poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1198 .



Întâlniri cu Moartea I
proză [ ]
Dorinta sufletului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Elessar ]

2007-01-30  |     | 



Astăzi e o zi memorabilă. Ziua în care ai hotărât să-ți schimbi viața. Ziua în care ai hotărât să-ți croiești un alt drum deoarece ești dezgustător. Ești cea mai oribilă ființă de pe pământ. Gata cu nopțile pierdute prin baruri cu muzică infectă, gata cu prieteni care-ți sunt prieteni doar atunci când le faci cinste cu un pahar cu vodcă și aceea la fel de infectă ca și muzica din barul în care-i cinstești, gata cu partidele de-o noapte cu femei ușoare de la care te alegi uneori cu mâncărimi insuportabile în anumite zone mai sensibile ale corpului. Ești hotărât ca astăzi, după ce te trezești, să-ți faci o cafea tare, dar nu din aceea de mâna a șaptea, ci te duci peste drum la magazinul acelei domnișoare cu zâmbet de căprioară și-ți cumperi cea mai scumpă cafea barziliană. Bani sunt. Cu toată viața ta mizerabilă de până acum, cu toate viciile tale ai știut să-ți păstrezi destui bani, binee...și aceștia câștigați prin mijloace mai puțin ortodoxe. Dar asta nu mai contează; acum ești pe cale să devii un om nou, cu viziuni strălucite și cu scopuri nobile. Așadar, te duci să-ți cumperi cafeaua cea mult meritată, cafea cu care-ți începi noua ta viață. Ai ajuns în fața magazinului; pe ușă scrie Închis. Da, ai uitat că azi e duminică. Te întorci nervos în apartamentul tău unde zace încă caelași miros ca și până acum care parcă ți-ar spune că nu vrea să te schimbi, nu vrea să devii ceea ce tu dorești atât de mult. Intrat în casă de la aerul curat al dimineții de iarnă te izbesc izurile respingatoare ale apartamentului tău. Ai impresia chiar că nările au început să-ți sângereze din cauza miasmelor: haine nespălate, vase cu mâncare alterată pe masă. Gândacii, care de obicei umblă noaptea, acum se mișcă nestingheriți prin mica ta bucătărie. S-au obișnuit cu lumina și cu faptul că tu îi ignori. Probabil își iau micul dejun. Ce ironie! Ei au ce mânca și încă cât! Iar tu stai și le privești festinul, te gândești naiba știe pe unde, iar stomacul îți cere de mâncare și tu nu ai de unde să-i dai. Te trezești din această meditație care n-a durat mai mult de două secunde, lucru bun dealtfel, căci de obicei nici atât nu gândești (ci mai degrabă te conformezi unor reguli bine stabilite dinainte) și ieși din casă ducându-te după mult dorita mâncare. Ești hotărât să-ți cumperi ceva sănătos ca să nu mai faci rău organismului. Doar începi o nouă viață și pentru a o putea trăi ai nevoie de un corp proaspăt și puternic. Gata cu fast-food-urile, gata cu numeroasele gustări între mese. Știi că arăți nu prea bine, de fapt, nu arăți bine de loc. Și iată-te în fața pieței; dar nu e nimeni. Când voiai și tu să-ți cumperi niște legume și niște zarzavaturi ca să-ți faci o sănătoasă salată și poate o la fel de sănătoasă supă, nimeni nu-i prin prejma ta ca să ți le ofere. Bineînțeles să ți le ofere în schimbul unei sume de bani. Te uiți la ceas. Este trecut de ora douăsprezece. Normal, doar duminica țăranii stau în piață până la amiază, apoi pleacă fiecare la casa lui fără să se gândească la faptul că mai există unii ca tine care vor să înceapă o nouă viață într-o zi de duminică. La o adică, de ce nu ți-ai început această viață nouă într-o zi de luni, așa, ca să fie și început de săptămână și totul să-ți meargă. Și totuși ai voința să nu te duci la fast-food-ul care-ți face cu ochiul din colțul străzii. Parcă ce, n-ai mai stat flămând și altădată? Te întorci înapoi în apartamentul tău și te întrebi cum de a trecut timpul atât de repede. Doar te-ai trezit dis-de-dimineață ca totul să-ți meargă bine. Lucrul surprinzător este că atunci când ai intrat în casă nu te-a mai izbit acel miros de umezeală și alte izuri mai puțin plăcute nasului tău care a devenit destul de sensibil de când ai luat decizia cu schimbarea. Ai uitat că ai lăsat toate ferestrele deschise. Dar stai un moment, răscolești totul prin minte până când îți dai seama că nu ai uitat nimic. Tu n-ai lăsat nici un geam deschis înainte de plecare, nici n-ai spălat vasele care acum nu mai sunt teancuri pe masă și nici n-ai strâns hainele ca să le duci la spălătorie. Cu toate acestea nu ești speriat. Îți place ordinea din casă și începi să cercetezi fiecare colțișor ca să vezi dacă cel ce a avut bunăvoința să dereticească în locul tău a făcut treabă bună. Da, nici urmă de praf, toate-s la locul lor, nici urmă de gândaci, totu-i perfect și imaculat. Îi mulțumești în gând celui ce te-a ajutat.
