agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7447 .



Jonathan Livingston Pescarus
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Richard_Bach ]

2002-06-14  |     |  Înscris în bibliotecă de Marina Samoila



JONATHAN LIVINGSTON PESCARUS

-o poveste – de Richard Bach

Adevăratului Jonathan Pescăruș,
care trăiește în noi toți



Partea întâia

Era dimineața și un soare nou țâșnea auriu din pliurile unei mări calme.
La doi kilometri de țărm, o barcă de pescari sălta pe valuri și gândul la micul dejun al Stolului plutea deja în văzduh, atrăgând mulțimea de mii de pescăruși veniți să scormonească și să se lupte pentru fărâme de mâncare. Era începutul unei noi zile agitate.
Dincolo, în singurătate, doar el cu el însuși, departe de barcă și de țărm, Jonathan Livingston Pescăruș se antrena. La înălțimea unui cer de treizeci de metri, el își întindea picioarele palmate, își înălța ciocul și se încorda pentru a-și menține curba dureros răsucită a aripilor. Curba aceasta îl putea face să zboare domol și acum încetini până când vântul deveni o șoaptă ce-i atingea fața, până când oceanul încremeni sub el. Iși îngustă ochii într-o concentrare încrâncenată, își ținu răsuflarea, forță cu ...... încă ...... un ....... centimetru ....... traiectoria ....... curbei ....... Apoi penele i se zburliră, își pierdu controlul, ezită și căzu.
Pescărușii, cred că știți, nu ezită niciodată, nu cad niciodată. Să îți pierzi controlul în aer este pentru ei dizgrație și umilință. Dar Jonathan Livingston Pescăruș nu se simți rușinat și își încordă din nou aripile în curba aceea tremurătoare - încetinind, încetinind iar până la încremenire – căci el nu era o pasăre obișnuită.
Cei mai mulți pescăruși nu se ostenesc să învețe mai mult decât elementele simple de zbor – cum să ajungă de la țărm la hrană și înapoi. Pentru majoritatea nu zborul este important ci mâncatul. Pentru acest pescăruș însă nu hrana conta, ci zborul.
Mai mult decât orice Jonathan Livingston Pescăruș iubea zborul.
Iși dădea seama că gândind astfel cineva nu pute deveni prea popular printre ceilalți pescăruși. Chiar și părinții lui erau descurajați căci Jonathan petrecea toată ziua singur, făcând sute de planări joase, experimentând.
Nu înțelegea de ce, dar simțea, de exemplu, că atuci când zbura la mai puțin de un lat de aripă deasupra apei, putea rămâne în aer mai mult și cu un efort mai mic. Planările lui se încheiau nu cu obișnuitul pleoscăit al apei cu picioarele ci cu o dâră plată, lăsată de atingerea apei cu picioarele strâns lipite de-a lungul corpului.
Când a început să planeze pentru aterizările în picioare pe plaje, alunecările lui lăsând dâre pe nisip, părinții lui erau în mod clar foarte dezamăgiți.

“De ce Jonathan, de ce?” întreba mama lui. “De ce îți e atât de greu să fii ca toți ceilalți din stol, Jonathan? De ce nu lași pelicanilor sau albatroșilor zborul planat? De ce nu mănânci? Ești doar pene și os!”
“Nu-mi pasă că sunt doar pene și os, mamă. Vreau să aflu ce pot face în aer și ce nu, asta-i tot. Vreau să aflu.”
“Vezi, Jonathan,” i-a spus tatăl cu blândețe. “Iarna nu e prea departe. Bărcile vor fi tot mai puține, și chiar peștii de suprafață vor înnota spre adânc. Dacă tot studiezi, atunci studiază despre mâncare și cum să o obții.Toată treaba asta cu zborul e bună, dar nu te poți hrăni cu aer, știi doar. Si nu uita că zbori pentru a mânca.”
Jonathan încuviință ascultător. In următoarele zile încercă să se poarte ca ceilalți pescăruși; chiar își dădu osteneala, scormonind și luptându-se împreună cu ceilalți din Stol în jurul pontoanelor și bărcilor de pescari, scufundându-se pentru resturi de pește și pâine.
Dar lucrurile nu mergeau bine. Este totul atât de fără rost, gândi el, lăsând voit să-i cadă o sardea câștigată cu greu, pentru a ajunge la un pescăruș flămând și bătrân care-l urmărea.
Aș putea folosi tot acest timp pentru a învăța să zbor. Am atâtea de învățat!

Nu trecu multă vreme si Jonathan Pescăruș se regăsi din nou doar el cu el însuși, în largul mării, flămând, fericit, învățând.
Tema era viteza, și într-o lună de antrenament învăță despre zbor mai mult decât știa și cel mai rapid pescăruș în viață.
De la trei sute de metri, zbătându-și aripile cât putea de tare, se avânta într-un picaj amețitor spre valuri, și înțelesese de ce pescărușii nu fac picaje amețitoare.
In nici șase secunde înainta cu o sută de kilometri pe oră, viteză la care orice aripă rămâne suspendată ca un apostrof.
Mereu, mereu se întâmpla așa. Lucra cu grijă, folosindu-și la maximum abilitatea și totuși, la viteza aceea mare, pierdea controlul.
Urca la trei sute de metri. Cu întreaga putere, la început drept înainte, apoi lansarea, fluturarea aripilor către plonjonul vertical.
De fiecare dată, când aripa stângă rămânea încremenită în apostrof, se rostogolea violent la stânga, și atunci încorda dreapta pentru a se redresa, și pâlpâia ca o flacără într-o sălbatică prăvălire răsucită spre dreapta.
Nu putea fi destul de grijuliu la apostroful acela. Incercă de zece ori și de fiecare dată, cum depășea o sută de kilometri pe oră, exploda într-o învălmășire de pene, scăpată de sub control și se prăbușea în apă.
Soluția, gândi el în sfârșit, ud tot, trebuie să fie să-ți ții aripile nemișcate la viteză mare, să le fluturi doar până la optzeci de kilometri pe oră și apoi să ții aripile nemișcate.

Ajuns la peste șase sute de metri înălțime încercă din nou, rostogolindu-se în plonjon, cu ciocul drept în jos, aripile nemișcate din momentul în care depăși optzeci de kilometri pe oră. I-a trebuit o forță teribilă, dar a mers. In zece secunde atinsese o sută cincizeci de kilometri pe oră. Jonathan stabilise un record mondial de viteză pentru pescăruși.
Victoria lui a fost însă scurtă. In clipa în care a început plonjonul, în clipa în care și-a schimbat unghiul aripilor, se declanșă același dezastru teribil și de necontrolat și, la o sută cincizeci de kilometri pe oră, fu parcă atins de dinamită. Jonathan Pescăruș explodă în văzduh și se zdrobi de mare ca de un zid.
Când și-a revenit, era mult după ce se întunecase, iar el plutea sub lumina lunii – pe întinsul oceanului. Aripile zdrențuite îi atârnau ca bare grele de plumb, dar povara eșecului îl apăsa încă și mai tare. Iși dorea, sfârșit, ca greutatea să-l apese atât de tare încât să-l poată târî până la fund și să se termine.
Cum se scufunda în apă, o voce surdă răsună în el. Nu există ieșire. Sunt un pescăruș. Sunt limitat la propria mea natură. Dacă mi-ar fi fost dat să zbor rapid, aș fi avut aripile scurte ca ale șoimului și aș fi trăit mâncând șoareci și nu pește. Tata avea dreptate.Trebuie să uit această nebunie. Trebuie să zbor acasă la Stol și să fiu mulțumit cu mine așa cum sunt, un biet pescăruș, o creatură limitată.
Vocea se stinse și Jonathan încuviință.
Locul unui pescăruș noaptea este pe țărm și de acum încolo, își promise el, va fi un pescăruș obișnuit. Asta îi va face pe toți mai mulțumiți.
Se desprinse resemnat din apele întunecate și zbură către pământ, recunoscător pentru ceea ce învățase despre efortul mai mic al zborului la înălțime joasă.
Dar nu, gândi el. Am terminat cu felul în care eram, am terminat cu tot ce-am învățat. Sunt un pescăruș ca oricare altul și voi zbura ca un pescăruș. Așa că se înălță cu durere la treizeci de metri și flutură din aripi mai tare, grăbindu-se către țărm.
Se bucura de hotărârea de a deveni doar unul dintre cei din Stol. Nu va mai fi de-acum legat de forța aceea care l-a împins să învețe, nu vor mai fi provocări și nici eșecuri. Si era gata ca, nemaigândindu-se, să zboare prin întuneric, spre luminile aflate deasupra plăjii.
Intuneric! Vocea surdă scrâșni a panică. Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric.

