agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4423 .



SCRISOARE ANONIMÃ DESPRE CAFEA, DESPRE LITERATURÃ,
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gabriel_Badica ]

2002-09-20  |     |  Înscris în bibliotecă de Adriana Camelia Silvia Popp



Dragă tanti Florica, poate că te miră scrisoarea mea, scrisoarea unui om pe care abia dacă l-ai cunoscut, dar pentru care ai o importanță cu totul specială, și nu neapărat numai datorită nostalgiei ce mă cuprinde ori de cîte ori simt aromele unei cafele braziliene adevărate. Importanța dumitale, tanti Florica, scuză-mă, te rog, dar poate că nu îți dai seama, este aceea a unui suflet pereche, care îmi poate reflecta propriile neliniști, a unui suflet deschis tuturor tainelor lumii, capabil să participe cu emoție la expediția nesfîrșită a spiritului către nicăieri. Și atunci, cui altcuiva m-aș putea adresa în chestiunea care, de cîtăva vreme, mă obsedează? Îți scriu, deci, din Pucioasa, unde lucrez acum la stația de concasare, o instalație destul de absurdă, despre care am crezut la început că acționează mai mult asupra conștiinței mele decît asupra pietroaielor de toate formele și culorile ce ne sînt aduse, ni se spune, uneori chiar din inima pămîntului. Ce mă stresează este că nu ne este indicată întotdeauna sursa lor; că alteori rocile au forme clasice sau moderne, amintind de stilurile unor artiști cunoscuți; că fragmentele astea de materie inanimată pot fi calde, chiar fierbinți, și că spargerea lor produce sunete ce ar putea fi asemuite unor gemete de durere. Dar am să-ți vorbesc, poate, mai tîrziu despre munca mea. Mă întreb în ce măsură îți mai amintești de mine, eu sînt persoana care stătea uneori la bar, pentru că îmi place mult să simt cum îmi atîrnă picioarele deasupra pămîntului în timp ce mi le legăn, de parcă aș pluti cu parapanta. Mă vezi acum? Eu eram tipul cu ochelarii aburiți de emoția pe care mi-o producea întotdeauna încărcătura ideatică a convorbirilor literare, în timp ce scrutam plin de încîntare fizionomiile expresive ale clienților dumitale atît de aparte, scriitorii, oameni bîntuiți de inspirații dintre cele mai ciudate, de nostalgii fecunde, de viziuni producînd ravagii inimaginabile în mințile lor sensibile, înalte, culte, preocupate de condiția umană, și mă gîndeam că, poate, într-o zi voi fi și eu ca ei. Era doar un vis, era o prostie, nu ne este dat fiecăruia să depășim limitele timpului nostru biologic prin realizări copleșitoare; eu nu aș fi putut atinge niciodată performanțele lor, deoarece oamenii aceia stăteau pe scaunele dumitale confortabile de mult, de foarte mult timp, sau poate că nu părăsiseră niciodată cafeneaua, indiferent de oră, de anotimp, de relaxarea sau înăsprirea măsurilor de securitate cu care noi, pietonii anonimi ai istoriei, ne confruntam. Vizitînd localul aproape zilnic, deși nu puteam rămîne prea mult, căci bugetul nu îmi permitea altceva decît o tratație grăbită, am înțeles cu timpul că discuțiile lor urmăreau mereu aceleași subiecte care au preocupat întotdeauna umanitatea, precum existența zeilor, femeia și bărbatul, puterea, moartea, nebunia (repet, eu eram în trecere, cum într-un anume fel, metaforic vorbind, ești și dumneata, tanti Florica, eu eram în trecere și șovăiam mereu în fața ușii de termopan înainte de a intra, neavînd pe atunci nici o perspectivă în a participa la construcția titanică a conștiinței acestei lumi, la care ei contribuiseră deja substanțial, căci fiecare purta sub braț cel puțin o carte, din care, uneori, cîte unul citea pasaje pline de înțelepciune și armonie), dar și banii sau nedreptatea, violența istoriei, cunoașterea naturii și cîte și mai cîte. De aceea, chiar dacă nu sînt din cale afară de timid, niciodată nu m-am amestecat în conversație, preferînd doar să iau cunoștință de polifonia opiniilor, de mozaicul sonor al vocilor grave sau stridente, cîntate sau răpăind ca niște darabane, și am preferat să nu tulbur nepăsarea frivolă a acestui grup de nemuritori. Ba chiar m-am gîndit că deranjez, ba chiar m-am gîndit că ar trebui să le mulțumesc într-un fel pentru că mă acceptă în prejma lor, poate oferindu-le un rînd de cafele. Regret și azi ezitările, lipsa mea de inițiativă. Cred că ar fi trebuit să fim mai apropiați. Cred că ar fi trebuit să fac și eu parte din grup. De aceea, deși m-am realizat, uneori simt o frustrare la gîndul că am părăsit orașul, că am migrat cu parapanta mea iluzorie tocmai aici, la concasor, dar cine poate spune dacă a existat, vreodată, și o altă soluție pentru mine?