agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2822 .



Tramvaiul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2007-01-27  |     | 






Tramvaiul



Era o dimineață frumoasă de mai, așa că în sinea mea îmi explicam de ce eram așa de distrat și mai ales de ce mă simțeam atât de bine. Am cumpărat ziarele ca de obicei, le-am frunzărit câteva clipe cu un ochi distrat – gest devenit de multă vreme automatism –, apoi, tot ca de obicei, am așteptat ca semaforul, aflat undeva la câteva sute de metri depărtare, să întrerupă fluxul aproape continuu de mașini și să-mi permită să trec până la insula de beton din mijlocul pieței. Pe vremuri, când toate mergeau mai bine și fabricile orașului duduiau din plin, municipalitatea hotărâse să construiască o linie de tramvai între cele două mari cartiere muncitorești. Insula mea de beton urma să devină una dintre principalele stații. Cum între timp fabricile dăduseră faliment una după alta, tramvaiul, ca și multe alte proiecte, a fost abandonat. A rămas ca amintire mica insulă de beton, loc de popas pentru cei care, ca și mine, erau prea comozi ca să mai facă aproape un kilometru până la prima trecere de pietoni. Normal că nu este indicat să citești ziarul pe stradă, cel puțin nu pe o stradă atât de aglomerată. Dar de-a lungul anilor se formează mici obișnuințe, automatisme pe care apoi cu greu le poți controla. De pildă, eram obișnuit ca, după ce cumpăram ziarele, să îl frunzăresc pe primul, să arunc apoi o privire spre stradă, să apreciez subconștient cât mai este până ce semaforul va jugula fluxul de mașini și să încep să citesc. Aproape instinctiv, după ce zgomotul mașinilor se diminua suficient, aruncam o privire fugară peste ochelari, mă convingeam că miracolul roșu al semaforului se produsese din nou, întorceam pagina ziarului la rubrica faptului divers și mă angajam în traversare. Nu, nu era un act nesăbuit de curaj – ci doar obișnuință și eficientizarea timpului petrecut pe stradă.
La fel am procedat și acum: m-am oprit ca în fiecare zi pe refugiu, am mai terminat un articol – tot despre teroriști, cred –, apoi am început, în timp ce treceam la următorul, să îmi ascut simțurile pentru a percepe acel ceva care îmi indica faptul că și celălalt semafor își făcuse datoria. Foșnetul mașinilor devenise aproape mătăsos, am ridicat ochii, am văzut că circulația se oprise (din principiu, nu mă interesau mașinile oprite) – și am dat să trec. Ceva – un simț al primejdiei de mult atrofiat – m-a făcut să mă opresc. Am ridicat mai atent ochii de pe ziar: nu trecea nici o mașină. Și totuși semnalul de alarmă din mine insista să-și facă simțită prezența. Am baleiat iar strada – ceva mai atent, de data asta – și abia atunci am descoperit motivul: dintr-o mașină parcată la câțiva metri de mine, două perechi de ochi mă priveau cu lăcomie. Când am văzut scris pe ea cu litere albastre „POLICE“ mi-am dat seama de pricina curiozității ocupanților.
Ei da, bine că i-am văzut la timp, mi-am spus și am pregătit ziarul pentru o lectură temeinică. Ba, mai mult, pentru a nu părea cu nici un chip un pieton dornic de traversare, am mai făcut doi pași și m-am rezemat temeinic de un stâlp. Se vede treaba că între timp în mașina polițiștilor au avut loc ceva discuții, pentru că într-un târziu unul dintre ei s-a dat jos și s-a apropiat de mine:
— Bună ziua, spuse el politicos. Actele la control!
— Bună ziua, am răspuns eu la fel de politicos, în timp ce îmi împătuream tacticos ziarul. Pentru ce motiv, dacă nu sunt indiscret? Din câte știu eu, actele sunt cerute atunci când este încălcată legea. Eu ce am făcut?
— Ați traversat șoseaua printr-un loc nepermis, spuse hotărât omul legii.
— Zău? m-am mirat eu, mai teatral decât ar fi fost necesar. M-ai văzut dumneata traversând?
Mă bazam pe faptul că atunci când aruncasem privirea de control de lângă chioșcul de ziare nu văzusem nici o mașină staționată.
