poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1708 .



Un vis flămînd în lumînare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Inereanu ]

2006-08-12  |     | 



UN VIS FLÃMÂND ÎN LUMÂNARE

"Idei nebune roiau în mintea mea,
Nepăsătoare la cultul zeilor. "

Horațiu

Femeia a fost și rămâne o taină pe care, oricât am dezvălui-o , devine tot mai enigmatică. Felicia Aramă avuse o tinerețe cu ani de studenție , voiajuri prin locuri istorice și străinătate cu oameni interesanți , după care mai lucra și ca profesoară de limba engleză într-un liceu din oraș. S-a căsătorit cu Nicodim , un bărbat și mai în vârstă decât ea , angajat la procuratură. Pururi dedicat serviciului, soțul se pierdea uneori prin deplasări cu săptămânile. Și dânsa se consacrase elevilor săi - căuta să-i învețe să scie și să citească în limba lui Shakespeare și Byron, apoi să-și croiască destinele. Viața de familie nu le era tristă, dar monotonă. S-a abținut la vreme să aibă copii, iar când și i-a dorit , n-a mai fost în stare să-i nască. Acuma, atinse vârsta și, ambii se pensionaserăA dorit să mai lucreze.Colectivul liceului, însă, i-a făcut o petrecere de pomină și-ideveni incomod să mai ridice glasul...
Nicodim avansase în bătrâneșe , era bolnav și capricios. Felicia – încă tânără și în putere, tânjind după un trai activ cu voiajuri și oameni interesanți. Soțul parcă nu mai dorea nimica - avea hipertonie. Apartamentul lor de la etajul opt devenise și mai posomorât. Zile în șir , dacă îl mai slăbeau bolile , Nicodim juca domino la măsuța de sub pergola adumbrită de sălcii înalte și pletoase cu bărbații din curte. Dacă revenea în casă, mânca în tăcere tainul său dietetic, lua un ziar și citea până adormea cu fața la perete. Felicia îi rămânea totuși fidelă soțului, deși adeseori în oraș bărbați din mașini luxoase cercau s-o acosteze. Frumoasă, prea mult mai tînără decât era în realitate; avea o talie mai puțin suplă, încât oricine o viedea, o credea femeie cu sete de viață, netrecută de vârsta a doua. Pentru a mai scurta din monotonia vieții, uneori trăgea cu piciorul pe la cumnată-sa, ce locuia într-o casă din preajma blocului, împreună cu nepotul Stelea. Cumnata era cam pitpalacă de fire, iar feciorul ei , un tânăr întreprinzător, înregistrase deja succese în afaceri. Cumnata fusese și ea profesoară, divorțase de când Stelea era în clasele mici. Apoi nu mai dori să se căsătorească, dedicându-se, parcă, întru totul gospodăriei, fiului și creșterii câinilor de soi, pe care-i vindea apoi unor oameni înstăriți . Era de fapt, un mic bussines al ei , în care era îndrumată și supravegheată de fiu. În sezonul estival mai prefera să-și petreacă timpul la băi , aducând de acolo multe impresii plăcute și palavre despre aventurile amotoase ale bărbaților și femeilor. O cicălea pe Felicia să nu uite că mai e încă tânără și prezintă interes pentru bărbați.
-- Morala, sfiiciunea, incomoditatea? zicea cumnata când au mers întâmplător la terasa din apropiere , unde cânta muzica și se veseleau studenții.. Lasăle pe toate-n cui! Viața e una. Egoismul e în inima fiecărui soț gelos și impotent , mai ales... S-au amestecat amândouă neîndemnatice printre junii gălăgioși, turbulenți. În pauzele dintre dansuri, însă, Felicia desprinse cu urechea o replică ce-i ustură auzul.
-- Priviți, cum se zbihuie bătrânelele! Oare nu le-a fost de-ajuns țâța vieții tinere? Înghesuie hudițele! Caraghioase-s sărmanele!.. Se pomeni insultată și gândi necăjită:" Asta e! A venit vremea altora să se scalde în plăcerile vieții. Deja alți tineri stau la coadă la ghișeul bucuriilor , să le obțină din tot plinul..."
