agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3518 .



Călușeii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nic ]

2002-12-03  |     | 



De cele mai multe ori stătea sprijinit de balustradă, nonșalant, cu o mână în buzunar și cealaltă atârnândă, cu inel cu piatră mov și unghie la degetul mic. Mânca semințe de floarea soarelui și scuipa cojile cu seriozitate, de parcă întreaga-i activitate cerebrală era concentrată în acest automatism.
Călușeii se învârteau în fundal, anexe ale personalității lui robuste cu cravată subțire și păr pomădat. Băieții nu știau la ce să caște ochii mai întâi: la călușei sau la precizia cu care scuipa în direcția noastră. Eu trăgeam linii cu degetul mare de la picior prin praf și mi-așteptam rândul. Drumul meu era bine trasat, obiectivul ales, un cal alb cu coama galbuie din câlți și cu un frâu roșu cu ținte de aur ce străluceau în soare. Aveam bani pentru mai multe curse și ceva în plus pentru sirop. Am observat din timp încetinirea și mi-am proptit un picior în față, să nu mi-o ia nimeni înainte, am împlântat un cot într-o parte moale a cuiva și m-am trezit la un pas de visul cu coamă blondă. Nici nu știu când am aterizat în șa. Ce sus eram! Și calul alb era al meu! Simțam lemnul tare prin bumbacul dangarezilor, abia așteptam să pornim în vârtej!
Cursa începea cu clinchetul unui clopoțel tras de un puști cu ochi mari, albaștri și o pereche de blugi care mă faceau să-l invidiez. Probabil că rămăsesem cu privirea pironită pe el că mi-a întors uitătura. M-am simțit dintr-o dată plină de praf și ciufulită (realitate cutremurătoare). Ca să dreg impresia mi-am scos batista din buzunar, mi-am suflat nasul și mi-am șters degetele de la mâini (pentru picioare aș fi avut nevoie de o perie sănătoasă). Între timp călușeii s-au pus în mișcare și am scăpat de privirea cercetătoare. Cum mai alerga vântul pe lângă mine! Culori, sunete se strângeau de peste tot într-un ghem mare și pufos care se îndepărta, se apropia, făcea tumbe în jurul meu și râdea cu glas de clopoțel tras de un puști cu ochi albaștri care mă căutau. “Dacă-mi zice ceva de rău îi trag un pumn în nas și fug”, m-am gândit eu. Prea curând vârtejul a început să încetinească, toate lucrurile din jur s-au întors la locul lor firesc, iar eu am sărit din șa cât am putut de repede ca să nu fiu nevoită să mă bat. Mă strecor prin mulțimea copiilor de pe maidan care-și așteptau rândul la călușei, cu gândul să ajung la taraba cu siropuri. Din spate aud strigate de:”Puia, Puia, un’te duci?!”, dar le ignor și-mi continui drumul.
Taraba se ivește ademenitoare, încadrată strategic de papagalul cu planete în stânga și roata norocului în dreapta. Sticlele cu sirop stau frumos aliniate, cu gura în jos, în lăcașurile care le permit să curgă în pahare. Să-mi iau unul galben sau unul mov? Poate roșu ar fi mai bun! Nu, parcă tot cel mov e mai ademenitor. Cer unul mov.
- Nu lua mov, îmi spune o voce din spate. Siropul roșu e cel mai bun, e din vișine.
Mă întorc și dau cu nasul în barbia puștiului de la călușei. Să fie să-i trag un pumn și să fug?! Da’ nu mi-a zis nimic urât, așa că mă înroșesc ca un ardei la soare și reușesc să îngaim:
- Zici că e mai bun cel roșu?
- Sigur. De la ăla mov poți să faci și dureri de burtă.
Cer unul roșu, puștiul cere și el unul roșu, privim cum se scurge molatec, ușor sticlos, în pahare, cum se decolorează sub bolboroseala sifonului, întind mâna să-mi plătesc siropul dar puștiul mă oprește:
- Dacă nu te superi, plătesc eu.
Acum aș putea să-l lovesc în nas dar se uită foarte serios la mine și e și mai înalt…
Ezitarea mea îl împinge la explicații:
- Uite, eu te-am sfătuit să iei de vișine și mi se pare cinstit să-l plătesc eu, în caz că nu-ți place. Așa rămâi cu bani pentru cel mov.
Ce să-i spun mai întâi, că am destui bani, că-mi place siropul de vișine sau că e prima dată când un puști îmi cumpără ceva, motiv pentru care mă simt datoare și nu cred că-mi place. În loc de toate astea spun un “mulțumesc!” răspicat. Oricum, pot să-l învăț să facă baloane cu guma de mestecat în caz că nu știe și să fim chit.