— E drept, admise în silă polițistul, nu v-am văzut, dar, atunci, cum ați ajuns aici?
— Credeți-mă, am răspuns eu cât de serios am putut, asta este problema mea și, atâta vreme cât nu am încălcat nici o lege, nu am de gând să răspund la nici un fel de întrebări. Bună ziua! am încheiat eu, tăindu-i încercarea de a mai spune ceva, și m-am întors cu spatele la el, continuându-mi lectura ziarului.
A dat să se întoarcă la mașină, dar, scărpinându-se încurcat, a insistat:
— Cu o singură întrebare aș dori să vă mai deranjez, dacă se poate…
Mi-am compus o figură ocupată, de om deranjat din cititul presei la el acasă, în fotoliul din sufragerie, și l-am îndemnat agasat, cu un gest scurt:
— Spuneți…
— Totuși, ce faceți aici?
Am privit uimit la el:
— Nu se vede?
A ridicat din umeri încurcat:
— Iertați-mă… nu se vede.
I-am arătat stâlpul de care mă sprijinisem ca să-mi citesc ziarul.
O tablă veche, ruginită și mâncată de timp anunța că în curând urma să se inaugureze prima stație a tramvaiului 101.
— Aștept tramvaiul, am spus eu cât de liniștit am putut.
— Aha, a spus polițistul strângând din fălci și s-a îndreptat țeapăn spre mașină.
În timp ce el pășea spre mașină, eu m-am întors la lectura ziarului și nu mi-am dat seama că s-a urcat în ea decât după portiera trântită cu năduf. La un moment dat, colegul lui a ieșit, a traversat și a plecat, aducând după un timp sandvișuri și cola. Din câte se vedea, așteptarea avea să fie lungă – așa că am trecut la pagina literară a ziarului. Abia după ce am citit nuvela interminabilă și cele câteva poezii, mi-am dat seama cât de cald se făcuse. Cei doi polițiști din mașină mâncaseră, băuseră și, cu aerul condiționat pornit, erau în stare să aștepte oricât. După câte se părea, îmi voiau capul cu orice preț. Am dedus asta când am văzut cum, la numai câteva zeci de metri în fața lor, o mulțime de pietoni traversau nestingheriți șoseaua. Am început să citesc rubrica de mică publicitate, dar, cum nu voiam să vând sau să cumpăr nimic, m-am plictisit imediat. Am privit iar spre cei doi polițiști, care mă priveau cu ochi strălucitori, și mi-a venit o idee.
M-am întors cu spatele, am scos telefonul și am sunat la poliție:
— Alo! Poliția? Sunt un cetățean onest, care vede cum doi polițiști au parcat mașina în mijlocul Pieței Revoluției și beau votcă sub privirile pline de revoltă ale opiniei publice.
Ce-i drept, adevărul fusese puțin îmbunătățit în relatarea mea: sticlele de cola numai cu multă îngăduință puteau trece drept sticle de votcă, iar singurul reprezentant al opiniei publice care îi privea cu revoltă eram eu. Restul opiniei publice traversa șoseaua într-o veselie, total nepăsătoare la necazul meu.
Deși puerilă, stratagema mea a dat roade: în numai câteva minute, o mașină a poliției, ceva mai elegantă decât prima, semn că erau ceva șefi în ea, a oprit lângă cea de dinainte.
Ei bine, m-am convins că polițiștii sunt tot polițiști, indiferent de gradul pe care îl au: îl loc să îi trimită undeva în patrulare pe cei care mă supravegheau pe mine, l-au trimis iar pe unul dintre ei după sandvișuri și sucuri și s-au pus cu toții pe așteptat.
Îmi venea să mă dau bătut: în fond amenda, din câte știam eu, abia dacă făcea cât ziarele mele pe o săptămână. Și totuși, gustul amar al înfrângerii nu îmi era pe plac. Trebuia să găsesc ceva, și încă de urgență, altfel setea și căldura mă vor face în curând să cedez.
Un timp, nu mi-a venit nimic în minte, apoi am văzut un elicopter zburând undeva sus, pe albastrul imaculat al cerului. Și mi-am adus aminte de reportajul de la un incendiu, când elicopterul televiziunii ajunsese acolo înaintea mașinii pompierilor. Am căutat în ziare numărul postului local de televiziune. Asta era: „Dacă se întâmplă ceva, sunați-ne întâi pe noi! Telespectatorii au dreptul să știe“.
