poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 33481 .



O femeie isi cauta ... pantalonii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Inereanu ]

2006-06-29  |     | 



Boris Druță


O FEMEIE ÎȘI CAUTÃ … PANTALONII



ODÃ MEMORIEI NOASTRE

Azi, după ce-au rămas în urmă bătăliile scrutinului, inimile noastre bat mai aprig decât pompele de pompat vinul în butoaie la Cricova. Suntem siguri pe ziua de mâine, știind că ne-am pricopsit cu un nou voievod în tronul Cetății de scaun. Nu ne-a mai rămas decât să aducem urbea și localitățile noastre în ordine, spălând stâlpii de pe marginile drumurilor de afișurile ex-candidaților, ale căror zdrențe mai fâlfâie în bătaia vântului, hăulind a sărăcie. Până mai ieri, ei ne priveau, zâmbăreți, de pe toți stâlpii și mai toate gardurile, în ipostaze de bunei și bunicuțe care-și țin pe brațe nepoțeii ori stând de vorbă cu mama lor la un burlui de vin și un clit de plăcinte terfoase. Iar la Ineasca un candidat la președinție a expus pe un stâlp un placat mare, unde era fotografiat el cu soția lui în pat, convingând țăranii de-aici cât de fidel este în viața conjugală. Și deși candidatul cu pricina n-a învins, stâlpul a rămas curat, deoarece, chiar a doua zi după alegeri, moș lon Croitorul și-a înfrumusețat cotețul cu acea istorică imagine.
Oricum, am ajuns cu toții la limanul hotărârilor decisive. Având spirit inventativ, considerând că societatea de azi are un viitor care constituie o revoluție a reformelor, întru susținerea elanului dictat de noul voievod, vin și eu cu o propunere concretă.
Sunteți martori oculari cum prin orașe și sate mai stau și azi cățărate pe postamente monumente ale unor persoane care ne onorează... cu rămășițele trecutului. Pe unele dintre ele, este adevărat, cu otgoane și tancuri, le-am dat jos și îngropat în râpa de la Budăi, iar o parte am decis să le lăsăm locului, pentru a nu strica arhitectura orașului, deși locatarii mai simt unele dificultăți din cauza lor. Ce bine-ar fi, bunăoară, ca în loc de cal, lui Grigore Kotovski să i se pună o iapă. De ce? Fiindcă lucrătorii poliției rutiere nu o dată mi s-au plâns că un răufăcător (descendent al marelui tâlhar) a nichelat "sferele" cabalinului și atunci când bate soarele dinspre amiază, scânteierile reflectate de elementele respective ale monumentului ecvestru stânjenează circulația, orbind șoferii. Ca monumentul cu pricina sâ mai corespundă cerințelor zilelor de azi, ar fi nimerit ca în jurul lui să fie amplasate busturile tuturor hoților în lege, drept simbol că trăim o viață fericită, despre care nu o dată au visat bărboșii revoluționari de la începutul secolului, meditând mereu în cafenelele din Londra și Geneva.
Apropo, de acei revoluționari, monumentele cărora au fost duse noaptea la Expoziția realizărilor revoluționare. Oare n-ar fi mai potrivit ca pe Volodea Lenin, pentru a da un colorit moldovenesc geniului proletariatului, să-1 îmbrăcăm într-o putoaica, sa-i punem pe cap o ușanca, lar m spate sa-i mai punem și o mașină de stropit vița de vie?
Monumentul lui Pușkin așijderi are nevoie de o concretizare artistică. Gândesc că ar fi să amplasăm în jurul bustului din Grâdina Publică o exotică șatră țigănească, cu un bulibașă altoit în preajmă. Ceea ce ar confirma geniul lui de lăieș, care cu atâta "dragoste" i-a ponegrit pe localnici în opera lui nemuritoare...
0 radicală modificare necesită monumentul eroilor comsomoliști, ce și-au jertfit viața prin parcuri și boschete, cu sindrofii, garmoște și cântece revoluționare la instaurarea Puterii Sovietice în ținut, dar mai ales la urgentarea sosirii tancurilor rusești să ne elibereze mănosul nostru meleag.
Tinerei, care parca stnga ceva, sa i se mlocuiasca mana in care ține făclia cu una întinsă către cei care trec prin piață. Atunci monumentul cu pricina ar simboliza armata actuală de cerșetori, care ne invadează tot mai mult străzile și bulevardele urbei. Doar anume acest contingent constituie strategia existenței noastre de azi și de mâine, iar noi avem marea mismne ca sa-i imortalizam in acest gen al artei.
La Ciocana Nouă m-am gândit c-ar fi minunat să amplasăm, pe cel mai înalt pisc, un monument al răpitorilor de automo-bile, care să înfățișeze, în stilul lui Grig Kotovski, un june bandițel călare pe un "Mercedes^ Pentru ca toți proprietarii de mijloace auto care au pătimit să-1 privească cu admirație și veșnică speranță că brava noastră poliție va contribui după somnul ei letargic, la restituirea pagubei de cândva.
Este știut că bieții noștri cotași au rămas fără de tehnică agricolă, aceasta fiind furată de actualii boieri ai satelor. N-ar fi bine dar ca toate tancurile, care mai stau astăzi cocoțate pe vârfuri de dealuri, la rascruci de drumuri, unde tinerii însurăței mai depun flori, să fie date jos și înhămate la pluguri pentru aratul ogoarelor?
Consider că propunerile mele vor fi câtuși de puțin luate în considerație de voievodul nostru, de noua conducere, care, aburcatâ în fotolii, s-a apucat să-i mai jupoaie, pe toți pe un cap, de câte-un rând de piele, că poate vânzând-o la un preț mai bun, să achite pensii, salarii și să-i rămână și ei ceva comision. Asta-i, cu noile reforme, cu noul progres.
...Incep să văd clar imaginea unui nou monument, amplasat poate chiar în locul celor doi bărboși din fața actualului parlament: un țăran înhămat la un plug de lemn, despuiat de șapte piei, rămas numai în oase și carne vie... Unicul loc nedespuiat — punguța cu doi bani. Ca să nu pierdem sămânța progresului nostru agrarian.


TRASEUL NUMÃRUL ȘAPTESPREZECE

Zilnic mă deplasez la serviciu cu troleibuzul nr. 17, pe linia ce leagă două puncte strategice ale urbei noastre: piața cen-trală agroalimentară și bișnițăria republicană. Am plăcuta ocazie să fiu martorul multor întâmplări curioase din viața cotidiană. Traseul trece prin vecinătatea menajeriei, de unde răzbate urletul animalelor exotice. In dreptul pușcăriei, poți prinde câte un răcnet de-al condamnaților, care cer demâncare și libertate, iar în vecinătatea căminelor pentru holtei și holteițe troleibuzul este potopit de un arsenal întreg de muniții ale sexului frumos. Lumea care circulă pe această linie e toatâ în grijile zilei de a câștiga un ban și fiecare duce cu sine câte ceva de vândut. Șiraguri de lenjerie, brânză, motoare, sprayuri și mecanisme de nimicit tânțari, iz de tizic, câte-un animal do-mestic prins în căpăstru... lar în toată îmbulzeala asta cu larmă și forfotă — veșnicele conflicte ale lumii. In văpaia verii înghesuiala crește c'u fiece stație și când de-acum majoritatea călătorilor stau în picioare ca tărâțele m țuhal, urc și eu.
Stația unde urc se numește "Buhâlăuca", așa au botezat-o orășenii pentru că aici, la Botanica de Sus, toți locatarii au mici crașmulițe cu mușterin lor de cu zon și pana seara. Incepând cu acest punct cardinal al orașului, viața din troleibuz devine mai altfel. Chiar azi-dimineață urcă doi tipi cuprinși,cantand in gura mare:
"Mama lui cu rusul lui,
Zice rnere la gutui
Și-a făcut din cai cârnaț,
lar din țigani — deputați!..
Când și-au încheiat cântecul, unul din ei, josuț și gros, holbat la privire, cu gâță de fan și nasul mare, roșu ca o gulie, face un apel nestingherit către călători:
— Fraților, nu mă pot însura! Am fost tumănit. Mi s-a luat mana... Apoi, după o atât de stranie constatare, întreabă bunghit: Este aici vreo băbușoarâ, ca să-mi dezlege însurătoarea?
— închide-ți fleanca, curvar hultuit ce ești! îi reproșează alt bârbat, care, probabil, îl cunoaște. E plinâ capitala de bastarzii tăi...
— Ș' apu, zice obijduit cel cu nasul roșu. Acum vreau să mă astâmpăr și... dacă văd o fată frumoasă, privesc la ea ca la televizor.
— Sunt aici băbuțe care să ne însoare? repetă întrebarea companionul acestuia, un lungan smolit cu fața bălțată.
— Lepădături, strecoară înspâimântată o femeie voinică ce stă alături, lipindu-și sânii enormi de obrazul meu, de parcă ar fi vrut să mă alăpteze ca pe un sugaci. Toți b^ărbații din orașul ăsta știu una — cum să înșele bietele femei...
— Dar cu cine-și înșală ei soțiile? aruncă un bărbat de vis-a-vis și surâde în pumn. Care-i atunci procentajul curvărițelor?
Se stârni tărăboi, fiecare operând în căutarea răspunsului cu propria statistică pribluitoare. Dar cel cu întrebarea se pierdu îndată, căci ușa se deschise scârțâind, unii dintre călători coboară, ca și mai mulți să urce și astfel torentul de lume îl înghite și-1 duce hăt spre cabina șoferului. Cobor totdeauna la stația terminus, căci sunt inspector fiscal la talcioc și sunt nevoit a vedea și asculta multe.
In vecinătatea pușcăriei îmi atrage atenția un bărbat so-lemn, care, purtat de înghesuială, cade dintr-odată pe scaunul ce se eliberează lângă mine. Bărbatul e bine, în costum negru, cămașă albă, cravată "Pierre Cardin". Primul lucru care-1 face după "aterizare", scoate oglinda și își piaptănă părul învâlvoiat, apoi desface vraiște proaspâtul număr al ziarului de erotică "Þâțe" și, nepăsător la toate, se adâncește m lectură. Alături, spânzurând de bară, călătorește o femeie tânără, cu un negruț în brațe. Copilul scâncește, face caprich. Cineva încearcă să-i facă observație solemnului să cedeze locul femeh cu copilul în brațe, dar acela nici să audă. Așa e în troleibuz. Fiecare cu bisericuța lui. Tânăra femeie blondă se dovedește a fi dârză, continuând să ignoreze mofturile copilașului. Deodată negru-țul, ce-și bălăbănește săndăluțele chiar lângă nasul pasionatului cititor al "Þâtelor", începe a pârâi o rafala râsunătoare asemeni zgomotului produs la schimbarea roților de tren. In jur se răspândește un miros de dihore. Bărbatul, solemn pânâ acum, se cutremurâ, holbează ochii de unde vine mitraliera necontenită și, profitând de momentul că troleibuzul staționează, abia nimerește ușa, ieșind glonț printre lume di-rect în strada asfaltată. Petrecut de privirile acuzatoarc ale celor rămași a se chinui în plinâ înghesuială, bărbatul solemn descoperă, prostit, că-i iară ciorapi și-i încălțat în pantofi de damă cu tocuri înalte. Se mai uită o dată buimăcit în jur, apoi o tulește ca o ghiulea, topindu-se în torentul din stradă.
— Se vede de la o poștă că-i agrarian, din Parlament, aprecie o femeie pistruiată, cu voce cuminte, ținându-se cu amândouă mâinile de bară.
— Și când te gândești că ei acum ne conduc, se răspunde la cuvintele condrumeței un careva.
În stația de la căminele muncitorești urcă iarăși multă lume nouă, și mai gălăgioasă. Pe ușa din față — un grup de domnișoare în haine decoltate, cu fustele scurte; pe cea din spate — patru carabinieri în uniformă kaki și berete cafenii, imul din ei înarmat cu binoclu. Pe ușa din mijloc saltă în ultimul moment un vagabond și-și face loc pe un scaun, iar în fața lui aterizează pe bancă renumita mătușa Nastea, cea care poartă până la talcioc grija ordinii în troleibuz:
— laca eu mă duc la talcioc, dar ce-i cu nărodul ista, unde se duce știe el oare? oftează dânsa, ștergându-și șiroaiele de sudoare de pe gâtul înmărgelat și fața rumănă.
Matușa Nastea merge la bâlci cu un coșuleț de agude și cu toate noutățile de moment ale urbei. Informeazâ, fără a fi întrebată de cineva, ce comportare avu seara trecutâ bunul ei ginere, care a fugărit-o pe sub balcon pentru ca să-i cânte, împreună cu fiică-sa, cântecul preferat "Crești, pâdure, și te-ndeasă".
Apoi de la noutâțile familiei trece la cele ce vin din buricul orașului, unde-i Cetatea de Scaun, cu bunul Impărat al țârii, ales de supusul popor:
— E om bun președintele ista al nostru, afirmă mătușa, dar tare-i încet. Până ridicâ de pe tron o bucâ, se face întuneric afară...
— Þîsst... face deodată vagabondul din fața ei, îmbrăcat într-o manta cu insigne ruginite în piept și încins cu un brâu roșu. In sân i se foia ceva, căutând ieșire. Securitatea noastră e numai ochi și urechi, când vine vorba de babacul... Dacă n-a fi el, cine-o să ne deie medalii?
Cum se stinse șoapta vagabondului, unul din carabinierii din spate duce binoclul la ochi, studiind coapsele domnișoarelor elegante, apoi scrutează bănuitor pieptul vagabondului, până, vigilent, face o descoperire demnă de a fi recompensatâ printr-o distincție guvernamentală. Când acesta începe să moțăie, visând la Julieta lui de la poarta pieței, prin tăietura prohabului său își ițește capul un rățoi mut, care prinde a ciuguli lacom agude din coșul mătușii Nastea. Omul legii tot atunci ordonă șoferului să oprească troleibuzul, înotând printre lume până la locul infracțiunii și surprinzând rățoiul în flagrant delict. Și cum pasarn nu-i poate cere socoteala, someaza stapanul lui vagabond. Explică apoi cu voce tare că acesta a furat odinioară rața din cotețul Mitropolitului, fapt pentru care câțiva călători devin pe loc martori, iar mătușa Nastea — parte vătămată. Printr-un soi de salto mortale îi sucește mâinile și călătorii admiră măiestria carabinierilor, chemați să apere liniștea și pacea. Numai mătușa, zăpăcită că pierduse jumătate din marfă, gâfâie din urma alaiului ce se îndreaptă spre secția de poliție, tot fâcându-și semnul crucii:
— Doamne ferește și apără! Are parcă și bărbatul meu așa ceva, dar n-am văzut să mănânce agude...
— Fii cuminte! îl strunește carabinierul pe "hoț", că de nu — îți dau una la moacă c-o să descaleci chiloții...
Numai câte nebunii nu auzi călătorind cu troleibuzul șaptesprezece. Spre sfârșitul călătoriei, lumea e toată în discuție, analize și exterminată de nervozitate.
Lângă Televiziunea ex-Națională urcă un intelectual îngândurat, obsedat de programul emisiunilor de mâine și, fără să vrea, așa cum ades se întâmplă, calcă un vlăjgan pe picior. Lungoarea se oțărăște și tună cu voce răstită:
— Mai atent, cireadă! Că te pălesc acuși la carburator...
— Calmează-te, maiestre! zâmbi dulceag angajatul televiziunii. Mai privim diseară o emisiune TV și ne pomenim cu toții în sicriu...
Călătorii încep să râdă cu poftă, iar eu mă pregătesc să cobor. Inaintea mea e un munte de om de o vârstă respectabilă, pe care, atingându-1 ușurel cu mâna peste umăr, îl întreb pre dulcele grai românesc:
— Coborâți la prima, stimabile?
Bărbatul se întoarce greoi, își fixează ochelarii pe nasul învelit cu păr cărunt abia vizibil și, cu mutra lui tremurând, mă sperie cu un răcnet de comandant de oști:
— Șto-o? Govorite na normalinom celoveceskom iazâke-e! Ultima silabă o lungește, vocea asemănându-i-se cu un behăit de capră înfometată.
— Cobori, omule? cearcă să-1 mai întrebe o femeie de-alături.
— Nicevo, continuă el să amenințe. Za nami Moscva! Mî vam pokajem obiedinenie s rumânami.
— Lăsați-1 în pace, că nu știe ce-i cu el, se amestecă intelectualul de la Televiziune. Știe să vorbească doar rusește. Bărbatul cu decorații zângănitoare m piept făcu un efort eroic și muți, ca cineva dintre cei cu spint umonstic sa zica:
— Ce lume, doamne. S-au făcut cu toții deștepți, încât nici n-ai pe cine trimite la origini...
Rumoarea din salon se întețește. în zare se vede bâlciul în spectrul lui multicolor. Călătorii pregătesc sacii cu marfă pentru a-i tabarci spre leșire și se imbulzesc la ușiie ce scarțaie nervos.
In scurta porțiune de cale ce-a rămas mai fac o descoperire. In troleibuzul șaptesprezece călătoresc reprezentanți ai multor etnii care ne populează republica, iar când înghesuiala intră în apogeu, evident, se ajunge și la unele chestiuni de ordin poli-tic.
Un bărbat uscătiv, cu sculele și bulzii obrajilor trași, ține subțioară un vrafde pielicele cu miros de dugheală proaspătă. îri bondiță comrăteană, păru să-1 susțină pe cel care știa numai rusește și prinse a bombăni, solicitând morțiș autonomie de la moldoveni:
— Că de nu, vine JDemirel Turcălău de la Ankara! amenință el. Firul gândului îl preia unul cu motor de tăiat pădure în brațe:
— Dacă la toamnă Chișinăul nu dă Transnistria, armata a 14-a stă de-a gata. România nu va trece!
— Deșteaptă-te, române! le strigă unul din salon. Noi suntem acasă!
Ca din pod încep discuția doi moldoveni:
— A fi român e o profesie, afirmă unul cu tristețe. Noi suntem moldoveni!
— Cea mai grea profesie e aceea de-a fi om!
— Kievul va sta totdeauna la munte și la mare, se amestecă în vorba lor un ucrainean burduhos, ce duce la bișniță două șiraguri de usturoi și un vraf de slăninâ, învelit în ziarul "Samostiina Batikivșcina".
— Dar nouă ni-i totuna, sare cu vorba un țigan, fie neamțul, fie rusul sau haholul la putere. Principalu-i să fie piață și talcioc...
— 0 ciucă cu degetele de la picioare! îi reproșează o femeie în halat înflorat, cu bigudiuri pe cap. Moldova e a tuturora, țiganule!
— Nu-mi leza cinstea și onoarea. Eu sunt rom! Dacă vrei
sa știi, pentru zece lei, la piața, maimesc once martor, ca sa câștig procesu-n judecată.
— Mucles, cioroiule! Fermez la buche! se stropșește la el o batrana.
— Cum se vede, mata, babă, încă ai nevoie de ...bărbat, i-o trânti țiganul.
— Așa mi-au spus și doctorii, cochetă cu o umbră de mândrie bătrâna.
Dar nu termină dânsa vorba că șoferul frânează brusc și izbește toți călătorii, așezându-i ca chibriturile în cutie. 0 doamnă din cele care preferă să tacă mereu și să intervină doar în cazuri excepționale razbate înfuriata pana la cabma, pune mâinile în șolduri și ia la rost șoferul tinerel:
— Ce frânezi, tâmpitule, de parcă duci butoaie cu rahat, și nu oameni?
— laca n-am putut pricepe pân' acuma de ce pute atât de tare, zâmbi vesel șoferul. Și lăsând doamna dezarmată fără șanse să mai continue sfada, trase elegant microfonul și anunță:
"Stimați călători, prezentați tichetele la control!"
Cu legitimația de serviciu mă simt totdeauna liniștit câ sunt chit cu statul. Dând să ies, văd în jurul meu o pădure de mâini cu legitimațiile desfăcute pentru prezentare. Se dovedește că
mai fiecare dintre călători circulă pe gratis în cea mai solicitată rută a urbei. Văd un evreu bătrân că-i tremură capul — își uitase documentul acasă și, dus de subsuori de două duduițe tinerele, specialiste în tot felul de masaj, cearcă să-1 convingă pe șofer:
— La anii tăi eu am luptat contra basmacilor în Turkestan și am dreptul să călătoresc pe gratis.
Tot atunci îi sare țandăra unei țațe ce nu poate trece de ovreiul proțăpit în ușă. Bătându-se cu pumnul în piept și balansând fundul de contabiliceasă, prinde să-i convingă pe cei dinjur că dânsa a participat la desțelenirea Kazahstanului și are și ea voie fără de plată...
Bietul șofer pierde controlul și răbdarea. Deschise ușile vraiște, lăsând troleibuzul... să nască furnicarul de lume. Când în salon nu mai rămâne nimeni, el le strigă din urmă:
— Dacă mâine primăria nu se convoacă în ședință extraordinară să anuleze înlesnirile, intru în grevă...
Pentru călătorii ajunși de-acum la destinație, amenințarea nu mai are nici o însemnătate. In adâncul sufletului compătimesc șoferul și rămân încântat de ordinara impresie de pe urma călătoriei matinale. Ud leoarcă, de parcă fusesem lăut, ascund legitimația la fundul buzunarului și mă gândesc câte prejudicii ar aduce planurilor mele de creație o eventuală grevă pe linia de troleibuz cu numărul șaptesprezece...


