PE INSULA ȘERPILOR SIRENELE CÂNTÂ ROMÂNEȘTE

Copiilor mei Petrică și Ilenuța

Gheorghe Popovici, care toată viața rătăcise prin închisorile rusești ce împânzesc piscurile Uralului de Nord, stătea ore în șir la poartă rezemat în coate, ba privind cu tristețe ramura nucului puternic de la căpătâiul mormântului unde-și dormea somnul de veci soția, ba admirând frumusețea păsărilor cu zborul lor măreț pe care a visat să-l revadă toți anii de detenție. Trecutul i se învâlvora tulburându-l, dar conchise cu amărăciune că, oricât l-ar dojeni sora și ceilalți consăteni, nu mai poate schimba nimic. Chiar Dumnezeu, care este atotputernic față de prezent și viitor, n-are nici o putere de a schimba trecutul omului.
După absolvirea Universității , fiu de țăran plin de ambiții și elan, se căsătorise cu o fată din Bănești, pe cât de frumoasă și drăgălașă, pe atât de bolnăviciosă. La numai cinci luni de la nașterea fiului Anatol, într-o zi de hram, muri în tinda casei, pe brațele lui.. A înmormântat-o în cimitirul vechi din dealul Călugărului, a sădit la căpătâiul ei un nuc și toată viața a avut în fața ochilor movilița de sub ramura copacului. Decesul soției îl descumpăni și câțiva ani n-avu grijă de gospodărie, lăsând-o de izbeliște. Marea lui grijă era feciorul, căruia vroia să-i dea o educație aleasă, să-l învețe toate
câte le știa și le putea. N-a cutezat să se recăsătorească . Revenindu-și din coșmarul tinereții se părea că toate trebuie să-i meargă bine, dacă nu dădea peste el pasiunea pentru politică.Un grup de colegi universitari, rămași cu serviciul la Chișinău, l-au atras în sfera intereselor lor de a lupta ilegal contra politicii coloniale de rusificare masivă. Îi plăcură ideile prietenilor și își spuse că viața n-are rost dacă nu arzi ca o făclie pentru dreptatea poporului tău umilit și batjocorit de către cotropitorii ruși.Le explică țăranilor că Moldova este pământ românesc și că trebuie de luptat ca să fie retrocedat țării noasrte, România. La prelegerile lui, le vorbea elevilor despre Bucovina de Nord și Sudul basarabiei, despre Insula Șerpilor din Marea Neagră...
-- Noi, românii din Moldova, de aproape două secole, spunea el sântem rupți de matca românească, suntem supuși unui adevărat genocid , călcați în picioare de slavi, dar nu opunem nici o rezistență bestialității cotropitorilor. Nici lumea latină n-are grijă de noi. Sântem ostatici ai lumii civilizate. Poate de aceea nu ne vede, nu ne știe, nu ne respectă Europa, că nu suntem capabili a opune o rezistență cât de cât. Misiunea generației noastre e de a începe marea, grandioasa bătălie contra colosului de la răsărit, pentru obținerea Reîntregirii... Cuvintele lui sunau solemn, clar, de parcă erau citite de la tribuna congresului PCUS.
Feciorul Anatol creștea, sub aceste cuvinte, isteț și ingenios. Încă de pe când nici nu învăța la școală se interesa despre epoga glorioasă a lui Ștefan cel Mare, Burebista, Decebal. Dacă țl întreba cine-i este idealul vieții, spunea nestingherit că dorește să devină marinar la unul din porturile Basarabiei la Marea Neagră... Cu aceste idei feciorul și termină clasele primare. Dar într-o dimineață patru agenți ai KGB-ului trecură pragul școlii din Ineasca și în văzul tuturora, semănând panică, îl încătușară,
luându-l sub arest. Duba neagră aștepta la poarta cu vișinii dați în floare, în privirile curioase,înspăimântate al școlarilor... Pedagogii ce nutreau aceleași idei au fost concediați, transferați la alte școli, înlocuiți cu alții loiali regimului, care, de regulă,
vorbeau pocit limba maternă și nimiceau în sufletele elevilor tot ce era legat de adevărata istorie națională. Ba chiar istoria Moldovei a fost pentru o vreme suspendată. În timp ce tată-său se afla în penitenciarul securității din Chișinău, Anatol a fost transferat la școala specială, cu predare în limba rusă, din Soloneț. Tânjind după tatăl său, așteptându-l să vină să-l ia acasă, la vârsta de numai unsprezece ani, suferea cumplit. Adeseori se rezima de fardul din cărămidă albă, înalt și privea îndelung prin crăpăturile mici, lungul zariștii,la drumul care venea din depărtări. Camarazii deaicea
erau majoritatea cu anticidente penale, aduși de la sala de triere, își permiteau să-l obijduiască ,îl băteau făr nici un temei,și mereu umbla cu ochii plânși, fără ca cineva să-l întrebe dacă are sau nu nevoie de o susținere.Își pierdea timpul prin bibliotecă, sala de lectură, medita în sinea lui.Îndrăgise harta,geografia și dacă semenii lui stăteau nemișcați ore întregi la tabla de șah, dânsul urmărea atent harta politică a lumii, călătorind imaginar spre țărmuri necunoscute ale tuturor continentelor. dar timpul trecea. Anatol creștea și, în timpul cât părintele a stat la închisoare, s-a deprins cu școala rusă și cu noii pedagogi. era deja convins că românii și moldovenii vorbesc limbi diferite și constituie popoare străine prin origine și istorie unul față de altul. Limba moldovenilor, ziceau ei, este de origine slavă, iar cea română-- de origine latină! Moldova dintre Nistru și Prut în decursul istoriei, a trecut prin mari cataclisme și numai Rusia, eliberând-o, a ajutat-o să progreseze, să prospere, să renască...Dascălii școlii speciale, de la tribune, tocmai le săreau balile, fiind convinși că plaiul mioritic, să nu fi venit tancurile eliberatoare în "40, basarabia cu siguranță cobora pentru multe secole în haos și beznă...
Așa trecură anii. După ispășirea pedepsei pentru naționalism în catacombele închisorilor rusești, Gheorghe Popovici se întoarse la Ineasca. Veni după o depărtare de ani, când mulți oameni ai mahalei între timp decedase. Se ridicase pe locul celor vechi și demolate, case mari,luminoae și altă generație de săteni erau acuma de frunte.
Părintele a rămas surprins, când nu-și recunoștea feciorul, ascultându-i cum își exprimă concepția sa politică față de problemele stringente ale neamului.Anatol vorbea cu preponderență rusește sau cu un accent bine pronunțat, confunda mereu cuvinetele.
--Ce-i cu tine, fecioraș?
--Nimic deosebit, papașa! răspunse Anatol cu fruntea apăsată spre pământ.Așa vospitane am căpătat cât ai stat la tiurma.
Auzindu-i graiul pocit, sufletul părintelui se umplu de amărăciune...
Cunoștea vinovatul tuturor releleor, dar n-avea cum să-l pedepsească. El era încă foarte puternic, cu autoritate menținută cu bâtca mare a culturii într-o mână și cu bomba atomică în cealaltă,pe cea mai mare suprafață a pământului.Deprinsese din locurile de detenție să citească postulatele biblâice, a doua după sfânta scriptură era istoria Românilor, din care cerca mereu să-i citească și să-i dea învățăminte feciorului. Acolo căpătase adevărata credință în Dumnezeu.Vreo doi ani a fost într-o stare de stres; simțindu-se umilit, neocrotit și singuratec.Apoi a fost întâlnirea lui cu Dumnezeu,înțelegând că omul oriunde nu s-ar afla - în oricare împrejurări nu este singur.Lângă el se află duhul sfânt...
Nu gândise că reîntors acasă,feciorul îi va crea probleme atât de mari.Anatol tot mai insistent începu să-l învinuiască, că trecutul lui i-a creat mari discomforturi. Nu poate nicidecum să se angajeze marinar pe o corabie transoceanică de pescuit.De îndată ce prezintă documentele, securitatea îl depistează că taică-său a fost judecat pentru politică...
