agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1727 .



Drumul neofitului (secvență haibun)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Petre_Andrei ]

2007-04-15  |     | 



* Scoica I


Primele flori au străpuns deja pământul ud. Pășesc cu atenție printre firele albe. Nu vreau să le strivesc. Pașii mei nu pot din păcate să împrumute atingerea caldă a lutului. Urmele se imprimă adânc, printre rândurile albe, adâncind iazuri de picături. Natura freamătă în timp ce soarele crud își aruncă razele binefăcătoare din spatele cortinei de nori. Rămășițele nopții se dizolvă în crepuscului dilatant...

după orizont –
anunțând primăvara,
soarele roșu

Câmpul pare să se întindă la nesfârșit. În lumina abia născută din noapte, contururile sunt vagi. Nu îmi dau seama unde sunt cu exactitate. Pădurea se profilează în zare, impunătoare, ca un zid impenetrabil. Verdele crud al frunzelor mă duce cu gândul la imensitatea stepelor. Între copaci se ascund atâtea și atâtea lumi paradisiace. Mă îndrept ca hipnotizat spre pădure.

încă o dată
pădurea înflorită –
ca primăvara

Văd deodată o strălucire aparte. Mă apropii și culeg din brazda afânată o scoică. Nu îmi pot explica cum a ajuns aici, în mijlocul câmpului, la o distanță atât de mare de ocean. Și totuși, nu contează. Strâng în mână cochilia. Stropii reci mă înfioară. Nu mai are rost să merg mai departe. Nicio pădure, nicio imagine grandioasă nu va putea să concureze cu simplitatea răcoroasă a scoicii...



* Scoica II


Nisipul pare să fiarbă sub picioarele mele. Plaja se întinde vibrant ademenind parcă marea în capcana aridă. Valurile albe se sparg de țărm, adâncindu-se în picăturile de aur, nu înainte de a-mi mângâia picioarele. Plaja se luptă cu marea, contrariile se întrepătrund iar viața nu are decât de câștigat. Cei trei pescăruși care plutesc fără să facă niciun zgomot deasupra imensității știu asta cel mai bine...

marea albastră,
plaja arsă de soare –
un dans de vară

Norii desenează castele pe cer, colorând adâncurile. Lumile se întâlnesc și se oglindesc una-ntr-alta. Pășesc încet, înconjurat de spumă. Marea vrea să mă primească, mă îmbie parcă să pășesc în mijlocul tăvălugului. Aș vrea să pot cunoaște imensitatea, aș vrea să pot ajunge la linia apăsată a orizontului... Trebuie să învăț însă să mă mulțumesc cu aceste clipe speciale în care apa nesfârșită se joacă pașnic printre degetele mele...

ocean și plajă,
întâlnire caldă –
martor doar soarele

Vara pare să se nască pe acest țărm îndepărtat... Nisipul se întoarce în mare, apa îl aruncă din nou pe țărm, ciclul nu se termină niciodată. Simt cum întreaga lume pare să se oprească în acest punct, în acest colț ferit de umbra tot mai mare a omului. Sunt singur, în fața valurilor înspumate, am la picioare doar nisipul fin, care nu se grăbește niciodată. O scoică mă atinge purtată de valuri, zâmbindu-mi parcă din albul ei... Avem tot timpul din lume... O iau în palmă și o privesc în lumina albastră... Așa am învățat eu să zbor...



* Scoica III


Printre ramurile îngălbenite ultimele raze strălucesc roșu aprins. Calc încet, îmi măsor pașii, atent la foșnetul melancolic al frunzelor. Șoseaua se topește parcă între dealuri, iar covorul ofilit mă conduce spre casă. Pășesc moale, am toate simțurile ascuțite, vreau să simt fiecare fior al anotimpului care se apropie de sfârșit. Moartea se va concretiza până la urmă în naștere, iar culorile vii ale acestui asfințit nu fac decât să sublinieze asta.

în miez de toamnă –
strada plină de frunze
parcă zâmbește

Mă întâlnesc cu un om. Nu știu exact cine este, îl cunosc, însă chipul lui nu îmi spune acum nimic. Cu toate astea, îi intind mâna cu cea mai mare căldură. El nu spune nimic, privește ca și mine copacii care își cântă ultima simfonie, pregătindu-se de iarnă. Frunzele par să alunece cu ușurință, fără remușcări, știind că nu fac decât să pregătească locul pentru zăpada moale...

în prag de iarnă –
cad ultimele frunze
anunțând fulgii

Omul nu spune nimic. Continuă să privească parcă în gol. Văd însă cum sufletul lui pare să se umple de seninătatea naturii, de aerul tare și rece al firescului. Îl invidiez. De multe ori mi-am dorit să am o asemenea capacitate. Și totuși, paradoxal, este atât de greu să știi să te bucuri... Îmi întinde mână, lăsându-mi în palmă un pachețel, învelit în hârtie roșie. Nu îl voi deschide acum. Încă admir apusul soarelui. Aerul tare îmi șficuie obrajii... Scoica pe care o țin strâns în mâna stângă mai poate aștepta...



* Scoica IV


Albul a curpins totul. Răcoarea invadează trupurile, iar copacii au fost acoperiți de fulgi de gheață. Urmele pașilor mei se afundă în câmpul metamorfozat. Nu mai recunosc împrejurimile. Zăpada preschimbă totul, ascunde lumea sub un strat gros. Nimic nu este însă permanent. Viața izbucnește necontrolat, viața găsește întotdeauna o cale. Trec cu mâna prin zăpada cernită și ating pământul. Căldura lui mă invadează. Totul în jur mustește de viață...

o iarnă albă –
pe câmpul nemărginit
se nasc ghioceii

Pășesc urmărit de câteva ciori. S-au înălțat de pe copacii din zare și mă urmează atent. Suntem egali în fața naturii dezlănțuite. Doar câteva puncte negre printr-o infinitate de alb. Fulgii se înfășoară în jurul nostru, pătrund în noi, ne mistuie cu tăcerea lor de gheață. Nu are rost să te lupți cu zăpada, nu poți câștiga. Tot ce trebuie să faci este să îngenunchezi și să admiri forța impresionantă a stropilor de apă transformați în statui.

pretutindeni alb –
zăpada viscolită
mă însoțește

Călătoria se sfârșește aici. Un ciclu s-a încheiat, un altul stă să înceapă. Până la urmă și omul trebuie să învețe să pună punct. Viața este frumoasă tocmai pentru că odată și odată se termină. Îngenuncheat în mijlocul oceanului de alb, închid ochii. Și văd cea mai frumoasă scoică... Nu este luminoasă, nu este întunecată. Este pur și simplu. O prind în mâinile murdare și o strâng. Poate că diamantul din ea va reuși să spargă în cele din urmă cochilia inimii mele...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!