agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2825 .



Domnișoară de onoare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2007-04-04  |     | 



Nu-mi plac nunțile. Mă deprimă.
Nunta e o stare de spirit, ori nu e deloc. În absența stării de „nuntire”, nu-i decât o mascaradă demnă de milă, o piesă prost regizată și jucată și mai prost. De aceea nu-mi plac nunțile. Sunt prea puțini acei miri cu adevărat fericiți, dar îi deosebești greu de cei care mimează fericirea. Cât zel depune omul pentru a-nșela aparențele! Dar mai de plâns e zelul pe care-l depune pentru a se înșela pe sine. Și formula aceea forțată: „Până când moartea ne va despărți”! De ce s-aștepți să te despartă moartea? Moartea nu desparte. Doar absența iubirii desparte. Așadar formula corectă ar fi: „Până când unul dintre noi va înceta să iubească”. Asta presupunând că se pleacă de la o stare inițială, unde există iubire. Și că n-ai consimțit la unire dintr-unul din sutele de motive stupide care-i împing pe cei mulți să facă pasul. Cum îmi spunea fosta directoare – măcar asta era sinceră! – „Prostii, Claudițo! Pe ce lume trăiești? Chiar crezi că oamenii se mai cunună din dragoste?”
„Mă încăpățânez să cred că da, doamna directoare; cel puțin așa ar trebui, câtă vreme e un lucru la care consimțim de bună voie și se presupune că ar trebui să o facem pentru toată viața. Nu pot să admit că nu te sufoci la fiecare două minute lângă omul pe care nu-l iubești”.
„Ești dusă, fato! Ai să rămâi nemăritată, tot visând la cai verzi pe pereți! Vrei să știi de ce
m-am măritat eu cu Nistoreanu? Fiindcă aveam douăzeci și șase de ani și mi-era că nu mă mai ia nimeni. Iar el s-a însurat cu mine fiindcă se săturase de mâncarea de la cantină. Na! Unde-i iubirea aia mare? Și, până la urmă, cui îi trebuie? Uite că mai suntem și-acum împreună, după mai bine de douăzeci de ani”.
Ca să ce? îmi vine s-o-ntreb.
Încerc să n-o judec. Văzându-i o poză din tinerețe, am avut surpriza să constat că era chiar mai urâtă decât acum. O fi și asta o disperare – pe care Dumnezeu a dozat-o în cantitate suficientă acolo unde șansele de-mpreunare sunt scăzute, nepresărând, în schimb, niciun dram de orgoliu. Altfel cum s-ar mai fi perpetuat specia?
Un bărbat îmi spusese odată: „Habar n-ai cu câtă pasiune știu să iubească urâtele, cu ce deznădejde se-agață de cel care le-ntinde un deget și cum se-ncolăcesc până când sunt sigure că nu-l mai scapă. Și pentru că nu sunt sigure niciodată, se străduiesc mereu și mereu. Iar unii bărbați habar n-au ce pierd evitându-le!”
Așa o fi. Cum să te-agăți? Cum să atârni ca o iederă, când simți că nu ești dorit?