Jonathan nu era tentat să asculte. E frumos, gândi. Luna și luminile licăresc pe apă, trimițând semnale strălucitoare în noapte, și totul este atât de calm și liniștit ....
Coboară! Pescărușii nu zboară niciodată pe întuneric! Dacă ai fi fost sortit să zbori noaptea, ai fi avut ochi de bufniță. Ai fi avut hărți în loc de creier! Ai fi avut aripi scurte ca ale șoimului!
Acolo în noapte, zburând suspendat la numai treizeci de metri, Jonathan Livingston Pescăruș clipi. Durerea și hotărârea lui pieriră.
Aripi scurte. Aripile scurte ale șoimului!
Asta era răspunsul! Ce prost am fost!
Tot ce-mi trebuie este o gâgâlice de aripă, o aripă mititică, tot ce trebuie să fac este să-mi împăturesc cea mai mare parte a aripilor și să zbor doar cu umerii! Aripi scurte!
Urcă la șase sute de metri deasupra apei întunecate a mării și, fără a se gândi o clipă la cădere sau la moarte, își îndoi partea din față a aripilor lipind-o strâns de corp, lăsând doar pumnalele înguste ale umerilor întinse în voia vântului și căzu într-un plonjon vertical.
Vântul era un monstru grohăitor care-l asurzea. O sută de kilometri pe oră, o sută cincizeci, două sute și încă mai repede. Acum, la două sute douăzeci de kilometri pe oră, încordarea aripii nu mai era atât de dură cum fusese înainte la numai o sută, și doar printr-o foarte ușoară răsucire a capetelor aripilor reuși să atenueze impactul cu apa și să iasă deasupra valurilor, un proiectil gri sub lună.
Inchise ochii, două fante despicând vântul, și jubilă. Două sute douăzeci de kilometri pe oră! Si totul sub control! Dacă aș plonja de la o mie cinci sute de metri în loc de șase sute, mă întreb cât de repede.....
Jurămintele din clipa dinainte erau uitate, măturate de viteza amețitoare a vântului.
Totuși se simțea vinovat, căci încălcase promisiunile pe care singur și le făcuse. Asemenea promisiuni le fac doar pescărușii care acceptă obișniutul. Cel care a atins culmile în învățătura lui nu are nevoie de astfel de promisiuni.
La răsăritul soarelui Jonathan Pescăruș exersa din nou. De la o mie cinci sute de metri bărcile pescarilor păreau picățele pe apa netedă și albastră, Stolul luându-și micul dejun era un nor vag de fire de praf, care se învârteja.
Trăia, simțind furnicături de încântare, mândru că își putea controla frica.
Fără vreun ceremonial special, se îmbrățișă cu partea din față a aripilor și își întinse umerii – capete scurte și ascuțite, plonjând direct către mare.
Când trecu de o mie două sute de metri atinsese viteza maximă, vântul deveni un zid de sunet în zbatere față de care nu mai reuși să se miște mai repede. Zbura acum drept în jos, cu trei sute cincizeci de kilometri pe oră.
Inghiți în sec, știind că dacă aripile i s-ar desfășura la o astfel de viteză ar exploda într-un milion de mici țăndări de pescăruș. Dar viteza era putere și era bucurie și era frumusețe pură.
Incepu să plonjeze la trei sute de metri, cu umerii aripilor vâjâind și despicând vântul gigantic, barca și mulțimea de pescăruși înclinându-se și crescând cu viteză de meteorit chiar în drumul său.
Nu s-ar fi putut opri, nu știa nici măcar cum să-și schimbe direcția la o asemenea viteză.
Coliziunea ar fi însemnat moarte sigură.
Așa că închise ochii.
S-a întâmplat ca atunci, în aceea dimineață, imediat după răsărit, Jonathan Livingston Pescăruș să se îndrepte direct spre centrul Stolului, care își lua micul dejun, depășind trei sute de kilometri pe oră, cu ochii închiși, într-un imens muget asurzitor născut din vânt și pene. Ingerul Păzitor al pescărușilor i-a zâmbit de data aceasta și nimeni nu a fost omorât.
In clipa când își întoarse ciocul în sus, către cer, gonea cu două sute cincizeci de kilometri pe oră. Când încetini la treizeci și își încorda aripile, lipindu-le în sfârșit din nou, barca era ca o fărâmitură pe mare, la o mie două sute de metri dedesubt.
Gândul lui era triumfător. Viteza maximă! Un pescăruș la trei sute cincizeci de kilometri pe oră! Era o izbândă, momentul unic și grandios din istoria Stolului și în acea clipă o nouă eră se deschidea pentru Jonathan Pescăruș. Indepărtându-se în zbor către locul antrenamentelor sale, îmbrățișându-și aripile pentru un plonjon de la două mii patru sute de metri, trebuia numaidecât să înceapă să descopere cum să-și schimbe direcția.
Află astfel că, o singură pană de pe umerii aripilor dacă era mișcată cu o fracțiune de centimetru, era suficientă să-l conducă pe o curbă complet greșită la acea viteză înfricoșătoare.
Totuși, înainte de a învăța acest lucru, aflase că a mișca mai mult de o pană la așa viteză înseamnă a te răsuci în aer ca o elice..... și Jonathan făcuse prima aero-acrobație a vreunui pescăruș pe acest pământ.
Nu pierdu nici o clipă ca să stea de vorbă cu ceilalți pescăruși, ci zbură continuu până după apus. Descoperi looping-ul, răsucirea lentă, întoarcerea pe loc, rotația inversă, roata dințată.

Când Jonathan Livingston Pescăruș se alătură Stolului, pe plajă, era noapte adâncă. Era amețit și foarte obosit. Cu toate acestea, încântat, mai făcu un looping înainte de a ateriza cu o rostogolire și abia apoi atinse pământul.

Când vor auzi despre Descoperire, gândi el, vor fi nebuni de bucurie. Cât de mult va însemna asta în viața noastră. In loc să ne învârtim încoace și încolo în jurul bărcilor de pescari, vom avea o rațiune pentru a trăi. Ne vom putea ridica din necunoaștere, ne vom găsi locul ca ființe deosebite și inteligente și talentate. Putem fi liberi! Putem învăța să zburăm!