Gheorghe a încercat să-și dumirească feciorul, dar, negăsind înțelegere, căuta alinare în pahar. Avea grijă de cu toamnă să umple poloboacele. Cobora în beci și, vorbind de unul singur, parcă făcând instrucție cu butoaiele, se îmbăta criță. Ieșea apoi în mijlocul ogrăzii, anina pufoaica adusă din pușcărie în ramura nucului de lângă cuptoraș și începea a o bombarda cu bulgări scormoniți din caldarâmul ogrăzii. Înjura și plângea cu sughițuri ca un copil pînă cădea mort de oboseală, adormind unde se nimerea. Revenindu-și asculta tăcut dojana fiului care-l învinuia mereu că din pricina concepțiilor politice ostile n-are nici o trecere în viață.Peste tot are numai restricții și
obstacole, de parcă este un cetățean de categorie inferioară față de ceilalți. Băiatul se făcuse lat în spate, purta mustăți groase, o alunică mășcată lipită de pleoapa ochiului stâng îi dădea o privire puțin încruțișată, dar severă, iar când vorbea, vocea-i de bas îți
provoca o ușoară senzație de intimidare.Da, copiii sunt pentru părinți cei mai severi judecători la bătrânețe, cugeta în sine Gheorghe. Totuși, mai cerca uneori să-i citească vreo frază din Istoria românilor, amintindu-i că pe timpuri, în copilărie, fusese un ascultător pasionat al narațiunilor despre vitejiile strămoșilor noștri.
-- Cu românii dumitale mi-ai stricat cariera, ținea morțiș Anatol. Du-te și declară organelor că te-ai lăsat de politică, precum ți-au propus nu odată... atunci mi-oi aranja și eu viața ca lumea, chiar n-ai înțeles, dumneata că noi, moldovenii, avem o țară mare...
-- Care e țara ta, băiete ?
-- Oare nu avem o țară comună…? făcea nedumirit băiatul într-o clipă de ezitare. De la Prut până la Pacific... Eu altceva vroiam să spun. Dejeaba urlăm peste tot că ne trebuie Patrie. Sântem o turmă de oi, dar nu popor. Cui nu-i lene vine și ne ocupă și ne împărțește, iar noi, unde ne scuipă în suflet - lingem! Sântem o nație care nu merităm stima și respectul în fața altor popoare pline de demnitate. Eu, nu vreau nici să aud de politică, de români, nici de gândurile matale, tată. Oare nu-ți dai seama că vrei să șoptești povețe în timpul când în jur se dezlănțuie furtuna.Degeaba de strădui. Degeaba.Când o să înțelegi?..Noi n-am avut niciând Patrie și tot ce nutrești mata, teoretic este un miracol...
Lui Gheorghe i se împăienjeneau ochii de lacrimi. La auzul unor asemenea vorbe el se dezlănțui de cătușele răbdării.Venise chiar acum de la crama lui Faur de după Vii și avea priviri ingectate, ca de taur doborât.
-- Mi-am schimbat actele stării civile, zise deodată feciorul. Și te rog să nu te mai amesteci în viața mea. Nu mai sunt "Popovici", ci "Popov", iar în buletinul de identitate am acceptat să fiu rus de naționalitate.
-- De ce ai făcut aceasta ?
-- Pentru a mmă putea angaja la Odessa pe o navă de pescuit transoceanică.
Nu reuși Anatol să-și termine explicațiile, când un urlet de fiară îl făcu să tresară. Se dădu îndărăt, împiedicându-se de niște boarfe împrăștiate prin mijlocul ogrăzii.
-- Degeaba te-am născut, țâncule ! strigă taică-său. Fac caltaboș din mațul tău spurcat. Ai ridicat mâna contra legilor venite de la Dumnezeu care a hărăzit fiecărui neam o țară a sa.
-- Toți pârnăiașii devin mari credincioși după zăbrele, zise Anatol hăbăuc. Și să mă lași în pace cu românii dumitale.Toată lumea le zic țiganii Europei și mai murdară țară ca a lor nu găsești nicăieri...
Tatăl său își ieși din echilibru. Făcu spre el un salt de felină și-l apucă tot atunci de beregată, izbindu-l puternic de tulpina nucului.Îl lovea cu o furie cumplită cu pumnii și picoarele unde se nimerea.
-- Te omo-o-o-or! Unde-i toporul, oameni buni!?.
Nimeni dintre măhălenii care priveau scena printre nuielele gardului nu se încumeta să se amestece. Numai soră-sa veni speriată să-l înșface cu mâinile-i puternice:
-- Ai căpiat, nebunule!!! Þine-ți mintea în ocol. Apoi îi ordonă nepotului : Fugi, c-o să te omoare cu adevărat. Ia-o și pleacă unde te-or duce ochii!"
Anatol se ridică greoi, împletucindu-și picioarele, dar nu reuși să iasă din ogradă când simți vîjîind pe alături de tâmplă bărdiîa ce se izbi zgomotos cu tăiușul în poartă.
-- În numele Domnului te rog! mai țipă odată femeia înmărmurită de
groază. După ce feciorul dispăru, două lacrimi mari se prelinseră pe fața lui Gheorghe Popovici, lunecând în brazdele adânci de la colțurile gurii, ezitând un pic pe bărbie, ca să cadă pe palmele lui bătătorite, uitate pe genunchi...
***
Toată noaptea Anatol stătu ascuns în hățișurile de salcâm din dealul Lipăgăului. Îi era frig, îi ardea sufletul ca jăratecul,tot corpul îi era năsădit. Numai dinspre cimitirul vechi, unde era mormântul mamei, cu nucul înverzit la căpătâi,de unde adia o alinare ușoară,pe cerul senin sclipeau înfrigurate două steluțe.Îl străpungea un dor, dar și mai mare îi era durerea de halul în care ajunsese, încât hotărâse ferm să părăsească baștina și iluziile care-l măcinau zile și nopți nedormite.Pentru prima oară de când se știa pe fața pământului,începu să se frământe,întrebându-se în sinea sa: de ce i-a trezit atâta furie și urmă comportamentul lui, în inima părintelui.Cerca să se întrebe, să găsească răspuns, dar clipele se depănau lent, ca și plutirea răcelei înmiresmate peste satul ademenit de somn.Dimineața trecu pe la Ionel Târsână, prietenul său de copilărie, împrumută niște bani și-l rugă să-l repadă cu mașina până la răscrucea de lângă cafeneaua "Ciocârlia", de unde o luă cu un camion de ocazie spre Chișinău. O indiferență totală pusese stăpânire pe el. Nu i-a păsat nici de mătușă, nici de taică-său pe care îl zări în dimineața ceea în ogradă aplecat asupra unei valize negre ca smoala, de unde avea obiceiul să scotă Biblia sau Istoria românilor pentru a citi cu atenție sau a face pe marginea cărților niște notițe cu creionul. La Chișinău înnoptă la gară. Oamenii din jur erau ajitați. Rușii declanșaseră războiul antiromânesc în Transnistria și Tighina, găgăuzii se îndrăciseră în "autonomia" lor. Toți erau în forfotă și clocot, revoltați că Moldova e pusă iarăși pe cântarul istoriei de către străini, toți veneticii vor să rupă teritorii din trupul ei, ca și cânii dintr-o buncată delicioasă.Pe străzi și în piețe se desfășurau mitinguri de protest contra banditismului rusofon, din când în când poliția făcea drum limuzinelor luxoase în care circulau mesagerii, diriguitori de la Ankara și Moscova.Iar dregătorii autohtoni, în loc să iasă în avanscenă cu mândria națională,făceau în fața lor adânci temenele,parcă rușinăndu-se că i-au pus în situații când vin să se roage cu bâta la spate,cerând ceia ce nu le aparținuse nicicând.Se hotăra totul la nivel înalt, iar cei care stăteau în piețele orașului, sperau că patriotismul lor este orientat spre consolidarea mândriei naționale de neam și de țară... A lucrat câteva zile la descărcatul vagoanelor și din banii agonisiți porni într-o doară spre Cetatea Albă, sperând că acolo o să-și poată realiza mai ușor visul dintotdeauna - să devină marinar. Ajunse în orașul de la gurile Nistrului la un miez de noapte, însă avuse noroc, căci nimerise fără multe căutări în gazdă la un bătrân pe nume Petru, care locuia într-o casă cu două odăi, în vecinătatea cetății.A doua zi ieși în orășel să admire limanul și la cetate se pomeni în mijlocul unui grup de turiști japonezi,care filamu înarmați cu camere de luat vederi zidurile ruinate și turnurile din preajma veceului obștesc, ce-și avea locașul în schitul unui fost domnitor moldovean... Ghidul povestea istoria cetății fondată de...ucraineni pe pământul străbun al...Ukrainei. Cineva îndrăznise să întrebe dacă Cetatea Albă mai păstrează urmele lui Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, dar ghidul se încreți nedumirit și cu mină caraghioasă mormăi:
-- Moldovenii n-au nimic comun cu istoria orașului.La o perioadă a istoriei, ei au cucerit cetatea...