Te așezi confortabil în fotoliul din fața televizorului. Te întinzi după telecomandă care este exact între tine și televizor pe o mesuță din sticlă. Dar...te oprești la jumătatea drumului cu mâna în aer și-ți spui că televizorul nu-i decât o pierdere de vreme și e cel mai la îndemână dispozitiv de transformare a omului într-o legumă. Atunci iei ziarul din apropierea telecomenzii să-ți cauți la rubrica „Oferte de lucru” un job bine plătit și care să-ți placă. Îl răsfoiești, vezi fugitiv fotografiile și te oprești la ultima pagină, acolo unde știi că se scriu astfel de anunțuri: „Angajez...”. Încerci să citești, dar nu poți. Literele se răzvrătesc și nu vor să stea locului, se mișcă alandala până când se așază în cercuri concentrice în jurul unei litere mai mari (probabil aceea, când era la locul ei, deschidea un paragraf important), scrise îngroșat, pe care nu o deslușești. Ai impresia că au un fel de conferință. Le auzi șușotelile, căci vorbesc în șoaptă. Spun ceva de o revoluție și de faptul că s-au săturat să fie folosite drept principale instrumente ale minciunilor presei. Nici asta nu găsești neobișnuit. Le asculți în continuare. Se pare că și-au dat seama că cineva a pătruns în intimitatea lor, așa că, enervate, literele încep să se miște din nou, luând-o la goană pe suprafața foii albe care-ncotro, având totuși fiecare o traiectorie bine stabilită. Îți dai seama că te-nnebunește acel du-te-vino. Parc-ar vrea să te hipnotizeze și să te facă aliatul lor de vreme ce le-ai auzit planurile. Te-ai enervat. Rupi foaia în zeci de bucățele și parcă auzi țipetele micilor caractere, țipete îngrozite ale unor litere pentru care sfârșitul lumii a venit prematur. Þi-e milă de ele, dar fapta ai comis-o deja; încerci să te dezvinovățești zicându-ți că deocamdată tu ești stăpânul ziarului. Dar vaaai...! Ai zis că-ncepi o nouă viață, o viață în care să faci numai lucruri care să nu dăuneze nimănui; cu ochii înlăcrimați te apleci asupra foițelor, mai bine zis petecilor de foi și încerci să reconstruiești paginile. Sunt atât de multe...! Îți petreci toată noaptea încercând să refaci universul acelor schimonosituri negre răzvrătite. Spre dimineață, când soarele-și arunca micile vinișoare roșii pe cerul turcoaz, reușești și tu să pui cap la cap micile piese ale puzzle-ului. Ești mulțumit de treaba pe care ai făcut-o, iar literele, care par oarecum supărate pe tine, îți sunt totuși recunoscătoare pentru că le-ai oferit o a doua șansă, drept răsplată așezându-se ordonat la locurile lor inițiale și, în cele din urmă, reușești să citești. Ai însă o surpriză neplăcută: ziarul este datat de acum trei luni. Nu te prea pasionează presa, ziarul fiind probabil uitat de unul din numeroșii tăi musafiri. Îl lași deoparte și le șoptești atunci literelor (nu le poți vorbi normal, căci astfel le-ai asurzi) să-și continue ședința brusc întreruptă de tine cu o zi înainte. Nici n-au așteptat să le spui de două ori că le-ai și văzut țopăind pe foaia cu mici întreruperi (adevărate prăpăstii pentru ele).