JUDELE DIN ZODIA BERBECULUI
Masiv și gras, judecătorul, scufundat în fotoliul cu speteaza înaltă, lovca mereu cu degetele-i scurte în biroul lucitor, urmărind cu ochii sticloși junele cu fața tuciurie și dorind să verifice adevărul despre delictul în care era implicat acesta — un act de huliganism în fața gării. Judele purta lănțișor de aur la gât din cele ce poartă gurmanzh locali; pe mâna păroasă, abia observându-se de sub mantie, se ițeau două brățări prețioase și ele. Pletele-i lungi ca de preot i se revărsau peste umeri, iar bărbia în două rânduri juca atunci când prindea să vocifereze în direcția băncii acuzaților:
— De ce ai mușcat duduița de țâțe în plină lume, la gară,
stimabile?
— Mi-i dragă și nu vrea să ibovnicească, mârâie înfundat inculpatul. Dar acuma... e totul hotărât. Ea dorește să se mărite cu mine, iar eu să mă însor cu ea. Zău...
Vorba celui de pe banca acuzaților fu întreruptă de gestul judecătorului, care tocmai ridică receptorul. Cineva îl suna la
telefon.
— Da, da... helo, și se lumină la față. Aseară? Mersi, bine. La Lilica s-a băut cumplit, încât cineva a început să facă gâlceavă și să încerce a-și dezgoli o parte rușinoasă a corpului. lar anchetatorul Gică... hi-hi... S-a ciupit până-ntr-atâta că a debordat în cotețul găinilor. In fine, am petrecutbine... Despre Lilica? Ce pot spune... Era veselă ca niciodată, de parcă devenise câștigătoarc în concursul celor mai multe orgasme pe noapte. Dar a fost bine... bine...
Cei din sală — garda și inculpatul — ascultă pe nevrute crâmpeiele de convorbire, cum se vede, o petrecere a judelui din ajun. Cu urmele impresiilor de-aseară, omul legii pune receptorul în furcă, se uită îndelung la inculpatul cu fața tuciurie și continuă:
— Cum de ai îndrăznit în plină gară să muști domnișoara de un loc atât de sensibil, cum este considerat țâța?
— Păi, la noi, lăieșii, asta se cheamă logodnă.
— Atunci de ce dânsa a țipat de durere?
— Plăcerile la femeie vin mai apoi, domnule judecător... Când voi duce-o pe cuptor la mine, într-un car cu patru boi...
Și din nousună telefonul, sustrăgândjudele de la depozițiile inculpatului. li telefonează soția, și pe fața lui se conturează un zâmbet sarcastic:
— Cu soacra trebuie să mtreții relații bune, pur economice, scăpă judele către procuror, o femeie bătrână, m uniformă cazonă. Apoi din nou în receptor: Sunt nițel ocupat cu un nesocotit care a mușcat o domnișoară de țâță în gară... în rest, bune toate... Socrul a cumpărat purcei rusești? Pe cel mare din gogineața lui Cotârlă o să-1 înjunghiem la Crăciun... Ei, hai, sănătate, băutură și kalâm...
Deodată, dincolo de geamul larg deschis, chiar în curtea judecătoriei, răbufni o veselie spontană, cu orchestră, chiote ca de nuntă. Grefiera, o fată coșuroasă și bălaie, împreună cu judele dau buzna spre pervaz — ca să vadă ce se face acolo. Jos, sub ramurile nucilor, vornicei și druște, cu nunii mari înfășurați cruciș în prosoape, dansează veseli, făcând cerc m jurul miresei. Nuntașii lăieși chiuie de asurzesc pereții, împroșcându-se din vreme m vreme cu șampanie și rachiu unul pe altul...
— Ce-o mai fi și asta? bâiguie judele. Și adresându-se gărzii: la zi-le să se cărăbănească de-aici... Să nu mă facă rău că sunt din zodia berbecului. Pot să împung. Ce-i asta, curtea judecătoriei sau mihoteica satului?
— Nuntă, domnulejiudecător, abia îndrăznește inculpatul. Nunta mea. A venit vremea să mă dau la lege.
Se lăsă o pauză confuză, care-1 puse pe omul în mantie neagră pe gânduri. Ușa sălii se deschise vraiște și în prag apare un bărbat bine, înalt, înfășurat în prosoape și escortat pe din părți de doi flăcăi cu colaci mari în mâini, mfrumusetați cu cordeluțe și stible de busuioc. în curte orchestra mereu îi zice marșul lui Petru Rareș.
— Bine v-am găsit la treabă, cinstiți gospodari, începe'a conocări bărbatul înalt și bine făcut, care, după legăturile pe care le purta, trebui să fie nun mare la nunta din curte. Am
venit să ne onorați ca pe niște creștini cu prezența la bucuria care ne-a năvălit seara trecută pe nepusă masă:
— leși afară, frumosule, de-ți vezi bucuria! strigă deodată, de după spatele acestuia, o femeie joasă și lată în șale.
— Nu e voie, mămucă, sunt un mire arestat, răspunde fără răgaz inculpatul, după care continuă cu o avalanșă de vorbe țigănești, încât cel din prag se cutremură.
— Ce fel de nuntă fară de mire, dom'le jiudecător? face nunul mare, în vreme ce omul legii își țintește privirile spre miresuica simpatică, dar smolită ca o muscă-n lapte acru, care se ivi și ea în prag-ul sălii de judecată. Þi-om da un cal cu potcoave smălțuite...
— Just cugeți, frățâne, aprobă judele, îndreptându-și insigna cât o roată de căruțâ, ce strălucea pe pieptul lui înfoiet.
Nunul mare făcu un semn să se astâmpere cei din escorta lui și zise printr-un gest neobișnuit de mână:
— Se vede după ochii dumitale că ești om bine crescut, de le înțelegi pe toate. Ce fel de nuntă cu mirele-n cătușe? Mireasa, sărmana, căreia i se mișcă pruncul în pântece, moare de dorul lui. Noi am fost cu totii martori atunci, la gară. Altfel nu se putea. Necuratul ista de mireasă, doamne iartă-mă, pentru ca să se dea sărutată, trebuie să fii campion la greco-romane. De aia a și țăncușăt-o nițel de sân, că tare se mai zvârcolea în brațele logodnicului...
— Ba nu, așa nu merge chestia! tunâ deodatăjudele, sunt în funcție de stat.
Și, adresându-se procurorului, ce-i tremura bărbia de bătrânețe, decise:
— Facem întrerupere pânâ mâine, iar pe inculpat — la penitenciar.
— Opriți-vă! so prefăcu nemulțumit nunul, și la încă un semn al mâinii, pe din spatele lui ieși mireasa cu poalele în mâini și, desprinzându-se din alai și aterizând drept în brațele junelui inculpat, strigă ascuțit: “Tu mancea liosma!" ("Te iubesc" în țigănește). Tot atunci lăutarii, care reușiră să aburce alămurile lângă ușă, tunară ca din cer dulcele marș al florilor, încât și judele simți că inima lui nu e de fier. Reclamantul își strânse mireasa cu gingășie la piept, iar nuntașii chiuiră lung de mama focului deja în sala judecății. Nunul și conocarii se
apropiară de masa judelui și cu plecăciuni pronunțate îi oferirâ un colac mare pe un prosop. Apoi nuna, femeiușcă vioaie, jucând întruna m ritmul melodiei săltărețe, îi întinse un pahar cu vin, adăugând la toate:
— Te cunoști pe ochi și frunte câ ești un creștin bun și dulce la inimă... Și noi avem un băiat pe care 1-am dat la juridică. Ca să intre la Universitate am plătit lectorilor de-acolo o mie de dolari examenul... Va fi și eljudecător. Așa ne-au spus profesorii pe care i-am făcut cu lanțujele de aur și limuzine în curte... '
Judele ezită o clipă, dar nu rezistă să nu primească colacul, pitacul și, împreună cu ceilalți, după ce făcu semn escortei sâ-1 elibereze pe mire din cătușe, se înșiră într-o tananică de mai mare dragul. Inculpatul strânse mireasa de mijloc și tropăia din picioare ca un câluț nărăvaș. Fetei, se vede cale de-o poștă, îi trecuse de mult supărarea pe flăcăul care o mușcase de piept.
Grefiera și gardienii, mai cu sfială, mai înadins, dansau și ei, care cum putea. Și numai bătrâna procuror privea la toate cu fața împietrită, stupefiată de acest balamuc vesel, cercând să înțeleagă esența celor ce se petrec înjur și ferindu-se speriată când judele, rotindu-se ca un zăpăcit în iureșul dansului țigănesc, amenință să o năvălească cu poalele lungi ca o rasă.
— L-au tumănit boalele, zise un gardian, gata să scoată pistolul din toc și să cheme publicul la calm. Dar judele, după un sfert de oră, ud ghioalcă, se răsturnă în fotoliul mare și înalt, recăpătă mina serioasă și se adresâ cu toata severitatea către inculpat:
— Dânsa... este... partea vătămată...
— Păi, așa ar fi pe-a matale, răspunde deja coconul mire îmbujorat de veselie, strângând mireasa la braț.
— Și ea te iartă?
— Cu trup și suflet, domnule jiudecător, precum ai ierta mata soacra matale, sclipirâ ochii flăcăului. Fata, rușinată, dădu afirmativ din cap.
— Să vă fie calea bună în viață, să vă împăcați cum se împacă pâinea cu sarea, începu judele, ca la Ineasca.
în cele din urmă el, de parcă funcționase douăzeci de ani la Starea Civilă, citi decizia de-ai aplica o amendă pentru comportare nechibzuită în public și-1 puse în libertate pe coconul mire.
— Să nu mai muști niciodată codanele de țâțe, fcricitule!
—N-am să le mușc, dom'lejiudecător. Numai am să le pup...
Tot atunci în sală se aprinseră luminile și nunta porni cale întoarsă, cu tot cu veselia ei. Judele, escorta, grefiera, toți afișând zâmbete dulci, ca la comandă, o petrecură din urmă cu privirile, bucuroși că au contribuit într-o oarecare măsură și ei la constituirea unei tinere familii. "lată unde curge viața, iată unde e adevărata veselie, își zise judele. Doar suntem cu toții oameni, înțelegem..."
De cum alaiul dispăru după colțul clădirii judecătoriei, nunul își smulse prosoapele și le aruncă în brațele nunei. După care scoase de sub brâul roșu o pungă țigănească din piele, bucșită burduf cu parale, și o aruncă mai-marelui cetei de lăutari: "Þine-o, mo.' Aferim, cioarelor, cărați-vă pe la casele cui vă areF
Apoi înșfăcă pe conul mire de guler și după ce-i aplică vreo trei ciubote late în fundul pirpiriu, îi făcu vânt în poalele în șapte rânduri ale unei țigănci între două vârste, cu trei copleși ținându-se de fustele mamei!
— Trei săptămâni ai să speli tălpile bulibașei și ai să bei lăutoarea.
Mai aruncând o privire suspectă spre clădirea monumen-tală a judecătoriei, strecură prin coltul buzelor grase:
— Bucură-te că nevastă-ta și copilașii nu te-au dat de gol... lar judelui, Dumnezeu să-i deie zile multe, că-i din zodia berbecului...
ARMATA A 14-A
Soarele de primăvară timpurie bătea nemilos în fereastra biroului cu pereții înalți, unde trei albinoși, trecuți de vârsta primei tinereți, contabili la depozitul de achiziționare a pieilor de dihore, erau antrenați în discuții politice. Defaimau grafia latină, limba română, "Deșteaptă-te, române!" și tricolorul, morsocau în zeflemele linia Parlamentului de la Chișinău, dezaprobând-o. Tot trăgând cu urechea la postul de radio transnistrean, ridicau degetul mare în semn de susținere și aprobare. Pe soba de teracotă albastră atârna portretul generalului lor — încruntat, bine hrănit, omul Transnistriei.
Albinoșii păreau născuți de o mamă: deopotrivâ înalți, severi, cu frunțile încrețite a șiretenie. In preajma lor— numai discuții deștepte; se chicoteau după fiecare convorbire avută cu vreun țăran picat de la Telenești să le vândă piei de dihore, iar cu doamnele rusoaice, venite în inspecția de control, vorbeau amabil, cu politețe, creând impresia că biroul lor merită și are toate șansele să fie transformat într-un muzeu al serviciilor sociale din oraș. Deși, care privea mai atent, putea observa unele deosebiri. Unul era puțin durduliu, altul mai pirpiriu, iar al treilea purta ochelari. Cel mai plinuț avea m masă o revistă "Pleyboy", variantă rusă, iar sub sticla biroului său poza unei domnițe, despuiate până la buric.
În orele de prânz toți trei, gânditori, fereau la o parte documentele de contabilitate și citeau din revistâ tainele sexului. Din stradă, de la clubul unde făceau zilnic repetiție dansatoarele de la filarmonică, străbătea o adiere de gălăgie veselă, intercalată cu muzică. Tot în fiecare zi, pe lângă geam, fredonau duduițe tinerele, pasionate de dans. Cel durduliu, sprijinit de pervaz, admirându-le costumele naționale, arunca arareori câte-o frază cu accent stâlcit moldovenesc, ademenindu-le în fel și chip ca să intre pe la el.
Intr-o după-amiază durduliul avu succes. Ușa biroului se deschise, încăperea fiind potopită de prospețimea unei câmpii de viorele și toporași. 0 domnișoară în rochiță transparentă, roșie aproape ca steagul proletarilor, cu mânecuțe scurte, le dădu binețe pre dulcele grai românesc. Șovăind, durduliul mătăhăi mulțumit din cap. Ceilalți o priviră sever, mârâind în limba lor răspunsul la binețe.
— M-ar interesa o șubă din blană de dihore, zâmbi plin domnișoara. Vreau să știu dacă animalele cu pricina, înainte de-a fi jupuite, năpârlesc au ba?
Copleșiți de vocea îngerească și chipul diafan al zgâtiei, cei trei își revizuiră pentru moment concepțiile politice.
— Blana acestui patruped împuțit? făcu mirat cel pirpiriu și muți.
— Da, aprobă cel durduliu, pentru a face o șubă de calitate, e bine ca blana, înainte de jupoiere, să fie... tunsă.
— Curând vom concerta la Tiraspol și vreau să mă prezint acolo, în fața cazacilor, ca o rusoaică sadea. In șubă de Siberia. Vă merge vestea că sunteți specialiști buni...
Mărturisirile domnișoarei păreau să fie sincere. Ea îl ținti cu privirile dulci ca mura pe cel pirpiriu, se așeză pe masa lui, descoperindu-și coapsele bronzate. Mutra celui de-al treilea se scofâlci și el își puse la repezeală alți ochelari cu lentile mai bulbucate. Consideră că fata are un interes vădit față de pieile rechiziționate de biroul lor pentru export în Rusia.
— Dihorii, înainte de-a fi beliți, se bâlbâi acesta din urmă, trebuiesc frezați. Astfel blana lor capătă o nuanță poetică. De la o asemenea șubă adie a poezie pușkinistă, din epoca lui basarabeană.
Surprinsă de emoțiile celor trei, domnișoara își demonstră cu dezinvoltură și ironie ascunsă cunoștințele din domeniul literaturii universale. Le vorbi cu duioșie despre fidelitatea lui Ernest Hemingway, Naftali Ricardo Reies Basoalito, cunoscut în poezie ca Pablo Neruda, iar la despărțire le-a promis să revină a doua zi cu un adevârat discurs despre literatura avangardistă a optzeciștilor de la noi.
— Fraților, exclamă cel pirpiriu după ce fata ieși. E o bombă de intelect domnișoara moldovancă!
— Multilateral dezvoltată, aprobă cel cu ochela] ștergându-și bărbia transpirată. Păcat că-i națmencă...
— Cu toate-acestea e voinică, cum e armata a 14-j concluzionă cu emoții profunde în voce cel durduliu.
A doua zi, în cele din urmă, albinoșii au decis să ascul lecția de literatură avangardistă propusă de domnișoai dansatoare. Făcând fiecare rost de câte o sticluță și ceva salar și-au preîntâmpinat soțiile că se vor reține la serviciu "cu darea de seama” .
Cu mult înainte de a sfârși orele de program, atârnară i ușa oficiului o tăbliță cu inscripția "Ceas sanitar", făcură nițk ordine și lăsară jaluzele peste geam. Pe masa pentru hârt așternurâ băuturica și mâncărica...
Duduița, încheindu-și repetițiile, apăru după chindie c un zâmbet fericit pe chip și în bună dispoziție. Le ținu, făr introducere, o lecție despre Kafka, postimpresionism, dadaisi și despre dragostea ei pentru Mahmud Esambaiev, cu toi cecenii luați împreună. Albinoșii ascultau aiuriți, cu urechil ciulite și gândurile la cu totul altceva. Numai la sfârșitv discursului, cel durduliu propuse timid:
— Ca să ne fie bine până la urmă, după plăcerea ce ne-e făcut-o cu lecția dumitale, propun... să cinăm nițeluș la no după culise...
Dommșoara, tara pic de jena, le martunsi sincer ca e intr adevăr flămândă, că n-a mâncat ziulica-ntreagă. Desfăci brațele-i gingașe, cuprinzându-i, asemeni zeiței Diana, pe ce trei berbecuți.
— E o idee formidabilă, tovarăși! exclamă ea. Și motiv avem — am făcut cunoștință. Eu v-am spus despre cultură, voi despn secretul dihorilor. Deci, să marcăm evenimentul! Doar mâin< va fi târziu! Până la concertul din Tiraspol plecăm în turnei în țara Zanzibarului.
In biroul de protocol, cu miros de crâșmă, albinoșii și micî dansatoare, cu faimoasa poreclă de "Armata a 14-a", s-au dai în sindrofîe până noaptea târziu. S-a mai descoperit că albinoși mai aveau și sală pentru odihnă, cu divan, șampanie și muzicâ erotică...
Pierduseră măsura timpului și a sfiiciunii. Fata, ca toți trei, se ciupise de-a binelea și se angajase în acele clipe să-i învețe pe albinoși un cântec pre dulcele grai românesc:
“Huța, huța, patule!
Ce faci, blestematule ?
Cum fărămi tu oasele
Cu toate mucoasele?"
La despărțire zvăpăiata dansatoare, motivând că este așteptată la aeroport să plece cu ansamblul de dansuri spre țara Zanzibarului, le ceru ceva dolari. Primindu-i pe loc, n sărută cu dulceață pe fiecare în parte, precum o nepoțică pe bunei, lăsându-i pe care moțăind, pe care în adânci extazuri erotice, amestecate cu perturbațiile sunetelor de pat. Când dommșoara disparu in strada invalurata de racoarea nopțn adânci, unde o aștepta un taxi expres, cel durduliu, cu limba încâlcită de-a binelea, îi ură cale bună, ridică pocalul spre lu-mina lămpii, urlând ca să-i trezească din sforăit pe ceilalți doi:
— Sus paharul fericirii! Pentru invicibila armată a 14-a, care... bate în retragere!
După seara de pomină trecură doar patru zile. In oficiul achiziționarilor pieilor de dihore domina aceeași atmosferă de sobrietate monotonă. La geam se scuturau florile de măr în căutarea primăverii. Și doar tăcerea stranie a bărbaților se prelungea ore în șir. Rareori se urmăreau unul pe altul cu priviri alarmate și întrebătoare.
Primul își exprimă revolta cel durduliu, care, amintindu-și a câta oară de dansatoarea plecatâ în Africa, spuse cu răutate:
— Zău, am să plâtesc la biserică patruzeci de slujbe, ca să o pedepsească Cel de Sus...
Cel cu ochelari, politician înveterat, adept al separatismului transnistrean, se strădui să schimbe accentul, să imprime revoltei conținut politic:
— La sigur, e vorba de o diversiune a naționalismului român. Asemenea încălcare a drepturilor omului numai din partea localnicilor poți întâlni...
Cel durduliu, frânt de necazul situației, ațintise privirile sale animalice la peretele, m colful căruia atârna portretul
glonosului general — omul Transnistriei — și gemu înfundat, fără ocolișuri:
— Fraților! Am fost trădați! De-aseară și azi toată ziua, cum mă așez pe latrină, am senzația că încep să mă piș un hlanțug...
Văicăreala a durat până seara. A doua zi bravii albinoși rechizitoni pieilor de dihore, sfâșiafi de durere, au luat cu asalt dispensarul venerologic din preajma statuii lui Kotovski apeland la serviciile medicului Bucliș, cunoscut m oraș de către barbătușii bolnavi de orgoliul fidelității...
CE GREU E SÃ DEVII TATÃ
In fața judecățn stătea un june bondoc, palid la față, nebărbierit de-o săptămână, cu ochii scăldați m nemulțumire și tristețe. Stătea în picioare, alături de o tânără femeie, suavă și suplă, ce căuta mereu cu privirile la judecătorul bătrân cu cearcăne sub pleoape, care-1 cerceta cu insistență pe pârât:
— Reclamanta declară m acțiunea ei că Dumneavoastră sunteți tatăl copilului, sfornăi judele.
— Nu mai sunt nici un tată,nimic! își încreți mutra bondocul. Ceea ce declară ea sunt minciuni.
— Tu ești tatăl băiatului nostru, Ciulică, tu! zise puțin înspăimântată tânăra femeie, îndreptându-și frumoasa maramă de pe frunte. Þi-ai făcut de cap și-acuma te faci mort îo popușoi... Nu ții minte, cu patru ani în urmă, când am fost la mare? Dormeam amândoi în pat acolo și tu ziceai: "lubire! lubire! lubire!.." Nici n-am numărat de câte ori...
— Taci, fă, păru să se îndârjească Ciulică la dânsa. Una e să dormi, iar alta e să faci copchii. Prea te-ai străduit atuncea să mă înhami, prea...
In vreme ce tinerii din sală căutau să se explice, ușa de la intrare mereu se tot închidea și se deschidea, în prag ițindu-se un băiețel de vreo trei anișori, care striga arareori, cu glasul de clopoțel, ca un cuculeț, smotrit de bunica:
—Tăticu! Tăticu !..
La auzul vorbelor celea lui Ciulică i se zguduiau urechile și-i tremurau fălcile.
— Eu nu știu nică,declară în cele din urmă femeia. Insist ca Ciulică, marea mea iubire de ieri, să fie declarat tatăl copilului și să fie impus prin lege să-mi plătească pensie alimentară de întreținere a copilului.
Ciulică se gheboșă, emofionându-se și mai tare. Mai ales că bătrânul judecător m mantie neagră, care-și fixă ocheiarii pe nas, îl întrebă cu voce farnâită:
— De ce nu vă recunoașteți patem, de-ați lăsat odrăslicioara în grija bietei femei ?
— Mai deunăzi m-am însurat în grabă, așteptăm cu proaspăta mea femeie un copil și nu pot fi tatăl copiilor care nu-s cu mine. Băiețelul ista obraznic nu e al meu.
—Tăticu! Tăticu!..
Femeia începu, plângând, a povesti cât îi este de greu, singură, să crească bastardul fără ajutor material, când toate prețurile la piață sunt astronomice, pe când Ciulică, deja a câta oară, cu buchetul în piept joacă nunți. Și de pe buzele ei, fără să vrea, se strecură un cuvânt de acuzare:
— Curvăroiule!
— Nu-i drept asta! reproșă bărbatul. Eu, spre deosebire de alții, orice act sexual îl legiferez prin "ZAGS".
— Numai cu mine n-ai vrut.
— Copilul de la tine... nu e al meu...
în cele din urmă judecata ajunse la ferma convingere că tatăl copilului năzbâtios de la ușă nu este altul decât Ciulică. Până ca judecătorul să plece în camera de deliberare, bondocul, simțind pericolul, holbă ochii de parcă-1 aruncase cineva într-o ladă cu gunoi, ridică disperat brațele m sus și tună cu vocea lui fierbinte:
— Eu vreu dreptate... Nu! Nu, eu nu pot fi tatăl copilului! Să se respecte legea! Eu am salariu mic, ba chiar nici nu lucrez...
— Tăticu! Tăticu! răsună iar clopoțelul din prag.
— De ce nu puteți fî tatăl băiețelului? întrebă liniștit judecătorul, predestinat să apere interesele omului muncii.
— Păi, se bâlbâi Ciulică, măcinând un gând ingenios. Și după o pauză zise hotărât, surprinzând asistenfa: Eu nu sunt capabil să zămislesc copii!
— Mămicuțo, eu vreau la closet! se auzi vocea neastâmpăratului din ușă, până când bunica îl trase afară de mânuță.
— Dar mai concret? insistă judecătorul în ale lui.
— Sperma trupului meu nu e capabilă să zămislească. Sămânța din mine este inertă... Cer să se facă o expertiză medi-cală în această chestiune delicată. Apoi vom vedea noi.
Și tot atunci pe fața reclamatului se profilă un zâmbet de mândrie profan a victorie.
— Cu-u-m? făcu nedumerită femeia. Să foiască viermii în tine cum a foit sămânța ta în mine!
Deodată ușa sălii se deschise și iar apăru clopoțelul de băiețel care, m tăcerea frământătoare a maturilor, zise plin de semeție:
— Da eu m-am pișat singur!
— Taci, măi! strigă la el necăjit Ciulică. Merge judecata... Vom vedea noi de-amu înainte.
Judecătorul satisfăcu demersul pârâtului și Ciulică fu trimis de urgență la medicul legist Bluvștein, pentru a determina dacă poate pacientul fî tată sau ba.
Bluvștein, un medic cu experiență de mulți ani în domeniu, îl întâmpină pe Ciulică cu mare amabilitate, chiar cu o dragoste deosebită, ascultâhdu-i răbdător păsul. Legistul numără broboanele de sudoare de pe fruntea pacientului, schimbă ochelarii cu lentilele groase pe alții mai fini și cu același zâmbet părintesc vorbi:
— Adică dumneata afirmi că nu ești capabil să faci prunci ?
— Știut că!
— Nici curvar nu ești ?
— Asta a rămas în trecut.
— Atunci, dragul meu, ca să se convingă și medicina de afirmațiile dumitale, va trebui să donezi probă de spermă pentru efectuarea expertizei de rigoare...
Și Bluvștein îi întinse îndată lui Ciulică o sticlă goală de chefir.
— Ce-i asta?
— Răbdare, june! Acușica va veni sora medicală și, în cabinetul acesta, după ce te va gâdili un pic, ai să slobozi ceva din vâna strămeleagului domniei tale...
Pe Ciulică, nervos din fire cum era, îl năpădi un nou val de sudoare. Adică cum, chiar de față cu sora medicală, să sloboadă lichidul prețios?
— Nu! se proțăpi el în fața medicului bătrân. N-am nevoie de nici un ajutor din afară. Eu singur...
Răbufnirea bondocului înduplecă legistul și pe sora medi-cală, o femeie în vârstă, care intrase între timp și-și îmbrăca pe mâini niște mănuși subțiri, ce luceau a unsoare.
— Bine, făcu împăcat Bluvștein, care cunoștea de minune psihologia acestui contingent ce refuză să-și recunoască copiii din flori. Luați sticla de chefir și mergem...
Escortat de bătrânul ovrei, căruia îi tremura bărbia proaspăt rasă, Ciulică, cu sticla de chefir în mână, fu condus în veceul întunecos și rece ca o chihniță al spitalului.
— Măi băiete, iată cabinetul tău și te rog, până la ora mesei, să ne dai voie să facem expertiza de laborator. Ai înțeles? Ești băiat înțelegător, din gospodari, nu-i așa? La start, atențiune, marș!
Și Ciulică rămase m veceu singur, în fața sticlei de chefir. Bluvștein, aidoma unei santinele, se plimba pe coridor încolo și-ncoace. Mereu se uita la ceas și, în timp ce eroul nostru se -străduia din răsputeri să-și apere nevinovăția, îi striga de după ușă, de parcă-i fixa normative sportive:
— Mai repede, măi băiete, acușica e ora mesei, iar sticla e goluță...
— Amuș, smiorcăi Ciulică din cabina veceului, transpirat, blestemând ora când s-a născut pe fața pământului. Asemenea rușine nu pățise m viața lui. Mai avuse nu o singură aventură de dragoste, gâsise cu toate mândrele înțelegere, dar asta din judecata de azi...
Când ora mesei bătea la ușă, din veceul spitalului se auzi un muget de tulburare, amestecat cu un chiuit de durere. Nu zăbavă, în fața lui Bluvștein apăru Ciulică, ușurat ca o femeie după naștere, ținând în mână sticla de chefir pe jumătate cu lichidul albicios.
Bluvștein măsură mirat dintr-o privire proba pentru examinare, apoi, lăsându-1 în coridor, dispăru într-un cabi-net. La o vreme, după chinuitoare frământări, mâsurând cu pașii lungimea coridorului, Ciulică îl văzu reapărând cu bucuria iradiind pe fața-i bătrână, fluturând o foaie și zicându-î dulceag, părintește:
— June, ești bravo! Cu asemenea spermă se poate însâmânța o întreagă herghelie de iepe sterpe!
...Instanța judecătorească îl declară pe Ciulică tatăl zbânțuitului care sălta ca o minge pe lângă bunică-sa, tot arătând cu degetul 1-a părintele lui și strigând cu voce ascuțită:
—Tăticu! Tăticu-buricu!
Ciulică era trist, descumpănit, ca dupâ o boală grea. Avea impresia că se bălăcește într-o fântână cu clăbuci, din care nu se știe dacâ va ieși vreodată. Și doar undeva prin amintiri, ca o tristâ dăinuire, îi răsuna ecoul unui marș funebru, amestecat cu romanța de jale a unui cor țigănesc.