-- Nu ceda femeie! o îndemnă cumnată-sa , ghicindu-i necazul. Pentru bucuria vieții uneori trebuie să te lupți ca s-o dobândești cu... pumnii. Trezește-l pe Nicodim din hibernare și-ai să te minunezi... Femeia chiar și după menopauză poate deveni un vulcan... Numai să aibă cine i-l aprinde.
-- E toi de vară, bărbate , îndrăzni Felicia într-o zi să-l înduplece. Poate mergem la mare , la munte ? Am muncit o viață pentru ca s-avem odihnă...
-- De-ajuns cât ne-a fost bine. Drumurile noastre știi bine unde duc - la cimitir...
Femeia înghiți noduri și-i dădu ascultare.Nicodim fusese prevenit de medici că o promenadă la mare sau la munte poate avea urmări imprevizibile. Ea se consolă din nou între pereții casei. Avea grijă mereu să spele, să gospodărească, să meargă la magazin pentru a respecta cu strictețe dieta soțului. Invidia morțiș viața cumnatei și a nepotului , care erau mereu veseli, luminoși la față și se bucură când au intrat pe la ei într-o seară cu un cățeluș, dog german , în brațe.
-- Îl chiamă Aristid, zise nepotul. Iată, uncheșule , vă rog să-l aveți în pază până trecem cu traiul la vila din Ineasca.
-- Cheltuiala are s-o achite Stelea, adăugă cumnata. Până s-a termina construcția vilei...
-- N-am suferit potăi în casă, bălmăji supărat Nicodim. Dar dacă trebuie...
-- Nu m-aș despărți de coteiaș. Dar mai avem încă trei de la o cățea. În casă nu-i strâmt, își întări rugămintea cumnată-sa.
-- Fie, făcu Nicodim într-un târziu.Dar să ai grijă , nepoate , căci pensia nu prea ne-ajunge să hrănim și câinii.
Coteiașul le aduse o bună doză de mângâiere. Felicia și Nicodim îkl admirau cum se gudură, citind în ochișorii lui pătrunzători o imensă curiozitate. Diminețile , Nicodim se obișnui să-l plimbe pe potecile păduricii de la Ciocana , ca la întoarcere Felicia să-l hrănească. Aristid se obișnui repede cu băile calde și înmiremate , îi plăcea să se bălăcească în apă.Când își scutura blana plușată, stropii zburau în toate părțile,, stârnind țipetele copilărești ale Feliciei. Ieșea din baie cu halatul ud lioarcă. Ea de la un timp se dezbrăca, scăldându-se împreună cu Aristid. Blana plușată îi mângâia prin atingerea ei, plăcut trupul, stârnindu-i fiori fiori, aproape uitați de vreme. Câinele creștea frumos, devenea isteț, priceput la comenzile lor. Nicodim deși era sever cu el, să simtă că în casă persistă o autoritate majoră, îl iubea la nebunie. Povestea tuturora mișcările și dibăcia cânișorului, înțelepciunea lui și se bucura că are cu ce să-l crească.
Stelea intra arareori, le lăsa bani și se bucura împreună cu ei de hârjoana cânelui. Dogul se făcea tot mai puternic. Avea cap mare , corpul -- osos, urechile -- ca niște pâlnii ascuțite, îndreptate înainte, ochii -- ingectați. Uneori devenea fioros. Prieten se făcuse doar cu stăpânii lui. De la un timp , văzându-l pe Stelea , în ochelari de soare , tuns chilug , în blugi negri și cămașă tărcată, lătra răsunător , astâmpărându-se cu greu. Blocurile din vecinătate, pe care le urmărea Aristid de la înălțimea geamului, erau c-am vechi. Locatarii primiseră apartamente imediat după război și adeseori lumea din jur era tulburată de marșuri funerare , petrecându-i rând pe rând pe cei care-și mâncaseră mălaiul spre locul de veci. La geam , Aristid, care devenea tot mai curios și înțelept, urmărea procesiunile, înclina capul când pe-o parte , când pe alta , strâduindu-se să înțeleagă ce-o mai fi însemnând toată povestea cu flori , panglici negre , sicrie împânzite în roșu și bocete...