Aaa....! azi e luni; azi pot să-mi pun mărețul plan în aplicare! Deja mă simt mai bine după ziua de ieri. Nu m-am mai trezit mahmur ca după fiecare duminică; de fapt nu m-am trezit de loc deoarece toată noaptea am stat treaz. Mă duc la calendar să văd în câte suntem. Îmm! Nu-i o dată memorabilă, e chiar neînsemnată. În schimb, văd altceva care mă cam pune pe gânduri. Ieri a fost prima zi cu lună plină a lunii. La cursurile de Yoga pe care le-am luat cu mulți mulți ani în urmă învățasem că niciodată nu trebuie să-mi încep un proiect în peioade cu lună plină. Și dacă asta nu-i a bună, e și mai rău să-l începi chiar în prima zi cu lună plină. Rezultatul va fi un eșec total. Dar m-am lăsat de mult de chestia asta, așa că mai arunc puțin ochii peste calendarul de pe perete, doar așa, din lipsă de ocupație și-mi dau apoi seama că mi s-a făcut somn. Mă culc în patul meu de două persoane pe partea pe care nu am dormit niciodată. Asta era rezervată prietenei mele pe care urma să o întâlnesc, cândva, în viitorul apropiat, pe care o așteptam de mult timp, dar care nu mai apărea. În fine. M-am culcat. Am avut un somn liniștit și când spun somn liniștit asta înseamnă cu mai puține coșmaruri decât de obicei. Din toate, unul mi-a atras atenția în mod special. Poate pentru că a fost și ultimul dinainte de a mă trezi.
Erai într-o încăpere neagră, extrem de întunecoasă și foarte foarte largă. Întunericul era material, palpabil, îl simțeai cum se mișcă pe lângă tine, cum curge și te-nvăluie și odată cu el un frig insuportabil îți pătrunse în oase. Era întuneric beznă și nu te puteai mișca. Erai înțepenit. Și ce-i culmea: pe tine te vedeai ca și cum ai fi fost iluminat de undeva de sus. Ai căutat sursa de lumină, dar nu ai aflat-o. Tu însuți generai propria-ți lumină. Frigul continua să-și sape galerii prin oase și-ți ajunse acum până-n măduva lor. Ai simțit o durere cruntă ca și cum ai fi fost tăiat felii subțiri cu o freză. Ai leșinat rămânând însă în picioare. Nu știi cât timp a trecut; când te-ai tezit erai tot acolo, în acea carceră. Durerea o mai simțeai, dar te obișnuiseși deja cu ea. Parcă te făcuse mai lucid, parcă-ți ascuțise simțurile. Începeai să deslușești câte ceva prin întunericul care te înconjura. Vedeai pereții, apoi, încetul cu încetul, ai reușit să deslușești mucegaiul și lichenii de pe ei, pe urmă micile picături de apă prelingându-se șerpuitor, ca, în cele din urmă, să ajungi la crăpăturile din cărămizi. Apoi ai pătruns cu privirea în interiorul uneia din ele. Dar, oricât de mult te străduiai să ajungi la atomii care o formau, nu reușeai; nu puteai deoarece înăuntru nu era nimic; era vid și întuneric, însă un altfel de întuneric decât cel în care te scăldai tu. Un întuneric mai ferit, mai prietenos, chiar plăcut. Și de odată te-ai sustras din acest univers microscopic și ai ajuns înapoi în mijlocul sălii cu frigul ei care te încremenea. Nu mai reușeai să deslușești nimic oricât de mult te străduiai să scrutezi bezna, oricât ți-ai fi forțat pupilele să se dilate. Te simțeai atât de singur în această cameră de tortură... Atunci o adiere rece simții că-ți înțeapă fața. Te-ai uitat în jos și ți-ai văzut trupul prins într-un sloi de gheață care urca încet, încet, încet... Această mișcare lentă a gheții era chiar enervantă; părea vie, gheața mă refer, era vie și atât de răbdătoare ca un ascet care nu a mai mâncat de luni de zile și care acum savura fiecare picioruș al unei furnici rătăcite prin peștera lui. Așteptai ca, puțin câte puțin, să te înghită cu totul. Nu erai speriat, ba chiar te împăcaseși cu ideea. Ai închis ochii și ai așteptat. Nu-ți mai păsa de nimic, de absolut nimic. Ai adormit și te-ai trezit speriat din cauza unui muget puternic care a trecut așa cum venise: pe neașteptate. Inima-ți bătea nebunește și simțeai cum gheața urca din ce în ce mai repede pe tine; ajunse în dreptul pieptului, iar tu încercai să respiri, dar strânsoarea nu îți dădea