CINE RÂDE, CINE PLÂNGE
Când îmi vine în gând câte o trăsnaie, o aștern pe hârtie și povestioara cu alură umoristică e gata. Dar să vă mărturisesc cu toată sinceritatea: de la momentul finisării ei, încep chinurile Gheenei pentru a găsi un spațiu la una dintre publicațiile noastre, ce are, fiecare în parte, neapărat orientarea sa poli-tică, în funcție de partiduțul care o finanțează. Vreau și eu să-mi fac un nume, să obțin un ban, luptând astfel cu mizeria timpului.
E o întreagă problemă să publici chiar și o schiță umoristică, pentru că prestigioasele noastre ziare, cu eroicii redactori-șefi în frunte, sunt astăzi antrenate m marea mâncărime națională cu bârfe, ihsinuații și scorneli de tot felul, insulte și acuzații reciproce, cu sumedenii de cauze judiciare, restabilindu-și prin instanțe cinstea, demnitatea și onoarea lezată. în de-acestea se complac bravele noastre publicații și acesta e miezul activității lor, pe când umorul...
Bunăoară, revista albaștrilor (sau verzilor, nu mai țin minte). După ce-mi "murează" schița jumătate de an, mă răzbește răbdâul și mă duc la redactorul-șef ca să-mi dea explicațiile de rigoare.
— Nu putem publica, suntem impotenți, zice omul presei cu cercel într-o ureche, buze vopsite, cu barbă, mustâți îngrijite și coadă la ceafă. Trăim anul morții lui Kazanova și Pușkin, icoana liricii ruse, declarat de UNESCO an comemorativ al acestui bard.
Hotărăsc să înaintez schița revistei istoricilor, care îl are ca redactor-șefpe amicul meu de studii. Atât doar că el a absolvit literele, această forjerie de poeți și scriitori de la noi, iar eu, precum vă este bine cunoscut, dreptul.
— Bună bucată, dar la grea vreme ai scris-o, amice, face prietenul meu șef, punând un picior pe masă și scărpinându-se în nas. (Zilele trecute s-a întors dintr-o călătorie de reciclare în America.) Tocmai în lunile acestea celebrăm. cu mare durere, jumâtate de mileniu de când Petru Rareș, fiul din flori al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a pierdut turcilor cetatea Chilia. Nicidecum nu putem să ne antrenâm într-o horă a bucuriei, cum e umorul dumitale, maestre.
Hai atunci la ziarul comuniștilor, dar și șeful de aici, fără a citi schița-mi, zice că nu este prilejul de a veseli cititorii cu un umor semnat de un adept înveterat al democraților.
— Acum o sută de ani, adaugă șeful bolșevic, făcând o mină de gravă importanță, de parcă în ajunul vizitei mele vaca îi fătase două vițele moarte, Vladimir Ilici a fost nevoit să se retragă în Finlanda, iar biata Nadejda Konstantinovna Krupskaia, consoarta lui, să rămână m supravegherea lui Feliks Edmundovici Dzerjinski, într-o colibă la Razliv... Iți închipui dumneata prin ce cumpene trecea liderul proletariatului mondial acum 80 de ani și ce față poate avea ziarul nostru, publicând umorul ce ni-1 propui ?
Cu bolșevicii n-avui curajul să mă pun în poară, nu de alta, dar mâine-poimâine vin iarăși la putere, iar în gara de la Revaca, vagoanele pentru vite mai stau pe linie moartâ și așteaptă călătorii cu oiștea spre Siberia...
Mă furișez la ziarul ocrotitorilor naturii, cel care se ocupă mai mult de datele meteo. Aceștia publică orice, numai să le plătești pentru spațiu. Redactorul-șef citește cele semnate de mine, se hlizește cât încape în el, ca o muiere buiacă prinsă în flagrant delict de amantul ei la alt amant, apoi înghite un nod, se scarpină la ureche și-mi face din deget.
— Dumneata faci politică, iată care-i buba! Pe noi ne-au preîntâmpinat de la partid și de la securitate: "Scrieți, publicați orice nebunie, numai nu vă băgați în politică." Așa că, știu eu...
— Care politicâ, omule? ! mai să sfârâie de obidă.
— Păi, dumneata scrii că niște delicvenți, într-o noapte ploioasă, au făcut o glumă de prost gust la Tiraspol — au furat calul statuii lui Suvorov, de 1-au lăsat pe legendarul erou răscrăcănat pe soclu, cu sabia ridicată spre cer, gata ca toți rușii totdeauna de luptă. lar cealaltă mânuță i-a căzut peste partea rușinoasă a corpului... Ce fel de umor este acesta, dacă nu politică pură? Bătaie dejoc, nu alta... Inchipuie-ți să citească așa ceva un englez, educat în stil puritan, ce-ar zice despre umorul nostru național. Nu-ți pare că o să ne facem de rușine? Numai cu verzii să nu te pui în polemică. Fug acum la redacția literaților, însâ și aceștia sunt în mare dificultate.
— Bucata e bună, dar... Luna curentă au decedat vreo patru membri de-ai noștri, alții vreo două duzini au devenit membri deplini, iar alții patru își celebrează centenarele. Nu avem spațiu pentru umorul dumitale. Toată atenția — scriitorilor de ieri...
— Cum, au încetat a mai fi scriitori la sfârșitul carierei lor? mă fac a mă mira…
— Nu-i chiar așa. In suflet au rămas scriitori, dar nu și la stomac. De când nu li se mai acordă privilegii pe la casele de creație și trândăvie, unde huzureau ca în rai, de când nu li se mai oferă tribunele în prezidiurile congreselor, de când nu 11 se mai publică "operele" colhoznice și nimeni nu-i mai citește, cum nici nu i-a citit, au inceput sa-și duca veacul m buna pace și resemnare. Acum, dacă au dat ortul popii, trebuie să-i omagiem, să-i scoatem din anonimat că au scris, totuși, cândva ceva... Luna viitoare sărbătorim alți scriitori, care prin anii cincizeci au scris câte un foileton, două despre Fofo, Trică și Ciupercă, care adorau comsomolul la fermele de vaci... Așa au fost vremile! Apoi trebuie să fim atenți și față de acei care au scris pe-atunci pentru parale. Sincer să-ți spun, cu aceste ocazii se mai delectează colectivul redacțional. Vezi dumitale, când avem asemenea jubilee, rudele lor vin în grădina redacției noastre cu mancare, bautura, facem cate-un guleai grandios pana dimineața. Așa că spațiul nostru este limitat. Deci, lasă manuscrisul aici, acum e Sfântul Vasile, poate până în decembrie, m ajun de An Nou programăm ceva umor în paginile ziarului... Numai că umorul ne face mulți dușmani. Și te rog, până atunci, poate mai revezi schița. Ai înșirat subiectul tocmai pe trei file. E știut că cititorul memorizează primul pasaj, apoi la cel de-al doilea, din cauza volumului, începe a căsca, 1 se face somn, obosește lângă soție și poate adormi. lar dacă cititorul adoarme, lui nu-i mai arde de umor. Să cruțăm cititorii, nu uita, maestre...
N-am vrut să mă pun în poară cu redactorul, știindu-1 din cohorta celor supărăcioși: supărarea lui ține exact un an. La noi sunt redactori cu supărare de o lună, de o jumătate de an, iar acesta deține întâietatea. Renumita rânză moldovenească!
Zbuciumul creației, în sfârșit, mă aduce la pragul redacției "Closetistul", fondată și susținută de avangardiști, dadaiști, cubiști, suprarealiști, șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, nouăzeciști, douămiiști, treimiiști... Toți de un talent dat dracului, geniali chiar, absolvenți ai fabricilor de poeți, artiști și pictori. Aici redactor-șef este o femeie.
— Mai bine scrie satiră decât umor. De ea are nevoie mulțimea, strada, îmi zice doamna. Noi publicăm numai autori străini. In creierul acestora pulsează cu adevărat umorul, literatura modernă, de la care are ce învăța generația noastră de azi și de mâine. Umorul nostru e provincial, balcanic, și pe americani, bunăoară, nu-i interesează temperamentul românului basarabean la mustuitul strugurilor. Știi, stimabile, am fost zilele trecute la un schimb de experiență în Indonezia, la un simpozion internațional dedicat mișcării tulbure. S-a vorbit acolo cu pietate despre umorul negrilor, galbenilor, al cui vrei, numai nu despre cel românesc. El pur și simplu nu există nicăieri. Poate nici nu este nevoie m actualele condiții de piață. Oare nu ai ce scrie în afară de umor? Știu că frecventezi deseori penitenciarele și ții discursuri celor care odihnesc acolo. Ce-ți trebuie să te bagi m politică? Iți faci ție rău. Nu-ți dai seama că tocmai din această cauză nu te trimit nici la reciclare, nici pentru schimb de experiență în lume. Te țin conservat acasă. Ș-apoi de ce ai crede că eu trebuie să-mi asum răspunderea? Unde e umor, acolo e și politică. Ce-ți trebuie dureri de cap?
Și după o pauză lungă, adăugă:
— Vrei să-ți dau un sfat? Mai bine fii cuminte, nu umbla haihui pe drumuri, nu strica nervii și reputația redactorilor. Și-ai să trăiești o sută de ani, ai să te convingi ce viață blândă și tihnită ți-ai ales, și ai s-o duci ca nemții. Doar e știut, de când lumea și pământul: umorul nu duce la bine măcar și din considerentul că atunci când mulțimea râde, cineva, inevitabil, plânge...