Am sunat și mi-am compus o voce cât mai gravă:
— Alo, televiziunea? Vreau să vă aduc la cunoștință un caz grav și flagrant de încălcare a drepturilor cetățenești. Poliția a încolțit un cetățean pe refugiul de pietoni din Piața Revoluției și acum așteaptă să treacă strada pentru a-l amenda. Încă o dovadă că poliția, în loc să prevină încălcarea legii, se mulțumește să stea la pândă și să…
Am auzit clar cum telefonul s-a trântit în furcă – și nu a durat mai mult de cinci minute până când elicopterul a început să filmeze deasupra mea. O scară de frânghie s-a desfășurat din aparat și un reporter cu un microfon a început să coboare pe ea. De sus, din elicopter, cameramanul filma atent totul:
— Pentru ce protestați aici? a strigat reporterul, încercând să acopere zgomotul elicelor.
Am privit spre mașinile poliției: portierele se deschiseseră și eram ascultați atent.
— Nu protestez pentru nimic, am strigat cât am putut de tare. Aștept tramvaiul…
Reporterului i-a trecut o sclipire malițioasă prin ochi și a privit spre mașinile poliției.
— Stimați telespectatori, după cum știți, de ani buni de zile municipalitatea ne promite la fiecare alegeri o linie de tramvai care să traverseze orașul și să fluidizeze astfel circulația prin centru. Ba, ca să ne arunce praf în ochi, a construit deja stațiile și a pus indicatoarele. Un cetățean, revoltat de această perpetuă minciună, s-a hotărât în sfârșit să protesteze. S-a instalat aici, în stația principală a orașului, hotărât să aștepte până ce protestul său va fi auzit de cine trebuie și se vor lua măsurile necesare. Ca de obicei, astfel de manifestații sunt atent supravegheate de poliție. Din câte am înțeles, datorită caracterului special al acestui protest, comandantul adjunct al poliției în persoană veghează ca nici o încălcare a legii să nu aibă loc…
L-am lăsat să-și termine reportajul. Cred că venise cu textul pregătit de la redacție, așa că orice încercare de a-l întrerupe era sortită eșecului. Când a terminat, i-am făcut semn să se apropie. A gesticulat spre pilot, și acesta l-a lăsat ușurel chiar lângă mine. Am pus mâna pe microfon ca să-l acopăr și i-am spus:
— Ascultă… Nu mă puteți lua de aici? Plătesc oricât.
A zâmbit ușor și a fost rândul lui să acopere microfonul:
— Îmi pare rău, dar chiar nu ne putem lipsi de principalul subiect al zilei. Uite, am vorbit cu directorul postului… Rezistă pe poziții cât poți de mult, și o să-ți plătim noi amenda, dacă va mai fi vreuna, după atâta mediatizare.
Mi-a sărit muștarul:
— Ascultă, mi-e cald, mi-e sete, mi-e foame, nu știu cât am să rezist aici ca să vă iasă vouă reportajul…
A început să urce pe scara mobilă:
— Nu pentru reportajul nostru vă aflați dumneavoastră aici. Ci pentru principii. Așa că rezistați, o să vă ajutăm.
Și-a recuperat microfonul și în timp ce se înălța își informa telespectatorii:
— Ca întotdeauna, postul nostru de televiziune îi ajută pe cetățenii care, pentru un motiv sau altul, se hotărăsc să protesteze, să iasă din anonimat pentru o cauză comună…
Între timp, transmisia în direct se pare că fusese urmărită de destul de multă lume, pentru că în jurul nostru, pe trotuare, începuse să se adune lume, astfel încât, atunci când elicopterul a coborât din nou ca să-mi aducă apă minerală, sandvișuri și o umbrelă, gestul a fost îndelung aplaudat de cei din jur.
În sacoșa cu alimente am găsit și o pancartă pliată și un bilețel pe care scria: „Poate că ar fi bine să afișați asta. Protestul ar părea astfel mai coerent. Dacă rezistați până la ora 18, vom încerca să trimitem o ambulanță. Simulați un leșin sau o stare de slăbiciune, pentru a motiva o intervenție“.