Sănătatea soțului se șubrezea și spre mijlocul verii căzu la pat , încât nu mai putea ieși afară să-l plimbe pe Aristid. Casa deveni din nou tristă. Câinele , mai ales serile , se punea pe un urlet sinistru , înspăimântând lumea din jur. Se ridica în două labe , țintea ochii scânteietori la fața crispată a stăpânului de pe patul de suferințe și pe blana neagră ca smoala a obrazului se prelingeau lacrimi argintii. Felicia încercă de câteva ori să-l scoată la plimbare , dar câinele se împotrivea rânjindu-și colții. O dată chiar începu înnebunit să sfâșie încălțămintea de la pragul ușii.
-- Sloboziți-l , o rugă soțul. Fără de mine n-are să plece nicăieri. E ca un copil.
Peste oraș se lăsa noaptea. Felicia , descumpănită, se lăsa ademenită de visătoarea "Sonată a lunii" venită ca un ecou din unul din apartamentele vecine. Cineva o interpreta la pian... Mai avea obiceiul în acele clipe de nostalgii albastre să aprindă o lumânare groasă de ceară și, închisă în odăița sa, își pironea privirile uscate la făclia jucăușă, retrăind în gândul ei amintirile vieții trecute. Învâluită de misterul singurătății, uneori simțea că în trupul ei, la cei cincizeci de ani, se stinge definitiv ghemul plăcerilor din anii mai tineri. Nu mai credea că un fior , o mângâiere de bărbat o mai poate readuce la ele. " Ca să vezi... medita dânsa. Omului totul i se dă în viață cu țârâita, la o anumită vreme. Þi-ai primit porția de plăceri în tinerețe, bucură-te la moment, apoi dă-te la o parte, fiindcă vin din urma ta alții. Iar dacă nu respecți consecutivitatea, subordonarea -- de-asupra tuturora stă cocoțată Morala, cu judecătoria oamenilor. Și-atunci - păzea! Plăcerile corpului sunt o planetă aparte, pe care mai ales femeia trebuie s-o locuiască limitat, să o schimbe pe lipsuri și răbdare. Cu soțul bolnav și Morala , în același timp. Și dacă planeta o părăsește soțul, trebuie să o părăsească cu certitudine și femeia sănătoasă. Așa cere și sfânta Scriptură. Așa cere Morala , așa cere timpul pe care îl trăiești până ajungi nevoit să părăsești planeta tinereței, cu pasiunile ei pronunțate și toate slăbiciunele trupești..."
Obsedată de aceste gânduri , o deșteptă Aristid. Nici nu observă când deschise ușa, se strecură în odaia ei și se lungi pe dușumea, punându-și capul mare pe labe și urmărind-o posomorât, în sfârâitul făcliei de lumânare, deveni... gelos. Deschise larg ochii lui prudenți, ridică capul enorm de pe labe și mârâi amenințător. Se dorea stăpân pe tot ce sufla în acest spațiu pe care începea să-l domine. Pe la un miez de noapte Felicia a chemat "Salvarea" și Nicodim fu dus la spital. Urletul câinelui nu contenea cât stăpânul lui lipsi.. Mereu dărăpăna tapetele cu ghearele, răsturna tot ce-i ieșea în cale , iar când medicii, neavând ce-i face soțului , l-au trimis acasă. Aristid îl întîlni în prag , descumpănit. Þinut de subțiori și răsuflând greu , câinele îl mirosi de-a mărunțelul , mai mârâi o dată nemulțumit , apoi se retrase cu capul aplecat în colțul său și mai mult nu se apropie de stăpân.
-- Presimte apusul meu , zise necăjit Nicodim , cu barba tremurândă de neputință. Leacurile mi-au schimbat mirosul ; nu mă mai suferă nici el...
Făclia lumânării ardea toată noaptea lângă căpătâiul lui Nicodim. Privirile Feliciei , contopindu-se uneori cu acele ale lui Aristid, parcă măsurau clipele veșniciei, acompaniate de ritmurile orologiului mare de pe perete. Într-o noapte , înspre zori stăpânul își dădu sufletul. L-au înmormântat fără pompă și aproape uitat de foștii colegi de serviciu. Atunci Felicia simți că rămâne singură-singurea. Cele mai mari semne de durere și neîmpăcare le-a manifestat Aristid. Schelălăia sufocat , alergând în jurul cortegiului. Arareori , oprindu-se locului , ridica botul cu botniță albă spre cer și urla a jale.