Viitorul părea un murmur în surdină plin de promisiuni.
Pescărușii se adunaseră în Consiliu când Jonathan ateriză și se părea că adunarea dura de ceva timp. De fapt așteptau.
“Jonathan Livingston Pescăruș! Poftește în mijloc!” Cuvintele rostite de glasul Celui Bătrân păreau solemne. A sta în centru însemna fie o mare rușine, fie o mare onoare. Să fii poftit la centru pentru onor, era cel mai adesea felul în care erau desemnați conducătorii pescărușilor. Firește, gândi el, cei din Stol, luându-și gustarea azi dimineață, au aflat despre descoperirea mea! Dar nu-mi trebuie onoruri. Nu-mi doresc să fiu șef. Vreau doar să le împărtășesc ce-am descoperit, să le arăt cum se deschide orizontul în fața noastră. Făcu un pas înainte.
“Jonathan Livingston Pescăruș”, spuse Cel Bătrân, “Treci în mijloc și îndură rușinea în fața confraților tăi pescăruși!”
Se simți ca lovit de trăsnet. I se înmuiară genunchii, i se pleoștiră penele, auzul îi fu îngreunat de un huruit. In centru, de rușine? Imposibil! Descoperirea! Ei chiar nu înțeleg? Se înșeală, o cât se înșeală!
“....... pentru iresponsabilitatea crasă”, intona solemn vocea Celui Bătrân, “violând demnitatea și tradiția neamului pescărușilor.....”.
Să se afle în centru pentru a îndura rușinea însemna izgonirea din rândul pescărușilor, pradă unei vieți solitare pe Stâncile Indepărtate.
“........într-o zi tu, Jonathan Livingston Pescăruș, vei înțelege că iresponsabilitatea are un preț prea scump. Viața înseamnă necunoscutul și acesta trebuie să rămână de ne-cunoscut pentru ca să mâncăm și să trăim cât mai mult cu putință”.
Un pescăruș niciodată nu răspunde Consiliului Stolului, și totuși vocea lui Jonathan Livingston Pescăruș se auzi ridicându-se: “Iresponsabilitate? Fraților!”, țipă el, “Cine poate fi mai responsabil decât un pescăruș care găsește și urmează un înțeles, un țel mai înalt pentru a viețui? De o mie de ani nu facem decât să scormonim pentru a găsi un rest de pește, iar acum putem avea o rațiune de a trăi – să învățăm, să descoperim, să fim liberi! Dați-mi măcar o șansă, lăsați-mă să vă arăt ce-am descoperit...”
Stolul reacționă ca și cum ar fi fost împietrit.
“Frăția este anulată”, intonară pescărușii în cor, și, în deplin acord, își astupară urechile și îi întoarseră spatele.

Jonathan Pescăruș își petrecu restul zilelor în singurătate, zburând undeva departe, dincolo de Stâncile Indepărtate. Suferința lui nu se datora singurătății, ci faptului că ceilalți pescăruși refuzau să creadă în gloria zborului care i-ar fi putut aștepta. Refuzau să țină ochii deschiși și să privească.
Invăța tot mai multe, cu fiecare zi. Invăța că plonjonul direct la mare viteză îl poate duce către bancurile de pești mari și gustoși care sălășluiau la trei metri sub apa oceanului: nu mai avea nevoie de bărcile pescarilor și de momeli de pâine pentru a supraviețui. Invăța să doarmă în aer, așezându-se noaptea în zbor pe aripile vântului, navigând sute de kilometri de la apusul soarelui până la răsărit.
Sub forța autocontrolului, zbura prin ceața deasă de deasupra mării și urca în înalt către cerul amețitor de senin..... în timp ce toți ceilalți pescăruși rămâneau pe pământ, necunoscând altceva decât umezeala și ploaia. Invăța să călărească pe coama vântului spre inima uscatului și să guste la cină insecte delicate.
Ceea ce altădată își dorise pentru Stolul său, avea acum doar pentru el singur; învăța să zboare și nu-i părea rău de prețul pe care fusese nevoit să-l plătească. Jonathan Livingston descoperi că plictiseala și frica și furia sunt cauzele pentru care viața pescărușilor este atât de scurtă, și, putând să alunge toate acestea, trăi o viață lungă și minunată într-adevăr.

Au venit într-o seară și l-au găsit pe Jonathan alunecând calm pe cerul lui drag. Cei doi pescăruși care au apărut de o parte și de alta a aripilor lui erau puri ca lumina stelelor și strălucirea lor era delicată și prietenoasă în aerul rarefiat al nopții.
Dar mai minunată ca orice era frumusețea zborului lor, cu marginea aripilor mișcându-se constant și precis la numai câțiva centimetri de aripile lui.
Fără o vorbă, Jonathan i-a pus la încercare, un test pe care nu-l mai trecuse alt pescăruș. Iși răsuci aripile, încetini la doar trei kilometri pe oră înainte de momentul încremenirii. Cele două păsări radioase încetiniră odată cu el, lin, aproape încremenind și ele. Stiau la fel de multe despre zborul lent. Iși strânse aripile, se răsuci și se azvârli într-un plonjon cu trei sute de kilometri pe oră. Păsările căzură odată cu el și toți trei brăzdară cerul într-o formație de o ținută impecabilă.
In fine, schimbă viteza, îndreptându-se în sus, printr-o lungă răsucire verticală. Si cei doi pescăruși se răsuciră odată cu el, zâmbind.
Reveni la zborul normal și tăcu o vreme înainte de a vorbi. “Foarte bine”, spuse, “cine sunteți voi?”
“Suntem din stolul tău, Jonathan. Suntem frații tăi”. Cuvintele erau calme și puternice.
“Am venit să te luăm mai sus, să te luăm acasă”.
“Acasă? Nu am casă. Stol? Nu am nici unul. Sunt un exilat. Iar acum tocmai zburam spre limita Vântului Marelui Munte. De aici nu voi mai putea să înalț corpul ăsta bătrân al meu decât cu încă cel mult câteva sute de metri.”
“Dar poți Jonathan. Pentru că ai învățat. Ai încheiat o școală, și este timpul să începi o alta.”
Cu atâta claritate îl lumină acea clipă pe Jonathan Pescăruș de parcă întreaga lui viață i se așternea în fața ochilor cu limpezime. Aveau dreptate. Putea zbura mai sus și sosise vremea să meargă acasă.
Aruncă o ultimă privire către cer și către pământul argintat unde învățase atât de mult.
“Sunt gata”, spuse el în sfârșit.
Si Jonathan Livingston Pescăruș se înălță între ceilalți doi pescăruși strălucitori ca stelele, dispărând în cerul perfect și întunecat.



Partea a doua

Deci acesta este raiul, gândi el și zâmbi.
Era greu să te pronunți asupra a ceea ce înseamnă raiul tocmai în clipa când pășeai pe poarta lui.
Sosind dinspre Pământ, pe deasupra norilor, în formație alături de ceilalți doi pescăruși strălucitori, văzu că și corpul lui devenise la fel de strălucitor. Intr-adevăr, era același tânăr Jonathan Pescăruș care existase dintotdeauna în spatele ochilor lui aurii, doar forma lui exterioară se schimbase.
Iși simțea corpul tot de pescăruș, dar deja zbura mult mai bine cu cel de acum decât reușise vreodată cu cel vechi.
De ce oare, gândea el, doar cu jumătate de efort ajung la o viteză de două ori mai mare și la performanțe de două ori mai bune decât în zilele mele cele mai grozave de pe Pământ?
Penele lui deveniseră de un alb strălucitor, iar aripile erau netede și perfecte ca niște lame de argint lustruite.
Incepu cu încântare să se cunoască pe el, cel de acum și să transmită forță acestor noi aripi.
La patru sute de kilometri pe oră simți că se apropia de limta maximă a vitezei pe care ar fi putut-o atinge. La patru sute douăzeci simți că zbura cât de repede putea și că îl cuprindea dezamăgirea. Exista o limită de viteză pentru acest nou corp al lui, și, deși ea era cu mult peste fostul său record, era totuși o limită, pentru depășirea căreia era nevoie de un efort extraordinar. In rai, gândi el, n-ar trebui să existe limite.
Norii se despicară și escorta lui îi strigă, “Aterizare plăcută, Jonathan!” și dispăru în aerul rarefiat.
Zbura deasupra unei mări, către un țărm crestat. Doar câțiva pescăruși planau pe stânci. Departe, către nord, chiar la orizont, zburau alți câțiva. Noi priveliști, noi gânduri, noi întrebări. De ce sunt atât de puțini pescăruși? Raiul ar trebui să fie împânzit cu pescăruși! Si de ce mă simt atât de obosit, dintr-o dată? Pescărușii din rai n-ar trebui să obosească sau să doarmă niciodată.
Unde auzise oare aceste cuvinte? Memoria despre viața lui pe Pământ începuse să se topească. Pământul a fost un loc unde învățase multe, desigur, dar detaliile se estompau – ceva despre lupta pentru hrană și despre exil.
Cei doisprezece pescăruși de pe țărm veniră să-l întâlnească, dar fără să scoată un sunet măcar. Simți doar că era bine venit, că îl întâmpinau cu bucurie și că aici era acasă. Fusese o zi mare pentru el, o zi al cărei răsărit nu și-l mai amintea.