Se întâmplă că moș Petru, un bărbat scund, puțin aplecat din umeri, cu obrajii încă rumeni, cărunt, dar având ochi vii cu sprâncene stufoase, care își consacrase viața mării, acum era lucrător în port, mai marele pe hamali. Fusese cândva ajutor de căpitan pe o corabie, dar la vârsta pensionării se îmbolnăvi de inimă și trecu la o muncă mai pe puterile lui. Era un moșneag vesel, încă puternic, deși ochii adeseori i se măcinau în tristețe și nostalgie după vremile tinereții.După o zi de muncă avea să meargă cu Anatol, proaspăt angajat în echipa de hamali, pe terasa barierei, mai mult de dragul discuțiilor decât al băuturii. Într-o seară de septembrie, cu cerul potopit de stele, bătrânul se avântă în mărturisiri legate de frumoasa lui tinerețe:
--Cândva era aici o poveste cu romanțe și flori,iar după ce au venit rușii,dar mai ales au pus stăpânire ukrainenii... Își bat joc de moldoveni cum pot. Ne-au schimbat chiar și originea. Acuma pe mine, m-au trecut fără să știu la naționalitatea lor. Adică, sunt
ucrainenea. Peste tot cer să le vorbești numai limba lor,iar satele moldovenilor din jur, jem de mizeie și sărăcie.E uncolț de lume uitat!
--Parcă înainte n-a fost tot așa? întrebă naiv Anatol.
-- A existat cândva o marină moldovenească, băiete,de mai mare dragul.
Cu porturi basarabene la Marea Neagră. Marea molovenească a fost stihia mea.Dar au venit răufăcătorii și ne-au trunchiat în mod barbar țara cum le-a dorit ramazanul, știind din capul locului că nimeni nu le-a cere socoteală și-i va pedepsi...
-- Ce contează istoria care a fost, zise Anatol cu un vag fior în inimă. Importă ceea ce este acum. Din cauza naționalismului taică-meu a stat la dubală, apoi avea să-mi curme viața... Ard de dor să călătoresc în lume pe o navă oarecare, fără a mă gândi că aparțin unei țări concrete. Marea, oceanul sunt ale tuturora...
-- Nu-i chiar așa, băiete, se încruntă bătrânul. Oriunde s-ar afla, omul trebuie să aibă și să țină la pământul strămoșilor, la Patria sa. Altfel nu se poate.Privește ce fac evreii. După atâțea ani de lipsă de Patrie, ei au găsit-o,poate e cu răni adânci, fără glas, fără ureche, fără priviri - ca un corp schilodit, dar ei o renasc, o fac și mai frumoasă decât a fost, căci e a lor, e mama, e Patria sufletului de neam.Să fim și noi așa de patrioți, ca evreii... Dar care ste Patria mea acum ? exlamă contrariat băiatul. Eu nu simt
că am Patrie sub picioare.
--Patria se simte în sufletul omului și nicidecum sub picoare, băiete.
..Dacă vei avea ocazia să călătorești în larguri, apoi, acolo, în mări și oceane neapărat simți puterea cuvintelor "Þară", " Neam".Adeseori vei plânge cu inima însângerată după baștină.
--Iaca găgăuzii, zici, că sunt venetici pe aceste meleaguri, dar nu se hotărăsc nicidecum să se repatrieze, precum nici rușii.
-- E o poveste aparte.Atât găgăuzii cât și rusofonii, totdeauna șipe veșnicie vor fi aici venetici cu ambiții.Dar ei își vor putea găsi cu adevărat rostul pe pământ, numai dacă își vor regăsi Pământurile străbune, ca să se întoarcă la meleagurile ce le va implanta energia spiritului care va avea justificare pentru cei din nmur și ingeniozitatea umană... Multe seri la rând după discuția aceea bătrânul îi povestea din cele ce știa. Băiatul, dacă la început simțea că asemenea vorbe le-a auzit de la bunul lui părinte, acuma devenea din ce în ce mai convins în justețea și puterea lor.
--Marinarii moldoveni erau curajoși,mărinimoși,plini de veselie, de viață, continua moșul.Dar în "40 ukrainenii au distrus tot ce era al nostru. Ei se consideră,precum am zis, stăpâni la gurile Nistrului de când lumea... Am supravețuit numai datorită iscusinței de a mă camufla cu fraziologie goală pe care dânșii o acceptă. Altfwel nu era chip. Avem pământuri frumoase în basarabia, cu cimitire vechi și noi, care se prefac în humă osemintele strămoșilor noștri. Sânt și ele, cimitirile, osemintele lor, parte a sufletului nostru, dragă Anatol, vorbea bătrânul, fericit că are un ascultător activ. Va veni o zi când le vom recupera, le vom readuce la țara cu munții Carpați și Marea Neagră,pierdută în gurile hrăpărețe, ale Viforului roșu de la Răsărit.
Eu, poate n-am să apuc ziua ceea,dar tu... Tu vei ajunje neapărat. Iar până atunci trebuie să te înfrățești cu marea...
--Numai mata poți să mă ajuți. Poate după ce voi ieși în larguri voi înțelege unele lucruri neînțelese acuma, altfel. Bătrânul se zbuciumă pe la ușile instanțelor, izbutind până la urmă să-l angajeze pe Anatol pe un cargobot în calitate de ucenic la secția de mașini și turbine. Era greu pentru băiat, dar se străduia să nu rămână în urmă de colegii experimentați. Evita cu dârzenie replicile celor care tindeau să-l atragă în discuții politice privind sudul basarabiei. Fără a se adânci în discuții, Anatol - sfătuit de moș Petru - se obișnuia cu serviciul de pe corabia ce staționa de ani de zile,ruginită,acoperită de pete de coral,țn port la reparație. Știa că pe viitor avea să capete accesul de a ieși în mare. Fie pe o corabie ukraineană fie pe una rusească. Avea pașaport cu un nume de familie slav. Dorul de călătorii maritime trezi în el patima cititiului literaturii oceanistice. Înghiți o sumedenie de cărți despre aventuri și călătorii. Își procură o chitară havaneză, învăță să interpreteze melodii latinoamericane. Când avea răgaz, făcea sport la bară și cros la distanțe mari. Și numai într-un colțișor al sufletului său tânjea după Ineasca, după oamenii de acolo, după nucul de la căpătâiul mamei. Tânjea și după tata.
..În portul Cetatea Albă se zvoni că Republica Moldova închiriază un cargobot transoceanic ce urma să plece spre țărmurile Americii Latine, Anatol - la îndemnul bătrânului - înaintă cerere și fu inclus în echipa navei "Dumbrava Roșie".Corabia urma să transporte substanțe eterouleioase în schimbul salpetrului de Chile. În secția de cazangerie mai erau un cecen, un albanez din stepele Bugeacului și doi bucovineni de la Nouăsuliți, care lucraseră anterior marinari în Estonia... Încărcarea navei se tărăgăna din cauza blocadei căilor fierate de către găguzi la Comrat și de rusofoni la Tiraspol...
Căpitanul cargobotului "Dumbrava Roșie" Mihai Movilă era un bărbat înalt, blond, încet și chitit la vorbă.Continua de zor să formeze echipa, sperând că la finele lunii mai să poată ridica ancora. Obliga toată lumea care lucra pe corabie să studieze geografia itinerarului, să cunoască în loimba engleză frazele în care au nevoie marinarii în larguri. Între timp căile ferate se deblocaseră și echiparea era pe sfârșite. Numai moș Petru, căruia Anatol îi devenise atât de apropiat, se chinuia în sine la gândul că-l va pierde pentru cel puțin jumătate de an, cât avea să dureze deplasarea "Dumbrăvii Roșii" în statul Chile.
-- Mă lași singur, dar sunt fericit că am pregătit o nouă generație de marinari moldoveni.Dar cu toate că ești fericit astăzi, să știi că marea nu întotdeauna aduce noroc.
