Mi-e frig…E noapte…Mă bag în pat și simt ușor, ușor, cum mi se încălzesc tălpile și cum căldura îmi pătrunde în trup, asemenea apei ce înaintează și sapă în malul nisipos.
E întuneric…un întuneric ce mă sperie…un întuneric sadic, ce în inima mea profilează o singurătate malefic de înspăimântătoare.
Mai devreme, focul mocnit în sobă…Acum a încetat să se mai smiorcăie, m-a părăsit și el. Mai devreme, auzeam și ceasul…Acum a tăcut…S-a supărat, a obosit să mai măsoare timpul. Și tot mai devreme, mi s-a părut că aud pași îndreptându-se spre casă, spre ușă, spre patul acesta blestemat care mă înnebunește cu prezența-i tare sub mine! Acum, nu mai aud nimic și sunt doar eu, cu mine și cu singurătatea, în întunericul acesta nenorocit ce mă omoară cu tăcerea lui.... Închid ochii și mă chinui să dorm… Dar nu! Nu pot nici măcar să pun pleoapă pe pleoapă fiindcă singurătatea pare să-mi fi intrat în vis, nu vrea să-mi dea pace! Deschid ochii și mi se pare o eternitate fiecare secundă care se scurge, fiecare minut care se topește în noaptea-ntunecoasă și rece ce s-a lăsat ca un blestem peste lumea aceasta păcătoasă și rea, dar, mai ales peste sufletul meu. Dacă pătrund adânc, adânc înăuntru-mi, descopăr aceeași singurătate ce mi se înghesuie în tot trupul, până în vârful degetelor, până în fiecare fir de păr, căci plictiseala în care mă aflu…în ea, mi se scaldă sufletul, și fiecare clipă ce trece, parcă, trece din ce în ce mai greu…
Mă simt ca într-un coșmar din care îmi doresc să mă trezesc cât mai repede. Îmi duc mâna pe față, pe frunte…Sudoarea stă adunată în bobițe trufașe ce mi-au umezit degetele. Am început să plâng ca un copil, dar…de ce plângeam? Singurătatea mă înnebunise, poate…
Tăcerea se îneacă în tăcere, însă e lumina...! Dimineața e friguroasă... plouă și vântul urnește încet norul de la fereastră pentru a pune altul. Nu mai simt nimic. Doar pentru că mă simt singură? Unde ești, viață? Vino gălăgie...pleacă singurătate!!!!