Se îndreptă către țărmul plajei, bătându-și aripile pentru a rămâne o clipă în aer și apoi coborî ușor pe nisip. Ceilalți pescăruși aterizară și ei, ușor, cu o zbatere de aripă. Se legănară în bătaia vântului, cu aripile lor strălucitoare întinse, iar apoi schimbară cumva curba penelor până când se opriră din zbor exact în clipa când picioarele lor atingeau pământul. Era minunat acest autocontrol, dar Jonathan era prea obosit ca să încerce și el. Stând acolo pe plajă, fără a auzi un sunet în jur, adormi.
In zilele ce-au urmat, Jonathan văzu că erau la fel de multe de învățat despre zbor în acest loc ca și în viața lui trecută. Cu o singură deosebire. Aici erau pescăruși care gândeau ca și el. Pentru fiecare din ei cel mai important lucru în viață era să urmărească și să atingă perfecțiunea în tot ceea ce le plăcea mai mult să facă, și asta era zborul. Erau păsări minunate și își petreceau oră după oră, în fiecare zi, antrenându-se pentru zbor, încercând să-și desăvârșească performanța aeronautică.
Pentru multă vreme Jonathan uită de lumea din care venise, acel loc unde Stolul trăia cu ochii strâns închiși la bucuria zborului, folosindu-și aripile doar ca mijloc pentru a-și atinge scopul – căutarea și lupta pentru hrană. Totuși, din când în când, îl mai fulgera amintirea pentru o clipă.
Iși reaminti și odată, într-o dimineață, în timp ce se odihnea cu instructorul lui pe o plajă, după un curs de rostogoliri rapide cu aripile strânse.
“Unde sunt ceilalți, Sullivan?” întrebă în tăcere, obișnuit acum cu telepatia gândului care era folosită aici în locul țipetelor și croncănitului. “De ce nu se află aici mai mulți dintre noi? De ce acolo de unde vin eu erau....”
“ .....mii și mii de pescăruși. Stiu.” Sullivan își scutură capul. “Singurul răspuns pe care îl cred posibil este că ești o pasăre una dintr-un milion. Cei mai mulți dintre noi ajungem aici atât de greu. Am trecut dintr-o lume în alta care-i semăna perfect, uitând imediat de unde veneam și nepăsându-ne încotro ne îndreptam, trăind numai momentul. Ai idee prin cât de multe vieți trebuie să fi trecut până când să ne treacă măcar prin minte gândul că viața înseamnă mai mult decât a mânca sau a lupta sau a fi puternic în Stol? O mie de vieți Jonathan, zece mii! Si apoi încă o sută de vieți până când să învățăm că există ceva ce se cheamă perfecțiune,și încă o sută ca să înțelegem că rolul nostru în viață este să găsim perfecțiunea, și să o atingem. Aceeași regulă se aplică și acum pentru noi, cu siguranță: ne alegem lumea viitoare prin ceea ce învățăm în cea de acum. Nu înveți nimic și lumea viitoare va fi ca și aceasta, aceleași limitări și aripi de plumb de depășit.”
Iși strânse aripile și se răsuci cu forță către vânt. “Dar tu, Jonathan” spuse el “tu ai învățat atâtea ditr-o dată, că nu a mai trebuit să treci printr-o mie de vieți pentru a ajunge la aceasta.”
Intr-o clipă erau în aer din nou, antrenându-se. Rostogolirea la punct fix în formație era dificilă căci pe jumătate de timp Jonathan trebuia să gândească invers, răsturnând curba aripii sale exact în aceeași clipă cu instructorul său, în armonie.
“Hai să mai încercăm,” spunea Sullivan, iar și iar. Si apoi, în fine, “Bine.” Incepură apoi să se antreneze pentru looping-uri exterioare.

Intr-o seară, pescărușii care nu zburau noaptea stăteau împreună pe nisip, gândindu-se. Jonathan își adună tot curajul și păși spre Cel Bătrân, care, se spunea, urma în curând să se mute de la ei dincolo de lumea aceasta.
“Chiang....” spuse el, cu puțină nervozitate.
Bătrânul pescăruș se uită la el cu bunăvoință. “Da, fiule?” In loc să fie slăbit de vârstă, Cel Bătrân devenise mai puternic; putea depăși pe orice pescăruș din stol și căpătase o îndemânare la care ceilalți aveau să ajungă doar treptat.
“Chiang, această lume nu este raiul, nu-i așa?”
Bătrânul zâmbi sub lumina lunii. “Inveți în continuare, Jonathan Pescăruș,” spuse el.
“Ei bine,ce se întâmplă de aici încolo? Incotro ne îndreptăm? Chiar nu există locul acela numit rai?”
“Nu Jonathan, nu există acel loc. Raiul nu este nici loc și nu este nici timp. Raiul înseamnă perfecțiune.” Tăcu pentru o clipă. “Tu zbori foarte repede, nu?”
“Eu ... eu iubesc viteza,” răspunse Jonathan, puțin stânjenit dar mândru că Cel Bătrân remarcase.
“Vei începe să atingi raiul, Jonathan, în momentul în care vei atinge viteza perfectă. Si asta nu înseamnă să zbori cu o mie de kilometri pe oră sau o sută de mii sau să zbori cu viteza luminii. Pentru că orice număr este o limită și perfecțiunea nu are limite. Viteza perfectă, fiule, înseamnă să te afli acolo.”
Fără să-l avertizeze Chiang dispăru și apăru la marginea apei, douăzeci de metri mai departe, totul într-o fărâmă de clipă. Apoi dispăru din nou și în aceeași secundă se afla lângă umărul lui Jonathan.
“E un fel de joacă,” spuse el.

Jonathan era năucit, uimit. Uită să mai întrebe despre rai. “Cum faci asta? Ce simți? Cât de departe poți ajunge?”
“Poți să mergi în orice loc și în orice timp dorești”, spuse Cel Bătrân.
“Eu am fost oriunde și oricând mi-a trecut prin minte.” Privi spre mare. “E ciudat. Pescărușii care doresc perfecțiunea de dragul călătoriilor merg către nicăieri și cu încetineală. Cei care renunță la călătorii de dragul perfecțiunii merg oriunde instantaneu. Nu uita, Jonathan, raiul nu este un loc sau un timp, pentru că locul și timpul sunt fără înțeles. Raiul este ... “
“Mă poți învăța să zbor și eu așa?” Jonathan Pescăruș ardea de nerăbdare să cucerească din nou necunoscutul.
“Desigur, dacă dorești să înveți.”
“Doresc. Când începem?”
“Putem începe chiar acum, dacă vrei.”
“Imi doresc să învăț să zbor așa”, răspunse Jonathan și o lumină stranie licări în ochii lui. “Spune-mi cum să fac?”
Chiang vorbi încetișor și-l privi cu atenție pe pescărușul cel tânăr.
“Ca să zbori la fel de repede ca gândul, către oriunde,” spuse el “trebuie să începi prin a ști că deja ai ajuns....”
Secretul, pentru Chiang, era ca Jonathan să nu se mai vadă prins în capcana unui corp limitat care avea deschiderea de o sută cinci centimetri și performanțe ce ar putea fi înscrise într-un tabel. Secretul era ca el să știe că adevărata lui esență trăia, ca un perfect număr nescris, oriunde și oricând în spațiu și timp.