-- După ce-ai văzut toată lumea, zise Anatol cu ironie, vrei să mă dezic de visul meu ? Dar... ce-ar fi să fii și mata inclus în echipă?
-- Am îmbătrânit deja, fața bătrânului la rostirea acestor cuvinte se însenină parcă.Cineva își aduse aminte de el. Înseamnă că el nu mai este chiar bătrân?De bună seamă, ce-ar fi să se întoarcă la prispa de vise?..
A doua zi își puse costumul de marinar și împreună cu Anatol se înfățișă înaintea căpitanului Movilă, care-l ascultă cu bunăvoință.
-- Să alcătuim o marină autohtonă, zise bătrânul. Deocamdată, până vom
pregăti băieți tineri, poate și eu voi fi de folos?
Căpitanultrăgând cu poftă fumul din ciubuc și meditând un timp, îi zise în cele din urmă:
-- Știam eu că un lup de mare n-o să rămână indiferent la renașterea marinei naționale.
Bătrânul a fost angajat matelot, ajutând căpitanul la intense pregătiri pentru plecare în larg.
**
Gheorghe Popovici coborâ la liman și noaptea întreagă își imagină cu nostalgie un drum lung și anevoios, pe care urma să-l parcurgă. Se legănă involuntar în tălăzuirea valurilor cu crestele atinse de licărirea diafană a lunii." O țară e mai frumoasă când își are pământurile întregite", gândi el cu amărăciune, constatând cu surprindere că marea e fermecătoare chiar și atunci când se află sub străini.
Când zorii se luptau deznădăjduiți cu întunericul, trecură pe-alături în direcția portului doi bărbați: unul tânăr, cu mers hotărât, altul aplecat din spate, grăbit să pășească într-un pas cu celălalt.Inima i se strânse de durere, se cutremură și din pieptu-i răbufni o voce chemătoare, fricoasă și tristă:
-- Băiatul tatei, băiat...
-- Tată! aproape strigă Anatol plin de uimire, întorcându-se spre omul care-i stătea în cale și pomenindu-se curând unul în întâmpinarea altuia.
--Hai acasă, băiatul tatei, zise taică-său cu o voce de mucenic. Mâine, poimâine plec la maică-ta și n-o să mai vezi.Iartă-mă, feciorașule,pentru bestialitatea mea...Atunci a intrat în mine un duh rău...Am înțeles că omul trebuie s-ajungă singur la calea lui greșită, singur să se dezmeticească și să caute ieșire...
--Lasă tată, lasă.Au fost așa ca în viața de toate zilele.Lasă... După ce se mai potoliră emoțiile, Anatol făcu un gest spre vaporul ancorat și stăpânit în otgoane la debarcader, pe catargul căruia fâlfâia tricolorul:
-- Azi ieșim în mare...
-- Da...viața ți-a dăruit șansa ca să ai o altă cale decât mine și străduie-te să faci față și să porți cu cinste frumosul tău nume... Alături de părintele de care i se făcu oarecum milă, avea senzația că respiră aerul moale și dulce din câmpiile Ineascăi.
-- Voi fi priceput la cele ce se vor întâmpla După o pauză ce păruse că durase o veșnicie tata repetă iar cu vocea stinsă: -- Iartă-mă, Anatol, pentru tot ce s-a întâmplat. Dacă ai înțeles ceva din chinul vieții mele, te rog... După legea creștinească, la despărțirile mari oamenii își iartă unul altuia păcatele... Să nu uiți de Ineasca, oriunde te vei afla...
"Dumbrava Roșie" își ridică ancora după chindii. Moș Petru, alături de Anatol, care-l flutura tatălui a rămas bun, potrivi să-i spună:
--Ai un tată minunat. Fii îngăduitor, înțelegător și iertător cu el și ia aminte pentru ce și-a trăit viața.
--Pentru mine...C-a s-ajung a trăi bucuria zilei de azi, răspunse Anatol și-l netezi pe umăr, ștergându-și o lacrimă prelinsă pe obraz.
***
Corabia moldovenească își luă avântul din limanul Cuciurganului spre mare.Coborâse deja amurgul, când moș Petru îl chemă pe băiat sus,pe covertă, să-i arate în zare un istm calcaros cu vârfuri de rachete.Era Insula Șerpilor pe care jonglau siluietele uriașe ale antenelor militare de recepție.
--Până la "40 Insula a fost a noastră, a românilor. Acolo unde acum stau rachetele era un cătun de pescari și pescărițe români.Adeseori când treceam prin vecinătate, ne fascina cântecul pescărițelor ce stăteau pe mal cu părul despletit, aidoma unor sirene.Era o priveliște fantastică, mai ales că femeile cântau frumos, românește...Într-o
seară de vară am debarcat mai mulți marinari pe insulă.Acolo erau multe flori, ierburi grase și sălcii pletioase.Cu învoirea părinților am intrat în vorbă cu fetele,și am făcut un joc în mijlocul cătunului, veselindu-ne din suflet.Căpitanul nostru, Gore Viorel, un flăcău din Ardeal,era și el dornic de veselie și ne-a dat voie....Atunci am îndrăgit-o pe Anda, viitoarea mea soție. Cu ea am făcut casă la Cetatea Albă, cu dânsa petreceam cele mai fericite clipe când reveneam acasă din largul mării,unde pescuiam luni întregi. Dar a venit anul 40 și pe insulă s-au instalat grănicerii ruși,deportând toată populația de-acolo.Atunci nu ieram acasă.Nava noastră pescuia sub coastele Sardiniei... Biata Andă atunci s-a hotărât la o aventură care a costat-o viața.Fiind evacuați la Ovidiopol, dânsa, a chitit și într-o noapte a plecat într-o luntre cu părinții, să mai ia ceva din averea casei devastate de cotropitori pe insulă , dar ea nu s-a priceput că acolo s-a instalat o nouă putere, o nouă ordine.Au fost împușcați cu toții. Azi nici nu se știe unde li se află mormintele. Ori de câte ori treceam pe aici lăcrimam ca un copil. Azi revăd aceste locuri după mulți,mulți ani.Am senzația că Anda, acea femeie tânără,mândră,iese în calea mea în chip de sirenă și cântă...cântă românește... O rumoare tânguitoare adia dinspre locul de uscat unde stăteau înfipte în cer vârfurile rachetelor rusești și unde erau înhumate visele și speranțele lui moș Petru. În ochii lui mici sclipiră lacrimi pe care cerca să le șteargă pripit, dar ele șiroiau pe cicatricele obrajilor. De multe ori a făcut demers să viziteze cimitirul de pe insulă, dar de fiecare dată autoritățile ,în chip de santinele al rachetelor strategice îi stăvileau calea. Pentru Anatol totul era nou și neobișnuit.Citea în chipul bătrânului un suflet plin de tânguire , tânguire pe care o simțea și el cu gândul la Ineasca lui, odată cu înaintarea "Dumbrăvii Roșii" în iureșul valurilor.Ajungând spre zori în preajma strâmtorilor ce despart Europa de Asia, pe sub renumitul pod de la Istambul, căpitanul Movilă
evenise mai sever.Ordonase ca marinarii să se abțină de-a eși la proră.Ca să-și mai potolească curiozitatea, Anatol se lipea adesea de hublou, urmărind la trecerea prin Bosfor și Dardanele a crucișătoarelor rusești care pluteau sinistre parcă, pe-alături, fără a da creun semn de amiciție...
După mările Marmara și Rgee, în azuria Mediterană, într-o dimineață înnourată, cargobotul ajunse în strâmtoarea Gibraltar, aruncând obosită ancora în portul Tanger.
--Marea preferă oamenii calmi ca valurile în zilele senine, îl iniție bătrânul în ziua când obținuse permisiunea să coboare pe țărm pentru câteva ore. Să iei aminte la obiceiurile marocanilor din partea locului. Sânt niște oameni frumoși, plin de mândrie,deși cam neobișnuiți...
Au fost împreună la iarmarocul oriental al orașului.La un abator era mare îmbulzeală. Cumpărătorii ieșeau de-acolo cu berbecuți tăiați. Pe un medean o caravană de cămile, străjuite de tuaregi, adusese droburi de sare de la lacul Ciad pe care băștinații le cumpărau cântărindu-le preventiv la terezele.Un băiețel smolit, zdrențuros, ce purta ca toți bărbații turban verde pe cap, se luă din urma lor, cerându-le ceva de pomană.Anatol și-a desprins de la haină insigna, explicându-i micuțului marocan prin semne că este din Republica Moldova. Băiețelul știa toate țările lumii,marinarii cărora poposeau la Tanger, dar de Moldova auzea pentru prima oară.