... În casă au rămas în doi.. Aristid devenea mai capricios , mai nărăvos simțind parcă - cel mai puternic devenise acuma dânsul! O urmărea pe stăpână la tot pasul cu priviri fugare și vigilente. Mârâia nemulțumit când ea zăbovea la magazin când pălăvrăgea prea mult la telefon. Îi cerșea mereu atenția , și Felicia abea le isprăvea pe toate , devenind acum mai harnică decât în vremea când trăia Nicodim. Într-o seară, după ce-l hrănise , încercă să-l băiască. Trecuse peste o lună de la moartea soțului, iar dogul nu se dădea intrat în cadă. Începuse să miroase iute a câine vagabond și Felicia nu suferea mizeria. A umplut cada cu apa călduță , ca de obicei se dezbrăcă , intră în apă și îmbie îndelung dulăul. Aristid se mai sclifosi o vreme , dar până la urmă cedă îmbierilor. Alături , în baia mare , Felicia îi spălă blana cu buretele și îi făcu tualeta cu care era obișnuit de mic. Câinele se gudură mulțumit, netezindu-și capul de corpul ei umed și fierbinte. După ce împlini tot ritualul, Felicia îl îndemna să iasă. Plin de plăcere și proaspăt , acum câinele parcă ar mai fi zăbovit în cadă , alături de femeie. Ieși totuși în coridor, dar rămase uimit să o urmărească pe stăpână.Lăsând ușa deschisă, femeia se clăti , și până a se înfășura în șervetul mare și bătut cu flori, începu să spele până la albeață , după cum obișnuia ,cada mare. Și-atunci, cum stătea aplecată , simți la spate răsuflarea blândă și caldă a lui Aristid.... O limbă fierbinte și plină de gingășie, ce prinse a-i linge goliciunea , îi strecură prin tot corpul un val de
plăcere, tulbure și înspăimântătoare. Era un fior care izbucnise instantaneu din străfundurile ființei ei , aidoma erupției unui vulcan care mulți ani fusese stins și adormit. Încercă să se ridice , dar tot atunci simți că Aristid se așternu pe spatele ei. Îi simți greutatea și fierbințeala. Mișcările dogului o tulburară și mai tare , voi să se împotrivească, dar o forță păgână o slăbea și o supunea. Planeta firii ei albastre o cuprinse în toată puterea cu nebunia trupului ei de femeie, dominând-o. Dogul își înfipse ghearele sufocat în pielea fină a șalelor ei . Din gura-i larg deschisă se prelingeau peste spatele femeii șiroaie de bale, iar mișcările lui tot mai ritmice îi trimiteau miriade de săgeți, după care în corpul femeii se răspândi parcă o stare de ușurare , o eliberare trupească după atâțea ani zbuciumați ai vieții. Ochii dogului o priveau cu gingășie și căldură. Se lungi în mijlocul odăii ,dar când femeia, tulburată încă, se întinse , goală , în așternut, își culcă capul mare și negru ca dohotul peste sânii ei vlăguiți , relaxați , aliniindu-se lângă corpul dulce , întins pe canapea. Dezmeticindu-se , sufletul Feliciei prinse a se zbate ca o gazelă în ghearele necruțătoare ale tigrului din savană. În toată firea izbucni un scâncet nevinovat de femeie, și tot atunci câinele ,parcă simțindu-i starea, continuă să-i mângâie locurile vulnerabile, care spărgeau căile luminoase și nesecate către izvorul plăcerilor, pe care îl poate regăsi o fire încă plină de rodul și dorințele dragostei. Lipsită deja de orice voință , fără a se mai împotrivi , se dădu pradă valurilor oceanice de păcate și satisfacții.
