agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2523 .



Killimanjaro
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tristan ]

2002-10-18  |     | 



Pașii erau mici și bătrânești, iar bocancii camuflați în cerneala întunericului hârșâiau monoton peste pietre. Era un întuneric de toamnă, cu un grânar de stele risipite peste capetele noastre, aliate tainic în constelații sau pierdute în singurătăți. Printre mii de luminițe necunoscute, forma romboidală a Crucii Sudului strălucea imperial, nefiind concurată de astrul nopții, iar aerul, deși rece, nu făcea riduri în vânt. Clipe dintr-o noapte ca oricare pentru Kilimanjaro, dar pentru noi erau speciale. Mai e puțin, îmi ziceam din sfert în sfert de cadran fosforescent.
Pauze pline de respirațiile profunde ale unor plămâni cerșind…
Pregătirile pentru escaladarea celui mai înalt munte din Africa demaraseră cu vreo șase luni în urmă, acasă, odată cu începerea antrenamentului de rezistență, cu achiziționarea hărților și a câtorva cărți despre Kilimanjaro. Fascinația acestui munte era însă mult mai veche – izvorâtă din cartea lui Hemingway, „Zăpezile de pe Kilimanjaro”, și din niște fotografii vechi. O amintire zaharisită, regăsită în memorie. Acolo, vulcanul se ridica maiestuos, într-o perfecțiune conică, din verdele amar al savanei, cu basca albă de gheață eternă pe frunte. În ultimele săptămâni, am retrăit orele vechi în care încă vibrează ecoul silabelor unui nume straniu: Kilimanjaro.
De pe acoperișul terasat al hotelului „Silva”, într-o după amiază însorită, am văzut pentru prima oară, de-adevăratelea, rotunjimile-i diafane, atunci când vântul i-a ridicat, scurt ca pentru un salut, turbanul cenușiu de nori. Măreția și serenitatea peisajului ni se dezvăluie chiar din depărtarea celor cincizeci de kilometri care ne despart.
Escaladarea vulcanului va dura trei zile, pentru că vom urma traseul de sud. La coborâre, două zile vor fi suficiente, scria înțeleapta mea carte de călătorii.
După un mic dejun copios, am urcat în mașina care avea să ne ducă la poarta Marangu, intrarea în parcul național. Ghidul nostru, Genes, a făcut mai devreme ceva cumpărături și mașina e plină de imense coșuri împletite, unde se leagănă, în tangajul drumului, legume, zarzavaturi, fructe și diverse produse preambalate.
Șoseaua, un șarpe de asfalt cenușiu, se strecoară printre sate în care casele stau pierdute în revărsări botanice de multiple culori. Prin curți, găini autodidacte caligrafiază cuneiforme prin gunoi, punctând cu ciocul propoziții încheiate. Copii îmbrăcați în straie de duminică merg în grupuri spre biserici minuscule, camuflate în verdeață, probând succesul muncii de misionar în această parte a Africii.
Poarta Marangu este punctul de întâlnire pentru călătorii, ghizii și tinerii care își vând forța mușchilor. Aici este locul unde călăuzele își selectează cărăușii, în funcție de experiență, relații de familie, sau putere fizică. Având în vedere că totul trebuie cărat în spinare, apă, alimente, lemn pentru foc și, evident, o parte din echipament, numărul de persoane responsabile cu buna desfășurare a expediției se multiplică rapid. Deși suntem numai doi călători, grupul care purcede la drum este format din 6 persoane.
Aspectele birocratice le-am rezolvat imediat. Ne-am trecut numele și numerele pașapoartelor în registrul de evidență al călătorilor care intră în parcul național și apoi am făcut primul pas pe calea îndeplinirii unei vechi dorințe. Fantezie devenită de câteva ore realitate.
Cărarea spre popasul Mandara începea chiar din spatele clădirii administrative, lângă care un panou informativ ne instruia despre ce trebuie și ce nu trebuie să facem în următoarele zile.