DELEGATA TUDOSIA PUTINÃ
(amintiri de odinioarâ)
După istovitoarele lor cursuri, studenții se îndreptau obosiți spre cantină, când în ușa aulei se proțăpi prodecanul Vasilică, stăvilindu-le calea. Din urma lui o femeie durdulie își făcea loc să pătrundă în sală:
— Dragii mei copilași! începu cu blândețe părintească prodecanul, astăzi am o surpriză pentru voi. Vă veți întâlni cu tovarășa Tudosia Putină, proaspătă delegată la congresul partidului. Tocmai ceea de ce aveți nevoie la examenele ce bât la ușă.
Printre studenți se rostogoli un murmur de nemulțumire.
— Poate amânăm plăcerea aceasta pentru zile mai libere? propuse Nicolae Șoltoianu, șefde grupă. Polemica însă nu reuși să se încingă, deoarece tovarășa Putină, îmbrăcată în costum negru, cu guleraș alb dedesubt, se cocoțâ de-acum la tribună.
— Tovarășa Putină ne-a reprezentat republica la congres din partea mulgătoarelor truditoare, anunță mândru tovarășul Vasilică.
— Să povestească! porunci o voce din sală.
Ochii femeii jucau triumfător, începând domol discursul:
— La congres a fost o adevărată frumusață. Dar pân' la plecarea mea s-a întâmplat ceva anapoda. Taman mulgeam vacile, Gavriliță stătea alături și, m loc să deie fânaț la vite, căuta să se hârjonească... Deodată vine Fănache Þapu, căruțașul, și-mi zice cu sufletul la gură: "Te cheamă la telefon Chișinăul, Ivan Ivanovici..." într-un minut am fost m depozitul cu urluială, unde-i la noi telefonul. 'Tudosie-hăi, îmi zice Ivan Ivanovici. laca am hotărât noi aice ca să te mai trimitem încă la un congres. Ce zici?" Mi-am tras răsufletul, după care am zis: "Dacă așa s-a hotărât acolo sus, mă duc fără gălăgie…”
— Și-ați plecat? constată careva.
— Cu trenul, zise mulțumită Tudosia Putină. Până la Moscova, neavând ce face, am jucat cărți cu Ivan Ivanovici. Era ghini... Eu am rămas numai de două ori, pe când el de vreo zece ori durak.
— Și ce-ați mai văzut acolo? întreabă iarăși aceeași voce, răzvrătită parcă de intestinele înfometate.
— Lume de pe lume. Oameni albi, negri, galbeni, tărcați. De toată strânsura. Covoare pe sus, covoare pe jos... Mulți din ei ieșeau la tribună și cuvântau. Toată lumea vorghea rusește, englezește, m care limbă vroia. Numai bietul Ceaușescu a grăit moldovenește. Și iaca, la urma urmelor, la înalta tribună, legănându-se ca un rățoi, a apărut scumpul nostru Leonid Ilici Brejnev. Nu mai țin minte ce spunea el, dar oamenii tare-1 mai aplaudau cu iubire. Strigam toți din sală "Bravo!)'', de parcă eram făcuți de-un tată... Cineva din prezidiu s-a apropiat, i-a prins la piept o medalie, apoi multă lume, rând pe rând, se ducea să-1 pupe... Pentru o clipă, de fericire, am uitat unde mă aflu, am vrut să strig "Amar!", dar era Ivan Ivanovici alături, amintindu-mi că nu-s la nuntă.
— Și mai departe? dori să afle Angelica Prisăcaru, o tânără gingașă și plăpândă, cu alunică pe obrăjor. în curând încep grelele examene și va trebui s-avem ce povesti lectorilor despre lucrările congresului.
— Până la urmă toți am hotărât s-adoptăm, din îndemnul înțelept al lui Brejnev, un program pentru ca în ziua de mâine să trăim mai bine... Dar cel mai interesant a fost în pauză... Ne-au dus la niște magazine bogate, cu mărfuri ieftine. Mi-am cumpărat un val de ghipiur și două șalinci cu fir lucit. Mi-am pus dinți noi... Poate m-oi mărita la toamnă...
— Cu Ivan Ivanovici?
— Se-e-e-cret! zâmbi Tudosia șmecheroasă, coborând privirile-n pământ.
— Daruri ați primit? se interesâ iarăși gingașa studentă.
— Un ceas pentru fumei.
— De aur?
— Ei, ba! făcu nițel ofensată Tudosia. E de platină. Dar Ivan Ivanovici a spus că-i bun ș-aista. Calul dăruit nu se caută în gură.
— Și cum s-au încheiat lucrările congresului? zbură încă o întrebare din cercul tineretului studios.
— Ne-au dus pe toți la Mauzoleu. L-am vâzut pe Lenin. Cine a spus că Lenin o murit să nu-i dați crezare, că-i prost. Lenin acolo, în zămnicul cela, parcă doarme și seamănă viu-viuț. Cu mâinile pe piept. Numai că doarme...
— Ce planuri aveți pentru viitor, stimată tovarășă? se interesă prodecanul.
— Planurile-s grele, răspunde ea. Din îndemnul lui Ivan Ivanovici am intrat la institut, prin corespondență, și am acolo numai cozi... Dar mare este Dumnezeu, cu ajutorul lui Ivan Ivanovici mâine-poimâine voi ave și eu o mică diplomă în
buzunar...
Studenții din aulă au început s-o aplaude frenetic, ca să încheie mai curând adunarea. Cineva din activul grupei izbutise sâ-i înmâneze un buchet mare de flori pentru că a gâsit timp sâ-i viziteze și să le povestească despre lucrările istoricului congres de la Moscova. Prodecanul era mândru și el pentru că își va putea face darea de seamă în fața rectora-tului — frontul ideologic de la facultate activează.


PROFESORUL DEZINFORMAT
La Ineasca Orest Arapu este considerat om onest și foarte cumsecade. Așezat la vorbă, curățel la port, îngrijit la gospodărie. Viața toată și-a dedicat-o copiilor, iar direcția școlii, unde este profesor la clasele primare, cu fiece ocazie îl dă drept exemplu. In ultima vreme, însă, bietul pedagog avu de pătimit din cauza noilor primeniri care au năboit o dată cu democrația asta. La renumitul club sătesc, din milostenia șefului, serile erau proiectate pe ecran filme tot din astea... video. într-una din seri, cu toată sfiala, hotărî și domnul profesor de la clasele primare să afle câte ceva din lumea erotică contemporană. Ce văzu el acolo îl năuci și-i trezi totodată cea mai mare admirație. Dar nu șopti nimănui o vorbuliță — ferit-a sfântul să afle soția sau șeful direcției raionale de învățământ. Video și cele vizionate însă îi plăcu și-1 fascină.
A doua zi intră în cancelarie tocmai când Anișoara Dodiță, o profesoară tinerică și simpatică, își aduna ca întotdeauna cele necesare pentru lecția de muzică. Onoratului profesor, fiind bineînțeles încă sub impresia filmului video și a cuvintelor noi auzite seara trecută, îi veni să ridice o mână în sus, salutându-și colega în stilul gangsterilor-sexy:
— Noroc, lesbiano! Ce mai nou în viața ta juvenilă? Părinții, animalele de-acasă sunt sănătoase?
— Dom-nu-le Arapu! se cutremură vocea gingașă a domnișoarei profesoare,simțind cum un fior de gheață i se furișează prin toată ființa, iar obrajii se încinseră cu pară. Dumnevoastrâ... vâ dați seama...
— Dar e un cuvânt frumos, nu? zise mândru Orest Arapu, nedumerit de privirile speriate ale profesoarei. L-am auzit aseară de-atâtea ori la club, iar șeful Toderică a zis că e un simbol nobil pentru femeile cinstite... laca mai trăiesc bine capitaliștii âia... Se zice că ei au fost totdeauna în putrefacție, iar la noi totul se împuțea.
Tot vorbind cu sine însuși, neglijând privirile speriate ale domnișoarei care-1 petrecea din urmă, bătrânul profesor plecă să-și înceapă lecția în fața micuților. Lăsând amanet o situație
tampita in cancelana inca pustie, dar și in cugetul domnișoarei Dodiță, la lecții Orest Arapu continua să se simtă comod și distrat.
— Hulubașilor, astăzi vom încerca să găsim explicația unui nou cuvânt din domeniul muzicii, se adresă el fețelor iscoditoare și scrise pe tablă, cu răsuflarea întretâiată, cu litere de-o șchioapă, termenul însușit seara trecută la club.
— E ceva legat cu si-bemol-diez, se grăbi să răspundă Antonel Târsână la întrebarea profesorului.
— Poate-i noua denumire a cheii sol? cercă să aducă altă argumentare Ilenuța Mandraburcă.
— E o nouă operă scrisă de Bethoven în anii adolescenței, se dădu cu părerea chipeșul Petrică Zaporojanu, zâmbind și el către surâsul părintesc al profesorului, care se tot plimba alignind de un picior printre rândurile de bânci...
Găsind fantezia copiilor foarte agitată, după lecții, Orest Arapu, revenind în cancelaria plină de învățătoare oneste și gospodine, majoritatea mai în vârstă și mai atinse de brumele anilor, nu observă fața alarmată a tinerei profesoare Dodiță. Ridică iarăși mâna, surâse satisfăcut și trâmbiță vesel:
— Salut, lesbienelor!
— Noroc, cotonogule, i-o trânti ofensată doamna Pâdure, profesoara de matematică, mamă a trei fete, toate de măritat,și gospodină a cincisprezece ol și trei capre. In ultima vreme se număra în școală ca cea mai bună cunoscătoare a șefilor de vamă de la Giurgiulești și până la Istanbul. Sparii și găinile cu modestia dumitale. Dă-ți seama, omule!
Matematiciana nu prea era mearsă la biserică și dacă simți că-i căde bucuria în scârbă, bătrânul învățător își netezi barba scurtă, scutură colbul de naftalină de pe cămașa ponosită, achipui buzunarul, că nu avea nici un sfanț de câteva luni, și se retrase la Arion Frezatu, profesor de muncă, pe care-1 întrebă aproape m șoaptă ce lighioană mai poate fi și acest termen de novație, pătruns atât de fulgerător m lexicul lui. Profesorul de muncă, leatul lui, care mai suferea și de un tremurici în
umeri, chibzui îndelung, privind în largul geamului și își dădu cu părerea:
— Poate-i un termen din industria cailor de tracțiune? Nesatisfăcut nici de acest răspuns, profesorul Orest Arapu se gândi să consulte pe doamna Castraveț, profesoară de limbi și mare îndrăgostită de litere. Dar în pragul cancelariei se ciocni de privirile înspăimântate și ofensate ale onestelor femei, ce trecură pe lângă el cu indignare fățișă, ocolindu-1 și îndreptându-se fiecare în drumul nevoilor lor.
In drum spre casă profesorul Orest Arapu îl întâlni pe agronomul Fănică Roșu care, la întrebarea cu bucluc, începu să-i explice cu lux de amănunte despre activitatea truditoare a amazoanelor care au locuit cândva pe antica insulă Lesbos...Fața bătrânului se gârbovi treptat, aproape de sfârșit ajungând să se cutremure cu toată ființa. își dădu seama pe dată de ce s-au scandalizat colegele. Ca să nu dea a doua zi ochii cu ele, își lua concediu de boală pentru o lună întreagă, mai ales că de la o vreme îl cam supâra într-adevăr piciorul drept. Și dc atunci cum vedea șeful de club zăbovind în fața porții sale, domnul profesor făcea ocolul curții cu privirile, cu gând cum să-i cadă vreo despicătură mai la îndemână. îl considera numai pe el vinovat de rușinea ce avu a o păți în fața cuvioaselor profesoare.


NEBUNII AGRICOLE
Până la mulsul vacilor mai rămăseseră câteva ore, și lucrătorii fermei au fost chemați la club să asculte o lecție despre perspectiva dezvoltării vităritului în gospodăria agricolă. Pereții lăcașului cultural erau împodobiți cu felurite imagini ale cabalinelor, bovinelor de soi, iar pe masa prezidiului, în fața președintelui, pe un postament, triumfa parcă mulajul unei vaci, pântecele căreia era numai uger cât căldarea. Mulgătoarele, în halate albe, scrobite, îl priveau cu admirație pe tinerelul cu mustăcioare proaspăt crescute, cămașă albă, cravată galbenă, proptit în tribună. Era un zootehnician sever de la raion.
— Știința a demonstrat că, vara, în perioada secerișului, vacile trebuiesc ținute în ocol, își începu discursul oratorul, îndreptându-și cravata.
— Socotiți și dumneavoastre, stimate mulgătoare (acuma se dă voie a gândi liber m toate cele), fiecare vacă are câte patru copite despicate. Adică opt unghii m total. Și? Tăpșind miriștea, ele răpesc un amar de boboase...
— Până la miriști doghitoacele au să piară de foame, bre! Noi avem nevoie de furaj, căci nu știm cum să le scoatem din iarnă! strigă paznicul Arghiri din fundul sălii.
— Apoi, pentru a evita o eventuală epidemie la ferma dumneavoastrâ, stimate și drăguțe mulgătoare, propun, precum au recomandat și mvățații din Hantî-Mansi, să se taie cozile vițelelor înainte ca ele să devină vaci mature...
între timp o fetișcană își făcu loc din fundul sălii spre rândul din față și-i zise prietenei^sale la ureche:
— Fa, da-i frumușel hulerea!
— Noaptea vacile dorm, de, mă rog, ca animalele, și aruncă neglijent cozile una sub trupul alteia fâră a bănui pericolul. Prin somn, ca fiece ființă dumnezeiască, au coșmaruri și tresar.
Când vacile sar de spaimă în picioare, coada li se întinde strună, face cârț! și ...se rupe. Rana se îmbibă cu baligă și epidemia-i inevitabilă, stimate mulgătoare!
— D-apoi, fără de cozi! Cum o să se apere ele când vor fi încăierate în cireadă de tăuni, strechii și alte goange? strigă nedumerit paznicul Arghiri.
Codanele din sală hohotiră oacheș la cel de la tribună. Specialistul din raion le prevăzuse pe toate. Iși încreți fruntea și se "năpustr către oamenii din sală cu argumentele sale bine chibzuite.
— Păi, cozile nu vor fi tăiate precum vă este închipuirea, ci în mod științific. Profesorul din Hantî-Mansi și-a susținut teza de doctorand pe tema respectivă, tocmai la Ulan-Ude! Cozile cu pricina vor fi sărate, depozitate și puse la păstrare. Fierarii din gospodăria agricolă au să meșterească fileuri pe cioturile cozilor rămase după tăiere pe trupul din dosul vacilor și, atunci, când vor da buzna goangele..., pămătufurile se montează la locul cuvenit...
— Fa-a! căscă gura o mulgătoare smolită, impresionată. Zootehnicianul își prelungi discursul.
— Pentru ca bovinele să evite traiul sedentar, apelăm iarăși la ultimul cuvânt al știmței. S-a demonstrat, la Paris, că vacile de soiul Gersei, cum aud bâzâitul tăunilor, fug de crapă fierea în ele... în direcția acelor ceasornicului, iar dacă năpustește în cireadă un puhoi de strechii, ele bârligă cozile și tuleo! împotriva acelor...
— Ah, cât e de priceput!..
— Dcci, continuă învățatul, ceea ce intenționăm sa aplicăm la ferma dumneavoastră e simplu ca bună ziua. Deja am imprimat la magnetofon bâzâitul zburătoarelor amintite, care va fi reprodus printr-un difuzor puternic. în ocol se va presura prundiș, pentru ca vacile tot timpul să se afle în mișcare, să țopăie iac-așa...
Tinerelul deștept de la raion începu să imite niște mișcări la tribună, conturând un zâmbet de toată mândrețea.
— Of, cât e de frumușel, spurcăciunea! — Am auzit că are cușmă de ondatră, mașină străină... E bogat, fa!
— Nu tropăi, bre! Așa cum arăți neata, doghitoacele o să-și julească picioarele! se indigna paznicul.
— Moșulică! sâltă din loc președintele iritat către paznic. Nu cumva ai venit "aghesmuit" de cauți ganci? Nu cerca răbdarea noastră, că raionul știe ce face. Dumnealui — și arătă către persoana de la tribună — a fost prin țări străine, a învățat de i-a trecut os prin os la academie, și-a căpătat dreptul să steie la tribuna asta. Dacă ești ahotnic la replici, trimite-le în scris la masa noastră.
Paznicul Arghiri, sfruntat de privirile focoase ale fetelor, clipi și el șmecherește din ochi, pe când specialistul de la tribună găsi de cuviințâ să continue:
— Conducerea satului va avea grijă să le bată vacilor un fel de gumă la copite, pentru a nu le răni.
— Mamă dragă, vaci încălțate! râse careva din rândul patru, după care președintele lovi supărat cu o furculiță fără dinți într-o sticlă în muchii.
— Sfătuiți-ne cum să scoatem vacile din iamă. Se termină nutrețul, aproape strigă paznicul. De-acum numai cu șișcă le hrănim...
— Asigurarea cu furaj este problema cârmuirii. Ea să-și bată capul! făcu zootehnicianul. Săptâmâna ce vine președintele dumneavoastră va fi chemat la covoraș. Avem o ședință principială, cu povârnișuri și coborâșuri. Constructivă, adică!..
Astfel lecția luă sfârșit cu o notă apăsătoare. Numai tinerele mulgătoare nu-și puteau rupe ochișorii de la zootehnicianul chipeș care, după încheierea prelegerii, urcă elegant ca un fante la volanul limuzinei și plecă lâsând prin mijlocul Ineascăi un balaur de fum străveziu.