" Acesta e universul omului, gândi ea. Din vinovăția noastră egoistă , uneori stăvilim cu Morala calea spre norocul ce-i dat să-l avem de la natură, de la Dumnezeu. Bine-a zis cine-a zis: " Omul trăiește o viață, dar o trăiește ... în fiecare zi. "
Într-un târziu, Felicia aprinse făclia lumânării și până în zori urmări mișcările lenoase ale dogului, ce stătea alungit pe covorul moale din preajma patului , cu ochii închiși și capul măran pe labe. Totul în viața ei luă o altă întorsătură. Dintr-un cufăraș uitat scoase bijuteriile și le prinse la gâtul câinelui. Îi confecționă din pufoaica soțului un fel de plastron , pe care i-l îmbrăca atunci când ieșeau la plimbare prin curte în diminețile friguroase. Aristid deveni blând , mai puțin capricios, dar și mai gelos ca înainte. Nu se mai abătea către cățelele vagabonde care-i ieșeau înainte și lătra nervos
când vreun bărbat cerca să lege capăt de vorbă cu Felicia. Dacă se așeza la masă , lua seama ca stăpâna să nu rămână flămândă, iat când se potrivea, în orele de seară, intrau amândoi în baie... Până spre mijlocul primăverii Felicia a început să se obișnuiască cu
lumea ei tainică. Numai în străfundurile cugetului avea presimțirea unei fatalități cu o mare putere. Un vofor rău putea veni pe neașteptate să-i divulge toate păcatele , să-i răpească cu vârtejurile lui patima sălbatică... Într-o seară de mai, veni în vizită nepotul
Stelea. Era împăcat în haine scumpe , la gât purta un lănțișor gros de aur, pe deget un inel mare. Pileag, el urmări cu atenție dogul ce purta botniță frumoasă, apoi dădu Feliciei un șmoiog de dolari, zicându-i cu un ton pizmătareț:
-- Conacul la Ineasca e gata iar Aristid trebuie să-l păzească... Felicia simți că parchetul sub ea prinse să se cutremure. I se întunecă în fața ochilor , totul fu învăluit într-o ceață neagră, buzele-i abia strecurară cuvintele tremurânde:
-- Aristid e al meu... Luați banii iștea înapoi..El, Aristid, e al meu și n-o să vrea...
Stelea , unul din capii autorităților interlope din oraș, nu obișnuia ca cineva să i se opună vrerii lui. Acel copil cuminte ,deodată făcu niște gesturi de fraier cu mâna în care ținea un revolver negru, cu șeava lungă și se răsti la mătușă:
-- Þi-am plătit pentru trudă! Și-apoi hoitul dumitale nu are nevoie la cimitir de bodyguard...
Muți speriată, că uite , curând Stelea o va lipsi de Aristid. Câinele însă prinse a lătra furios la oaspete și Felicia abia de izbuti să-l stăpânească în lesă. Nepotul țâșni ca o furtună afară, iar dogul se aruncă din urma lui cu labele dinainte oprindu-se în ușa închisă. Lătra cu gura larg deschisă, slobozind balele-i printre incisivii fioroși. Pașii ropotitori ai lui Stelea se auziră până în josul scărilor și Felicia , descumpănită , îi urmări de după perdele cum urcă în "Mercedes"-ul negru , luxos, comunicând cu cineva prin telefonul mobil.
A doua zi , telefonă cumnata, năpustindu-se asupra ei cu vorba:
--- Ne-am înțeles de la bun început, femeie. Ai obraz. Stelică nu-și poate găsi astâmpărul și mă tem să nu-ți facă ceva rău. Mai bine i-a potaia și du-o la Ineasca... Îți dăm răgaz o zi și o noapte...
Cîteva zile telefonul tăcu, apoi într-o seară Styelea îi ordonă insistent din stradă la telefonul mobil ca să i-l dea pe Aristid, ori chiar ea, acum, să-l ducă la Ineasca. I se oferă transport încolo și-napoi...
-- Niciodată! strigă dânsa speriată în receptor, urmărind " Mercedes"-ul din curte , la portierele căruia stăteau vreo trei duduițe, îmbrăcate extravagant, așteptând curioase să admire frumusețea dogului. Ce mi-a rămas mie de la viață, nepoate? Altă mângâiere n-am. Fie-ți milă !