… Știu că astăzi sînt toți din nou acolo, discutînd în continuare despre omenire. Dar în timpul ultimelor mele vizite am observat o schimbare de atitudine, faptul că începuseră să devină neliniștiți, că îi nemulțumea, îi îngrijora ceva, că exista ceva în atmosfera generală care le altera firea olimpiană, făcîndu-i să ridice adeseori colțul perdelei și să privească, plini de curiozitate, în stradă, pe geam, în timp ce conversațiile se purtau pe tonuri joase, catifelate, difuze. Să ieșim, a strigat, la un moment-dat, unul dintre scriitori, să acuzăm această porcărie, să spunem lumii ce se petrece. Cărțile noastre nu fac doi bani dacă nu sînt citite în stradă. Și a ieșit. Îmi amintesc cum se tensionaseră brusc chipurile altfel relaxate, cum s-au grupat imediat cîte doi-trei și au început să discute în taină, prin colțuri, cum gesticulau nervoși, cum se declarau în favoarea sau împotriva a ceea ce unii dintre ei au numit, încă din primul minut, revoluție. Ce fel de revoluție? Revoluție culturală?, am întrebat eu, aproape fără să-mi dau seama. Am rămas surprins de privirile lor deodată atente, deodată ostile, dar nu am mai stat să le urmăresc pînă la capăt reacțiile, pentru că, observînd că scriitorul părăsise adunarea fără ea, am alergat să îi înapoiez cartea pe care o uitase pe masa plină de cești sleite, de scrumiere încărcate cu mucuri de țigare. La intersecții erau adunate pîlcuri de oameni, printre care, probabil, scriitorul neliniștit se pierduse. Mai tîrziu, am aflat că a părăsit țara și că s-a adăpostit la Paris. De atunci, am citit și am recitit cartea aceea, care m-a impresionat profund. Era o neobișnuită poveste de dragoste, scuză-mă te rog, despre mine și despre dumneata, tanti Florica. Despre felul în care două suflete pereche pot rezona. Despre cum am fi putut descoperi, împreună, fericirea, pentru că, desigur, nu era decît o operă literară, o ficțiune. Chiar dacă scriitorul folosise alte nume, era vorba, fără îndoială, chiar despre noi și amîndoi eram descriși în acele pagini cu o finețe inimaginabilă, ne erau puse în evidență cele mai ascunse, mai subtile simțiri ceea ce m-a făcut să visez că, poate, într-o altă conjunctură, relația noastră ar fi putut fi o părticică din marea combinație, din iubirea cosmică, universală. Din păcate însă, în scurt timp, lipsa unei ocupații stabile m-a făcut să părăsesc orașul și să îmi caut împlinirea tocmai aici, la Pucioasa, la concasor, unde m-am dedicat muncii mele. Știi, probabil, că mulți sînt cei care s-au angajat în această activitate practică, productivă, care cu timpul va transforma nucleul dur și eterogen al planetei noastre, poate inutil, în griblură pentru șosele, în pietre de pavaj, în fragmentele indestructibile ale unei noi civilizații, dînd astfel întregii țări o altă dimensiune, un viitor pe care istoria de-abia îl întrezărește. Mă stresează doar faptul că rocile care ne sînt aduse, uneori fără să ni se spună limpede care este originea lor, scot anumite sunete cînd sînt sfărîmate, cîntă sau plîng, scrîșnesc sau chiar urlă cu o furie stihinică. De aceea, uneori folosim explozibil. Altfel, mă simt realizat și, mai mult decît atît, am intrat în politică, fac parte dintr-un grup care luptă pentru o lege a antifoanelor, menită să ne asigure liniștea pe durata participării noastre la impresionantele transformări ale pietroaielor din centrul confuz al pămîntului. Uneori visez că, la sfîrșit, voi rămîne suspendat, legănîndu-mi picioarele deasupra acestei lumi fără miez, ca atîrnat de o invizibilă parapantă. Mă simt bine și aștept să revin în oraș, măcar pentru o cafea. Vreau să restitui scriitorului cartea aceasta care adeseori mi-a susținut moralul și m-a făcut să mă simt important, să mă simt om, să mă simt o valoare. Vreau să particip la discuții, vreau chiar să sugerez unele modificări în destinele personajelor. Scriitorii sînt oameni timizi, orgolioși, se tem să spună anumite lucruri, considerate periculoase sau înspăimîntătoare. Vreau să le vorbesc despre munca mea, care le-ar putea inspira noi lucrări. La urma-urmei, noi, aici, la Pucioasa, spargem și stîncile de care se freacă, nepăsătoare, veșnice, tălpile lor. Există, astfel, între noi o legătură care, exprimată artistic, ar putea căpăta forme încîntătoare… Mă vei înțelege, mă vei ajuta, oare, în încercarea mea de reluare a bunelor noastre relații? Aștept răspuns la post restant și te salut mereu nostalgic, al dumitale, indescifrabil.

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!