Pădurea tropicală, ca o cortină verde acoperită la toate nivelurile cu frunze, s-a închis, cu dezinvoltura unei cortine, în urma noastră. Rădăcini negre, ca niște brațe scheletice care se întrepătrundeau în neobosite combinații, purtau, ici-colo, cicatrice lustruite de pașii drumeților. În jurul nostru, plante necunoscute zâmbeau din ochi florali către un soare scump la vedere, în acest haos ferecat gordian de liane. Iar babilonia conversațiilor diverselor specii de păsări, fiecare încercând să prezinte pentru minoritatea respectivă ultimele instrucțiuni în lupta pentru hrană, lumină și reproducere, a fost permanent zgomotul de fond în acest teatru ad-hoc al vieții.
Frumusețea sălbatică a junglei, în care lupta pentru supraviețuire nu se ostoiește în clipe de odihnă, ne-a însoțit pașii în următoarele trei ore.
Popasul Mandara, situat la 2.700 de metri altitudine, este o aglomerare de vreo treizeci de căsuțe minuscule, cu acoperișul tras peste urechi, aproape mângâind pământul. Aspect de camping. Pe o latură a fiecărei case stă cocoțată o baterie de celule fotoelectrice, care asigură în timpul nopții două ore de prezență a luminii artificiale, iar în interior patru priciuri oferă un sălaș temporar pentru tot atâtea persoane. Simplitate și robustețe. Intrarea este precedată de o mică terasă care se bălăcea, la sosirea noastră, în lumina amiezii. Tot ansamblul arhitectural este un cadou pentru Parcul Național, din partea Norvegiei. Sala de mese este la fel, deosebirea fiind dată doar de mărime. Acolo l-am cunoscut pe Hans care, la un ceai, ne-a povestit că e pentru a doua oară pe drumul spre vârf. Cu un corp de alergător de cursă lungă și cu aerul unuia care cunoaște muntele, Hans ne-a mărturisit că, la cei 72 de ani, viață îi mai poate oferi o aventură.
Nu mult după aceea, au sosit japonezii. Grupul de șase părea o unitate de comando într-o operație în care armamentul era echipamentul fotografic.
Împreună cu un cuplu, care venise ceva mai devreme, am decis să mergem să vedem, cât încă mai era lumină, un mic crater situat la vreo 15 minute de mers. De pe buza ligheanului cândva plin de lavă, se deschide panorama dealurilor verzi ce se prăvălesc în valuri descrescătoare spre savană. Iarba aspră, care invadase cu timpul fundul plat al craterului, respingea hotărâtă orice cerere de azil din partea altor specii vegetale. Soarele era mai preocupat să-și facă bagajele decât să încălzească și trata cu indiferență temperatura. La apus, natura are parcă tendința să se oprească o clipă în momentul despărțirii de ultima rază, o formă subtilă de salut. Fotografie de adio. Deși îmi era greu să-mi imaginez vreo schimbare în acest peisaj în ultimele sute de milenii și îmi era clar că această separare cotidiană de astrul zilei e banală în repetiția ei, totuși momentul avea o singularitate specială. O împăcare a naturii cu ea însăși.
Cina a fost grozavă. Legumele au în Africa un gust deosebit față de cele cu care ne răsfățam gustul în Europa de vest. Fără să vreau, am retrăit gustul salatelor de castraveți, roșii și al cartofilor prăjiți care mi-au însoțit copilăria, în umbra palmelor muncite ale bunicii.
Verdele viu a îmbrăcat pijamaua neagră cu desen stelar a nopții destul de devreme, așa că pe la ora nouă eram ca niște mumii ambalate în saci de dormit.
Un somn neliniștit și o ușoară durere de cap mi-au dat de înțeles că ritmul de urcare a fost prea rapid și că n-am reușit să-mi păcălesc organismul cu procente măsluite de aer.
