ce îi ură La mulți ani! neștiutor, dând-o pe glume, își întrebă prietenul ce se mai întâmplă prin lume.

Anahidei cu dragoste,

tata
03.03.2003

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!