-- Þi-ajunge cât te-ai bălăcit în liniște și plăcere, în vreme ce uncheșul putrezește! Lasă aer curat celora care trebuie să-l respire... Cât o să mai aștept răspunsul dumitale!? Crapă răbdăul!!!
Avalanșa de insulte îi stârni lacrimile , apoi izbucni într-un plâns cu hohote. Inima părea să-i spargă pieptul și să plece într-o beznă infinită.Aristid, observându-le, simțindu-le pe toate, se declanșă. Rupea furios perdelele, sfâșia încălțămintea și se izbea înnebunit în ușă ca să i se deschidă. Felicia rămânea absentă în cămară, ascultând cu tremurici în spate insultele grosolane ale lui Stelea și hohotele vesele ale fetelor la telefon. Câinele făce rotocoale, căutând ieșirea și tot lovind cu labele cleampa zăvorului care , deodată , căzu , ușa se întredeschise și dogul, săgetător, ca un leu flămând, zbură peste scări ca să nimerească în curtea plină de lume în jurul răzoarelor de flori.
-- Îna-a-po-oi! strigă de-și sfărâmă vocea Felicia.
Aristid se izbi cu tot corpul în limuzina de la colțul clădirii, cu parbrizul întunecat. Roțile mașinii lăsară pe oglinda asfaltului urme de derapaj.
Surprins , cu mâinile tremurânde, Stelea scăpă telefonul mobil, porni învălmășit motorul, apoi scoase pistolul din toc, dar se reținu. Duduițele abea reușiră se se scufunde după portierele limuzinei.Lumea urmărea înțepenită furia bestială a câinelui, care trecea dintr-o parte în alta , lovind cu labele peste metalul sunător al
automobilului strălucitor, lunecos. Mașina porni încet. Chemările insistente, neliniștite ale Feliciei , care ieșise în curte , nu mai aveau nici un efect asupra lui. Aristid sărea furios, încercând să muște din corpul "Mercedes"-ului. Făcând un salt acrobatic, se pomeni pe capotă, desfăcând larg picioarele, lătrând sălbatec la șofer. Scrâșnind strident cu roțile pe asfalt , mașina puternică o luă brusc din loc, manevră câteva viraje. Câinele mârâi, negru ca tăciunele , la lumina felinarelor de stradă , dezechilibrat, apoi deodată lunecă peste capotă și nimeri sub roțile dinainte. Limuzina trecu îndată peste trupul lui...
De cum lătratul lui Aristid amuți , "Mercedes"-ul o luă într-o goană nebună pe aleea străjuită de plopii de puf alb și dispăru după colțul cartierului , acoperit de vălurile mirositoare ale serii de primăvară. Lățit la pământ, dogul mai răsufla încă. Felicia se aplecă, asupra lui, îi luă capul mare în brațe și prinse a plânge amarnic, strecurând printre sughițuri , cu voce înfundată:
-- Nu muri , dragule! Nu trebuie să mori!..
Aristid o privi cu ochii însângerați, muribunzi. Ea se văzu în lumina pupilelor mari , scânteietoare , care purtau pecetea jalei și compătimirii. Animalul mai încercă să-i lingă fața îndurerată și își dădu duhul...
L-a îngropat la o margine de oraș, mai la vale de cimitir, sădindu-i un salcâm la căpătâi. Din acea zi Felicia simți că i-au fost răpite toate plăcerile pe care poate să le aibă în viață sufletul, ființa unei femei. A fost ultimul val de fericire pe care i l-a dăruit destinul și pe care cu atâta neglijență i l-au răpit oamenii. O voce abia auzită o urmărea din unghere, condamnând-o , fără pic de genă: " Ai vrut mai multe plăceri decât poate să-ți ofere soarta?.. Cum de ai cutezat, cum de ai îndrăznit să ignorezi Morala semenilor tăi ?.." Și la toate frământările nu afla nici o explicație. Totul rămânea o taină pe care , oricât de mult se chinuia s-o dezlege la lumina făcliei de lumânare, ea se ascundea , se ascundea în vâltoatea nemiloasă, necruțătoare a vremii.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!