ÞUHALUL CU BÂRFE

In urbea noastră, mic și mare s-a născut cu înclinația de a scărpina limba pe nemâncate. Adică să bârfească, fară a avea vreo frică de păcat. Plăcerea enormă o simt mai ales bărbații, care de mult au întrecut femeile în această întâietate. Noi, trăitorii municipiului,suntem chemați a fi prudenți, vigilenți, a păstra secretul de stat, sâ nu divulgăm, cu pălăvrăgeala noastră exagerată, ceea ce ne poate slăbi pe arena internațională. Deși unii cred că la noi e sloboda și cad pradă agoniei vorbelor neverificate, dar plăcute la auz. Numai securiștii și câinii de la noi sunt atenți la acest capitol. Ei, în urbe, chiar dacă scot unele informații în auzul tuturor, o fac în afara limbii de stat. Adică în toate comunicările se exprimă numai în limba rusă. în rest — peste tot bârfe de tot felul.
Un procuror deunăzi fu lăut într-un gavanos cu untură de amanta judecătorului numai pentru faptul că a încurcat-o să divorțeze de bărbatu-său. După acest incident s-a zvonit cu desăvârșire că procurorul în cauză a nimerit la maternitate, dovedindu-se cu certitudine că e... gravid! Respectivul nu dorește nici m ruptul capului să nimerească în cartea Guin-ness... De aici se poate concluziona că este puternic acel stat care își poate păstra secretele. lar în urbea noastră avem destule taine de acest fel. Bunăoară, cineva a constatat că la morga generală au bilet de favoare curvarii adulteri decedați. Patologul Sarcophagus Czernobâlski, polonez de obârșie, ia mită de la băștinașii basarabeni. Vorba e că rudele decedatului, dacă doresc să obțină mortul cât mai curând acasă, trebuie să-1 mituiască pe medic cu dolari. Nu orișice îndoliat poate s-o facă la vreme și se mulțumește să lase răposatul să mai înnopteze acolo o seară-două. Și-atunci pita curvarilor. Știind că vor da curând ortul cui trebuie, ascund de femeile dragi câțiva dolari prin buzunare și, în timp ce rudele acestora îi deplâng la priveghi sfârșitul, morții îl mituiesc pe străjerul lor, Sarcophagus Czernobâlski, și pleacă peste noapte să se mai arunce o dată în mrejele desfrâului cu femei străine. Pe escrocul patolog deja un an de zile îl urmărește poliția, dar nicidecum nu-1 poate găbji, deoarece Sarcophagus Czemobâlski este un mistificator iscusit. Secretul îl știu numai noțărițele urbei, care împart șpaga cu medicul șmecher, tergiversând eliberarea actelor de deces, astfel încurcând numărul real al morților rămași să înnopteze lamorgă...
Presupunerile și bârfelele circulă aidoma ghiulelelor pe câmpul de luptă. Nimeni nu le știe sfârșitul și numărul. Un pretor holtei, amator de sindrofii cu frigărui, dar nefericit m dragoste, trăiește, după afirmațiile lui, o tragedie.In vreme ce este asaltat de către femei neserioase la vârsta sa de peste 30 de ani, el preferă societatea unei dudui serioase, care abia a împlinit 16 primăveri. Știe a aprecia frumusețea vieții lajusta ei valoare. La recepțiile oficiale sau când apare la TV, pe postul de radio, fără a bea ore întregi apă din vreun pahar, are măiestria de a spune multe și a face puțin. Un talent remarcabil în beție de palavre frumoase! El știe de ce artistele teatrelor de la noi nu au priză pe ecranele Europei. Fiindcă nu posedă talentul de a se dezbrăca iscusit în fața camerelor de luat vederi. Deși deținem întâietatea pe continent în ceea ce privește numărul de crainice slute, nepieptănate, uneori nespălate și bâlbâite. Cu ajutorul lor ni se duce faima că ne place zeama de găină, jumările și brânza de oi...
Prin urbea în care locuim circulă zvonul că demnitarii de cel mai înalt rang râd de se tăvălesc atunci când află că în unele țări, în cele Baltice mai ales, este depistat vreun ministru, vreun prim-ministru care a colaborat cu K.G.B.- ul. La noi nu existâ așa ceva. La noi miniștrii sunt fără de prihană, îngerași. La noi se cântă muzică, se leagă prosoape. Zadarnic se bârfește. Demnitarii râd de cele întâmplate peste graniță. Doar atât că ministrul de război s-a certat aprig cu omologul său din Transnistria la podul de la Tighina. Când au luat sfârșit negocierile cu privire la vinderea-cumpărarea unei partide de obiele pentru soldați, în schimbul câtorva avioane supersonice, distinsul nostru general 1-a îmbrățișat pe confratele sâu cazac și, pe neprins de veste, nu știu cum ceasul transnistrianului s-a strecurat în buzunarul din vestonul basarabeanului... Nimeni n-a băgat de seamă ce se întâmplă. Chiar nici mitropolitul, înveșmântat cu mitră de mosc, înconjurat de niște flăcăuani albăstrei. Erau bucuroși cu toții că între cele douâ maluri s-a stabilit pacea și buna înțelegere. Dar de bine ce delegația statului nostru începu să se îndepărteze de locul negocierilor, deodată bărbile transnistriemlor cazaci începură să se hârtoaie de nemulțumire. Vorba e că ceasul furat avea deșteptător și acesta prinse a suna strident în buzunarul generalului. Ministrul de război s-a jurat și se jurâ până azi că este cinstit și nu poartă nici o vină că n-a știut că ceasul în cauzâ era cu ghinion. Vorbele lui au fost atât de convingătoare, încât mitropolitul tot atunci a aplanat conflictul prin blagoslovirea reîntoarcerii deșteptătorului și astâmpărarea cazacilor care s-au întors la aerodromul lor cu chiote și strigăte de victorie.
Bârfe, bârfe se primblă prin urbea noastră, devenită capitala unui stat din lume.
Avem avocații, judecătorii, mafioții noștri iscusiți ca să ne mândrim. Se spune că primarul este propus,după ce a depășit barierele unui concurs special, să fie vândutjaponezilor, pentru a servi drept model de propagare a luptei naționale SUMO. Fiindcă demnitarul nu este de acord cu decizia celor din țara soarelui-răsare, a aderat la academia supărăcioșilor, instituție ce și-a deschis larg ușile lunile trecute. Demnitarii din capi-tală dețin locuri de frunte în cohorta supăraților. E de-ajuns sa zici o vorba cntica sau sa dai o apreciere pubhca și te pomenești imediat dat în judecată.
Cu toate astea, în urbea noastră bârfele au devenit în ulti-ma vreme mai altfel, mai altoite și mai aproape de adevăr. Știm deja cu toții că în societatea de azi s-a convenit deja asupra calităților obligatorii ale unei persoane pentru a deveni... ogo-tat. Și le putem enumera pe degete: să fii neapărat moldovean și nicidecum (doamne ferește și apără!) român basarabean, să fii prost, barfitor, cu înclinații din nascare spre mancanme și zâzanie între confrați; să cântărești nu mai puțin de o sută de kilograme, să preferi saunele, fetișoare studente,să ai talentul de a spune mincium fără a te rușina, iar la televizor să spui întruna cuvinte trumoase, fiind oprit numai atunci când se stinge lumina. Aflându-te m post, să călătorești, tu și toate neamurile tale, peste hotare, să te deprinzi a fura legitim și, pe lângă toate astea, să urăști românismul, să ai o nemărginită dragoste pentru tot ce e rusesc, trăind până la capătul zilelor tale cu speranța vie că mâine-poimâine, dinspre Mosc, frații mai mari se vor reîntoarce călare pe tancuri, ca să ne elibereze de sub jugul mizeriei în care ne-am pomenit...
Uneori întâlnești toate-aceste vorbe pe străzile aglomerate cu cerșetori și te crucești auzindu-le. Oricât se străduiește sărmana noastră securitate să le stăvilească, toate eforturile-s zadarnice. Vorbe de alea:
"Muncim ca și albinele, dar miere nu avem…”
“Totul e într-un cuvânt, totul pare o poezie."
“— E adevărat ce spui, omule?
— Desigur că nu, sunt minciuni!
— Atunci de ce vorbești ?
— Păi, e plăcut în urbea noastrâ să bârfești!"


ISTORIOARE DE LA CLOCUȘNA
Ineasca și Clocușna multă vreme au fost sate înfrățite. S-au schimbat timpurile, tradiția înfrățirii s-a uscat, dar amintirile despre această minunată localitate din nordul Moldovei, unde mai dăinuie malanca la Anul Nou, cu tot cu peripețiile oamenilor^de treabă, au rămas ca o pulbere de diamante m memorie. îmi place și mie, ca la toată lumea, că pe acolo s-a mai păstrat tradiția istorică a gospodarilor de a-și zidi case frumoase și de a-și da copiii la învățătură, de a se îmbrăca la modă, căci ce fel de bărbat sau femeie de la Clocușna fără căciulă de ondatră și fără limuzină la poartă? Și sunt harnici foc oamenii de prin părțile acestea. Uneori noaptea scot cartofii din grădină la becul electric, dacă nu reușesc s-o facă ziua. Dar cel mai mult mi-a plăcut veșnica stare de ghidușenie și
prezența de spirit, caracteristice întru totul clocușnenilor mei dragi.
Noaptea la Clocușna lumea nu doarme ca pe la Ineasca. Bunăoară, vânzătorul de la bufetul lui Ilic, pentru a aduce documentele în ordine, a chemat-o în ajutor pe contabila tinerică... Ce au făcut nu prea se știe, dar clocușnenii care se întorceau de la casa de cultură după film, văzură în calea lor două nuduri catifelate, care, urmărite de soția magazionerului, cu o furcă de fier în mâini, alergau de le scăpărau călcâile și
strigau cu gură de șarpe, să se audă după podul Morarului, peste Vălăgie:
— Sări-i-ți, oameni buni, să nu fie moarte de om... Firește, cei surprinși în flagrant delict puseră mare nădejde în picioare și nu avură de suferit de pe urma furiei soției magazionerului. în schimb aceasta, necăjită, se puse pe
văicărat, mărturisind celora care înlemniseră noaptea în drum și nu știau ce să creadâ.
— M-a schimbat cu Sabina-a-a... Dar nu asta mă supără, că m-a mai schimbat — așa-s toți bărbații. însă cu cine, oameni buni? Cu Sabina Bușinâ, care-și dă trupul pentru o chilă de macră casapului Panas de la Secureni. De-i-ți în gând...
0 căina lumea ce venea de la film, o consola și clubul mare, construit de un bun gospodar, Rusanovschi. Bocetul ei nătâng plutea pe vadul Racovățului până la izvoare, înspre moara lui Lotovschi, ca sâ coboare apoi pe șleau, spre moșia boierului Stamati, prin pădurea de stejari a lufChimacovschi...
Conflicte de felul ăsta au mai avut loc la Clocușna. Dar se uitau repede. Chiar a doua zi clocușnenii își căutau de treabă:
care cu comerțul, care cu construcția, care... cu vreo soție nouă. Bunăoară, Gheorghe Sâmburel, purtând pică pe Nicolae Leahu, arvoni nitam-nisam renumita orchestrâ de la Gvăzdăuți și-i rugă pe lăutari să vină la treabă chiar în dricul amiezii... că acesta se însoară. Le spuse de unde să înceapă marșul și cu tot alaiul să intre pe poarta gospodarilor cu veselia. Vă închipuiți asemenea tablou! ? Nicolae, băiat harnic, nu știe nimica nici cu spatele, numai bine îngropa sfecla pentru basamac, pe la iarnă, în fundul grădmii. Când deodată, ca din cer, orchestra bine instruită prinde a rândui în poartă un marș după altul!..
La Clocușna femeile sunt, ca peste tot, frumoase și invidioase între ele. Mai ales la nunți, când prind a dansa una în fața alteia, fluturând mâinile mai abitir cea care are pe degete două inele cu piatră lucitoare, în ochii celei care are numai unul... în asemenea caz, ultima se simte cu demnitatea lezată, nu doarme dupâ aceea nopțile, adună ce se poate de adunat — nuci, pielicele și le duce de urgență, pe dolari, la Moscova, ca până la urmâ să se pricopsească cu trei inele pe degete...
Și desigur Clocușna n-ar fi ea Clocușna fără omul care se ține în postul de șef al clubului atâta timp cât la raion, în fruntea culturii e nănașu-său. Dacă pică vreun control frontal, moș Ilarion adună tineretul să-și prezinte darea de seamă. Se adresează către mulțime prin microfonul unit cu un amplificator masiv și greu de pe acoperișul clubului, să-1 audă întreg satul:
— Stimafc popor și... nănașul Petrea!
Ultimul stă în prezidiu, după câteva sute de grame date peste cap, și se închină sâlii respectuos. Mafia la ea acasă! Cineva mai limbut nu se poate stăpâni și tună răspicat:
— Asta nu e decât mafia locală!
Iar în adunarea ceea apare vânzătorul de la bufetul lui Ilic, să-i facă din ochi celei cu care a fugit glorios, în pielea goală, pe șleahul satului.
— Sabino, copilul nostru încă nu se mișcă?..
— Curvar și impotent ce ești! sare către vânzător soția lui dreaptă, care din noaptea ceea nu-1 slăbește din ochi. Bărbatul se face vânăt, înghite în sec, apoi scoate din buzunar un șumuiag de pătrunjel și începe să-1 morsoace.
... Și așa e de când lumea Clocușna. Se frământă și trăiește cu grijile oamenilor, cu bucuriile și năzbâtiile lor, aflându-se mereu când într-un raion, când în altul, între două vămi și două hotare de țări. lar la toată situația în cauzâ, același vânzător de la bufet, dacă începe a număra banii pe care trebuie să-i plătești pentru achitarea celor procurate la tejghea, zice, țintindu-te cu privirea:
—Trebuie să plătești un leu și cincizeci de bănuți ...cu tot cuamăgealâ!
Cele mai mari șotii se fac iarna,când gospodarii pornesc cu toată amploarea funcționarea alambicurilor de făcut basamac. Borcane întregi cu băutură tare se îngroapă după aceea prin locuri știute numai de ei, ca după un an-doi să-1 descopere rachiu vechi, dur, când este turnat în păhăruțe să facă mergelușe pe la margini. Chiar dacă ești în străinătate, departe de satul drag, pe la frontiera cu Mongolia, vânzând pielicele, tragi peste cap o sută-două de grame și îndată în fața ochilor vezi vâlcica na-tală cu Racovățul prin mijlocul ei...
Oamenii de la Clocușna... Sunt amabili, prietenoși, fideli pe planeta grijilor și lencini lor. li mbesc, vreau oncand sa tiu cu ei alături la bine, la nevoie și voi fi așa totdeauna, chiar dacă astăzi Ineasca nu mai este, ca altă dată, înfrățită și aproape de Clocușna.