Abia când directoarea îmi făcuse cunoscut motivul căsătoriei sale, am înțeles atitudinea ei mai mult decât revoltată când îi anunțasem divorțul meu.
- Claudița, de ce divorțezi, mamă? Te bate?
- Nu mă bate.
- Te-nșeală?
- Nu mă-nșeală.
- Bea, fumează, n-aduce bani acasă?
- Nimic din toate astea.
- Aoleu! Te pomenești c-o fi impotent!
- Nici vorbă.
- A...tunci? Nu-nțeleg...
- Nu-l mai iubesc, doamnă.
Rar am văzut-o pe directoarea noastră în starea de perplexitate totală. De obicei, nimic
n-o mira, nimic n-o șoca, făcea față celor mai dramatice situații, părinților cei mai stupizi, veniți să reclame comportamentul vreunui profesor față de neprețuitele odrasle, elevilor cei mai zănatici, celor mai rebeli dintre profesori.
Când i-am spus însă motivul despărțirii mele, a părut lovită de trăsnet, rămânând așa minute bune. După care a început să răcnească, de răsuna toată cancelaria: „Auziți, lume bună, nu-l mai iubește! Auzi motiv de despărțire! A-nnebunit lumea! Să piei din ochii mei! Pe voi nu v-a bătut nimeni, sau nu v-a bătut de ajuns”.
Am lăsat-o bodogănind, mi-am luat catalogul și am plecat mai devreme la oră.
Ce să-i fi explicat? Că nu mi-am dorit altceva decât să iubesc un bărbat toată viața, să-l respect și să-l slujesc (iubirea te face să-ți dorești până și asta), dar, dacă n-a fost să fie, n-ar fi avut vreun sens să mă mint, apoi să-l mint și pe cel de lângă mine? N-ar fi-nțeles. Nu ea; care se măritase de teamă că n-o mai ia nimeni, cu unul care se săturase de mâncarea de la cantină.
Întâmplarea a făcut ca, la ora care a urmat isteriei directoarei, să am de predat „Taina cununiei”. Am făcut-o mai frumos ca oricând și n-am uitat să adaug la sfârșit: „Să nu uitați, dragii mei, că această taină trebuie să se regăsească în sufletul vostru. Că adevărata căsătorie în fața lui Dumnezeu se petrece mai întâi în sufletele celor doi care hotărăsc să-și unească destinele pentru totdeauna. Altfel, ea nu are nicio valoare, oricâte instituții din lumea aceasta și cealaltă ar legaliza-o. Din păcate, Biserica nu a descoperit încă mijloacele pentru a-i identifica pe farseuri, oficiind astfel și căsătorii care nu ar trebui să se petreacă în veci”.
Aveam să constat că zvonul despărțirii mele apropiate – pe care doar în ziua aceea îl făcusem public printre colegi – se răspândise mai repede în rândul elevilor, care par să fie totdeauna cu un pas înaintea noastră. Astfel că unul mai îndrăzneț mă „plesnise” cu întrebarea:
- Dacă este atât de frumoasă căsătoria și-atât de minunată-i taina de care ne-ați vorbit astăzi, atunci dumneavoastră de ce vă despărțiți?
Recunosc că m-a surprins, dar am luat-o ca pe un prilej binevenit de a-mi explica decizia, ca o continuare la lecție, evitând să-i las cu nedumeriri:
- Înseamnă că taina aceea n-a existat în inima mea, înseamnă că și eu am fost unul dintre farseurii care au păcălit Biserica, dar am decis că este mai bine să pun capăt unei minciuni, decât să trăiesc cu povara ei toată viața.
- Și nu e păcat? m-a „pocnit” și ochelaristul din prima bancă, de întrebările căruia m-am temut întotdeauna, încă din prima zi când am intrat în clasă și m-a atacat frontal: „Am crezut că sunteți doamna de desen. Profesoarele de religie nu se rujează, nici nu-și fac unghiile și au decența să meargă cocoșate, în semn de umilință.”
I-am răspuns amuzată, zâmbind, conștientă că ei n-au nicio vină de educația care se face de secole – la noi și pretutindeni – conform căreia oamenii credincioși, religioși, sau care au în vreun fel de a face cu religia ar trebui s-arate precum momâile de ceară.: „Nu sunt doamna de desen, dar în cinstea ta, data viitoare mă voi strădui să-mi pictez și-o aluniță pe bărbie.”
Asta a părut să-i încânte teribil pe ceilalți – incomodați și ei de colegul mult prea riguros, inteligent și studios din prima bancă – astfel că au zornăit geamurile de râsul lor tineresc și am știut atunci că-i câștigasem pentru multă vreme. Chiar și pe ochelaristul din banca-ntâi, care a zâmbit mulțumit, în colțul gurii.
I-am apreciat îndrăzneala. Întrebarea asta mi-a stat și mie în suflet și chiar pe buze de vreo câteva ori, dar n-am avut curajul să-mi întreb profesorii de la Teologie, mult prea impunători și scorțoși.
- Dacă-i păcat? Este. Dar e mai mare păcatul de-a te preface că iubești. Luați-o numai ca pe o părere personală, nu vă mulțumiți cu ce vă spun eu, mai întrebați-i și pe alții, dar voi să fiți cei care decideți căror păcate puteți și cărora nu să le faceți față. Și mai ales evitați să-i judecați pe alții! Amintiți-vă că nici Dumnezeu nu ne judecă până ce nu ne dăm ultima suflare!
Și, întrucât se-auzise clopoțelul, am adăugat:
- Acum fugiți în pauză, că n-aș vrea să mă-ncarc de păcate și mai mari!

