agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1416 .



O rachetă cu numele meu
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
Povestire apărută în volumul Să n-o săruți pe Isabel, editura Arania,2000, Editia a II-a Editura Vremea, 2005

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2007-01-09  |     | 





O rachetă cu numele meu


M-am oprit în fața ușii, încercând, ca în fiecare zi de altfel, să-mi compun o figură cât mai obosită. Îngrijorat nu trebuia să mă mai prefac, pentru că oricum eram, dar obosit nu prea aveam de ce să fiu. Văzusem trei filme, și cred că arătam mai degrabă plictisit. Când mi s-a părut că mi-am intrat în rol suficient de bine și că arăt destul de ostenit, ca orice om care a stat câteva ore bune aplecat asupra lucrului, am sunat de trei ori scurt la ușă.
Mi-a deschis ca de obicei Robert, în timp ce Bruce se învârtea pe lângă mine pândind momentul să-mi sară în brațe. Din ușa deschisă a bucătăriei, a scos capul și Ellen. M-a privit scurt, apoi i-a repezit pe puști.
— Copii, lăsați-l în pace pe tata! Nu vedeți că e obosit?
Se pare că exagerasem puțin și-mi intrasem prea mult în rol, dar acum nu puteam să mai dau înapoi și, deși ardeam de nerăbdare să mă joc cu copiii, le-am făcut semn să mă lase în pace și m-am trântit greoi în fotoliu.
— Imediat e gata și masa, spuse Ellen, când veni ca să-și treacă mâna prin părul meu, ca de fiecare dată când ajungeam acasă.
Trecu apoi în fața mea și mă privi lung.
— Totul este în regulă? mă întrebă ea.
Am încercat să zâmbesc:
— Bineînțeles că este! De ce nu ar fi?
Privirea ei avea o sclipire iscoditoare și fără să vreau am plecat ochii.
— Nu știu cum să-ți spun, Mike… Sunt îngrijorată. Azi a primit preaviz de concediere și domnul Wald, de la etajul trei. Mă aștept ca de la o zi la alta și tu…
— Dar ți-am spus, draga mea, am răsuflat eu ușurat că este numai atât, ți-am spus de atâtea ori că postul meu este foarte sigur. Crede-mă, nu are rost să te frămânți…
— Da, știu, mi-ai mai spus… Numai că… – se întoarse să plece, dar se opri nehotărâtă în ușă. Mike, iartă-mă dacă te întreb o prostie… Ceea ce faci tu acolo este ceva legal, nu?
Am zâmbit fără să vreau: „Asta ar mai lipsi, să fie ilegal să vezi trei filme pe zi!“, dar cu voce tare am spus:
— Bineînțeles că este ceva legal. Ba mai mult, lucrez la o instituție guvernamentală, numai că nu pot să-ți spun mai mult. Nici chiar ție!
— Bine, bine, nu-mi spune, oftă ea oarecum ușurată și se întoarse la bucătărie.
După cină, am prins câteva minute bune de joacă veselă cu copiii, înainte ca Ellen să-i trimită la culcare. Apoi m-am culcat și eu, în timp ce Ellen mai robotea încă prin bucătărie. Eram chiar bucuros că mai întârzie… Altfel, cine știe, stând amândoi în pat, poate aș fi fost tentat să-i mărturisesc totul și să scap odată de teatrul ăsta pe care sunt nevoit să-l joc în fiecare seară.
Și, de fapt, ce aș putea să-i spun? Că singura mea obligație, după ce am semnat atât de ciudatul contract, a fost să mă prezint o dată pe săptămână la un control medical, să iau vitaminele și medicamentele care mi se dădeau și să-mi ridic leafa?!
Nu, mai bine să nu-i spun nimic. S-ar îngrijora fără rost…
Uneori revăd în minte ziua în care am dat urmare micului anunț tipărit cu litere mici în josul paginii de publicitate. Nu mi-a plăcut deloc polițistul de la poartă și nici atmosfera de mister pe care am întâlnit-o la sediul viitorului loc de muncă. Dar eram după aproape un an de șomaj, copiii crescuseră, le trebuia plătite taxele școlare, iar facturile neachitate se adunaseră într-un teanc de-a dreptul impresionant. Am trecut peste reținerile pe care în mod normal le-aș fi exprimat destul de vehement celui care mă primise. Și care, după ce s-a recomandat, înainte de orice m-a trimis la vizita medicală.
— Știți, domnule Grove, mi-a spus el, este mai bine să facem o scurtă vizită medicală înainte de a sta serios de vorbă. Nu avem prea mari pretenții privitoare la studii, dar sănătatea angajaților noștri trebuie să fie perfectă.
— Sunt sănătos tun! i-am spus eu grăbit.