V A M P A
Când am în față o femeie grasă, cu șalele cât hambarele, totdeauna pic în panică. Mai mă apucă și groaza gândindu-mă că în republica noastră fiecare a doua reprezentantă a sexului frumos se plânge că nu are ce mânca, dar nu încape pe ușa istoriei de voinică ce este. Trăim în țara femeilor lui Rubens. Alarmă, oameni buni! Ele papă bine, iar când stomacul Idr, echivalent cu volumul unui butoi, este plin, vă închipuiți câtă energie au. Și-apoi unde credeți că o varsă ele atunci când, mai ales cele de la oraș, care locuiesc la bloc, n-au de scos cenușă, de adus apă de la fântânâ, de legănat copiii sau de prășit? Energia lor, la mică scânteie, începe să răbufnească și se abate asupra bietului bărbat...
Viața îmi oferă mereu cele mai neașteptate surprize atunci când în destinul meu se infiltrează, asemeni unei spioane, o astfel de femeie cum este Sabina Peatac, o madamă mășcată, cu ochelari bulbucați, îmbrăcată mereu într-un tricou dintre cele care poartă indivizii de la aeropurtate. Deși nu are nici 40 de ani, Sabina posedă o voce tunătoare de general al armatelor de cavalerie, care încearcă totdeauna să te comande, să te povățuiască în ce fel și cum trebuie să trăiești și care te străpunge mereu cu săgeți glaciale prin toată ființa.
Am fost atâția ani burlac, mi-am tot căutat cu telescopul o consoartă de viață și, când colo, am dat peste ce-a tunat. M-am bucurat că noaptea am multe kilograme de cuprins în așternut... La numai două luni de căsnicie cu Sabina, proaspăta mea soție, mai minoră cu aproape 20 de anișori, după ce făcu ordine în casă, își cuprinde în palmele ei cât lopata șoldurile, mă țintește cu ochii mirați (din cauza lentilelor mioape) și unde mă întreabă foarte nedumerită:
— După cum am constatat, iubitule, fâcând ordine în garderoba ta, încă nu ți-ai cumpărat nimica de moarte...
Cele cinci femei pe care le-am avut până la ea m-au ținut ca în sânul lui Dumnezeu, și revolta năboi imediat cu fierbințcli prin toate arterclo. Incerc să închei ccarta cu o amenințare că înaintez o acțiune de divorț, dacă nu-și revizuiește chiar acum atitudinoa i'ață de mine, la care ca izbucnește într-un râs ce-mi scutură camașa kaki de pe corp:
— Cu-u-cu! De-acu nu-i chiar atât de ușor s-o faci, stimabile! M-ai sedus, mi-ai l'urat inocența, m-ai dezbătut do la calea cea dreaptă, unde mișunau bărbați de treabă, și-acuma intenționezi să mă faci de rușine în fața onoratului public?
— Păi, ai fost parcă și tu casătorită, ai fiică deja proaspăt măritată, bâiguicsc eu.
— Au fost greșeli ale tmereții, răspunde dânsa. Acuma altele-s vremile. Trăim într-un stat democratic, unde onoarea femeil e pe plan major, puiuțule!..
— Recurg și la asemenea sacriricii, am spus-o răspicat, urmâiid, de fapt, obișnuința mea de a deturna femeilc neascultătoare.
— lu-bi-țe-lu-le! silabisi dânsa câtre mine, ciătinându-i-se șuncile în rochia-i roz., de mătase. Te dărâm în bu-că-țe-le! Te des-com-pun în mo-le-cu-le, a-tom cu a-tom!
Văzând-o că se îndreapta spre bietul de mine cu mâinile întinse și degetcle larg desfacuto ca doua țâpoaic, g'ata să mă străpungă, țâșnil ca un cocoș spcriat dc dihori afara. Ma gândii să părăsesc tot atunci gospodăria cu tot ce aveam pe mine, ca la cutremur de pământ, numai să nu văd urâtenia asta de muiere, care și-a permis să înfunde la borcan așa lucru de bărbat. Adevarată vampă, oameni buni!
Dar Sabina nu-mi permite să mă duc mai departe, barân-du-mi calea în fața blocului.
— De la mine pentru tine, piulițo, deja toate drumurile pot duce numai la țântirim. Intră-n casă, farmazonule, suflecă-ți mânecile până la coate și haida la trebi. Apoi, pe un ton cu vântuleț de primăvară îmi dă dc înțcles că mă iartă de această datâ: Toată gospodăria asta, care ieri a tbst a fca, azi a devenit proprietate comună. Conform leg'ii în vigoare, cimbrișorLile!
Uitasem a vâ spune câ Sabina e notariță. Tocmeșto și desface contracte matrimonialc de donație, sigilează averi și le scoate la licitație. Când fixeazâ mușteriul cu lentilele bulbucate, acela își amintește și de covata străbunicului, juruită din tată-n fiu. Anume așa am cunoscut-o eu pe Sabina. Adică dânsa m-a vânat atunci când am vrut să-mi tocmesc la ea un testament față de copiii mei.
Mâ întorc deci înapoi, în casa mea, unde mi-am trăit toată viața. încep să spâl blidele, iar dânsa prinde a mă descoase asemenea unui anchetator de la poliția criminalâ:
— Care, vasâzică, dumneata ai opt copii în urbea asta?
— De la cinci femei, concretizez eu cu tremur în voce.
— înseamnă că eu azi le sunt mamă vitregă, iar bieții mei părinței, care îți vin socri, au opt nepoți deodată?
— Exact, târtănașul meu !
Vampa mea face ochi mari și lentilele bulbucate îi amplifică
însutit îngrozirea. Mă bucur că mințind-o atunci când i-am cerut mâna că nu am decât o fiică de la prima soție, am pus-o la punct într-un mod atât de subit și nostim, dar mâ gândesc cu groază câ numai peste câteva clipe Sabina se va face auzită din nou cu vocea-i de comandant.
Din ziua ceea m-a luat parcă sub un control riguros, obligându-mă zilnic sâ-i raportez toate ce se întâmplă cu mine. lar în fiecare dimineață, cum numai fac ochișori, mai simțindu-i mirosul de subțioară,aud vocea ei dictatorială:
— Raportează-mi ce ai visat astă-noapte!
După numai două luni am cunoscut-o destul ca sâ rămân cu impresia că așa soi de femei mișună pe tot globul pământesc ca o specie aparte. Impresia acum a devenit convingătoare și nimeni nu poate sâ mi-o deturneze. Specia asta de femei se cuvine de adunat într-un enorm ocol, în care, slobozite din câpâstru, aidoma iepilor buiestre, să le lase pe acele imașuri să pășunească! Nimeni să nu le stânjenească creșterea și prosperarea.
Dar păcatul cel mare e că nu pot fără certuri, fără vocalize zilnice. Adevărate vampe mișună pe bătrâna noastrâ teră! Căsuța mea care multă vreme a fost veselă ca o veveriță. Aici se iubea din abundență, se convenea cu boema, se zămisleau copilașii, urmași ai geților și dacilor — adevărat cuibușor de nebunii. Dar antihristul mi-a pus cu mâna lui invizibilă o perdea de ceață peste cuget, răpindu-mi dulceața vieții. Aceste vampe simt binele numai atunci când fac să le fie cuiva rău. Și din ziua când am dus-o prin Oficiul stării civile și cu preot la legea găzduirii, fața mea s-a împodobit cu riduri, iar privirile cu tristețe și frică. Sabina a mai devenit fără tăgadă și bancherul meu personal: îmi ia banii agonisiți la serviciu, tara sa-mi dea nici o socoteala, tara sa-mi lase o cat de mica dobândă, bani de buzunar... decât de cheltuială la transportul obștesc prin oraș. Sunt tratat cu morala că nu trec și eu cât mai repede la politica economiei de piață. Mânca-o-ar posoaca!
Și mai e ceva. Până să ajungă notar, Sabina practicase avocatura,cum multe altele întâlnești la noi în urbe: grase, cu fizionomia deșteaptă și creieri oglindă care, deși majoritatea sunt românce basarabene, dialoghează între ele numai rusește, și le e m cot și-n coastă de graiul matern.
Acuma, dacă comit vreo greșeală, Sabina scoate din dosul sutienului două legitimații — de notar și avocat — și, cum obișnuiește dânsa, în plină stradă, strigă în auzul trecătorilor că are studii superioare de jurist terminate. Acuma vrei să lovești un câine și nimerești peste un jurist. Ea este veterană în combatei^ea hoților, tâlharilor, bandiților!.. Și, cum mi se pare, face prea puțin deosebire între hoți și propriul ei soț. La orice culpă a mea stabilește tribunal ad-hoc, m casă, cinstiți concetățeni! In această situație nu mi-a rămas decât un singur lucru: să mă bețivănesc! Cu atât mai mult, cu cât Sabina e și prieten la cataramă cu Ministrul Apărării, care face zid în spatele ei, în caz de necesitate. Când sunt flămând, ea vorbește la nesfârșit cum se pregătesc puii cu stege. De răul ei în casa mea și țânțarii zboară nervoși: de ea se tem, iar pe mine mă înțeapă. Doamne, ce viață!
Sunt un prost de șuieră dracii în biserică! Atâta timp cât îi permit Sabinei, această vampă cu coasta lui Adam și ochelari de broască, să îmbrace rochii largi, căpătând înfățișarea unei colibe mișcatoare,iar in piept sa-și spanzure amuleta de cac-tus cu siluetă de crocodil, sunt un prost fără pereche! Insăși dumneaei zice fără a se rușina:
— Hărmâsărașule, ești prost, fiindcă părmții tâi te-au născut la un rămășag...
Ieri însă vine acasă iradiind de bucurie, mai ceva ca soarele în luna lui cuptor. In primul rând, zice că ministrul justitiei i-a încredințat misiunea să fondeze la noi un țarat gen "LIGA BÂRBAÞILOR TRECUÞI DE PRIMA TINEREÞE" și că nu e împotrivâ ca eu, "odorașul meu", să fiu... președinte.
— Ce zici, hulubașule? Apuci taurul de coarne? Nu zic nimica și ascult noutatea numărul doi. Tot mai ieri
Kica ei a născut o nepoțică și intenționeazâ s-o numească
"Sabina'.
— Fii solemn, puiuțule, simte-te ca acasă! De azi încolo, dormi deja... lângă bunică!
Sabina e în culmea fericirii. Râsul ei se rostogolește prin cele trei odăi ca un ropot de infanterie pe caldarâmul unui târg deșert.

AGACHE BELITEI ȘI UN SAC DE PAIE
Inalt, slăbănog, albicios, când râde își descoperă dantura toată, cu favoriții cârlionțați de husar și alură de om aproape politic, Agache Belitei, aruncat pe vârful piramidei sociale de valurile turbulente ale timpului, deveni dintr-un simplu crescător de găini șeful fermei de curcani. Marea lui patimă e să se afle hojma în preajma personalitâților marcante ale timpului. Și trebuie să vă spun că-i izbutește. Vedeți dumneavoastră, la ferma de curcani, la incubator, din ouăle puse la clocit mai ies și curcănițe ouătoare, care nu sunt ținute in evidența, tnndca ierma este destinata creșteni carnn. lar din acest punct de vedere Agache își poate permite să-și împârtășească o filozofie a sa, originală. Când orătăniile prind a se oua, ouăle devin perpetua lui slăbiciune. lubit și stimat de toate persoanele puterii (deoarece e mereu cu mâna pe ouă), acestea dau târcoale la ferma de la Ineasca aproape zilnic să se mai înfrupte cu scrobușor, barem,dacă nu și cu vreo curcăniță. Cineva a încercat să-i ceară socoteală ce face cu ouăle, dar Agache Belitei a prezentat calm un act de trecere la pierderi, pe seama lui Giulbars, armăsarul gospodăriei agricole, cum că în timpul împerecherilor Giulbars ronțăie numai ouă cu urluială. Și totul a devenit limpede, ca la fundul mării.
Agache are pile peste tot — începând cu polițistul de sec-tor și încheind cu sus-pușii din Parlament. El îmbracă hainele de gală, își pune ghete albe și, împreună cu soția, soacra, socrul și copiii se prezintă la fiece manifestare, cu televiziunea poftită, ca să-1 prindă și pe el cât de cât. Satul îl vede pe ecran alături de cele mai înalte persoane, deși nimeni nu-i dă cuvântul și nimeni nu-1 prezintă cine este, de parcă în acea clipă nimeni n-ar avea nevoie de ouăle lui. El are carne de curcan și ouă de curcănițâ. în jurul lui mișună miniștrii, proxeneții, avocații, procurorii, judecătorii. Viața începe de la noi toți și se terminâ la el...
Pentru Agache un om sus-pus în parte înseamnă ceva, iar mai mulți adunați de strânsură (cum e colectivul pe care-1 conduce) nu fac decât o gloată. Și asta e tot o filozofie a lui. Unde-s sus-pușii, acolo-s prietenii și ouâle. Și invers, unde-s ouăle și carnea de curcan, acolo-s pilele și oamenii mari.
Are Agache și o amantă cu burduhănel nici prea mare, nici prea slab, dar puhav și rumeor. Mereu îi citește postul^te filozofice în incinta depozitelor cu mărfuri "deficitare" unde aceasta se spetește lucrând. lar ea visează ca amantul s-o ia la... Paris. Agache îi tot promite câ vrea sâ urce împreunâ (fâră a ști soția lui) pe Tumul Eiffel, ca să scuipe de-acolo în capul parizienilor, să-i demonstreze ce înseamnă legea atracției universale, pentru care Newton a pătimit când 1-a pălit mărul peste scăfârlie; ce înseamnă căderea liberâ din înalturi. La orice discuție și în orice situație, șeful curcanilor ține bine conovățul în mâini, îl manevrează cu dibăcie.
Și mai are el, Agache, altă slăbiciune. Adoră mita, dar ferit-a sfântul să recunoascâ vreodată acest lucru. Ciubucuri ia de la toți cine are acces la ouâle lui. Adicâ cine se poartâ bine pe lângâ el, poate obține un serviciu bun la curcănârie și lua seara câte-o bucățicâ de carne, fărâ ca să fie observat și dat la socoteală. La urma urmei, suntem oameni cu toții. Din care cauză buzunârașul lui de la câmașâ e mereu umflat. Bancnote verzui se ițesc de-acolo înadins tocmai când începe sâ vorbeascâ în public, câinându-se că a avut nenorocul să se nască într-o perioadă teribil de grea, când trebuie sâ trăiascâ numai din salariu. lar banii înseamnă totul. De la ei pornesc marile drumuri spre cultură, relații conjugale și, desigur, filozofie. Pe ultima cale Agache Belitei se simte cel mai vârtos. La înmormântarea maică-si, Dumnezeu s-o ierte, rudele, prietenii familiei plângeau de jale, și numai pe fața lui încremenise o liniște demnâ de invidiat. Bocetele atinseră apogeul și el se stropși patetic la cei din cortegiu:
— Aceasta nu e mama mea, ci un hoit... Maicâ-mea a ieșit din acest cadavru o datâ cu obștescul sfârșit și acuma spiritul ei plutește pe alte fericite meleaguri. Cadavrul ăsta trebuie redat pământului fără nici o milă, acolo e locul lui...
Și Agache avea dreptate. Pentru care lucru neamurile începură să-1 iubească și să-1 vorbească numai de bine. El nu era blocat, el era informat și activa în toate direcțiile. în funcție de cum se schimba mediul dinjurul lui, își schimba și el hainele și înfățișarea. Chiar și pe foștii prieteni, în sufletul cărora s-a infiltrat cu sinceritate și, chipurile, cu credință, când a fost nevoie, i-a trădat.
Mai deunăzi, la recepția unui curcănar din Oceania, s-a prezentat cu tot tacâmul pentru o vânătoare de rață de baltă și cu părul brăzdat de bigudiuri. Numai să placă oficialităților și celor care-i vizitează curcănăria. Poate de-aceea la un mo-ment dat, imaginându-și cât e de priceput în toate, a întins mâinile în părți și deodată în locul brațelor vânjoase văzu două aripi puternice de vultur...
Are Agache, precum am spus, și dușmani, nu numai prieteni. Ca să scape de privirile haine ale unor cunoscuți sau foști amici, își pune de cele mai multe ori pe rădăcina nasului ochelari mtunecați. Ca să nu-i vadă pe invidioși și pizmătăreți,
anrmand ca are pncina pentru asta — mulți il invinuiesc ca e trufaș și nu-și recunoaște prietenii de altădată. Urcând ochelarii pe nas, nu mai vede chiar pe necare și ramane smgur, numai cu sine însuși. In aceste clipe îi place să-și declanșeze sentimentele, cântând solitar "Love stary". In celebra melodie el își pune tot talentul și inspirația. Ajuns la culmea extazului și nemaiobservând nimic înjuru-i, îngână și se leagănă în tactul melodiei, imitând horcăit de porcine, cotcodăcit de cobăi, nechezat de cai... Toate nedumeririle celor dintr-o parte le explică cu o profundă mină filozofică: numai astfel poate concepe adevărata lui dragoste față de viață. lată care e frișca rațiunii m concepția lui Agache Belitei.
Așa-i el, Agache Belitei, de toate zile. Acum este preocupat de o problemă aparte. Cândva, când în Republica Moldova veni Puterea Sovietică, cineva privatiza în mod abuziv salbele țiganilor de la Edineț. Fiind cunoscut ca filozof aparte, cu mâna pe ouă, lăieșii de-acolo l-au inițiat m această problemă socială și obștească de mare importanfă... Deci, el pune acuma umărul să dovedească că Puterea Sovieticâ a comis atunci o greșeală
care trebuie să fie reparatâ, conform legilor internaționale de ocrotire a drepturilor omului. Salbele se cuvine a fi restituite adevăraților proprietari, aduse cu ei de pe timpul când Antonescu îi evacuase spre Bug. In caz de victorie, lăieșii îl asigură cu salariu și pensie pe viață. Dar mai ales cu finanțarea curcănăriei, unde Agache Belitei stâ mereu cu mâna pe ouâ.
Acuma, în noua lui situație, este îngâduitor și liniștit, nu se mai plânge mereu de nevoile timpului. Nu în zadar cineva, observând toate astea, menționă că la curcânărie bântuie spiritul economiei de piață. Apoi oftă ușurat, ca să mai zicâ:
— Avem un Agache, nu un sac cu paie!...