Că tot îmi „plac” mie nunțile, azi dimineață, colega de geografie m-a „lovit” în plex cu cea mai indecentă propunere din viața mea: să-i fiu domnișoară de onoare la nuntă. Eu! Domnișoară de onoare. Am dat să cârtesc – stai sa vezi că nu mai sunt domnișoară...cât despre onoare, dacă e să mă iau după accepțiunea majorității, mi-e cam la fel de străină pe cât ți-e ție bunul simț (asta doar în gând). Ea nimic. Enervată de codeala mea, a venit cu argumentul suprem:
- Las’ că nu de domnișoare am eu nevoie prin preajmă! Nu-mi trebuie să se holbeze Gigel al meu la ele.
Bietul Gigel!
Încerc, totuși, un sentiment de milă copleșitoare pentru ființa aceasta, ca pentru toate cele ca ea; trebuie să fie cumplit să-ți otrăvești sufletul degeaba și exact în direcția în care nu trebuie. Am cunoscut multe astfel de femei, care consideră că ce-i bun pentru ele, e în mod necesar, de folos și altora. Uitând că, de fapt, ar trebui mai întâi să facă niște comparații.
Care va să zică, totuși, eu nu prezentam un pericol pentru Gigel și, implicit, nici pentru ea. Asta chiar m-a atacat! Îmi mai dă și explicații:
- Domnișoarele mele de onoare trebuie să fie așa ca tine, cu cel puțin zece ani mai bătrâne decât mine.
Hopa! Mai bătrâne, deci. Nici măcar mai în vârstă.
Tocmai când mă pregăteam să-i vărs, ca din întâmplare, cafeaua peste planurile de lecție la care tot lucrează de la începutul semestrului și nu le mai termină (ca și când toată știința omenirii ar sta în mâzgălelile ei), profesorul de mate (nici cu ăsta nu mi-e rușine la capitolul delicatețe!) a „salvat” situația, după ce i-a tras un hăhăit:
- Hă, hă! Auzi, măi Mari, asta (asta eram eu), și dacă-și pune sacu-n cap, tot e mai frumoasă ca tine, cu toți anii ei! Hă, hă!
Însă remarca matematicianului a părut să nu o fi deranjat prea mult pe Marilena. Noroc că universul ei se reduce la Gigel și stratul carbonifer! Ce ușor le e unora să fie fericiți!
A ridicat doar puțin ofuscată nasul din hârțoage, amenințându-l cu rigla, pesemne cum face cu elevii:
- Știți ce, domn’ profesor, vedeți-vă mai bine de integramele dumneavoastră! Și să mai știți că pe mine Gigel mă place și așa.
Așa cum? Așa prostuță, sau așa insipidă?
- Nu știu, Mari, cine te-a trecut pe tine la matematică, da’ eu, dacă aud vreun elev zicând „integramă” în loc de „integrală”, îl și las repetent.
- Haideți, domn’ profesor, nu fiți rău! La mine integrama și integrala sunt totuna. Că, dacă-mi plăcea matematica, nu mă duceam la geografie.
- Auzi, da’ ce-ai zice dacă m-ai auzi pe mine rostind în loc de „Carpații de curbură” – „Carpații de curvură”? Ã? Totuna-i?
Noroc că se făcuse de plecat la oră, altfel cine știe cât s-ar mai fi ciondănit.

Problema e ce mă fac eu? Aia o ține sus și tare să mă facă așa cum mama m-a făcut – domnișoară. Dacă refuz, e-n stare de orice – să-mi taie o șuviță pe la spate, să-mi agațe vreo lozincă... După aia, stă o oră pe capul popii, să-i ia păcatele cu mâna. Am provocat-o odată la o discuție și-am aflat – de ce nu mă mir? – că și ea e dintre cei care consideră spovedania un prilej de a-și șterge cu buretele păcate multe și grele, pentru ca apoi s-o ia de la capăt. Ce mare lucru? Când simți că s-au adunat prea multe, le ștergi iar. Și viața își continuă drumul și tu
pe-alăturea cu ea, fără să-nveți nimic de la nimeni, nici măcar din propriile greșeli.

Și totuși, eu ce mă fac? Dacă mă duc, apare altă problemă: cum să mă-mbrac, ca să nu-l agăț pe Gigel?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!