— Cu atât mai bine, cu atât mai bine, domnule Grove. Nu veți întâmpina deci nici o problemă, dar vrem să ne convingem și noi de asta, mi-a zâmbit el politicos și m-a dat pe mâna unui medic care m-a supus celui mai minuțios examen medical din viața mea.
În timp ce eram examinat mă gândeam: un loc de muncă unde studiile nu contează prea mult, în schimb sănătatea și mai ales reflexele sunt controlate la sânge. Crezând că sunt pe drumul cel bun, am prins un moment prielnic și l-am întrebat pe doctor:
— Doctore, e vorba de mercenari, nu-i așa?
Medicul m-a privit ofensat:
— Glumiți, domnule! Suntem o instituție guvernamentală.
„Îngerașule!“ am spus eu în gând. „Ca și cum guvernul nu ar folosi mercenari.“ Dar, pentru că nu doream să-mi periclitez soarta viitorului loc de muncă, am preferat să iau o figură preocupată și nu l-am mai întrebat altceva. Dar eram hotărât să le dau cu tifla dacă ar fi avut de gând să mă angajeze în vreo unitate de mercenari. Nu voiam să-mi las oasele prin punctele fierbinți ale Terrei.
După terminarea vizitei medicale, m-am întors la cel care mă primise la început. M-a privit cu reproș.
— Cum vă puteți închipui, domnule Grove, că o instituție guvernamentală s-ar putea ocupa de recrutarea de mercenari? Ar fi ceva ilegal, nu vă dați seama?
M-a poftit să iau loc, fără să bage prea mult în seamă scuzele pe care i le-am oferit.
— De fapt, un aspect destul de interesant al viitoarei dumneavoastră activități l-ați și sesizat. S-ar putea, rețineți, vă rog, ca viitoarea dumneavoastră muncă să implice și o eventuală deplasare în străinătate. Deplasare care, țin să vă avertizez de pe acum, nu este cu totul lipsită de riscuri...
„Deci nu mercenari recrutați, ci spioni!“ m-am gândit.
— Și cu ce anume ar trebui să mă ocup în străinătate, domnule Goodmann? l-am întrebat, deși răspunsul îl bănuiam.
— Vedeți, asta nu vă putem spune decât în momentul în care veți fi trimis.
M-am ridicat să plec.
— Domnule Goodmann, sper să vă dați seama că în condițiile astea nu avem ce discuta. Îmi vorbiți de sacrificiu, dar nu îmi spuneți pentru ce ar trebui să mă sacrific și nici în ce împrejurări...
Se vede treaba că nu eram primul care se ridicase să plece de pe scaunul ăla, pentru că Goodmann a ridicat dezamăgit din umeri.
— Cum doriți, domnule Grove. Dar, dacă tot ați venit până aici, poate v-ar interesa să vedeți contractul – și-mi pusese în față două foi de hârtie.
Le-am luat și le-am citit circumspect: pe prima, scria destul de nebulos și de încâlcit cam aceleași lucruri pe care le auzisem și de la Goodmann. Pe a doua, se specifica faptul că în primii doi ani aveam să fiu păstrat în rezervă, urmând un tratament specific pentru fortificarea organismului, iar imediat sub această clauză am văzut suma pe care urma să o încasez săptămânal, și am tresărit: cu banii pe o singură săptămână aș fi scăpat de jumătate dintre facturile neachitate.
Încă ezitând, l-am întrebat pe Goodmann:
— Este adevărat ce scrie aici, că în primii doi ani nu...?
— Perfect adevărat, domnule Grove... În caz că ați accepta, dumneavoastră nu ați fi de fapt decât rezerva unei rezerve... Și vă rog să mă credeți că avem grijă de oamenii noștri. După cum vedeți, investim prea mult în ei pentru a ne permite luxul să-i pierdem prostește.
Încă mă mai frământa îndoiala. Pentru a mi-o masca întrucâtva, l-am întrebat iar:
— Păi, bine, și eu ce ar urma să fac în acești doi ani?
— Nimic deosebit! Veniți o dată pe săptămână la vizita medicală, luați vitamine și alte medicamente pentru fortificare, semnați și vă luați banii.
Ca prin vis am semnat contractul. În rest, Goodmann avusese perfectă dreptate: după vizita medicală, luam câteva pastile, făceam o injecție, nu prea dureroasă, și într-o cameră alăturată semnam, luam banii, și nimeni nu mă mai întreba nimic.
Ce aș putea, așadar, să-i spun soției, mai ales că cei doi ani se împliniseră de câteva luni și dintr-o zi în alta mă puteam trezi trimis cine știe pe unde...
Am adormit greu, dar înainte de a mă cufunda în somn am luat hotărârea ca a doua zi – oricum era ziua programată pentru vizita medicală – să-l caut pe Goodmann și să-l întreb ce au de gând cu mine.