Jonathan exersa cu îndârjire, zi după zi, de la răsărit până după miezul nopții. Si cu tot acest efort nu reușea să se deplaseze nici măcar cu un pas de la locul lui.
“Uită ceea ce crezi!” spunea Chiang iar și iar. “Nu ceea ce credeai ți-a folosit ca să înveți să zbori ci faptul că ai înțeles ce este zborul. E exact la fel. Acum încearcă iar....”
Apoi, într-o bună zi, Jonathan, stând pe țărm, închizând ochii, concentrându-se, înțelese dintr-o dată ce vroia să-i spună Chiang. “Dar e adevărat! Sunt un pescăruș perfect și fără limită!” Se simți cuprins de bucurie.
“Bun!” spuse Chiang, și se auzea victoria în glasul lui.
Jonathan deschise ochii. Stătea alături de Cel Bătrân pe un țărm complet diferit – copaci pe marginea apei, doi sori galbeni atârnând deasupra.
“In fine ai priceput,” spuse Chiang “dar mai trebuie să lucrezi asupra autocontrolului....”
Jonathan era înmărmurit. “Dar unde suntem?”
Total neimpresionat de peisajul straniu din jur, Cel Bătrân se arătă detașat de întrebare. “Suntem pe vreo planetă, în mod sigur, cu cerul verde și o stea dublă în loc de soare.”

Jonathan scoase un țipăt de încântare, primul sunet de când părăsise Pământul.
“A mers.”
“Ei bine, desigur că a mers, Jonathan,” spuse Chiang “Intotdeauna merge, atunci când știi ce faci. Iar acum despre controlul tău....”
Când s-au întors era întuneric. Ceilalți pescăruși priveau la Jonathan cu ochii lor galbeni plini de venerație, pentru că îl văzuseră dispărând din locul în care se rotise îndelung.
Primi felicitările lor timp de aproape un minut.
“Sunt cel mai nou venit aici! Sunt abia la început! Eu trebuie să învăț de la voi!”
“Mă îndoiesc de asta, Jonathan”, spuse Sullivan, stând lângă el. “Ti-e mai puțină teamă să înveți decât oricărui pescăruș pe care l-am văzut în zece mii de ani.”
Se făcu liniște și Jonathan se simți stânjenit.
“Putem începe să lucrăm asupra timpului,” zise Chiang “până când vei reuși să zbori în trecut și în viitor. Iar apoi vei fi gata să începi ceea ce este cel mai greu, mai dătător de putere și mai încântător dintre toate. Vei fi gata să începi să te înalți înțelegând sensul bunătății și dragostei.”
Trecu o lună, sau ceva ce păru ca o lună, și Jonathan învăța într-un ritm extraordinar. Intotdeauna învățase repede din experiențe obișnuite, iar acum, elevul special al Celui Bătrân, își însuși idei noi ca aceea că aripile sunt de fapt un adevărat computer aerodinamic.
Dar apoi a venit și ziua când Chiang a dispărut. Tocmai vorbea calm cu ei toți, îndemnându-i să nu renunțe niciodată la învățat și la antrenamente și la lupta pentru a înțelege tot mai adânc principiul perfect invizibil al vieții. Dar, cum vorbea, penele îi deveniră strălucitoare și ajunseră atât de arzătoare că nici un pescăruș nu-l mai putu privi.
“Jonathan,” spuse el, “continuă să te perfecționezi în dragoste!” Si acestea fură ultimele cuvinte pe care le rosti.
Când pescărușii reușiră să vadă din nou, Chiang nu mai era printre ei.
Cu trecerea zilelor, Jonathan se trezi gândindu-se tot mai des la Pământul de unde venise. Dacă ar fi știut, pe când era acolo, măcar a zecea parte, a suta parte din ce știa aici, cu mult mai mult ar fi însemnat viața pentru el! Stătea pe nisip și se întreba dacă exista oare, acolo, în urmă, un pescăruș care să se lupte pentru a-și depăși limitele, pentru a vedea în zbor altceva decât un mod de a călători pentru a culege o firimitură dintr-o..... Poate că exista chiar unul care fusese exilat pentru că își rostise adevărul în fața Stolului. Si cu cât se antrena mai mult Jonathan în dragoste, și cu cât muncea mai mult pentru a înțelege natura dragostei, cu atât mai mult își dorea să se întoarcă pe Pământ.

Căci, în ciuda trecutului singuratic, Jonathan Pescăruș se născuse pentru a fi instructor, și felul lui special de a-și arăta dragostea era să dăruiască ceva din adevărul pe care l-a trăit unui alt pescăruș, care și-ar dori șansa de a vedea adevărul pentru el însuși.
Sullivan, adept acum al zborului cu viteza gândului și ajutându-i pe ceilalți să-l deprindă, era cuprins de îndoieli.
“Jonathan, ai fost exilat odată. De ce crezi că vreunul din pescărușii de pe vremea ta te-ar asculta acum? Stii proverbul și e chiar așa: Pescărușul care zboară mai sus vede mai bine. Acei pescăruși de unde vii tu stau pe pământ vociferând și luptându-se între ei. Sunt la mii de kilometri de rai - și tu ai vrea să-i faci să vadă raiul de acolo de unde stau! Jonathan, ei nu sunt în stare să-și vadă nici măcar vârful propriilor aripi. Rămâi aici. Ocupă - te de noii pescăruși care sosesc, cei care au ajuns suficient de sus pentru a putea vedea ceea ce le arăți tu.” Tăcu pentru o clipă și apoi adăugă: “Ce s-ar fi întâmplat dacă Chiang s-ar fi întors în vechea sa lume? Ce-ai mai fi știut tu astăzi?"
Ultimele cuvinte loviseră chiar la țintă și Sullivan avea dreptate.
Cu cât pescărușii zboară mai sus cu atât ei văd mai departe.
Jonathan rămase și se dedică lucrului cu noii veniți, care erau toți strălucitori și rapizi în a învăța. Dar vechiul sentiment îl invada din nou și nu se putea opri să nu se gândească la posibilitatea ca acolo, pe Pământ, să existe măcar unu – doi pescăruși care să fie în stare să învețe și ei. Cât de multe ar fi știut el dacă Chiang ar fi venit la el în ziua când fusese exilat!
“Sully, trebuie să mă duc înapoi” spuse el într-un târziu. “Studenții tăi progresează. Ei te pot ajuta să-i antrenezi în continuare pe noii veniți.”
Sullivan oftă, însă nu mai ripostă. “Cred că-mi vei lipsi Jonathan” fu tot ce rosti.
“Sully, să-ți fie rușine!” spuse Jonathan cu reproș, “și nu te mai prosti! Ce încercăm noi să realizăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră ar depinde de lucruri ca spațiul sau timpul, atunci în clipa când vom fi depășit spațiul și timpul ar însemna că ne-am distrus propria înfrățire! Depășind spațiul, tot ce ne rămâne este Aici. Si depășind timpul rămânem cu Acum. Iar între Aici și Acum, nu-ți dai seama că ne putem vedea unul cu altul măcar odată sau de două ori?"
Sullivan Pescăruș râse în ciuda a ceea ce simțea.
“Ești o pasăre trăznită,” spuse el amuzat. “Dacă poate cineva pe Pământ să-i învețe cum să zărească la trei mii de kilometri depărtare, atunci acesta este doar Jonathan Livingston Pescăruș.” Se uită apoi spre nisip. “La revedere, Jon, prietene.”
“La revedere, Sully. Ne vom mai întâlni.”
Si spunând acestea, Jonathan o porni, cu imaginea unor stoluri imense de pescăruși pe țărmul unui alt timp în minte. Era pe deplin conștient că el nu este făcut din oase și pene ci că este întruparea ideii perfecte de libertate și zbor, dincolo de orice limitări.