--Pe vremuri,Moldova era o parte din țara Românească,îl miră pe băiat și mai tare explicațiile lui moș Petre într-o arabă schimonosită.
-- Alah s-o ocrotească, zise băiatul respectuos, împreunând la piept mâinile, făcând o temenea.
Întorcându-se în port, la corabie, bătrânul zise cu vocea-i obosită:
-- În orașele portuare, băștinașii cunosc aproape toate țările lumii. E cunoscută aici și România...
-- Da mai slăbește-mă odată, moș Petru, cu românii dumitale! Doar noi suntem, moldoveni din Moldova și nicidecum români!
***
La patru zile după ce părăsi țărmurile Africii de nord, "Dumbrava Roșie", străbătea cu fălnicie Atlanticul, îndrptându-se spre canalul Panama. În vecinătatea insulelor Azore, presimțind curenții calzi ai Gulfstreamului, comanda era în așteptarea furtunilor frecvente formate în golful Biscaia,frecvente la această latitudine. Ele dezlănțuindu-se
mai apoi, marinarii moldoveni le-au suportat anevoios, dar cu demnitate. Anatol era harnic, silitor,înfrunta greutățile ca un leu, uimind pe toți membrii echipei.Era poate unicul care n-a suferit de boala de mare.Apoi se lăsă o vreme blândă, liniștită. În zori, în întâmpinare apărură corăbii străine. O navă franceză i-a salutat prin semnale convenționale, pe catargul cel mai înalt fâlfâind drapelul țării, iar prin amplificator, o voce triumfa:
-- Vive la France! Que Dieu la sauve!..
Alături de Anatol, cecenul Johar, înțelegător la toate, admira străduințele și frământările băiatului, dar știindu-i atitudinea nihilistă față de neamul său de origine, îi zise:
--Vezi cum își slăvesc oamenii Patria! Patria, fiule, e una dată de la Dumnezeu pentru om.Iar când ți-o răpesc dușmanii socoare că ești în pericol de moarte, iar tu... Pe noi, cecenii, în ultimile secole, rușii au încercat să ne lichideze de pe fața pământului, dar nu le-a reușit. Poporul meu s-a ridicat de la mic la mare împotriva lor și, deatâta ei n au ochi să ne vadă...Cică ei zic:" Un bun cecen e acel mort!"Sântem dați de la Dumnezeu cu un pământ unde am îngropat și trebuie să cinstim străbunii. Oriunde te vei afla, dacă nu ai mândria de țara ta, să știi că trezești bănuială pentru cei din jurul tău. Socoate că ești un om ratat.
--Vorbele acestea m-au obosit din fașă, se oțărâ băiatul, amintindu-și iarăși de ambițiile tatălui atunci, la Ineasca, când mai nu i-a curmat zilele...
--Și dragostea exagerată față de țara ta, e adevărat, uneori aduce și necazuri, zise amicul cecen. Pentru Patrie oamenii suferă cel mai mult în viață,dar cei care suferă mult, mor fericiți.La ceceni,dragostea de țară este strâns legată de păstrarea purității neamului, datinilor, obiceiurilor și cine încearcă a le ignora, oamenii, neapărat îl pedepsesc...Prin vendetă.Cândva, o fată frumosă cu numele Ramila, a încercat să scuipe în fântâna din care se bea apă...Era semeață, frumoasă, glumeață și neascultătoare de povețe.Fără consimțământul părinților, sătenilor,părăsi locurile natale, fugind cu un cazac rus din Budeonovsc.Cazacul venise cu traiul în cecenia de un secol și din tată în fiu,se prea întârzia, uita să plece acasă, de unde a venit. Și iată, când s-a hotărât a se repatria, a luat-o cu el și pe Ramilea. Deci, a plecat duduia cu iubitul în lume, întru vânarea plăcerilor vieții, în Rusia nemărginită, uitând să ceară consâmțământul bătrânilor din aul."Ramila a trădat Patria, conchiseră consângenii. Să fie pedepsită de propria ei familie! Supusă pedepsei "Trandafirul negru"...
Răzbunarea i-au încredințat s-o înfăptuiască fratele ei drept, Ascar. Găsind-o în Rusia s-o pedepsească așa, precum a socoti el de cuviință. Numai să n-o omoare.Și a plecat fratele ei în căutare. După jumătate de an, într-un miez de iarnă, Ascar reapăru în aul . Îi crescuse barbă mare, mustețe, ochii îi erau încruntați și sălbatici ca de vultur de munte.În mijlocul aulului se adunară lume și băiatul, după ce vorbi despre marile lui peregrinări în Rusia, scoase dintr-un pachețel de celofan palma mânii Ramiliei... Locuitorii aulului îi aprobară fapta de răzbunare, iar numele ramilei fu blestemat și supus uitării pentru totdeauna,dânsa nemaiavânt nici un drept de a reveni vreodată în Patrie.
--Ce bestialitate! făcu Anatol.
--Orice răzbunare a trădării de țară este onorabilă, răspunse demn Johar.
***
"Dumbrava Roșie" își continua calea spre America Latină. Marinarii lucrau cu sârg la locurile lor. Bătrânul Petru nu închisese ochii toată vremea, iar când fu înlocuit adormi buștean, sforăind ca un cuptor de locomotivă. Fața lui avea o paloare tristă, suferindă, perii albi parcă i se învinețeau în creșterea lor. Anatol se mai afla sub impresia celor povestite de către amicul cecen. Stătea de planton în cazangerie, cu gândul la starea bătrânului, tot ascultând peripețiile marinariloe cu stagiu îndelungat de aflare prin străini.
Nichifor Obrejanu, colegul de secție, un bărbat josuț, dar lat în spate, cu ochii vii, șmecheroși, pistruiat și cu părul bălai, român de prin părțile Hotinului, fusese cândva angajat pe o corabie comercială în Marea Barenț.Apoi, o vreme, lucrase la o mină de cărbune de pe una din insulele Arhipelagului Spitzbergen, iar când trecu după bani grei pe o platformă norvegiană de extracție a țițeiului în Marea Nordului, împreună cu alți doi români, avu să se întâmple următoarele:
--Când se dezlănțui furtuna pe mare, relată el cu voce meditativă, pe la un miez de noapte, în jur, chiar dacă cerul era împestrițat cu stele, iar printre zdrențele norilor se ivea rușinată luna, nu puteai desluși nimic.Platforma plutitoare fu izbită de un iceberg,
înclinându-se până la valurile negre ca smoala... Atunci am înțeles că suntem alături de stihie numai cu unul bunul Dumnezeu.Ca prin minune eu și cu ceilalți doi pământeni izbutirăm să ne agățăm de vârful ghețarului polar, lăsându-ne duși în voia soartei... După o zi și o noapte în largul Oceanului Înghețat de Nord, eram convinși că pământul este inaccesibil. În jur, cât cuprindeai cu ochii, numai zăpadă, și creste uriașe de ghețari.Ne-am adunat puterile și am pornit la drum, în căutarea salvării, căci numai mișcarea îl scapă pe om de primejdie. Sergiu, confratele de năpastă, n-avea pâsle și îi învălătucisem picioarele în cârpe, ducându-l mai mult în spate eu și Bogdan. Am mers fără hrană și adăpost, până am înțeles că suntem sortiți peirii. Oprindu-ne, ne-am găsit sălașul dupăo stâncăde gheață, în așteptarea sfârșitului. Moartea nu ne părea groaznică. O așteptam ca pe o izbăvire.Mai strașnică este presimțirea imposibilității de-a găsi evitarea ei. Stând așa dezolați, descoperim pe neașteptate că în vecinătate își avea bârlogul un urs alb cât un munte. Avea blana gălbuie și gura roție ca focul. Se mișca greoi, căci era sătul ( alături de el zăcea o focă devorată pe jumătate ). Știam că urșii sătui sânt indiferenți și leneși...