***

Când am ajuns în dreptul clădirii cenușii, polițistul de la poartă mă salută ca pe o veche cunoștință. I-am răspuns preocupat, cu gândul aiurea. Astăzi eram hotărât să sparg acest complot al tăcerii care se țesuse în jurul meu și, cu orice risc, să-i smulg lui Goodmann adevărul cu privire la ceea ce urma să se întâmple cu mine.
Am intrat mai întâi în cabinetul medical, unde, ca de obicei, medicul care îmi făcea injecția mă aștepta. M-am culcat pe canapeaua unde eram în mod obișnuit examinat. Înainte de a-mi da bine seama ce se întâmplă, mâinile și picioarele mi-au fost prinse în curelele care atârnau la marginea canapelei.
— Hei, ce faceți? m-am zbătut eu în legături.
— Nimic, nimic deosebit, domnule Grove, spuse Goodmann, care intrase pe neobservate. Ne luăm doar unele măsuri de precauție în eventualitatea că v-ar neliniști veștile pe care o să vi le dăm.
Făcu un semn spre doctor, care se apropie tăcut de canapea și, înainte de a putea protesta, îmi făcu o injecție total diferită de cele obișnuite. Dacă era un calmant, nu și-a făcut deloc efectul, pentru că simțeam cum spumegam de furie. Așa ceva nu mi-aș fi putut imagina că o să mi se întâmple!
— Doar nu vreți să mă trimiteți adormit?! am protestat iarăși. Am semnat un contract, ce naiba ... Sunt gata să plec de bunăvoie, bănuiesc ce mă așteaptă ...
— Oare? surâse misterios Goodmann. Chiar bănuiți, domnule Grove?
Am privit în jur. Mai intraseră între timp câțiva medici în încăpere. Stăteau lângă ușă, încremeniți și ei cu același surâs misterios pe figură. A început să-mi fie frică.
— Ei bine, spuse Goodmann, nu văd de ce nu ai ști despre ce este vorba. S-ar putea să fii chiar mândru, pentru că nu multor oameni le este dat un asemenea destin: o rachetă să poarte numele lor, fie și numai pentru doi ani. Pe scurt, despre asta este vorba. Armata are în dotare un nou tip de rachete, numite Crotal. Foarte bune și foarte eficiente. Numai că, în loc de microprocesoare, sunt conduse de un creier uman. Mult mai maleabil, mult mai sigur, mult mai eficient... Un singur dezavantaj are acest sistem: nu rezistă mai mult de doi ani. Contactul dintre nervi, substanță organică și magistrala de date, metal, devine nesigur după doi ani de funcționare chiar dacă nervii dumneavoastră au fost special tratați în acești doi ani... Așa că ... v-a venit rândul, domnule Grove!
— E o aberație, am strigat din răsputeri. Nu puteți face așa ceva ... În contract scria de o muncă în străinătate ...
— O să ajungeți și pe acolo, dacă se încing prea tare pe spiritele undeva pe planetă, spuse blând Goodmann. Iar în privința familiei să nu vă faceți nici o grijă. Soția va primi o înștiințare prin care va afla că soțul ei a căzut făcându-și datoria față de țară, și bineînțeles că va primi o pensie bunicică. Nu trebuie să vă faceți griji, nu veți simți nimic, iar amintirile vă vor fi blocate. Veți ști doar că ești o rachetă și că ai fost întotdeauna așa...
— Nu se poate, mă zbat eu în legături. E un asasinat! Ajutor! Poliția!
Nu știu dacă amintirea polițistului jovial de la poartă m-a făcut să mă opresc sau injecția doctorului își făcea efectul, dar dintr-o dată nu mi-a mai păsat de nimic. L-am văzut ca prin ceață pe doctor cum se apropie de mine, iar apoi, brusc, m-a învăluit întunericul...