După micul dejun, am luat-o din loc. „Pole, pole”, spunea Genes în swahili, ceea ce se traduce cu „încet, încet” sau „ușurel, ușurel” în limba noastră. Un pas mai lejer este singura modalitate care permite corpului să se adapteze cât de cât la altitudine.
Traseul până la popasul Horombo este de vreo cinci ore, cu o diferență de nivel de 1.000 de metri. Pe la trei mii de metri peste nivelul mării, jungla abandonează brusc peisajul, simțind temeritatea vântului și răcoarea aerului, lăsând loc tufișurilor și ierbii să ne însoțească. Cactuși imenși, o specie necunoscută mie până acum, ne salutau ceremonios, unduind petale mici și colorate. Majoritatea plantelor, de-a lungul cărării care se depăna printre dealuri domoale, ne răsfățau ochii cu flori. Vântul cu degete reci le mângâie aproape tot anul formele, are responsabilități de polenizare, pentru ca, mai apoi, să le doinească firesc elegia. Petalele pleacă în neființă tăcut, fără abandonarea identității florale, doar culorile se destramă suav între clipe călătoare.
Flori tăcute, flori uscate, de iubire-abandonate și de nimeni căutate. Priveam norii care se jucau de-a v-ați ascunselea cu soarele. Câte o rază scăpătată încălzea instantaneu pielea obrajilor.
Japonezii au plecat foarte devreme, iar cei pe care-i cunoscusem cu o zi în urmă încă nu-și semnalau prin mișcare prezența. Drumul urca încet, dar constant, adăugând dealuri după dealuri și lăsând orizontul să crească exponențial, cu fiecare sută de metri câștigată în înălțime.
Corturile de lemn de la popasul Horombo sunt identice cu cele de la Mandara. La 3.700 de metri, peisajul s-a simplificat. Arbuștii au renunțat la cursă, iar de aici doar iarba aspră, cactușii uriași și jnepenii singuratici au rămas să înfrunte climatul alpin.
Horombo este stația de bază în drumul spre și dinspre vârf. Destul de mulți călători petrec aici o zi în plus, pentru acomodare, iar cei care au escaladat muntele în ultimele 24 de ore coboară direct până la acest popas. În depărtare, la vreo treizeci de kilometri spre vale, se vede Moshi, după care orizontul se pierde în negură.
Soarele ne-a lăsat din nou de izbeliște, iar apa din sticlă a făcut rapid pojghiță, ignorând cu desăvârșire propoziția conform căreia ecuatorul era doar la trei grade mai spre nord.
În sala de mese pustie, câțiva șoricei gri, obișnuiți cu prezența umană, împărțeau frățește bucăți de pâine, în lumina alb-fluorescentă care spărgea umbrele serii în figuri geometrice. Din bucătărie se strecura un miros plăcut de mâncare, cu care ne amăgeam, cât de cât, oboseala. Cina a fost tăcută, fiecare își ținea îndoielile și temerile la piept. Statistica spune că doar o persoană din cinci reușește să atingă vârful. Emoții nerostite se duelează în conversații virtuale.
Am citit din jurnalul de bord „Horombo”, în care unii călători și-au notat impresiile la urcare. Parcă puteai auzi, printre cuvinte, viermii dubiului rozând stejarul încrederii. Alții, care reușiseră să ajungă până la Uhuru, căzuseră, la întoarcere, în extrema exuberanței.
Consecința celor aproape patru kilometri peste nivelul mării a fost un somn neliniștit și plin de vise stranii.
Cărarea spre refugiul Kibo și-a desfășurat funia bătătorită de pași timp de vreo cinci ore. Steagul verde al vegetației a renunțat, într-un final, la lupta cu piatra și un gri vulcanic a preluat paleta de nuanțe, în peisajul lunar dintre Kilimanajaro și fratele mai rebel Mawenzi. Între cei doi vulcani, s-a scurs cândva un fluviu de lavă fierbinte, care și-a căutat calea spre o mare inexistentă.
