Astăzi pe strada nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar gândurile mele stând pe prispa fantasticului, câte îngemănate, nu se pot dezlipi de liniștea ei. De la un capăt la altul timpul se scurge degeaba. Dacă stai în dreptul ei, simți nemișcarea pietrelor. Iar dacă insiști, liniștea devine tot mai apăsătoare, ca o piatră pe moale. Cred că uneori timpul pe străzi, are nevoie să treacă fără să fie agresat de forfota mulțimii.

Îmi aduc aminte că în fiecare zi polonezul o întreba pe Duduia, din podul lui, cât este ceasul, și drăcuia fiecare clipă trecută prea repede. Ciocănelile lui traduceau timpul și în mâinile lui prindea o altă dimensiune. Dar nu azi. Azi era suficientă tăcere cât să pui în gura pământului pentru o recoltă de câțiva ani. Până și lumina are alte irizări. Pe alocuri pare să fie gri, iar vinețiii se pierd în văzduh uitând să mai zboare. În dreptul ferestrelor parcă este murdară de chipuri căscate, dintr-o împietrire a înăuntrului. În ochii mei! În ochii mei se întâmplă culori și mâinile mele se privesc unele pe altele din apropriere.
Nu știu de ce, dar parcă azi oamenii au murit și așteaptă pe mâine, să viețuiasca iar.

Mă uit la bicicleta vărului, sprijinită de zidul camerei din față.. Roțile ei mici, ca două bile din fier legate de un lanț, parcă sunt ocnașe. Diana oftează și mă grăbesc să o imit. Oftatul meu se lovește de nimic și câinele latră. Încă nu a trecut. Se plimbă nefolositor dincolo de gard, împletind fire de praf lungi, uneori până la cer. Diana îl simte. Bicicleta tot acolo este. Doar că acum pare desenată pe tot peretele. De fapt, întreaga curte pare o vale, iar sus, sunt casele zburând podul cu porumbei mai aproape de cer. Ce zi!

Astăzi pe strada mea nu s-a întâmplat nimic.