* * *

Sunt o rachetă Crotal! Sunt imensă, am 40 de metri și sunt construită să mă pot strecura printre cele mai dificile forme de relief până la țintă. Din când în când, întunericul de care sunt înconjurată se luminează și văd o mulțime de hărți în jurul meu. La început apăreau haotic, dar încetul cu încetul am învățat să le apelez cu un singur gând din formidabila mea memorie.
Am și câteva camere video care convertesc imaginile din jurul meu în semnale digitale. Așa, voi putea face confruntarea între traiectoria reală și cea programată. Pentru că, undeva într-un program prioritar, am adânc implantat ordinul ca la comanda „Start” să ajung acolo unde mi se va cere. Ãsta e singurul lucru important. Până atunci, aștept și învăț. Aștept și învăț să mă cunosc mai bine...
... În buncărul unde sunt instalată au apărut pentru prima dată oameni. Știu că sunt oameni, chiar dacă nu am nici o informație despre ei în memorie. Mi-au stârnit de la bun început curiozitatea, dar am căutat în zadar informații despre ei. Singurele date pe care le-am găsit sunt nesigure și provin dintr-o zonă internă a memoriei pe care nu știu încă să mi-o controlez prea bine. Sunt și multe zone blocate în memoria internă, așa că, decât să bâjbâi prin zone interzise în căutarea biților nesiguri, prefer să observ oamenii cu ajutorul camerelor de luat vederi. Se mișcă destul de prudent în jurul meu, schimbându-mi piesele cu termen expirat și umplându-mi rezervoarele cu combustibil. De cele mai multe ori, când deschid orificiul bucal iau naștere în aer vibrații pe care le percep, dar nu-mi dau seama cum...
...Am insistat în căutările mele și am aflat că undeva în imensul meu corp un fir de cupru atinge în contact instabil o tablă de aluminiu care vibrează în funcție de mișcările aerului. A luat naștere o mică pilă galvanică, a cărei tensiune e modulată de vocea oamenilor. Am reușit să captez această infimă variație de tensiune, dar nu înțeleg nimic. Vorbele lor îmi apar ca o bolboroseală analogică lipsită de sens față de eleganța digitală a biților care îmi sosesc de pe memoriile mele...
...Fără să fac nici un efort, dintr-o dată, am început să înțeleg limbajul oamenilor. Aveam undeva o zonă de memorie blocată, pe care limbajul lor a activat-o. Înțelegeam acum vorbele lor fără prea mare efort, dar multe dintre ele nu aveau pentru mine înțeles. Primăvară, leafă, ură, frică, flori, aer... Ba nu, aer știam ce înseamnă, trebuia să țin seama de rezistența lui atunci când îmi calculam traiectoria...
...După plecarea lor, am revăzut locațiile de memorie pe care le înregistrasem discuțiile. Și dintr-o dată, în timp ce îl ascultam pe unul dintre ei, care își povestea concediul petrecut la mare cu soția, mi-am amintit de Ellen.
Ellen, Ellen..., gândeam, și fiecare repetare a numelui îmi aducea în minte ceva nou din făptura ei: părul lung, blond și mătăsos, pielea ei catifelată, atât de caldă și de moale când o mângâiam... Ellen! aș fi vrut să o strig înfrigurat, Ellen! – dar nu puteam decât să trec biții numelui ei de pe un disc pe altul. Ellen! și mi-am amintit de Robert cel isteț și de Bruce, neastâmpăratul... Dorința de a o îmbrățișa pe Ellen, de a-i revedea pe copii devenise aproape de nesuportat. Cu înfrigurare, am derulat toate hărțile la scară maximă până am găsit orașul în care se aflau. Scara hărții îmi permitea să localizez cu precizie până și casa. Și am hotărât să mă duc să-i văd...
...Am așteptat a doua zi cu nerăbdare să vină iar tehnicienii de la întreținere. Am nevoie de unul dintre ei pentru a-mi atinge scopul. Pot decola și singur, mi-am verificat de nenumărate ori circuitele, dar nu pot deschide capacul blindat al buncărului. Maneta de acționare o văd prin camera video frontală, dar nu am cum să o ating. Dar, cu o capacitate de calcul atât de mare, să calculezi traiectoria unei scule spre manetă pare o glumă.
Aștept câteva ore bune până când un tehnician ajunge deasupra manetei cu un ciocan ținut nepăsător în mână. Îi povestește ceva hazliu altui tehnician și-și flutură mereu mâna cu ciocanul... Apoi, o fracțiune de secundă, ciocanul se află în poziția calculată, și eu trimit un jet scurt de flăcări dintr-o fuzee auxiliară pentru corectarea traiectoriei. Orbit, tehnicianul își duce mâinile la față, lăsând să cadă ciocanul, care lovește implacabil maneta. Uruind greu, capacul de metal se dă la o parte și deasupra mea se vede cerul liber. Cuplez contactul, și motoarele principale răbufnesc umplând spațiul îngust din buncăr cu fum și flăcări. Știu că dintre cei aflați în jurul meu nu va scăpa nici unul cu viață, dar nu-mi pasă. Cu motoarele care mugesc accelerate la maximum, eu zbor spre Ellen, spre copiii care, desigur, la ora asta mă așteaptă privind pe geam...
Oh! Ellen, vin spre tine! – și motoarele mele vuind îngână parcă o ciudată melodie de dragoste.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!