Bogdan scoase pumnalul din centură și cu mișcări precaute, urmărindu-i nările,mișcarea pleaopelor, se apropie de dihania albă.Apucând cușitul cu ambele mâini, tăbărî asupra ursului cu toată puterea, lovindu-l în moalele capului,izbutind să facă salturi în lături pentru a nu fi înșfăcat de ghearele-i puternice. Sânjele țîșni din scăfârlia lui ca din havuz.Ne-am apropiat tustrei, când animala își dăduse duhul, să sorbim vlaga caldă.Bogdan, fiind mai în putere, a jupuit ursul tot atunci, hăbuci blana în trei ca să ne înfășurăm cu ea. Mâncarăm pe săturate carne crudă și ne pornirăm mai departe... Dar știți de ce vroiam mai mult să supraviețuim? Eram tustrei cu gândul la casa noastră, la Moldova și , amintindu-ne de ea, peste obrajii noștri năboiau șiroaie de lacrimi. Visam atunci s-o putem vedea, Moldova, măcar o singură oară,înainte de moarte.Vroiam să murim, dar să fim găsiți,și îngropați la baștină... Pe Sergiu n-am putut să-l salvăm. Dase peste el febra, bîiguia mereu. Înainte de a muri ne-a rugat să-i zicem o doină de-acasă, de la Arțâzul lui natal... L-am îngropat în ghețarii polari,vechi, precum zic savanții,de vreo două mii de ani. Așa e, fraților. Un marinar bătrân ,moldovan de-al nostru, ne spusese că pământul întreg e presărat cu oase de-ale românilor, dar sufletele lor din orișice colț al lumii caută în cele mai grele clipe calea spre glia strămoșească, acasă... După înmormântarea lui Sergiu, când ne așteptam ceilalți sfârșitul, au dat peste noi membrii unei expediții din Argentina.Două elicoptere s-au chinuit jumătate de zi până ne-au ridicat la bordul lor.
***
Străbătând în cinci zile îi în cinci nopți Atlanticul, "Dumbrava Roșie" aruncă ancora în portul Havana. Cuba era în ceață.Mirosea a trestie și citrice.Orașul avea străzi larji,clădiri cu praf de istorie, moderne,apoi avea și cartiere sărăcăcioase, cu stradele înguste , cu alte nuanțe arhitectorale din timpul conchistadorilor. La ușile magazinelor, bodegilor, buriqurilor se întindeau cozi enorme la pâine, însă fețele oamenilor exprimau demnitate.
-- Cubanezii sunt oameni cu totul deosebiți, zise moș Petre, când se plimbau prin oraș cu alți camarazi de pe corabie. Pot să trăiască în cea mai neagră mizerie, numai Patria să le fie liberă, să nu fie dependenți de bogații americani, sau alți colonizatori.Libertatea este cultul lor național. Împreună cu alți confrați Anatol a călătorit până la Finca Vihia, localiltate năvălită de verdeață, miros de pește sărat și freamăt de palmieri. Alături se simțea parcă prezența răscititului Hemingwey.
S-au scăldat în ocean, îi în acea clipă i se făcu un dor nebun de casă, de tatăl său, de nucul rotat de la căpătâiul mamei. Moș Petre, admirând frumusețea din jur, zise zâmbind:
--E totul de la Dumnezeu, deși... mai apropiată sufletului meu este Patria mea, cu Insula Șerpilor. Acolo sirenele cântă românește...
--Hm... surâse Anatol. Dar Ineasca? Unde-i Patria noastră nimeni nu știe cu adevărat...
După ce "Dumbrava Roșie " părăsi Havana,și trecu prin canalul Panama, îndreptându-se spre Polul Sud, Anatol simți suflul iernii. Câteva zile nu ieșise din cazangerie. Era trist, dorul de casă îl măcina tot mai mult. Voia să ierte totul ce s-a întâmplat, să revină la acea văgăună cu ierburi și flori de la Ineasca, la râul Ciulucului șerpuitor din vale, la mireasma serilor de deasupra satului. pentru prima oară un fior îl cutremură și începu să-și închipuie necazurile tătâne-său, care apăra cu dinții tot ce ține de glia strămoșească. Se cutremură oarecum privind în jur și parcă i se făcu rușine de nechibzuința lui copilărească, pe care a dat prilej părintelui să i-o simtă.Era însă târziu. Cargobotul lor era la alt capăt al lumii. Revenind într-o dimineață la proră, urmări împreună cu moș Petru și căpitanul Movilă prin binoclu un portavion american nu departe de Arhipelagul insulelor Galapagos. Portavionul îi salută cu focuri de artificii, iar insulele - cu nemișcarea broaștelor mari țestoase și a coloniilor de yaguane.
-- În ocean nicicând nu te poți simți singur, zise bătrânu, citind în ochii lui Anatol dorul de casă. El e mai bogat și interesant uneori decât uscatul,dar unica diferență, pe care n-o poate echivala nici o putere este că acolo, pe uscat e Patria. --"Dumbrava" noastră e un colț de țară, interveni în discuție căpitanul Movilă. Prea v-ați lăsat pradă tânguielilor și tristeței. Băiate, nu fi trist,adă chitara! Curând se adunară în cerc marinarii și profitând că au o clipă de răgaz,prinse să-i țină hangul lui Anatol:
--La Nistru la mărgioară,
Of și iară of,
Stau flăcăii grămăjioară,
Of și iară of...
Până au staționat în coastele orașului Valparaiso din Chile, unde aveau să descarce marfa, Johar îi ceilalți marinari de neam străin însușise cuvintele și melodia cântecului pe care-l intonau cu toții ca pe un imn. Dinspre capul Horn bătea un vânt tăios și rece. Iarna își făcea mendrele în toată puterea. Ieșind afară la proră, unde ningea, Anatol nicidecum nu înțelegea în care punct al itinerarului parcurs s-a pierdut vara. Din locul ancorării se zăreau vărfurile vinete, împestrițate de ninsoare rară, ale Cordilierilor. Locurile i se păruseră sălbatice și pustii.Abea după o noapte de așteptare "Dumbrava Roșie" primi permisiunea să se instaleze pe platforma de debarcare... La sfărșitul descărcăriilor au fost informați că încărcarea cu salpetru de Chile se amână pentru pentru un termen indefinit din cauza grevelor docherilor. Căpitanul Movilă permise marinarilor să iasă în oraș pentru o zi întreagă.Urbea portuară părea într-o stare de asediu. Peste tot mitinguri, manifestații și cuvântări cu slogane antiguvernamentale. Lăngă clădirea municipalității stăteau soldați înarmați care nu permiteau celor revoltați să se apropie de pragul de marmură roție al edificiului.Mulțimea exaltată chema conducerea la negocieri, iar când edilii orașului se înfățișară înaintea clădirii, din rândul celor adunați zburară în adresa lor vorbe de ocară. Anatol și moș Petru erau gata să se întoarcă în port, când de ei se apropie un moșneguț cui tichie pe cap,alb la cap, care se amestecă în discuție într-o limbă românească impecabilă:
-- Așa e în Chile. Þara aceasta totdeauna trebuie să aibă un nerv activ, o mișcare dinlăuntru pentru a prospera șia progresa înainte. Demnitarii orașului nostru prea s-au întrecut cu măsura. Trebuie puși la respect...
Moș Petru, auzindu-l pe omulean vorbind atât de clar românește, întrebă cu șfichi:
-- Bănuiesc că nu sunteți ambasadorul României în statul Chile?
--M-am născut la Chilia, înainte de război. Când s-au început pogromurile evreești, am fost nevoit să apuc lumea, pentru a mă salva de moarte. Deși totdeauna m-am considerat în inimă român.
--Þiganii, armenii și evreii sânt trei neamuri care s-au împrăștiat peste toate țările lumii, zise moș Petru.Cât de minunat că aici,peste mări și oceane,sunt soli ai limbii noastre.Te-ai deprins cu lumea de-aici?
--Tânguirea după România mă chinuie în fiecare zi. Pe moșneguțul evreu îl chema Iegudin. Ospitalier, i-a invitat în ospeție la el acasă ,pe litoral, nu departe de localitatea Isla Negra. Și-au amintit de tradițiile și cântecele de-acasă.Pe peretele odăii
atârnau covorașe cu ornamente dunărene, și un mic tricolor.