Fletcher Lynd Pescăruș era încă destul de tânăr, dar deja știa că nici o pasăre nu fusese vreodată tratată ca el, cu atâta duritate și cu atâta nedreptate de către propriul Stol.
“Nu-mi pasă ce spun ei,” gândi el aprig, și gândul se limpezi în timp ce zbura către Stâncile Indepărtate.
“Zborul înseamnă cu mult mai mult decât să dai din aripi pentru a ajunge de colo, colo! Un..... țânțar face asta! O simplă răsucire în jurul Celui Bătrân, așa, de amuzament, și iată-mă exilat! Oare sunt orbi? Nu pot înțelege? Nu-și dau seama de gloria la care am ajunge dacă am învăța într-adevăr să zburăm?”
“Nu-mi pasă ce gândesc ei. Le voi arăta eu ce înseamnă a zbura! Voi fi un exilat dacă așa vor ei. Si o să-i fac să regrete.....”
O voce răsună parcă în mintea lui și, deși era foarte delicată, îl uimi atât de tare încât șovăi și se poticni în aer.
“Nu fii aspru cu ei, pescărușule Fletcher. Exilându-te, ceilalți pescăruși n-au făcut decât să-și facă rău lor înșiși și într-o zi vor afla asta. Intr-o zi vor ajunge și ei să vadă ceea ce vezi tu. Iartă-i și ajută-i să înțeleagă.”
La un centimetru de aripa lui dreaptă zbura cel mai strălucitor pescăruș alb din lume, planând fără efort, fără să-și miște o pană, la o viteză ce reprezenta aproape maximum posibil pentru Fletcher.
Tânărul pescăruș se simți pierdut pentru o clipă.
“Oare ce se petrece? Am înebunit? Am murit? Ce-i asta?”
Joasă și calmă, vocea continuă să se audă în gândurile lui, așteptând un răspuns. “Fletcher Lynd Pescăruș, dorești să zbori?”
“DA, IMI DORESC SA ZBOR !”
“Fletcher Lynd Pescăruș, îți dorești să zbori atât de mult încât să-i ierți pe cei din Stol, să înveți să zbori și apoi să te întorci la ei într-o bună zi și să-i ajuți și pe ei să învețe?”
Nu se simți nici o umbră de minciună în răspunsul acestei ființe atât de talentate, indiferent cât de mândru sau de îndurerat era.
“Da, doresc” spuse el încetișor.
“Atunci Fletch,” îi răspunse creatura strălucitoare, cu o voce atât de bună, “hai să începem cu Zborul la Nivel.....”



Partea a treia

Jonathan se învârti lent deasupre Stâncilor Indepărtate, privind. Acest tânăr aprig, Fletcher Pescăruș, era aproape studentul perfect pentru zbor. Era puternic și ușor și rapid în aer, dar, ceea ce era cu mult mai important, avea o dorință arzătoare să învețe să zboare.
Si deodată apăru: o formă gri voalată țipând în timp ce plonja, atingând două sute patruzeci de kilometri pe oră, își depăși instructorul. Tâșni abrupt într-o altă încercare pentru o răsucire verticală în șaisprezece puncte, numărând cu glas tare fiecare punct:
“.... opt .... nouă .... zece .... Vezi Jonathan, alerg cu viteza vântului .... unsprezece .... vreau să opresc cu precizie impecabilă ca și tine .... doisprezece .... dar, fir-ar să fie, abia reușesc .... treisprezece .... aceste ultime trei puncte .... fără .... paisprezece .... aaaah!”
Nereușita usturătoare a lui Fletcher era greu de suportat din cauza furiei și mâniei ce-l cuprindea în fața eșecului. Căzu pe spate, se rostogoli, se năpusti sălbatic într-o răsucire inversă și își reveni în fine, coborând în pantă, la o sută de picioare sub nivelul instructorului său.
“Iți irosești timpul cu mine, Jonathan! Sunt prea nepriceput! Prea prost! Incerc și iar încerc, dar nu voi reuși niciodată!”
Jonathan Pescăruș privi în jos către el și încuviință.
“Desigur nu vei reuși atâta timp cât pornirea ta e atât de puternică. Fletcher, ai pierdut peste cincizeci de kilometri la oră din cauza pornirii! Trebuie să intri lin! Ferm dar lin, îți amintești?”
Coborî la nivelul tânărului pescăruș. “Hai să încercăm acum împreună, în formație. Să fii atent la pornire. Este o intrare lină, ușoară.”
Către sfârșitul primelor trei luni, Jonathan avea încă șase studenți, cu toții exilați, toți curioși să afle despre aceste idei stranii și noi cu privire la zbor, la bucuria zborului.
Este adevărat că le era mai ușor să atingă performanțe înalte decât să înțeleagă ce se află în spatele acestor idei.
“Fiecare dintre noi este de fapt o idee a Marelui Pescăruș, o idee de libertate fără limite,” le repeta Jonathan serile pe plajă, “și precizia zborului este un pas către exprimarea adevăratei noastre naturi. Trebuie să lăsăm deoparte tot ceea ce ne limtează. Pentru asta antrenamentele de mare viteză, și de viteză scăzută, și aero-acrobația ....”
... și studenții adormeau, istoviți de zborul de peste zi. Le plăcea să exerseze, căci totul era rapid și îi exalta și le hrănea dorința de a învăța, care creștea cu fiecare nouă lecție.
Dar nici unul dintre ei, nici măcar Fletcher Lynd, nu ajunsese să creadă că zborul ideilor poate fi la fel de real ca zborul vântului și al penelor.
“Intregul tău corp, de la un vârf de aripă la celălalt,” le spunea alteori Jonathan, “nu este nimic mai mult decât propriul tău gând, luând o formă pe care o poți vedea. Rupe lanțurile gândurilor tale și vei rupe întocmai lanțurile propriului tău trup....”
Dar indiferent în ce formă le-ar fi spus-o, suna ca pură ficțiune, care le creștea dorința de a dormi și nimic mai mult.
După o lună, Jonathan le spuse că sosise pentru ei vremea să se întoarcă la Stol.
“Nu suntem gata! Suntem exilați!”
“Doar nu putem să mergem acolo unde nu suntem bineveniți, nu-i așa?”
“Suntem liberi să mergem unde dorim și să fim ceea ce suntem,” răspunse Jonathan și se ridică de pe nisip întorcându-se spre est, către pământurile unde sălășluia Stolul.
Se produse o scurtă panică printre studenții săi, căci Legea Stolului interzicea unui exilat să se mai întoarcă vreodată, iar legea nu fusese încălcată nici măcar o singură dată timp de zece mii de ani. Legea le spunea să rămînă pe loc; Jonathan le spunea să meargă; și deja el se îndepărtase cu un kilometru deasupra apei. Dacă vor mai sta pe gânduri, el va ajunge să întâmpine Stolul ostil de unul singur.
“Ei bine, noi nu trebuie să mai ascultăm Legea din moment ce oricum nu mai facem parte din Stol, nu?” rosti Fletcher, destul de stânjenit. “De asemeni, dacă se naște un conflict, vom fi mult mai de ajutor acolo decât rămânând aici.”
Așa că zburau în acea dimineață dinspre vest, opt pescăruși într-o formație dublu-diamant, cu vârfurile aripilor aproape suprapunându-li-se.
Ajunseră deasupre Plajei Consiliului Stolului zburând cu peste două sute de kilometri pe oră, cu Jonathan în frunte, Fletcher situat calm în dreapta aripei lui, și Henry Calvin avântându-se jucăuș în stânga. Apoi întreaga formație se răsuci încetișor către dreapta, ca și cum ar fi fost o singură pasăre.....nivel.....răsturnare.....nivel....., vântul biciuindu-i pe toți împreună.
Tipetele și croncănitul vieții obișnuite a Stolului se destrămară sfâșiate parcă de formația de pescăruși în zbor ca de un uriaș cuțit, și opt mii de ochi de pescăruși priviră cerul fără să clipească. Una câte una, cele opt păsări țâșniră ascuțit în sus într-un looping și zburară deasupra, lăsându-se apoi pe nisip într-o aterizare încremenită ce încheia coborârea lentă. Apoi, ca și cum astfel de lucruri se întâmplau în fiecare zi, Jonathan Pescăruș își începu critica privind zborul lor.
“Pentru început,” spuse el cu un zâmbet strâmb, “ați întârziat cu toții puțin când v-ați adunat.”