voie, căci cutia toracică-ți era prinsă ca într-un clește și nu mai puteai inspira; încercai să te zbați; acum moartea nu mai era acea împăcare de la început; voiai să trăiești, dar, mai înainte de toate, voiai să respiri. Ochii îți ieșiseră din orbite căutând în zadar ajutorul cuiva care să spargă gheața ce continua să urce vertiginos, ajungându-ți la gât. Gata, s-a sfârșit, te-ai împăcat din nou cu moartea și ai simțit cum ceva din tine este tras cu putere. Fiecare capilar, fiecare fibră musculară te ustura și nu te lăsa să pleci de acolo, dinăuntrul tău. Subit, în față-ți apăru o siluetă neagră îmbrăcată cu o mantie întunecată cu glugă. Iar de sub glugă se vedeau niște ochi roșii, sângerii, niște ochi puternici și lacomi care păreau că vor să te tragă din tine, să-ți soarbă ultima scânteie de viață. În spatele siluetei negre ai văzut ceva strălucitor, argintiu și ascuțit de forma unei coase. Da, da... nu te înșelai, era într-adevăr o coasă și în momentul acela ai auzit din nou, venind de sub glugă, acel muget înfiorător și aducător de moarte însoțit de un zâmbet drăcesc, un zâmbet perfid și satisfăcut în care se zăreau niște colți ascuțiți ca niște căngi albe care începusră să sângereze de poftă. Gheața te cuprinse cu totul, iar ruptura se produse. Ochii te scoaseră din tine și te încarcerară într-ânșii. Ai simțit o durere amară și greoaie care te apăsa făcându-te mic, mic de tot. Mugetul se auzi din nou, de data asta având o nuanță victorioasă.
M-am trezit. Toate ferestrele erau deschise, iar viscolul aruncase în casă destulă zăpadă ca să pot spune că mă aflam afară. Soarele se pregăea să apună. Eram amorțit și acoperit cu un strat subțire de zăpadă. Cu greu m-am ridicat simțindu-mi fiecare oscior trosnind, rupându-se parcă. M-am târât cu greu până la fiecare geam care cu greu voia să se-nchidă; nu mai aveam putere să le împing ca și cum mâna mi-ar fi trecut prin lemnul ramei, ca unei fantome. În cele din urmă am reușit să le lipesc așa fel încât frigul să nu mai intre. Am aprins focul la aragaz, căci caloriferele nu mai aveau destulă forță ca să mai încălzească și mi-am băgat picioarele în cuptor. „Asta e noua mea viață?” m-am întrebat cu oarecare amărăciune. Dac-aș fi fost beat, cum eram adesea, n-aș mai fi simțit nimic. Întotdeauna aveam prin apropiere câte o sticlă cu ceva și acuma mi-ar fi prins bine o țuică fiartă, dar acest gând îmi provoca greață. Luciditatea omului fără pic de alcool în sânge nu-mi prea pria, iar lumea nu-mi plăcea văzând-o prin ochii unui om treaz. Nu spun că eram beat mereu, dar organismul meu se obișnuise cu o doză de alcool zilnică.
Am reușit să mă încălzesc abia spre miezul nopții, iar acest interval de timp mi-l petrecusem gândindu-mă la nimic. Nu-mi era somn. Mi-am amintit de micuțele mele prietene din ziar. Am dat fuga înapoi în cameră unde zăpada de pe pervazul dinăuntru al geamului nu se topise încă. Vântul împrăștiase bucățelele de foi așezate cap la cap cu atâta trudă pe podea, iar literele erau parcă moarte. Probabil degerate ca și mine, doar că eu îmi revenisem. Aici un E, dincolo un M, fiecare înțepenite și fără suflare. Nu mai alergau, nu mai țopăiau, erau lipsite de viață. Am refăcut puzzle-ul încălzind cu răsuflarea mea fiecare piesă. În contact cu aerul cald fiecare caracter se trezea, se scutura precum un câine ud și mă saluta cu o mișcare de reverență. Era ceva fermecat în toată această ceremonie de înviere. Mă simțeam într-adevăr puternic și util. Aceste mici litere intraseră pe neașteptate în viața mea și mă atașasem într-o clipă de ele ca de proprii mei copii (deși n-aveam, dar ceva-mi spunea că acest sentiment este asemeni dragostei parentale). De data asta am reconstruit mult mai repede foile de ziar. Am vrut să le lipesc cu scoci, dar m-a oprit țipătul venit de pe hârtie: „Nu ne lipi, lasă-ne libere!” Atunci mi-am dat seama de greșeala enormă pe care era să o săvârșesc lipsindu-mi prietenele de libertate.