SINDROFIADA
0 mârțoagă încă bine îngrijită, cu canafuri roșii la hamuri și clopoței în șliuri, trage de-a lungul unei râpe adânci un soi de trăsură deschisă, ce nu seamănă nici a căruță, nici a faeton de modâ veche. Pe caprâ — trei hojmălăi cu papioane urlă o melodie între o romanță și un șlagăr de ultimă oră. In iarba de pe fundul șarabanului, două perechi de picioare, una în șosete albe, iar alta în ștrampi cu fir aurit în ozoare, încearcă a descâlci enigma unei plăceri de-un sfert de oră. La celălalt capăt al șarabanului, pe oiște, spânzură și se bălăbănesc fără noimă o pereche de sandalete italiene, încălțate pe două picioare păroase. Stăpânul lor își smiorcăie tânguios nasul într-o batistă scumpă, tivită cu ozor, de parcă cineva i-ar fi furat amanta și-i face felul chiar de fața lui. S-ar răzbuna, dar picioarele nu-1 ascultă. Ș-apoi cel care-i fură dragostea pare să fie un gurmand prea influent ca să-și permită a se răzvrăti asupra lui. Și nu-i rămâne altceva decât să smiorcăie în batista luxoasă, tivitâ cu fire aurite pe margini.
Mârțoaga trage încet trăsura. Râpa e adâncă, potecuța de pe buza malului îngustă, iar mușterilor nici sâ le pese câ s-ar putea prăbuși. Până la marginea râpei mai sunt câteva sute de pași. Dacă ajunge cu bine până la capăt, mâine nu mai bea bere...
* * *
Timpul pe care-1 trăim ține de zodia sindrofiilor. Orice grijă am avea de soluționat, până la urmă ajungem să facem frigărui într-o poiană, și ceea ce n-am putut obține în cutare sau cutare cabinet, hotărâm la ospăij^uri monstruoase și beții crâncene. Scuzată să-mi fie sinceritatea, dar azi fericirea și succesul le afli acolo unde ai favorul de a bea și a mânca. Toată lumea se frâmântă cum să scutească alimentele, sâ ajungă pentru a hrăni poporul. Europa geme de state bogate, iar noi ne plângem că ne-am nâscut într-o țărișoară mizerabilă, că suntem săraci, deși cetățenii ei dețin de mult întâietatea privind numârul de obezi pe cap de locuitor. Femeile din urbea noastră se confruntă mai ales cu două probleme primordiale: cum să facă rost de mâncare și cum... sâ slâbeascâ. Nu, câ întâlnești și din cele miniaturale, cu fler gingaș și tandrețe, ce posedâ și cultura consumului, ca în Occident. Dar astea le afli doar pe la sindrofii sau în bârlogurile boșilor. Pe cele mai multe însă, le vezi abia purtându-și kilogramele și ieșind pe poarta pieței, mușcând pe rând din doi știuleți fierți și astfel completându-și intelectul.
Odatâ, o doamnă respectabilâ, cu afecțiuni nobile pentru mine, dupâ ce am fost suficient de gentil cu ea, mi-a declarat, fâră a sta mult pe gânduri, câ mâ iubește cu trup și suflet. Dar a trecut vreme berechet tot savurând frumusețea sufletului, până să ajungem atât de apropiați, încât să îndrâznesc a-i cunoaște și calitâțile trupului. Aici însâ respectabila doamnă nu mai semăna cu cele din Occident și dădu înapoi, reproșân-du-mi cu toatâ inteligența-i pur provincială:
— Sunt gata să-ți dau orice, dar liuliuțu, mohurici cu pielea — nu-nu-nu...
De, sunt șefla abator, fac pastramă, salamuri și de aia pot cuceri gurmanzii întâi și-ntâi. Dar sâ nu credeți că profit care cumva de slăbiciunea doamnelor și domnișoarelor. Pur și simplu, fiind printre lume aleasâ, m-am convins că un amant cu situație, isteț și cu destui bani în buzunar, precum și sunt, are priză la sexul frumos, iar între toate acestea, la mijloc e politica sindrofiilor. Adicâ să știi când, cu cine și în ce imprejuran sa orgamzezi o sindrotie. Once mvestigație mai importantâ se face cu efect pe calea gâtului și a stomacului, iar finalul acestor fanfare ale plâcerilor duce ca toate drumurile... în așternut.
Ador guleaiurile. Nu pentru ocazia a-mi burduși stomacul, ci pentru cea de a-mi dichisi spiritul. Printre zecile de arome, una mai tare decât alta, pe care le poți savura fârâ masca de gaze, o glumâ spirituală este mai mult decât o operâ de artă. Am simțit totdeauna porniri de răzbunare contra tipilor serioși în petreceri. Adoptă o mutră de beton armat și discută istorie sau politică. Lâsați-le, domnilor, în pace! Regii să doarmă în tihnă, voievozii să riu sughițe!
— De ce televiziunea noastră ex-națională nu face nici o ceapă degerată și rămâne de râsul găinilor? întreabă unul, clătinându-se într-un buceag de cătină.
— Păi, așteaptă reformă, răspunde altul, sughițând caraghios. Când se va căra din post Burduhan Musteață și-n locul lui vor veni doi evrei sponsori... lată-atunci vom reveni la televiziunea moldo-ruso-găgăuză...
De fapt, începutul oricărei sindrofii este mai totdeauna ornat cu mine serioase. Nu toți găsesc dintr-odată capăt de vorbă. Și după câteva zeci de înghițituri, din burduf sau de pe jăratic, la puțină vreme încep a vorbi doi câte doi, apoi în grupuri, după care toți laolaltă. Și nimeni nu mai ascultă...
La sindrofii se fac cele mai multe promisiuni și cele mai grandioase planuri. Dacă aderi la o gașcă de literați, prin anumite pile și fel de fel de catacombe ale cunoscuților, peste noapte poți deveni laureat al premiilor literare de la Oradea sau Brăila. Aici poți obține un post sau o slujbă mai de soi, aici poți îngropa capra vecinului sau dezgropa un credit mai preferențial. Aici se bagă și se scoate de la pușcărie, aici poți prinde o gagică mișto sau o fiică de general, aici...
Un ilustru poet de pe la noi se pasionă de sindrofii atât de mult, că își uită nevasta în troleibuz când trebui să ajungă la destinație. Toate frământările sufletești i le astâmpăra o sindrofie. Dânsul consideră că numai într-un atare anturaj simte cu adevărat BOEMA, și nu BOIMEA... La sindrofii, mușterii începători se întâmplă să rezolve chestiuni din cele mai globale și cu consecințe pentru toată viața — să zămislească copn din ilon, sa se inhame chiar și cu cate-o casmcie.
...Pe Agache Pupălău l-au scos într-o petrecere parcă de vânzare. Amicii au zis că el poate fi pețit numai și numai la ...kilogram. Era șef la magaziile unui gurmand cu simbrie. Trecea de patruzeci, și dacă până la acești ani nu-l îmbrobodi nici una, ce se gândi gurmandul-șef— ia să-l împerecheze el cu cine știe... După câteva pocale, Agache privea tâmp lumea din jur, tot rânjind din când în când, cu priviri injectate, la un ciolan de bouț tânăr.
— Agache, păzeaiglumi unul ce se nimeri față-n față. 0 puicuță gingașă, fostâ comsomolistâ, pomenitâ alâturi ca din întâmplare, contempla cu dispreț alaiul golânimii prezente în poiană — ce știți voi! — și schiță un zâmbet evaziv, dar plin de farmec.Altuia atât îi trebui. Strigă tare:
—A-mar, za-sos! A-mar, za-sos!
Un sărut lung și două pete vineții, ceva mai sus de andricâ, curmară burlăcia lui Agache Pupâlâu și neliniștile bosului privitor la siguranța magaziilor.
Oricât de grele ar fi vremurile, viitorul civilizației umane se va ține doar pe sindrofii. Și asta să fie clar pentru toată lumea! Chiar dacă la aceste petreceri se pot întâmpla de toate. Important e sâ nu fii beat tufâ. Așa, doar un pic chefliu, să poți adulmeca toate secretele divulgate la beție și încuiate cu șapte lacăte la trezie. lar a doua zi, dacă nu ți-ai băut mințile în ajun, vei ști din care ghem să-ți depeni interesul.
Mârțoaga trage greu trăsura pe buza râpei. Alaiul e în toi, hâul adânc... îi tremură toate ciolanele.
După ce păscu vreo câteva ore, i se fâcu sete și necheză tocmai când guleaiul era în toi. "0 bere pentru calul meu!" strigă careva și doi handralăi îi aduserâ în grabă un ciubâr cu lichid galben și spumos. Sorbi lacom câteva înghițituri, dar gustul amar îi înțepă nările și strânută avan. Handralăii o prinseră de câpăstru și începură să-i cufunde botul în ciubâr. Chestia deveni amuzantă și întreaga hoardă din poiană se nâpusti sâ-i ajute. 0 ținură cu nărîle în ciubăr pânâ termină băutura amară și spumoasă.Mai strănută avan în câteva rânduri. Lichidul spurcat îi înmuie toate încheieturile, îi veni poftă de armăsar, dar numai pentru câteva clipe. Degrabâ poiana, stejarii din pădure, mutrele rânjind m hohote începură să se învârtească amețitor și ea se prăbuși în iarba înaltâ și mustoasă.
Nu ținu cont cât dormise. Se trezi într-o larmă infernală — îi vuia capul și-i tremurau toate patru picioarele. Un haidău o șfichiuia cu biciul peste șolduri și striga cu voce sâlbatică:
"Scoală^ârfă! No,boală!"
Se ridică cu greu. Nu ține minte cine o înhâmâ și cum urni trăsura. Acum îi vuia capul și-i tremurau toate patru picioarele. De nu s-ar poticni încaltea. Măcar până trece de prăpastie.
Până la capătul ei mai sunt doar câteva zeci de metri. "Dacâ ajung cu bine acolo, mâine nu mai beau bere. Să știu că mor de sete!n
Mâine avea să fie din nou sindrofie...

POVESTEA BABEI
(auzitâ de la mama mea)
Erau odatâ doi tineri căsâtoriți și trăiau într-o casă cu o babă. Baba era urâtă, capricioasâ și rea la cuvânt, dar hamică foc. Toate grijile casei — sâ măture, sâ îngrijeascâ de copii — erau pe seama ei...
Oricum, năravul ei, în cele din urmă, i-a scos din răbdări pe tineri că, într-o bunâ zi, au hotărât să scape de ea, ducând-o departe, în mijlocul pădurii. Au căutat o groapă adâncâ și, potrivind momentul, au făcut babei un ghiont într-acolo. După care tinern s-au mtors acasa ogoiți.
Trece o zi, trec douâ. Toate ale casei, observâ tinerii, stau parcă de izbeliște: animalele însetate, flâmânde în ocol, casa nemăturată (stăpânei nu-i prea plăcea sâ gospodărească), copiii nepieptânați, neîngrijiți. Cei doi tineri au cugetat îndelung până au înțeles că-i rău cu râu, dar e mai rău fărâ de el. In cele din urmâ s-au hotărât sâ meargâ în codru,s-o aducă pe babâ acasă.
Au purces spre locul cu pricina, au slobozit o funie în groapâ, începând s-o tragă în sus. Dar în loc să vadâ baba, pe funie, unul câte unul, neostoiți, înfricoșați, începură să urce fm lui Michiduță. Soții s-au înspăimântat de moarte și au dat drumul funiei, gândind că necurații vor rămâne la fundul gropii. Lor le trebuia baba. Insâ, tot atunci, mai-marele comoraților zise, cuprins de disperare:
— Nu ne lăsați aici, că ne-a venit în ospeție zilele trecute o babâ și ne jupoaie deja al patrulea rând de piele. Scoateți-ne și scăpați-ne de babă, vâ vom ajuta s-aveți ceea ce doriți de la viață.
— Vrem bogăție, multâ bogăție, au spus tinerii fără să chibzuiascâ mult.
— Numai scăpați-ne de băboi, au căzut de-acord necurații, dându-și ghes la ieșirea din groapă și ajutați de tineri.
După ce i-au scos pe toți din groapă, dracii s-au împrăștiat care încotro prin hățișurile codrului. In cele din urmă, tinerii au scos-o din groapă și pe babă și s-au dus cu ea acasă.
Peste o săptămână mai-marele pe draci, căci era o dihanie onestă, s-a ținut de cuvânt și veni în mare taină, ca să nu-1 zăpsească baba, într-o vizită la tineri și le spuse:
— In țara vecină s-a îmbolnăvit Impăratul. Unul dintre frații mei a intrat în el, încât bietul domnitor vinde țara în lung și în lat, luându-se în cârdășie cu felurite lichele, și-i gata- gata să-și piardă cumpătul. Mergeți la Impărat și vestiți-1 că-i cunoașteți leacul. Dacă vă dăjumătate de împărăție și vouă, îl scăpați de belea.
— Cum? au întrebat tinerii gâfâind de nerăbdare.
— Foarte simpJu. Dacă tocmiți înțelegerea, îi spun lui Michiduță al meu să-1 lase m pace pe suveran, iar voi vă alegeți cu avere: vilă la mare, automobil, slugi cu automate la hotare...
După ce a plecat mai-marele pe încornorați, tinerii, împreună cu baba și chinurile ei, s-au făcut numai așteptare. In sfârșit, se întâmplă ceea ce a spus mai-marele pe draci. Nu zăbavă Michiduță se vârî și mai cumplit în trupul voievodului țării vecine, aducându-1 degrabă m pragul morții. Pomenindu-se pe patul de suferință, Impăratul a trimis vorbă peste tot că cine îl va salva de la pieire, primește drept răsplată tot ce dorește. Tinerii atâta și așteptau. Dându-se drept tămăduitori, s-au arătat la cetatea de scaun hotărâți să-1 lecuiască pe bolnav. I-au citit câteva descântece, având-o pe babă alături, și, precum le-a fost înțelegerea, dracul, mai mult speriat și de bătrână, a ieșit fulger din trupul suferindului, acesta revenind pe făgașul sănătății. La cetatea de scaun s-a făcut mare ospăț. Impăratul, fericit că a scăpat de moarte, a dăruit salvatorilor săi jumătate din glia strămoșească. Tinerii au devenit fericiți și bogați.
S-ar fi cuvenit ca povestea să se încheie aici, dacă în altă împărăție nu se întâmpla ceva asemănător. Aici, Impăratul la fel căzu răpus de-o boală grea. Michiduță iar se vârî în trupul acestuia, mistuindu-i sănătatea. Slugile, cu arma pe umăr, au venit în grabă la tinerii cu pricina, vestiți deja, rugându-i să salveze iubitul conducător. Tinerii s-au împotrivit o vreme, dar n-au putut scăpa de hatârul babei — la fiece pas călăuză. In cele din urmă însă au căzut de-acord, promițând că vor încerca să-1 ajute pe Impărat. Cu toate câ n-au avut înțelegere dinainte cu mai-marele cornoraților, au purces să aline durerile bietului om. Ajungând în vecinâtatea curții împărâtești, în calea tinerilor, valvârtej, ieși Talpa-iadului.
— Incotro? întreabă el înspăimântat. Doar n-am avut de data asta nici o înțelegere. Inapoi! le ordona el autoritar.
Șovăind,tinerii s-au uitat unul la altul și, cu dorința sâ curme vaietele împăratului, ce se auzeau peste dealurile îngemănate, ziseră:
— Păi, ne-am întoarce acuma din drum, dar din urma noastrâ vine baba... care vă dorește foarte mult...
Auzind una ca asta, Nichipercea ieși din trupul Impăratului, puse coada pe spinare și începu a fugi de-i săreau scântei din copite.
In felul acesta, o babă, care le venea tuturora de hac, a salvat viețile a doi împărați, care și astăzi guverneazâ împărățiile lor cu înțelepciune și voie bună.

AVANTE, MORÞILOR!

Omul este singur doar în fața nașterii și a morții. In rest — nu mai depinde de el nimica.
Când ne ivim pe lume, dolofani și neprihăniți, Domnul ne sloboade în "ocoF și — trăiți cum vă ajunge mintea și capul. lar Nichipercea se strecoară chiar a doua sau a treia zi, cercând să ne umple de păcate, ca după ce vom da ortul celor de la Pompe Funebre, să ne convertească în lagărul de concentrare cu cerescul nume IAD. Și așa-i de când Adam și Eva au fost izgoniți pe Pământ. Deși de-a lungul veacurilor se schimbă mentalitatea oamenilor și astăzi nu-i așa de ușor ca să nimerești în Infem. In ultima vreme toți năzuiesc să devină deplinii lui locatari. Insuși Dracul s-a înspăimântat de această stranie tendință a pământenilor, trezindu-se câ la poarta Impărăției lui... mortii fac coadă. "Uite că s-a hâtrit lumea! S-a convins că aici, spre deosebire de Rai, sunt de toate: muzică, băutură, mâncare, femei vesele, cu pielea... Aici viața clocotește pururi și în deplinele ei plăceri... Pe când Raiul s-a transformat într-un sălaș pentru bătrâni, copii, femei și preoți cuminți. Pe pământ nu-i pensie, nu-s leacuri, cimitirele se măresc în lung și-n lat. Cui trebuie așa trai? Nu ar fi mai bine să ne luăm zborul spre iadul plăcerilor?"
Desigur că era așa cum gândea Nichipercea. Multă lume a înțeles acest adevăr,iar unii dintre ei cântă melodia folclorului zilei de azi, numai ca să dea de știre că ladul e în sfera lor de interes.
Din pridvor pânâ-n altari
Numai curue și tâlhari!
lar din draci întunecați,
S-au fătat sfinți luminați...