Stolul fu străbătut ca de un fulger.
Aceste păsări erau exilate! Si totuși se întorseseră! Si asta.... asta nu se poate întâmpla! Presentimentul lui Fletcher cu privire la bătălie se topi în confuzia Stolului.
“Ei bine, sigur, OK, sunt exilați,” spuseră unii din pescăruși.... “dar, hai să vedem, unde oare au învățat să zboare așa?”
Trecu aproape o oră până când Cuvântul Celui Bătrân să fie rostit către Stol: “Ignorați-i. Pescărușul care vorbește unui exilat este el însuși exilat. Pescărușul care privește către exilat încalcă Legea Stolului.”
Spinări de pene gri se întoarseră către Jonathan din acea clipă, dar el nu păru să observe. Iși continuă ședința de zbor chiar deasupra Plajei Consiliului și, pentru prima oară începu să-i îndemne pe studenții săi să-și depășească propriile limite.
“Martin Pescăruș,” strigă el peste cer. “Spui că știi zborul la viteză mică. Nu știi nimic dacă nu demonstrezi! Zboară!”
Tăcut, micul Martin William Pescăruș, uimit să fie prins în bătaia focului instructorului, se surprinse pe el însuși devenind un vrăjitor al zborului lent. Chiar în briza cea mai ușoară își putea curba penele pentru a se ridica fără nici o fâlfâire de aripă de la nisip la nori și înapoi.
La fel, Charles Roland Pescăruș zbura cu Vântul Marelui Munte la peste șapte mii de metri, întorcându-se înapoi albăstrit din cauza aerului rece și rarefiat, uimit și fericit, hotărât ca mâine să urce încă și mai sus.
Fletcher Pescăruș, căruia îi plăcea aero-acrobația mai mult decât orice, cuceri unul câte unul cele șaisprezece puncte de rostogoliri lente pe verticală și a doua zi se autodepăși printr-un triplu salt rotit, cu penele de un alb strălucitor scânteind către plaja de unde nu doar o pereche de ochi îl urmărea pe furiș.
In fiecare clipă Jonathan era acolo, putând fi văzut de fiecare dintre studenții săi, demonstrând, sugerând, încurajându-i, ghidându-i.
Zbura cu ei în noapte, printre nori și în inima furtunii, pentru plăcerea zborului, în timp ce Stolul se îngrămădea în neorânduială pe pământ.
Când terminau cu zborul, studenții se relaxau pe nisip și, treptat, îl ascultau tot mai atent pe Jonathan. Avea unele idei trăznite pe care nu le puteau pricepe, dar avea și unele extraordinare pe care le înțelegeau.
Treptat, noaptea, un alt cerc se forma în jurul celui al studenților – un cerc de curioși, ascultând în întuneric ore în șir, nedorind să-i vadă sau să fie văzuți de ceilalți și dispărând încetișor, odată cu ivirea zorilor.
Abia la o lună după Reîntoarcere, primul pescăruș din Stol depăși limita cercurilor și ceru să fie învățat cum să zboare. Prin acest gest, Terrence Lowel Pescăruș deveni o pasăre condamnată și etichetată ca Exilat; el deveni și cel de-al optulea între studenții lui Jonathan.

In noaptea următoare sosi din Stol și Kirk Maynard Pescăruș, clătinându-se pe nisip, trăgându-și aripa stângă și prăbușindu-se la picioarele lui Jonathan.
“Ajută-mă,” spuse el încetișor, vorbind cu glasul cu care vorbesc muribunzii.
“Imi doresc să zbor mai mult decât orice pe lume....”
“Vino atunci,” spuse Jonathan. “Urcă împreună cu mine departe de pământ și vom începe.”
“Nu înțelegi. Aripa mea. Nu-mi pot mișca aripa.”
“Maynard Pescăruș, ai libertatea să fii tu însuți, într-adevăr tu însuți, aici și acum; și nimic nu te poate opri. Aceasta este Legea Marelui Pescăruș, singura care există cu adevărat.”
“Vrei să spui că pot zbura?”
“Spun că ești liber.”
Intr-o clipită, Kirk Maynard își întinse aripile fără efort și se înălță în aerul întunecat al nopții. Stolul fusese trezit din somn de țipătul lui, care țâșnise cu putere de la înălțimea de o sută cincizeci de metri unde ajunsese: “Pot zbura! Auziți! POT ZBURA!”
Când se lumină, erau aproape o mie de păsări aflate dincolo de cercul studenților și privind curioase către Maynard.
Nu le mai păsa dacă erau sau nu văzute și ascultau, încercând să-l înțeleagă pe Jonathan Pescăruș.
Vorbea despre lucruri foarte simple – că e normal ca un pescăruș să zboare, că libertatea este chiar esența existenței lor, că orice se ridică împotriva acestei libertăți trebuie depășit, indiferent dacă e vorba de superstiție sau de limtări de orice fel.
“Cum adică să le depășim?” se auzi o voce din mulțime, “chiar dacă e vorba de Legea Stolului?”
“Singura lege adevărată este aceea care duce la libertate,” spuse Jonathan. “Nu există alta!”
“Cum crezi că vom putea ajunge să zburăm ca tine?” se auzi o voce. “Tu ești deosebit și talentat și divin, între toate păsările.”
“Priviți la Fletcher! Lowell! Charles-Roland! Judy Lee! Si ei sunt deosebiți și talentați și divini? Nu mai mult decât voi, nu mai mult decât mine. Singura diferență, chiar singura, este că ei au început să înțeleagă ce sunt ei cu adevărat și să pună asta în aplicare.”
Studenții, mai puțin Fletcher, se foiră stânjeniți. Incă nu-și dăduseră seama că asta făceau de fapt.
Mulțimea din jur creștea cu fiecare zi și punea întrebări, admira, comenta.
“In stol se spune că dacă nu ești chiar Fiul Marelui Pescăruș,” îi spuse Fletcher lui Jonathan într-o dimineață după ce tocmai terminaseră Practica Avansată pentru Viteză, “atunci ești în orice caz cu o mie de ani înaintea timpului tău.”
Jonathan oftă. Riscul de a nu fi înțeles, gândi el. Te consideră fie zeu, fie demon....
“Tu ce crezi Fletcher? Suntem noi înaintea timpului nostru?”
O liniște apăsătoare se așternu.
“Deci acest fel de a zbura a existat dintotdeauna, așteptând să fie învățat de oricine își dorește să-l descopere; n-are nici o legătură cu timpul. Suntem înaintea modei, asta poate. Inaintea felului în care majoritatea pescărușilor zboară.”
“Si asta e ceva.” continuă Jonathan, rostogolindu-se pentru a plana răsturnat un timp. “Dar nu este nici pe jumătate atât de rău ca a fi înaintea timpului nostru.”