De fapt, ce m-a determinat pe mine să mă schimb? Nu spun că nu-mi plăcea viața de dinainte. Eram respectat în cercul colegilor mei. Dacă stau bine și mă gândesc, cu toții ne respectam într-o anume măsură. Făceam bani din „mici” furtișaguri. Uneori trafic cu droguri, dar eu nu am consumat niciodată. Þinta noastră erau cei doldora de bani pe care, ca să ne mai distrăm, îi compromiteam. Le vindeam droguri și apoi dădeam telefoane anonime la poliție, dar cel mai des cu nume false pentru a câștiga încrederea ofițerului de serviciu pârându-l pe săracul infractor. Alteori furam mașini luxoase pe care le revopseam, le făceam mici modificări și apoi le scoteam din țară. Falsificarea actelor era floare la ureche. Aveam în grup un expert în așa ceva. Știe toate șmecheriile astea pentru că a lucrat la poliție până când a fost prins că făcea pierdute dovezi din dosarele rău-făcătorilor în schimbul unor sume de bani destul de consistente. A fost condamnat la trei ani de închisoare cu posibilitate de eliberare pe cauțiune. Bineînțeles că a plătit-o. Avea de unde căci, strânsese destui bani în conturile unor persoane inexistente a căror identitate și-o însușea. E ușor să-ți faci un buletin fals, cel puțin pentru dânsul. A intrat apoi în banda noastră și și-a continuat munca pe care o făcea cu foarte multă plăcere. Am făcut afaceri și cu politicieni; unii din ei sunt acum judecați pentru mai multe fraude, delapidări și mai știu eu ce. E frumoasă viața de infractor atâta timp cât nu ești prins. Iar noi n-am fost prinși niciodată. Mă refer la infractori ca noi, nu la ucigași ale căror victime îi bântuie în fiecare noapte. Eram adevărați profesioniști, dar de câteva ori era cât pe ce să-nfundăm pușcăria din cauza unei pasiuni a tuturor: alcoolul. Dar asta-i cu totul altă poveste și nu prea-mi face plăcere să o povestesc altora, deși a fost oarecum distractiv. Eu m-am retras. Nu eram un personaj foarte important în toată treaba asta în care, de fapt, nu exista nici o ierarhie. Cu toții eram egali și cu toții făceam planuri de acțiune. În cincisprezece ani mi-am strâns bani cât să trăiesc pe picior mare toată viața. Însă nu prea-mi place să atrag atenția asupra mea și de aceea trăiesc modest în luminosul meu apartament din centrul orașului și nu într-o vilă cu două etaje și piscină. Acum sunt mulțumit de tot și de toate și mai ales de viața pe care am început-o. Chiar nu-mi dau seama care a fost motivul schimbării. Mi-au mai venit mie astfel de idei, dar fiecare avea câte un motiv, nu prea întemeiat într-adevăr, dar îl aveam. Mă voi gîndi mai târziu la asta.
Ai iașit apoi afară. E ora trei noaptea iar ție-ți arde de plimbări?! Pe deasupra, afară viscolește și nu vezi țipenie de om. Blocurile sunt stinse, fără nici o lumină la ferestre. Felinarele de pe stradă sunt și ele stinse, probabil din cauza furtunii de zăpadă. Ești singur și-ți place enorm. Te-ai îmbrăcat bine, cu două perechi de pantaloni și două pulovere de lână, plus geaca. Îți era de ajuns frigul din timpul somnului. Þi-ai adus aminte de coșmar, dar ți-ai dat seama că ai visat urât din cauza răcelii zăpezii. Viața nouă pe care ai început-o nu ar fi permis un asemenea vis. Nu în fiecare zi câștigă un adept atât de hotărât. De obicei, cei ce se decid să facă o schimbare cedează repede tentațiilor, dar tu, tu ești puternic, tu vrei să faci ceva bun cu tine, însă nu știi încă ce. Ai timp berechet, dar te gândești că ai putea să-ți folosești acest timp tocmai construindu-ți această nouă viață.