-- E o țară de vis și de dor.Ce păcat că nu voi avea ocazia s-o mai revăd vreodată.Am îmbătrânit și n-am nici bani dar nici sănătate.Unica mea speranță e s-ajung în țara făgăduinței. Israelul mai mult de o mie de ani a fost un pământ cotropit de străin, văduvit pentru evreii din toată lumea, dar oricând a rămas sufletul, durerea și speranța
noastră.Barbarii au răpit, au distrus totul acolo, dar sufletele noastre au rămas întregi. Sufletul evreilor oricând s-a tras la origine.Chiar în clipele cele mai tragere,țara noastră ne-a chemat și ne-a plâns. Ce minunat e atunci, când simți că pe lume ai Patrie!. Patria nu e numai a strămoșilor sau ale contemporanilor unui neam.Ea este mai mult al urmașilor.Ferice de acei oameni care o pot menține și păstra pentru cei care vin după noi. Anatol parcă tresări. "Ca să vezi, gândi el. Totuși, oamenii au dreptate când mor, se jertfesc pentru prosperarea țării lor... În ochii bătrânului evreu licăreau scântei de nădejde când a numit odată numele Patriei sale, Israel, pe care o simțea din fașă dar n-o văzuse niciodată.Pământul făgăduinței îi chema sufletul.
--Ai avut o Patrie, acuma ai alta, iar mâine vei dobândio și pe a treia, zise netacticos băiatul. Care totuși e crezul Dumitale?
--Așa e soarta omului să se zbuciume pe diferite căi întortocheate ale vieții.Dar, ca să mă înțelegi corect...Pentru noi, evreii, e o mare fericire, ca să fii înmormântat în țara strămoșilor.Fiecare om pe pământ are steaua sa, care se cheamă Þară. Þara întotdeauna are nevoie ca fiii ei s-o revendice, s-o ocrotească atunci când e la grea cumpănă să n-o lase de izbeliște. Ca pe un copil gingaș,drăgălaș,curat dar fără ocrotire - neputincios!patria mea dintotdeauna a fost Israelul și de-aceia mă reîntorc la ea peste o mie de ani...
La despărțire bătrânul Petru deveni tăcut, răsufla tot mai greoi. Simțea că prea și-a permis ca să se obosească și la lucru și în discuții.Boala din piept în zilele celea începu să-l supere mai frecvent. Regreta că dânsul nu areo educație și un cult al Patriei ca și semenul său evreu.Atunci i se iscă ardoarea ca ceea ce n-a izbutit el să dobândească în decursul întregului destin, să-i implanteze mai adânc, să-l facă pe Anatol să înțeleagă cu adevărat acest lucru sacru. Și a fost plăcut surprins, parcă îl mai slăbiră durerile corpului, simțind că după întâlnirea avută cu evreul, Anatol își exprima mereu tânguirea după Patria rămasă pe alte locuri mai frumoase decât cele ce
le vedeau acuma în fața ochilor.Gândul îl ducea mereu la taică-său, la dealurile pitorești din preajma casei părintești.
-- Mii dor de tata, mii dor de oamenii de la Ineasca,zise el și lăcrimă.
***
Căpitanul Movilă adună într-o dimineață toată comanda corăbiei și le zise calm:
-- Guvernul chilian dorește să arendeze pentru o săptămână-două corabia noastră.Până se vor face toate investigațiile de-a primi marfa cuvenită.Ne roagă să dăm acordul,pentru a ne încadra în transportul peștelui de pe șalupele care stau ancorate în mijlocul Arhipelagului Cianos.Să transportăm de-acolo peștele la Valparaiso,la combinatul de prelucrare...Altă posibilitate de a evita reținerea nu există.
--Suntem de-acord! răsună aprobarea marinarilor ca la comandă.
--Dacă-i așa, v-o prezint pe domnișoara Lucia Batisti de la Torre, adăugă căpianul, arătând spre o fată smolită, cu păr blond, în ponco alb cu dungi verzi și albastre. A absolvit anul trecut Universitatea "Alexandru Ion Cuza " din Iași. Va fo translatoarea noastră, a tuturor.
Calea spre insulele sudice a fost anevoioasă și neobișnuit de grea. Furtunile cu stropi de ploaie și gheață se dezlănțuiau fără încetare. Marinarii moldoveni munceau fără somn îi răgaz.Poate unica mângâiere era domnișoara care confrunta deopotrivă cu ei greutățile, venind la fiecare în parte, cercând să-i consoleze.În discuția cu Anatol, află
că dânsul iubește poezia, a scos de sub poncio o plachetă de sonete, citindu-i cu deosebită pasiune din Pablo Neruda și Gabriela Mistral. Citea parcă în șoaptă cu intonație deosebită, provocându-i dorul nespus după plaiurile natale, după domnișoara de la Cetatea Albă cu care avuse câteva promenade pe malul nocturn al golfului nistrean. Înțelegea și mai profund ce înseamnă un dor, mai ales dorul de casă.
-- Cât m-am aflat la Iași, am îndrăgit România, ca pe o mamă.E o țară neobișnuit de frumoasă, cu oameni minunați.Vă invidiez că sunteți români... Băiatul vru să-i reproșeze ca de obicei că el nu e român ci moldovean. Numai că un nod i se ridică în gât, făcându-i-se rușine.Iar fata nu-l slăbea din priviri, continuînd să-i vorbească:
-- E o țară frumosă și foarte veche.La Biblia care o am acasă,sunt anexate totdeauna hărțile lumii antice.Acolo,este menționată și patria voastră, a românilor de pretutindeni: România! Anatol , care nu ținuse nicicând în mâini Sfânta scriptură, auzind mărturisirile Luciei că Moldova nu este altceva decât o parte a, vechii Dacii, că acolo locuiesc oameni de un sânge cu latinii , se ului.
-- De-ar mai fi și bătrânul sănătos, zău, că la întoarcere acasă, îmi voi rezerva concediu și am să călătoresc prin întreaga țară pentru a mă convinge dacă e așa, precum ziceți. Numai sănătatea bătrânului Petru îi provoca băiatului mari îngrijorări.Nu se putea astâmpăra vremea cât au ieșit în larg să pescuiască, nici atunci cănd cargobotul "Dumbrava Roșie" reveni în Valparaiso.Lucia măsurându-i tensiunea arterială, făr nici o expolicație, porunci căpitanului să fie chemat medicul de pe mal. Până în de seară, bătrânul a fost internat la spital.
***
Lui Anatol i se permisese în fiecare zi, împreună cu Lucia, să-l viziteze pe bătrânul Petru la spitalul din oraș.Fata era veselă, sociabilă, plină de fermitate.Îi vorbea mereu despre țara ei, despre cauza poporului de jos, care mereu luptă pentru dreptate. Întâlnirile lor îi apropiară. Într-o seară geroasă de iulie, sub smochinul rotat din preajma spitalului s-au sărutat.Îar străzile orașului, chiar și la ora ceea , erau aglomerate de tineri care scandau slogane și cântau frenetic "Venseremos". Când au ajuns în dreptul monumentului ecvestru al lui Miguel de Cervantes y Saavedra, Anatol o apucă de mâna gingașă ca să-i spună:
--Hai cu mine, în Moldova...În drum spre casa mea vei vedea Insula Șerpilor și vei auzi cum cântă sirenele acolo românește... Cuvintele lui parc-o luaseră prin surprindere, dar după o pauză mică îl privi în ochi îngânând:
--Nu pot să-mi las Patria, oricât de greu n-ar fi cu ea.Nu pot, Anatolo!
--Sântem la o vârstă când trebuie să fim hotărâți în alegerea viitorului,Lucia.
--Aici e Patria mea, continuă fata. Patria, din păcate, nu poate fi trasă la sorți.
--Ce-aș mai putea face ca să accepți propunerea mea ?
--Să rămâi tu la Valparaiso.
Vorbele din urmă al fetei răscoli deodată întreaga lui ființă. Într-o clipă înțelesese și aflase răspunsul la o întrebare zbuciumată care-l chinuise viața trăită până atunci.Prin fața ochilor i se perindau dealurile îngemănate ale Ineascăi, nucul de la mormântul mamei, chipul oropsit de vremi al tatei, cocostârcii cu zborul lor falnic de-asupra Ciulucului. Se cufundă parcă într-o mare de tăcere, fără a mai continua vorba cu Lucia.În sfârșit s-au despărțit lăsând între ei o ușoară regretare și părere de rău.