Pași anonimi traversează în ore lungi deșertul pietros al unei planete moarte. După-amiază devreme, ajungem la ultima stație. Refugiul este un cub de beton rece și neprietenos, pierdut, la rândul lui, între imenși bolovani cu trecut teluric. Camera, fără aspirații de confort termic, e dotată cu vreo douăsprezece priciuri așezate etajat, în care saltelele umede își răsfață reumatismul cronic. Încăperea închide paranteza confortului cu o masă simplă din lemn și o bancă, ambele pline de scrijelituri și inscripții albastre pentru cititorii din viitor. La 4.700 de metri, aproape orice efort fizic se transformă cu rapiditate în oboseală. Fiecare călător își arde cu zgârcenie caloriile, gândindu-se la exercițiul care urmează. Kibo este proptit chiar sub conul amenințător care se înalță imediat lângă noi, într-o pantă soră cu verticalitatea.
Suntem pe program de introspecție. Întrebări existențiale, neformulate în sunete, dansează tangouri argentiniene.
Soarele a dispărut pe la trei după amiază, lăsând în urmă un termometru chircit de frig. Noroc că băieții au adus ceva lemne și au făcut un mic foc.
O supă de verdețuri, în care înotau ambițios bucăți de fidea și tăiței, ne-a mai motivat metabolismul, însă după vreo două ore eram ghemuiți în sacii de dormit care, de data asta, ne-au primit ca niște crisalide reci. Somnul e o raritate la Kibo. Este înlocuit cu bătăile de tobă ale inimii și cu fanfara durerilor de cap la fiecare tentativă înspre poziția orizontală. Proptiți de capul patului și cu genunchii la piept, încercam un fel de moțăială, tocată mărunt de secundarul ceasului deșteptător, și ne pregăteam mental pentru cea mai dificilă parte a acestei peregrinări.
La miezul nopții, Genes, plin de voie bună, ne-a trezit și a pus pe masă un imens ceainic plin cu lichid fierbinte. Unii călători, spunea Genes, iau și un mic dejun înainte de pornire. S-a renunțat la așa ceva și, la unu dimineața, cu niște rucsacuri mici, am pornit-o spre punctul Gilman.
Îmbrăcat într-un vindiac roșu și pantaloni de aceeași culoare, Genes mergea înainte cu o lanternă în mână. Urcam cu pași mici, mișcări studiate, în economie de efort, viziune de film dat cu încetinitorul. Luna, apărută într-un târziu, galopa în cadența minutelor ultimelor ore ale nopții și se lua la trântă cu umbrele din spatele bolovanilor. Pe fondul stelar, conturul imens al muntelui era aproape apăsător, o soartă imprevizibilă care ne mâna din urmă. Două siluete întunecate ne-au intersectat, coborând. Un călător japonez și ghidul grupei. Ceilalți se vor descurca singuri.
Între poticneli și bătăi de inimă care biciuiesc sângele în galop, mă ciocnesc de asociații temporale cu reminiscențe istorice. Pe 7 noiembrie, cu ceva mai mult de șapte decenii în urmă, Lenin a stârnit colosul numit Rusia în frenezia unei revoluții, care s-a cristalizat apoi în comunism. A fost și atunci tot o noapte silențioasă ce învăluia tandru, ca și cea de azi, muntele Kilimanjaro. Cum ar fi fost istoria, dacă Lenin, în loc de revoltă, ar fi făcut o escaladare prin munții Caucaz, ca să-și umple plămânii cu aer proaspăt? I s-ar fi revelat inutilitatea experimentelor sociale?…
Ușor, ușor, linia orizontului de peste Mawenzi a prins nuanțe purpurii. Conul lui este și mai abrupt, iar bucățile de lavă casantă au pedepsit mulți căutători de aventură. Cu ezitare de începător, soarele a început să pigmenteze roz pietrele pe care călcam, adăugând, cu fiecare clipă, culoare peste nuanță.