Nu e nici o urmă prin zăpadă. Singurele sunt cele făcute de tine. Mergi în neștire de parcă ai căuta ceva. Nu-ți ridici ochii din pământ și mai mai că era să te trântești cu capul într-un zid dacă un zgomot puternic, un muget ca acela din vis, nu ți-ar fi atras atenția. Atunci ai ridicat ochii și te-ai oprit la un milimetru de peretele zgrumțuros. Te-ai speriat de moarte crezând că visezi din nou. Þi-ai dat câteva palme ca să te trezești, dar erai deja treaz așa că te-ai uitat în toate părțile după silueta neagră din coșmar. Ai așteptat o clipă, ai chibzuit puțin și ți-ai dat seama că acel mai mult geamăt decât muget se auzise de undeva de sus. Îți ridici ochii spre cer și, pe blocul din stânga ta zărești două puncte roșii scrutând furtuna și întunericul sfredelindu-te și aruncând săgeți nevăzute de gheață spre tine care-ți străpungeau hainele și-ți împietreau inima. Dintr-o săritură ajunge lângă tine. Zărești tăișul sclipitor al coasei și o iei la fugă. Fugi prin întuneric ca un bezmetic ca și cum nu ar exista în calea ta nici un obstacol, fugi fără nici o destinație, fugi cât se poate de repede inspirând cu greu aerul rece, cu înghițituri mari, așteptându-te parcă să te înhațe dintr-un moment în altul acel sloi de gheață viu care nu te lăsa în vis să respiri, iar acum îți strângeai rezerve pentru orice eventuelitate. Alergi disperat, alergi sufocat de aerul care parcă se solidificase din cauza frigului morții, alergi până când simți că Doamna cu coasa te-a pierdut pentru un moment din raza ei de acțiune. Ajungi în dreptul barului de mâna a șaptea în care tu și foștii tăi colegi vă făceați planurile. Este închis, luminile-s stinse, lucru bizar căci era deschis non-stop. Îți continui drumul și ajungi pe o străduță îngustă, la câteva blocuri distanță. Ceva parcă te cheamă într-acolo și te duci. Mergi tot mai repede atras de acel ceva, ca și cum ai fi fost o bucată de fier aflată în apropierea unui magnet. Și iată că ajungi la o fundătură...
Mă aflam în fața mea. Zăceam acolo în zăpadă. Dormeam așa de frumos...!. Eram eu, însă altfel decât cel de acum, eram eu cel vechi, cel care nu se trezise duminică dimineața cu dorința de a-mi schimba viața, eram infractorul, cel care făcea parte din banda de traficanți, hoți și alte nume date de “slujbele” pe care le avusesem. Doar fața mi se mai vedea de sub zăpadă. Am fugit spre mine și am scuturat cadavrul. Asta era, cadavrul meu. Se împlineau trei zile de când fusesem înjunghiat de cineva. Acum îmi aminteam perfect. Fusesem chemat acolo pentru o tranzacție de câteva pastile de Extasy. După ce am făcut schimbul, cealaltă persoană a scos un pumnal și mi l-a înfipt în partea dreaptă a pieptului. Nu-i cunosc motivul. Nu am murit pe loc ci încetul cu încetul fie din cauza hemoragiei, fie din cauza frigului. Îmi priveam trupul și-mi părea rău că trebuia să ne despărțim Avusem o viață frumoasă; măcar mi-o trăisem la maxim spre deosebire de alții care vegetează în fața televizorului sau a calculaturului sau chiar pe scaunul din fața biroului. Îmi părea rău pentru mine, pentru lumea pe care o lăsam în urmă. Și simțeam totuși o împlinire. Eram oarecum fericit, mulțumit. Mi-am mângâiat chipul și mi-am dat seama că eram un bărbat frumos, deși niciodată n-am crezut-o. Dar asta nu mai conta acum.
În fața ta apăru Moartea. Rânjea tristă. Era într-adevăr tristă. Erai primul suflet care-i scăpase printre degete. Niciodată nu mai asistase la o întâlnire dintre trup și suflet. Era ceva nou. Își întinse mâna osoasă și străvezie spre tine. Tu i-ai făcut semn să mai aștepte câteva clipe știind că ți le va acorda. Te-ai privit din nou. Acum erai același, doar că cel de la picioarele tale avea hainele pătate de o substanță roșie închegată sau înghețată. Erai într-adevăr frumos, mai frumos decât orice bărbat la treizeci și cinci de ani. Te-ai ridicat de lângă corpul în care nu mai sălășluiai și ai zâmbit pentru ultima oară la tine. Ai luat mâna Morții în mâna ta (era caldă) și v-ați îndepărtat, dispărând în viscolul care-și mai domolise suflul... Adio...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!