Jocul de-a psihologul


La început păpușile, iar mai târziu familia, prietenii și poate chiar lumea întreagă. Analizezi totul conștient sau nu. Fiecare gest și mișcare. Te întrebi de ce nu, sau de ce da. De ce uni sunt așa sau altfel.
Nu îi poți înțelege cu toate că ai vrea. Dar tu nu ești ca ei... sau ei nu sunt ca tine? Întradevăr dacă sunt mai mulți care gândesc și fac așa, înseamnă că e bine? Eu nu vreau asta, vreau să fiu eu, dar oricât de mult aș încerca tot sunt influențată de ei. Aș vreau să am același dorințe ca ei, să gândesc ca ei, dar nu aș putea renunța la mine. Lucrurile rele sunt rele, ferește-te de ele. Dar ce e un lucru rău? Ce îl face să fie rău?
Cum am fi fost noi dacă nu ar fi existat răul, în orice fel de manifestare? Am mai fi ajuns aici? Am mai fi evoluat așa târâș? Atunci dacă acest rău ne-a ajutat, mai e rău?
Poate fi răul bun?
Se spune că lumea s-a născut dintr-un păcat. Ar putea fii înseși existența noastră un păcat, un lucru rău?
Mereu și mereu întrebări. Răspunsuri sub formă de întrebări.
Oare ceia ce fac uni oameni care cred că caută sensul vieți, sensul propriei existențe nu este o joacă de-a psihologul la nivel cosmic?