Într-un final, aproape epuizați, am ajuns pe creastă. Era deja ora șapte dimineața. Din acest loc, pe muchia craterului, la 5.700 de metri, se poate admira și chiar atinge gheața veșnică, ce acoperă, ca un gigantic colac de salvare, vandalizat de anotimpuri, suprafața pietroasă a conului vulcanic. Panorama a explodat în alb și negru. Gheață, gheață, gheață, un zid de cetate strălucitor, din basmele scandinave. Unde-o fi crăiasa zăpezilor? Stratul e gros pe alocuri până la 50 de metri, spunea informativ Genes. Liniștea dansa ușor pe muchia durerii. Apa solidificată cuprinde piatra în îmbrățișări tandre și neobosite, care durează de stră-stră-milenii. Pasiunea lor crește în lunile ploioase și scade în celelalte, dar e mereu prezentă.
Ceaiul din termos era cald, aromat, și ne-a învigorat imediat. Variațiile de temperatură dintre zi și noapte au molcomit, cu răbdare, lava neagră, spărgând-o în bucăți amorfe. Pietre tăioase, aproape nemiloase, dacă e să privești rănile provocate de căderi. Craterul dă impresia de imensitate. Magma răcită, degradată de vânturi și ploi în anonimul firelor de nisip, căptușește pereții ce se ridică oblic din depresiune.
Departe, printre rupturi de cearceafuri imaculate, fumarole pufăie albicios, ca niște pipe abandonate de indieni pacifiști.
Drumul până la Uhuru a fost o drumeție polară și a durat ceva mai mult de o oră. O cruce simplă marca cel mai înalt punct de pe continentul african: 5.898 metri. La piciorul crucii, este o cutie metalică, în care se păstrează „cartea vizitatorilor”. „Veni, vidi, vici”, a scris cineva. Am pornit-o, încet, înapoi.
Într-o baltă de mărimea unei monede, am descoperit un fluture mort. Probabil a fost adus aici de curenții de aer cald, care urcă spre culme în zilele însorite. Raze luminoase au topit gheața sub aripile pigmentate, însă, odată cu întunericul, sicriul va închide definitiv, peste insectă, o pleoapă transparentă. Așa va rămâne zăvorât în minusculul mormânt. Oare pentru cât timp? „Până când muntele va deveni o mare”, strigă la mine Bob Dylan, din biblioteca muzicală a amintirilor. „Blowing in the wind” e imnul vulcanului.
În lupta cu soarele, gheața ia forme nebănuite, se re-creează, noapte de noapte, în cascade nemișcate, care în timpul zilei șiroiesc.
Coborârea spre Kibo a fost ceva mai ușoară și, după un scurt popas, am pornit-o mai departe, traversând trei zone climatice ale planetei, ca să ajungem la Horombo odată cu lăsarea întunericului. Am recitit fragmente din jurnalul local. La a doua lectură, am înțeles, cel puțin parțial, starea de excitare mentală a celor care au atins crucea.
Retrăirea traseului până la poarta Marangu a purtat amprenta unui alt spirit și a mai durat o zi. Mersul pe jos, acum, mi s-a părut o poezie. Mergând, revedeam fragmente din peregrinarea pe Kilimanjaro și redimensionam într-un puzzle temporar cele cincisprezece ore de mers, care despart lava neagră, neînsuflețită, de pe creastă, de vitalitatea naturii din șes. Ar putea fi ani lumină sufletești.
Din când în când, conturul micului fluture îmi revenea în minte și nu puteam scăpa de neliniștea provocată de bătăile de aripi, reflexul unor emoții pe care le credeam îngropate definitiv în uitare și care îmi șopteau că nici mormântul Albei ca Zăpada n-a fost vreodată ferecat.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!