***
"Dumbrava Roșie" se întorcea acasă. Bătrânul Petru încă bolnav fusese adus pe targă și supus îngrijirii medicilor de bord.Mereu se ridica în capul oaselor, tot urmărind prin
ferestruică țărmul de aramă al țării unde fusese de mai multe ori dar de unde pleca acuma pentru totdeauna și-i era scumpă, dragă deoarece era ultima țară pe care o vizitase în viața lui. Sute de oameni au ieșit pe chei să petreacă cargobotul moldovenesc pe catargele căruia fâlfâiau tricolorul.Corabia făcu un marș de-a lungul țărmului împestrițat de lume,salută cu onor minunată țară a lui Neruda și Mistral, ca după ce trecură pe-alături de Isla Negra, unde se zărea casa genialului poet al mărilor, să rămână singură față-n față cu sublimul ocean. Pe cerul Americii Latine, deasupra Anzilor se lăsa înserarea, licăreau stele neobișnuit de mari. Se apropiau tot mai mult
de ecuator, iarna dispăruse iar undeva pe neobservate, căldurile tropicale deveneau tot mai evidente.În serile lungi, după vahtă,Anatol venea la patul de suferințe al lui moș Petru să-i asculte vocea stinsă.Ochii i se adâncise, obrajii i se făceau vineții.Vorbea mereu despre moarte.Că ar vrea să ajungă până la Insula sirenelor românce ca să le audă vocile care i-au mângâiat tinerețea, întrega lui viață. La trecerea prin strâmtoarea Gibraltar, starea lui se agravă considerabil, dar vocea-i continua să fie limpede, clară.Refuza mereu propunerea căpitanului să fie coborât pe țărm, la un spital din Tanger sau Seuta.
--Să n-aveți grijă de mine. Să păstrați mereu, unde veți fi , în oricare parte a lumii, demnitatea țării nioastre, România... L-am cunoscut în tinerețe pe Alexandru Marinescu, cel care l-a uimit chiar pe Hitler și Germania de-atunci. El a știut să sufere și să moară destoinic. Cu capul îinut sus... Ce oameni curajoși se nasc în România și mor în străinătate!
În apele azurii ale Mediteranei aveau presimțirea că sunt deja acasă. Tot mai multe corăbii întâlneau în cale, corăbii care îi salutau cu respect, aflând că pe glob este o țară frumoasă și mândră cu numele Moldova.Corabia moldovenească înainta fără să oprească în porturile aglomerate ale Europei și Africii de Nord.Căpitanul Movilă dorea să ajungă mai curând la clipa când cargobotul cu tricolor pe catarg va atinge țărmul Patriei,simțind mândria că este prioma navă națională ce a făcut o cursă atât de lungă.
--Mi-am trăit traiul cu destoinicie, vorbea bătrânul cuprins de febră. Am văzut, am simțit lumea și mor fericit că am avut norocul să admir stelele de-asupra țării mele atât de chinuite. Am avut o tinerețe frumoasă,cu cea mai frumoasă fată din lume, de pe Insula Șerpilor... Dacă voi muri să mă îngropați pe Insula Șerpilor, lângă fata tinereței mele...
Au fost ultimile cuvinte ale bătrânului, rostite la trecerea prin Bosfor. Era io zi liniștită și înnourată.Marea cu valurile domoale îi mângâia cu un vântuleț călduț, cu adierea mirosului plăcut al Patriei.
..
Corpul neînsuflețit al bătrânului Petru fusese înfășurat în pânza tricolorului și fiecare marinar își luă rămas bun de la el, dându-i onorul ca unui brav semen de-al lor care a acumulat toată experiența vieții. Căpitanul Movilă se adresă administrației de pe Insula Șerpilor, lămurind testamentul bătrânului decedat, dar stăpânii rachetelor strategice, cu vârfurile ascuțite îndreptate spre balcani, îi rspunseră în mod ulimativ că pe acest teritoriu ucrainean nu există loc de cimitire. Morții care se consideră trăini nu pot fi dați pământului Insuklei Șerpilor...
În lumina soartelui crepuscular marea deveni roșie. În vecinătatea Insulei, dinspre care adia o rumoare de tristețe, corpul defunctului marinar fu coborât și dat valurilor . Crestele înspumate îl luară în brațele lor și, spre mirarea tuturora, duceau corpul neînsuflețit, înfășurat în pânza tricolorului, spre țărmul calcaros al Insulei Șerpilor...
-- Totdeauna după moarte sufletele se caută unul pe altul și până la urmă se găsesc.zise căpitanul Movilă. Chiar dacă în calea lor încearcă
să strea minciuna și rachetele atomice...
Pe la miezul nopții "Dumbrava Roșie" se apropia de farul de la Cetatea Albă. Dinspre insula ce rămâsese în imperiul valurilor și întunericului adiau ca prin vis niște voci nostalgice de sirene... Frumoasă , falnică , dar tânguitoare este Marea neagră cu valurile și țărmurile ei răpite de străini. În jocul valurilor ei, își revarsă mereu căldura peste pământul Basarabiei, ducând pe crestele-i înspumate nostalgia și tristețea unui copil rătăcit,care plânge și caută drumul spre mama.Marea ne cheamă întruna să o admirăm, să ne îmbătăm de frumusețea ei și s-o salvăm.Valurile ei vin și se retrag în albia dată de Dumnezeu, cu anii cercând tot mai mult să pătrundă în sufletul strămoșesc plin de mândrie și demnitate al românului pătimit.
***

Gheorghe Popovici s-a stins în așteptarea feciorului, ca făclia unei speranțe neîmplinite. Despre moartea tatălui său Anatol află în clipa când "Dumbrava Roșie" ancoră la Cetatea Albă.Tot atunci porni fără de răgaz spre Ineasca.În calea lui găguzii, rusofonii, care deja făcuseră hotare cu vămi îngrădite cu sârmă ghimpată,cu santinele înarmate, i-au umilit și i-au rănit inima.Înțelegea tot mai mult că taică-său avuse dreptate când își jertfise viața pentru a menține, a păstra ceea ce el,feciorul lui drept, n-a fost în stare să priceapă la vreme.Se simțea umilit din cauza percheziționării minuțioase, sărac și înstrăinat în propria lui țară. Și-a amintit încă o dată, cu lacrimi de durere, vorbele celui care deja își dormea somnul de veci lângă Insula Șerpilor: strâinii pot oricând să izbutească a-i ciopârți, dar sufletul -- niciodată. Vroia să creadă că are dreptate totală. În clipa aceea simți dureros justețea acestul adevăr. Se pomeni singur îi amăgit de unele drumuri parcurse de el în viață.Sufletul lui plângea... Tata fusese înmormântat în cimitirul vechi, lăngă mamă-sa, cu două săptămâni până la întoarcerea lui. Te-a dorit întruna la patul lui de suferințe, îi spuse mătușa despre părintele lui când îl întâlni la marginea satului mătușa Ana. A murit cu numele tău pe buze.Te-a rugat să-i îndeplinești unica lui dorință. Să citești cu atenție cărțile acestea, și-i întinse Istoria românilor și Biblia, iar din ceea ce vei înțelege să-i faci o inscripție pe crucea mormântului. Asta-i tot ce ți-a mai rămas de la el... Stând singur lângă acel cufăraș negru al tatălui, cu acele cărți jerpelite de vreme, Anatol prinse a le răsfoi nerăbdător.Pe filele îngălbenite de vreme, file pe care atât de frecvent le-a citit tatăl
său. Într-un târziu, când venise lângă mormintele părinților la cimitior, el descoperi pe prima pagină a Bibliei, câteva cuvinte scrise de mâna neîndemnatică al tatălui.Erau scrise cu creionul și purta amprenta unei sforțări al unui suflet din gura morții. El le citi de nenumărate ori, până când vocea lui, involuntar,tremurător dădu glas de emoție
"DUMNEZEUL BASARABENILOR PE ACEST PÂMÂNT ESTE ÞARA NOASTRÂ - ROMÂNIA."
Anatol se uită în jur, de parcă se înfricoșa că l-o fi auzit careva ca să-l judece aspru pentru anii ce-au trecut. Ceva mai târziu începu a plânge în voie, fără a se stingheri de ochii celor curioși.
--Aceste cuvinte le vom scrie pe mormântul părinților, îi spuse el mătușii în amurgul serii.