Ne bem siropul în liniște. Din când în când arunc priviri spre taraba de tir de vis-a vis unde nu-s decât doi muncitori în salopete care-și încearcă talentul. Siropul e rece, îl beau încet, cu ghiorțăituri mici, ca să lungesc plăcerea. Era cât pe ce să mă șterg la gură cu dosul palmei, dar mi-amintesc de batista cu urme de degete din buzunar și o folosesc în mod distins.
- Pe mine mă cheamă Radu, pe tine cum te cheamă? Stă cu mâna întinsă așa ca i-o strâng “bărbătește”:
- Puia…de fapt, Ioana, dar băieții îmi spun Puia.
- Ai nume frumos. Pot să-ți spun și eu Puia?
Cumva propunerea nu mă încântă. Puia e pentru prietenii mei cu care alerg toată ziua și cărora le e mai ușor să-mi zică Puia sau chiar Puiuț când vor să aduc mingea.
- Mai bine spune-mi Ioana. Așa o cheamă pe bunica mea și-mi place mai mult (asta am descoperit abia acum).
- Hei, Ioana e chiar mai frumos!
- Mulțumesc!
- T-am văzut la călușei. M-am mirat că ți-ai ales calul și nu o trăsurică.
- De ce să-mi aleg o trăsurică?!
- Păi mai toate fetele aleg trăsurica…
- Mie îmi place pe cal, pe cel alb.
- Și mie.
Râdem de așa o întâmplare nemaipomenită. E soare, e vacanță și bâlciul va sta pe maidanul nostru aproape o lună.
- Uite, eu trebuie să plec, am de lucru toată dimineața la călușei, dar dacă vii la patru putem să mai stăm de vorbă, să mergem și la tir…
- Dar eu nu știu să trag la tir.
- Te învăț eu dacă vrei.
- Bine, vin.
- Atunci te văd la patru.
- La patru.
Rămân lângă taraba de siropuri uitându-mă după el. Și ce blugi are! Plec spre casă cu gândul la Radu. La ieșirea din bâlci dau de prietenii mei:
- Pe unde umbli, ziceai că te dai mai mult în călușei. Noi am fost și la bărcile mari, și la lanțuri…
E prima dată de când mă știu când aș vrea să nu mă fi găsit.
- Mi-a fost sete ș-am plecat să beau sirop.
- Noi mergem la fotbal, vii cu noi.
Cum să merg cu ei?! Am atâtea de făcut până la patru!
- Nu, mă duc acasă, mă doare burta.
Băieții nu mai insistă iar eu sunt fericită să scap de ei. Acasă m-am oprit direct în baie, mi-am umplut cada cu apă și m-am cufundat în ea cu dorința ca pielea mea să devină moale și catifelată. După două ceasuri arătam ca o prună uitat toată iarna pe un raft. Mi-am tăiat unghiile până la carne, m-am pieptănat, mi-am pus rochița albastră cu fundă mare, albă, m-am pieptănat, mi-am pus săndăluțele, m-am pieptănat, mi-am pus și ceasul, m-am pieptănat, am pus un strop de parfum pe o batistă curată, m-am pieptănat…
Cu puțin înainte de ora patru eram la călușei simțindu-mă șleampătă, cu brațele prea lungi, picioarele prea subțiri și cu rochia prea rochie. Începusem să încropesc un plan de retragere strategică când am fost asaltată de băieți.
- Ia uitați-vă la Puia! Are rochie cu fundă și sandale!
- Ai și pieptăn în poșetă, parfum, ceva…
- Te mai doare burta?
- Puia are găseală?
Și râsete și chirăieli și mai multe “vorbe de duh” care m-au făcut să văd roșu în fața ochilor. Mai mult fără știrea mea mi-a plecat pumnul stâng spre cel mai apropiat ochi. A fost un moment de stupoare după care mi-am revenit și i-am tras și un brânci. S-a iscat o învălmășală de zile mari. Am tras pumni, picioare, capete în gură și în stomac, am încasat și eu cu duiumul până am fost salvată de Radu sosit la întâlnire și neștiind pe cine salvează. Toată munca mea de câteva ceasuri se dusese de râpă în câteva momente. Lipseau la apel funda și poșeta, un genunchi îmi sângera iar ochiul drept avea vedere parțială. Am considerat de datoria mea să încep să plâng cu sughițuri. Radu m-a luat de mână și-am plecat șchiopătând către casă.
- Din ce v-ați luat la bătaie?
- Au râs de mine că eram gătită, continui eu să mă smiorcăi.
- Cum să râdă de tine că erai gătită! Probabil erau doar geloși.
Iată o explicație care îmi convine.
- Crezi tu că erau geloși?!
- Sunt sigur. Oricare dintre ei ar fi vrut să fie cu tine.
- Da’ de ce?
- Pentru că ești foarte frumoasă!
Ce căldură plăcută mă inundă! Am uitat de bătaie, de vânătăi, de rochița distrusă…
Nu mai văd decât ochii lui Radu și zâmbetul lui atât de dulce! Nu-i puțin lucru să te țină de mână un băiat drăguț și deștept, proprietar de călușei.
Și ce blugi are!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!