Se întâmplă exact peste o săptămână.
Fletcher demonstra elemente ale zborului cu viteză mare unei clase de studenți. Tocmai se redresa dintr-un plonjon de la două mii de metri, o dungă gri alungită luând parcă foc la câțiva centimetri deasupra plajei, când o pasăre tânără, care zbura pentru prima oară, plană exact în calea lui, strigându-și mama. Având doar o zecime de secundă pentru a evita coliziunea, Fletcher Lynd smuci tare spre stânga, și la circa trei sute de kilometri pe oră se proiectă într-o stâncă solidă din granit.
Era pentru el ca și cum stânca ar fi fost o ușă gigantică spre o altă lume. O izbucnire de teamă și șoc și întuneric când se lovi, și apoi se simți azvârlit într-un cer straniu, straniu de tot, uitând, amintindu-și, uitând din nou; speriat și trist și regretând, regretând amarnic.
Vocea veni către el așa cum se întâmplase în aceea primă zi când îl întâlnise pe pescărușul Jonathan Livingston.
“Siretlicul, Fletcher, este să încercăm să ne depășim limitele în mod ordonat, cu răbdare. Nu ne ocupăm de zborul prin stâncă decât ceva mai târziu în programul nostru.”
“Jonathan!”
“Zis și Fiul Marelui Pescăruș,” răspunse instructorul cu răceală.
“Ce faci aici? Stânca! N-am....oare n-am....murit?”
“Hai Fletcher, fii serios. Gândește. Din moment ce-mi vorbești, e clar că n-ai murit, nu? Ce-ai reușit să faci este să-ți schimbi nivelul de conștiență destul de brusc. Acum tu trebuie să alegi. Poți rămâne aici și să înveți pornind de la acest nivel – care, drept să-ți spun, este doar cu puțin mai înalt decât cel pe care tocmai l-ai părăsit – sau poți să te întorci înapoi și să continui să lucrezi cu Stolul. Cei bătrâni sperau să vadă un fel de dezastru, dar au fost uimiți să constate că de fapt le-ai dat o lecție.”
“Vreau să mă întorc la Stol, desigur. Abia începusem să lucrez cu noul grup!”
“Foarte bine, Fletcher. Amintește-ți ce spuneam despre trupul cuiva, că nu este nimic altceva decât ceea ce acel cineva gândește despre el însuși....”

Fletcher își scutură capul, își întinse aripile și își deschise ochii, regăsindu-se la baza stâncii, în mijlocul întregului Stol reunit. Se auzi o zarvă de țipete și croncănituri din mulțime în clipa când făcu prima mișcare.
“Trăiește! Acela care a murit trăiește!”
“L-a atins cu aripa! L-a readus la viață! Fiul Marelui Pescăruș!”
“Nu! Nu recunoaște! Este un demon! DEMON! a venit să dezbine Stolul!”
Erau patru mii de pescăruși adunați, înspăimântați de ce se petrecuse, iar țipătul DEMON! îi străbătu ca vântul furtunii din ocean. Ochii lucioși, ciocurile ascuțite, se închiseră ca pentru a-l distruge.
“Te-ai simți mai bine dacă am pleca, Fletcher?” îl întrebă Jonathan.
“Cu siguranță că nu m-aș împotrivi prea tare.”
Instantaneu, poposiră amândoi la un kilometru mai departe și ciocurile amenințătoare ale gloatei se închiseră fără a înghiți altceva decât aerul din jur.
“Oare de ce,” se întrebă Jonathan, cel mai greu pe lume este să convingi o pasăre că este liberă și că, pentru a-și putea dovedi asta, nu trebuie decât să petreacă puțin timp exersând? De ce este așa de greu?”
Fletcher era încă orbit de schimbarea peisajului. “Cum ai reușit? Cum de-am ajuns aici?”
“Ai spus doar că îți dorești să fii departe de gloată, nu?”
“Da! Dar cum ai....”
“Ca orice altceva, Fletcher. Exersând.”

Dimineața, Stolul își uitase isteria, dar nu și Fletcher.
“Jonathan, îți amintești ce-ai spus nu cu mult timp în urmă, despre cum trebuie să iubești Stolul pentru a dori să te întorci la el și să-l ajuți să învețe?”
“Sigur.”
“Nu înțeleg cum poți reuși să iubești o gloată de păsări care tocmai au încercat să te omoare.”
“O, Fletcher, nu asta trebuie să iubești! Cu siguranță nu poți iubi ura și răul. Trebuie să te antrenezi și să vezi ce înseamnă cu adevărat pescărușii, partea bună din fiecare dintre ei, și să-i ajuți să o vadă și ei în ei înșiși. Asta înțeleg prin dragoste. Si e plăcut când ajungi să ai îndemânarea pentru a face asta.
Imi amintesc de un tânăr pescăruș aprig, cum ar fi cel cu numele de Fletcher Lynd. Tocmai fusese Exilat și era gata să se lupte cu Stolul până la moarte, și începuse să-și construiască propriul iad otrăvit pe Stâncile Indepărtate. Si iată-l acum, construindu-și propriul rai și conducând întregul Stol în direcția asta.”
Fletcher se întoarse spre instructorul lui și o clipă se citi frica în ochii lui.
“Eu să-i conduc? Cum adică eu să-i conduc? Tu ești instructorul aici. Nu poți să ne părăsești!”
“Oare? Nu crezi că pot exista și alte stoluri, alți Fletcher-i, care au nevoie de un instructor mai mult decât voi, care deja ați pornit către lumină?”
“Eu? Jonathan, eu nu sunt decât un biet pescăruș, în timp ce tu ești....”
“....singurul fiu al Marelui Pescăruș, presupun?” oftă Jonathan, privind către mare. “Nu mai ai nevoie de mine. Trebuie doar să continui să te cauți pe tine însuți, câte puțin mai mult în fiecare zi; să găsești pe acel adevărat, nelimitat Fletcher. El este instructorul tău. Pe el trebuie să-l înțelegi și pentru a deveni cu adevărat el trebuie să te antrenezi.”
O clipă mai târziu, trupul lui Jonathan se undui în aer, devenind mai palid, mai transparent. “Nu-i lăsa să împrăștie zvonuri prostești despre mine sau să mă transforme în zeu. O.K., Fletcher? Sunt un pescăruș. Imi place să zbor, poate....”
“JONATHAN!”
“Dragule Fletcher. Nu crede ce-ți spun ochii tăi. Tot ce pot vedea ei este limitat. Privește cu mintea ta, descoperă ceea ce știi deja, și vei găsi calea pentru a zbura.”
Unduirea se opri. Jonathan se topi devenind una cu aerul.
După un timp, Fletcher se desprinse către cer, și întâlni un nou grup de studenți, dornici să înceapă prima lor lecție.
“Pentru început,” rosti el cu greutate, “trebuie să înțelegeți că un pescăruș este o idee a libertății fără limite, o imagine a Marelui Pescăruș, și că întreg corpul vostru, de la un vârf de aripă la celălalt, nu e nimic altceva decât ceea ce voi înșivă gândiți despre el.”
Pescărușii cei tineri priviră la el uimiți. Hei, gândiră ei, asta nu prea seamănă cu o regulă pentru un looping.
Fletcher oftă și o luă de la capăt.
“Hm....Ah....foarte bine,” spuse el și îi privi cu ochi critic. “Hai să începem cu Zborul la Nivel.” Si zicând aceasta, înțelese dintr-o dată că prietenul său nu fusese într-adevăr cu nimic mai divin decât era el, Fletcher.

Nu există limite, Jonathan? gândi el. Ei bine, atunci, nu e departe clipa când voi apărea din aerul rarefiat chiar pe plaja ta, ca să-ți arăt câte ceva despre zbor!
Si deși încerca să-și păstreze atitudinea severă față de studenți, pescărușul Fletcher îi văzu dintr-o dată așa cum erau ei într-adevăr și, pentru o clipă, simți nu numai că-i plăceau dar că îi iubea pe cei pe care îi vedea. Nu există limite, Jonathan? gândi el și zâmbi. Cursa lui către a învăța cu adevărat începuse.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!