Biletul nu era semnat, dar recunoșteam aici mâna reporterului care, din lipsă de subiecte, văd că și le născocea singur foarte bine.
Am desfăcut cu grijă pancarta și am prins-o în două sârme sub tabla care anunța inaugurarea tramvaiului. Pe ea scria cu litere mari, roșii: „VREM TRAMVAI, AȘA CUM AÞI PROMIS!“ – și nu a mirat pe nimeni faptul că o afișam abia acum. Dimpotrivă, am fost aplaudat iar îndelung și ici-colo s-au auzit voci răzlețe scandând:
— Vrem tramvai, vrem tramvai!…
Cum era abia trecut de ora prânzului și așteptarea părea să se prelungească, m-am așezat mai comod în umbra iluzorie a umbrelei și am început să mănânc.
În huruitul tot mai insistent al elicopterului, mulțimea de pe margini a început să devină din ce in ce mai numeroasă. Nu auzeam ce naiba transmite aiuritul de reporter, dar se pare că găsise motive suficiente ca să scoată din casă o mulțime imensă de oameni.
Eram convins de multă vreme că mulțimea, mai ales dacă este formată dintr-un număr de oameni suficient de mare, este ca un animal de curând îmblânzit și care nu știi niciodată cum reacționează. Din când în când, sub impulsul unei porniri de moment, peste zgomotul circulației se făcea auzit ca un tumult glasul mulțimii care scanda:
— Vrem tramvai, vrem tramvai!…
Sunetul părea că se naște din mulțimea de oameni din jur, dar apoi vălurea ca talazurile mării și după ce se izbea de clădirile din jur se întorcea spre cei care îl produseseră – amplificat și amplificându-le pofta de a zbiera. Pe deasupra, elicopterul își purta echipa, care filma într-o veselie. Parcă vedeam figura încântată a reporterului comentând tălăzuirea mulțimii de sub el.
La un moment dat, nu știu cine a avut ideea să aducă megafoane – și atunci zgomotul a devenit într-adevăr de nesuportat. De pe refugiul meu vedeam fețe aprinse, înfierbântate – fețe ale unor oameni care, nepăsători la căldura toropitoare a soarelui, strigau gata să răgușească:
— Vrem tramvai, vrem tramvai!…
Se făcuse aproape trei după-amiază când regretul că intrasem într-o asemenea încurcătura devenise atât de puternic, încât mă gândeam foarte serios să dau dracului totul, să mă duc la polițiști, să le plătesc amenda și să fug acasă, unde mă așteptau un fotoliu comod și o cafea de multă vreme răcită. Am închis umbrela și am așezat-o lângă mine pregătit să cedez, când deodată tumultul mulțimii a încetat. S-a lăsat o liniște ca la începutul lumii, și nimeni nu părea să știe de ce. Toate capetele s-au întors spre capătul străzii și, abia când elicopterul se repezi într-un picaj periculos într-acolo, am știut că ceva se întâmplase sau că urma să se întâmple.
Mai întâi am auzit un zgomot și am crezut că vine în sfârșit ambulanța. Abia când s-a apropiat mi-am dat seama că zgomotul suna altfel. M-am ridicat în vârful picioarelor, privind peste mașinile de poliție ca să văd mai bine, când dintr-o dată nu a mai fost nevoie. Sunând din clopot, dinspre intrarea în piață se apropia cel mai frumos tramvai pe care îl văzusem în viața mea. Demarând în trombă ca să facă loc tramvaiului, mașinile de poliție trecură pe lângă mine. Am vrut să strig sarcastic în urma lor: „Interzisă staționarea în stațiile de tramvai, zevzecilor!“ – dar nu am mai avut când, pentru că, scârțâind din toate încheieturile, tramvaiul a oprit lângă mine, deschizând larg ușile. Am luat umbrela, ziarele și m-am urcat. Din ușă, am privit înapoi. Tramvaiul a pornit și, văzând oamenii amuțiți care defilau prin fața mea în timp ce tramvaiul prindea viteză, mi-am dat seama că, pentru nimic în lume, nici unul dintre ei nu ar fi vrut să fie în locul meu.








.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!