Precum am spus, fiecare face tot felul de bazaconii, cât e în viațâ, pentru a nimeri apoi acolo. Cei mai mulți din aceste considerente fac barter, schimbând monumentele de granit de la mormintele strâmoșilor pentru patru scânduri și o bârnă de cruce.
Și eu sunt sigur că voi nimeri în iad. Măcar un simplu instalator, dar totuna am sâ fiu printre marii iubitori de cazinouri și businessmeni contemporani. Nu-mi mai este frică nici de politica stătulețului nostru, care prin metode cunoscute mâ tot amenințâ câ voi fi asasinat. Ori la noi există o instituție secretă: dacâ nu le convii, te pot radia, îți pot organiza un accident rutier, te pot schilodi într-o bătaie cu totul întâmplătoare (s-ar pârea la prima vedere), ca să nu te poți hrâni singur și, astfel, chinuit de o viață obscură, să preferi cat mai curand s-ajungi la mtunecimea cereasca, cmar prm-tr-un final tragic de sine asasinare. Acest lucru se face atât de tainic și iscusit, încât nici Talpa ladului, oricât s-ar strădui, nu poate să afle de ce așa de mulți completeazâ neagra-i împârăție. Că doar cârmuitorii securiști nu-s nebuni sâ recunoascâ câ ei sunt acei care grăbesc deplasarea noastră spre lad sau spre Rai...
Alții caută pile — cum să nimerească în lad, ocolind judecata de-apoi. Chiar și un poetastru de la noi, care se lăuda nestingherit că dânsul nu scrie poezii, ci... cârți. Slâbănog, pletos și cu barba deasă, în care foiesc fârâmături și... păduchi tocmai cum e în modâ un poet optzecist. Păi iată că și acest distins poet, geniului căruia i se va închina posteritatea numai după moartea sa, visează în taină sâ-și fluture pletele ilustre prin catacombele ladului... Mâ rog, și acolo este nevoie de poeți talentați, care nu scriu poezii, ci de-a dreptul cârți.
Acum, pe pâmânt, lumea vorbește tot mai des despre moarte. Mergând pe stradă, în dricul zilei, numai ce auzi amicii salutându-se:
— Noroc, hoitule!
— Salut, cadavrule! zice o fostă amantâ a unui vânzâtor de cârnaț.
— Fii liniștită, muribundo! saltă din scaun un chiselițar. Chiar și viața a devenit interesantă înainte de moarte. Mulți din cunoscuții mei se pregătesc în taină de ceasul morții, care nu cumva să le-o iau înainte, să ajung primul în lad. De la o vreme nici nu vorbesc cu mine, ca nu cumva să le ghicesc intenția. Unii și-au procurat pe ascuns scândură pentru sicriu, lemn pentru cruce, iar unul dintre ei și-a săpat groapa cu excavatorul, a zidit acolo bar, garaj și saună, ca să huzurească în perioada cât va face coadă la lad. Și dacă mai continuă așa, stimată plebe, eu rămân fără de serviciu, fiindcă, avocat fiind, pentru păcătoși m lad nu există Curte de Apel. Poate de aceea mâ prind și eu cu gândul cum să nimeresc acolo unde morților le este bine. De fapt, totdeauna m-am considerat un om în pas cu moda timpului.
Acest lucru 1-au înțeles și cei de la televiziune, pe ecranul căreia sunt tot mai frecvent intervievate persoane cu ștreangul de gât sau gata să se arunce de pe podul circului în apa bâhlită a bătrânului Bâc. lar cei care-și curmă singuri viața, precum este știut, sunt peste rând catapultați drept m fundul ladului. Anume aici, între două biserici din urbea noastră — cea a Sfînților Impărați Constantin și Elena și biserica Sfintei Vineri — hoinărește zgribulit pe vreme de iarnă bătrânul Nichipercea, cu părul vâlvoi, ca un pămătuf, speriind corbii și lumea mai căscată, schelălăind m limba rusă, ca să-1 înțeleagă toți:
— Cărăbăniți-vă de-aici la preoții voștri!
Scaraoțchi este necăjit și plin de venin. De când lumea asta a prins firul că-i mai bine în lad decât în sânul Domnului, nu mai are nici o trecere la huralul Impielițaților. Inainte, pentru orice ispravă — câ 1-a făcut pe un creștin să înjure, că a incurcat unei vecine caranle incat s-a trezit in via cumatru-lui — era lăudat și dat drept exemplu pentru toată sătănimea, ba și răsplătit cu un ceaun piin de "răsărită prăjită". Acuma, oamenii cum ți le încurcă, nici Talpa ladului nu le descurcă; ce înjurături aude el aici, pe pământ — în troleibuz, la piață și chiar în locurile publice — nu-i fusese dat să audă nici la străbunicul său, pustiul de Ucigă-1 Toaca. La o adică, se modernizează în epoca noastră și dracii.
Și la toate schimbările răului, dracii atât mai pot — sâ urle înveninat, deasupra pârâului creștinilor:
— Cărăbăniți-vă de-aici la preoții voștri!...
lar preoții sunt de mult agenții lui. Pentru o soldă bună și cu gând ascuns sâ ajungă și ei pe lumea ceea să ducă o viață mai vesela, 11 silesc pe lobagi sa creada m stanta cruce ca sa nimerească în Rai. Strâzile s-au umplut cu sectanți, iehoviști, cu Mitropolia de Mosc, azuristâ, chemând necontenit, cu surlele, chitarele, să ne întoarcem cu fața către Cel de Sus. Păzea, stimată plebe! Credeți în Dumnezeul ce este în inima și sufletul vostru... Chiar dacă stați zi și noapte cu fundul în sus, bătând mătânii — n-o să vă ajute. Cei care cearcâ a vă spune altele sunt cârdașii Diavolului, și nicidecum nu îngăduie sâ ajungeți înaintea lor în Impărăția unde nivelul economic și industrial al petrecerilor sunt la înâlțimea avioanelor supersonice.
Acum, înțeleg de ce tineretul, uitând de mama și tata, părăsind memoria neamului, emigreazâ în țările calde. Unde se vrea trupul, acolo se dorește și sufletul, deoarece acolo toate se filtrează prin...stomac...
Soarta noastră se zice că e hotărâtă în cancelariile cerești. Mărturisesc: nu mă mai tem de schilodeli. Pot să spun sus și tare celor de la Mosc: îmi sunt dragi strămoșii, nu mai vreau să fiu sub călcâi. Oricum, Diavolul mă ocrotește și nu doresc să vă completez armata de chiulangii și ostrovari, pe care n-o mai poate nici Moscul întreține. In privința schilodirilor suntem prolifici. Chiar dacă Luciferul a pierdut controlul asupra situației.
Poate nu cunoașteți, stimați plebei, dar micul nostru stătuleț a primit zilele trecute un cont cu socoteală rotundă, potrivit căruia trebuie să transfere băncii Tălpii ladului o sumă considerabilă, pentru că structurile noastre tenebre trimit într-acolo inși peste prevederile planului. lar acolo trebuie hrăniți, veseliți, asigurați cu defoc, smoală, apă fierbinte și spectacole demăscărici...
Zilele trecute am auzit chiar că Michiduțâ a trecut pe linie moartă garnituri cu suflete păcătoase la gara de la Ineasca. Cică vrea să facă de urgență o adunare cu toată Michiduțimea lui. Cancelaria cerească nu mai are de unde sâ-1 finanțeze, iar conducerea propriu-zisă dorește să facă o schimbare în documentele statutare. Poate dracii vor deschide vreo filială-două, unde ar putea să-i strămute pe toți doritorii. Nichipercea a fost rechemat de pe podul circului și acuma candidează pentru Parlamentul Republicii (să aibă pondere la emiterea legilor!), iar deocamdată mai e și agent secret la Porțile Raiului — acolo nu se prevede nici o schimbare de statut...
Și totuși cred că din toate astea am obținut o mare victorie. Morții noștri au devenit și aici... eroici dacă după viața care a năboit acum peste noi s-au învățat să-1 învingă și pe dracul. Mie nu-mi rămâne decât să exclam în extazul admirației:
— Dați ortul popii cât mai mulți! Acolo, ne clarificăm noi care și cui aparține. Avem SRL. Avante, morților!

…PENTRU VIOL ȘI CAUZAREA PAGUBEI

Olenuța și Sofiica locuiau într-o odaie de cămin. Amândouă erau de-o seamă și lucrau chelnerițe la "Liner", un avion aterizat pentru totdeauna pe muchia dealului Botanica. Interiorul lui gâzduia acum o cafenea.
In zilele de odihnă fetele, cam întârziate, preferau să se plimbe prin parc, să râdă cu hohote de animalele de la mena-jerie ori să stea pur și simplu pe băncile adumbrite de sâlcii, savurând liniștea din vâlcea. Dar mai ales în speranța că poate, mai știi cum vine treaba, le acostează vreun flăcău, mai din cei și ei tomnatici.
Viața se scurgea monoton, cu plăceri din cele mai obișnuite. Mult ar mai fi continuat aceastâ rustică idilă în inimă de capi-tală, dacâ în biografia lor nu ateriza, ca un parașutist, Tudor Mușchilâ, un flăcău roșcat, cu alunea pe gât, înalt și slăbănog, dar cu mușchi antrenați, purtând maiou de marinar. In copilârie dânsul prefera sâ se joace de-a capra, iar la oraș, precum mărturisi la prima întâlnire, devenise unul din liderii echipei de rugbi de la tăbăcărie.
Anume întâlmrea din parc cu cele două chelnerițe și fuse motivul pentru care fetele dădură buzna pe ușa biroului de avocați. Aflai că Olenuța a fost violată și era în postura de parte vătămată, iar Sofiica, cu tot tacâmul de informație, o însoțea drept martor ocular la cele întâmplate...
— Domnișorule avocat, vreau să-1 dau pe Tudorel pe mâna legii, îmi zise Olenuța, răsuflând sufocată la pronunțarea acestui nume. Aducând un picior peste altul, căuta consolare în pereții cu tapete roz.
— Pe ce motiv? o întrebai sincer, pregâtindu-mâ sâ ascult un caz grav din soarta unor fete lipsite de câldura căminului familial...
— Pentru viol și pricinuirea unei pagube materiale, preciză vătămata, făcându-i tot atunci un gest Sofiicăi, ca aceea să iasă în coridor, să aștepte la ușă. Ea va confirma spusele mele...
Și fața Olenuței îmbrăcă o mantie de suferindă. Intuind că va fi vorba de o crimă monstruoasă asupra bietei femei, m-am înarmat cu hârtie și stilou, gata să fixez cea mai mică informație care să mă ajute să-1 identific pe acest răufăcător Tudor Mușchilă. Eram deja pe punct să înaintez o reclamație procurorului, spre a-1 trage imediat la răspundere penală pe infractor. Potrivit legii, acest gen de crime se depistează mai repede, dacă este făcută o declarație cât mai urgentă de la data săvârșirii ei. Și, dimpotrivă, cu cât se învechește evenimentul, cu atât adevărul amar stă mai adânc îngropat.
— Cum s-a întâmplat, când și în ce împrejurări? îmi luai din scurt clienta ca să n-o scap cumva pradă lacrimilor.
— Păi, șovăi ea, parcă rușinându-se, s-a întâmplat... anul trecut... Sau anțărț? laca nu mai țin minte... Nu, la sigur, anul trecut, pe la Paștele Blajinilor... Care, vasăzicâ, mă plimbam cu Sofiica prin parc, hrănind veverițele, pe malul iazului, când în calea noastră se înfățișează, ca Hristos în fața poporului, Tudorel Mușchilă. Era puțintel chilit, îmbrăcat în șort cusut dintr-o față de pernă înflorată, cu picioarele strâmbe și păroase, of... Ahotnic de vorbă el, una-alta, și din noi două, pe loc a și pus ochii lui haini... pe mine. A rupt dintr-un răzor un trandafir, mi 1-a oferit galant și 1-am crezut pe dată un băiat de treabă... A mai zis că i-am căzut tronc la inimă și să-1 așteptăm diseară la cămin. Și ce credeți, domnule avocat? L-am așteptat ca proastele. A venit cu tort și șampanie. Tort însă el n-a mâncat, că nu-i place dulce. Preferă mai mult murăturile pitrocite la vreme. Torta am păpat-o eu cu Sofiica și am nimicit tustrei șampania. Și iată că vremea trece, da Tudor prinde a magâdila. A se băga la mine... Atunci i-am spus Sofiicăi să iasă pe coridor, și cum era după miezul nopții, să fie numai ochi și urechi... ce-o să facă Mușchilă mai departe, adică să fie martor activ la toate...
Și Olenuța în acest moment o pofti pe Sofiica să descrie cu lux de amănunte misterioasele circumstanțe în virtutea cârora, trebui să-mi dau seama, a fost violată pătimita.
— Povestește, dă-i cărbuni! o îndemnâ în jargonul ei deocheat Olenuța. Spune așa cum știi că s-a primit.
— După ce-am ieșit pe coridor, începu Sofiica timidă, am ciulit urechile. Cum m-am evaporat din odaie, auzii în broasca ușii cheia "Cârț" și am înțeles că hulubașii s-au izolat cu totul de ochi străini... Am început să mâ plimb de-a lungul coridorului, încolo și încoace, tot trăgând cu urechea. Se auzea dinăuntru mihoteală, Olenuța se gâdila întruna, tot zicând:
"Măi Tudorel, șezi..." Până când, în cele din urmă, se ogoiseră parcă și nu se mai auzea nimica. Și deodată Olenuța făcu un "A-a-ah-h!" îndelungat — că de durere, câ de plâcere... nu pot sâ zic. M-am zguduit și eu auzindu-1 și am aplecat urechea mai aproape de crăpătura ușii... Ce fermecător gemea Olenuța, domnule avoca-a-at... "A-a-a-h-h!.. A-a-a-h-h!.."
Aici tocul meu se opri și simții cum roșisem fără să vreau, până în vârful urechilor. Vă închipuiți ce greutăți întâmpină uneori avocatul? Incercai să pun martora la respect, mai ales câ păru sâ se fi scrântit cu acel "A-ah!", tot repetându-1 și savurând o imaginată plăcere din acea searâ de pomină.
— Domnișoară, vă rog... dați-mi voie sâ lucrez în liniște. Vâ rog, la subiect, la subiect...
— N-a mai fost nici o plăcere la mijloc, sâri Olenuța de pe scaun, amenințându-și cu mimica colega de odaie, pe fața căreia se așternuse... plăcerea. Spune-i domnului avocat că a doua zi m-o durut tot trupul și-1 osândeam pe Mușchilică cu blesteme.
Considerând că e suficient pentru confirmare, Olenuța, ca și cum conducea o defilare, îi făcu un gest prietenei să aștepte colea în coridor, continuând să-și dezvăluie singură păsul:
— Tudore, tu-ți dai seama ce-ai făcut? 1-am întrebat atunci, buhăieșul dracului! M-ai violat... Te dau la lege, sâ stai la pușcărie... Ochii fetei prinseră a sticli în mârgele de lacrimi.
Mă simții obligat s-o consolez cumva. Dar nu gâsii nimic mai potrivit decât s-o întreb:
— Păi, de ce declari atât de târziu, peste un an? Violul este o crimă monstruoasâ, dar greu de descoperit la un atare interval de timp.
— Dacă lighioana de Tudor m-a amâgit. S-a dovedit a fi hâtru, de la Budești... "Olenuța, cucușor, nu te plânge nicăieri,
că eu față de tine am mtenții serioase. La toamnă te iau, mă însor cu tine..." "De ce tocmai atunci?" 1-am întrebat cu răsuflarea întretăiată. "La toamnă tata umple butoaiele cu vin nou, iar juncanul de pe toloacă va fi numai bun de junghiet... Acuma riu vezi că e criză, lumea toată e în grijă și nevoie..."
— Și 1-am crezut, domnule avocat. L-am crezut cu trup și suflet... Din ziua ceea tot ne întâlneam mereu și el era clientul nelipsit la "Liner". Venea la fiecare prânz cu zâmbetul lui de lisusic Hristosic și... mânca pe gratis. îmi spunea că n-are bani, iar eu, ca viitoare soție, îi puneam dinainte și un șoldișor de găină, și crevete, și câte-o cinzeacă. Infuleca pe degeaba de i se cocoșea pieptul lui păros. Dar nici eu nu sunt proastă. Treceam la condică pe furiș la ce preț mânca el. Acuma am totul socotit pe hârtie. Și Olenuța scoase din buzunar o condică micuță: a crăpat în total de 500 de lei-paralei...
— Unde este Tudor, dorii să aflu cât mai curând nu pentru câ ardeam de nerăbdare să pedepsesc infractorul, ci pentru că povestea se cam lungise.
— A dispărut din câmpul meu vizual de-acum de-o lună. A dat bir cu fugiții, fără să se achite cu "Liner^-ul. E drept, am mai avut eu băieți de-atunci, cu șampanie și tort, dar să mă fraierească de 500 de lei... Cineva mi-a spus c-o plecat cu alta pentru câștig, în Kazahstan, să mulgă oile... Acuma vreau să-1 dau pe mâina legii pentru viol și restituirea pagubei de 500 de lei... Nu știu nică. A păpat pe gratis averea statului, iar eu să rămân datoare "Lin.er^-ului? Spurcăciunea !.. Să nu creadă că m-a înșelat copilărește, ca pe-o proastă. 0 să-i fac farmece c-o să meargă afară patroane!..
Și cum fruntea mea încordată se acoperi cu broboane de sudoare, iar mâna experimentată, demnă de cel mai bun avocat al rcpublicii, însăila procurorului o reclamație privind anunțarea în căutare a lui Tudor Mușchilă, plecat m stepele Kazahstanului, spre a-1 trage la răspundere și a-i întrerupe plăcerea mulsului oilor străine, de a-1 deferi justiției pentru viol și restituirea pagubei materiale, buna chelneriță de la "Liner" se opri deodată, mă privi galeș, plină de o falsă tandrețe.
Ca pana la urma sa ma intrebe :
— Nu cumva v-am plictisit, domnule avocat?
-- Ce vorbiti, domnișoarâ, aveti un necaz atât de grav, încercai s-o consolez
Pătimitei de Olenuța atîta-i trebui. Se umflă în piept , adună toată fermitatea femeiască în priviri , ca pînă la urmă sâ tutuie ca din trompeta :
-- Dreptatea totdeauna iese la mal... Pînâ la urmă totuna voi birui rugbistul... Eu sunt pentru dreptate! Nu-i așa, domnule avocat?
— Dați-i pinteni, dommșoară!
PAZA DEPUTATULUI
Pe vremurile când un căluț costa o rublă, la Ineasca, Zinovia Chercheja, cea mai stătută fată din sat, secretarul organizației comsomoliste, deveni deputată de talie republicanâ. Fire disciplinată, serioasă, gospodină — nici să zici că avea un serviciu care-o ținea mereu pe roate — purta părul adunat în coc, rochie gofrată, frumos călcată. Mai în fiecare dimineață dânsa spâla cearșaful, ca seara să aștearnă altul curat. Despre acuratețea ei exagerată știa tot satul. Avea ani destui deja, dar continua să rămână neînduplecată la intențiile meschine ale flăcăilor din sat, cărora, cum zicea ea, numai la o trebușoară li-i gândul.
— Nici cu tancul nu te poți băga la ea, se căina Ghiță Chiponcă, paznicul de la sâsâiece. Jur pe toți sânii fragezi din satul ăsta, că dacâ vede un bărbat cu pielea, cade în leșin.
La vârsta ei, Zinovia era de o fidelitate exagerată, și când conducerea a venit să o felicite că a obținut mandatul de depu-tat, îi aduse cadou o machetă în miniatură a soldatului care-și sacrificase viața pentru patrie și care stă și azi la Mamaiev Kurgan. Jos, pe postament, era scris cu litere de sânge: "Stoiat' nasmert'..." Careva din delegație, mai tinerel probabil, ce se prea întrecuse cu aldămașul, atârnă pe neobservate m spatele renumitei sculpturi, pe perete, o reproducție a unui basorelief dintr-un templu indian. De departe nu te prea pricepeai ce prezenta, dar dacă te uitai mai atent, deslușeai toate pozele de sex cunoscute omenirii încă din antichitate...
Chiar a doua zi Zinovia ridică un tămbălău, că mai să treacă hotarele raionului furia ei. Cineva-i lezase cinstea și onoarea de femeie și de om. Conducerea a deschis dosar, dar cum agenți secreți erau destui pe-atuncea, toți au fost de-acord să aplaneze până la urmă cazul, pentru a nu-i da un colorit politic. S-a mai purtat Zinovia pe la vreo câteva sesiuni, tot stând în prezidiuri și devenind cunoscută hât departe de Ineasca. li veni pe gust deputăția. Fata, stătută cum era, umbla prin vizite și delegații peste hotare, iar când revenea acasă, trufașâ și mândră de mamă-sa care-a născut-o, nu catadicsea să învrednicească cu cea mai umilitoare privire pe cel mai frumos flăcău din sat.
Dar lumea la Ineasca e ca peste tot, invidioasă și pizmătareță, cum numai unul din consăteni întrece cu meritele moșia. Cineva a scris într-o noapte pe gardul ei de zăbrele
"Bordelul Președintelui. Ministrul Culturii". In altă seară, de Sfântul Andrei, niște răufăcători i-au legat poarta atât de abitir, că a doua zi n-a putut-o deschide cu toți gospodarii dinbătăturile vecine. Veniră la fața locului miliția, procuratura, securitatea, dar nu putură nicidecum depista vinovatul.
De la o vreme pomi să-și usuce mințile chiar conducerea raionalâ: cum s-o ferească de rele pe Zinovia Chercheja, comsomolistă emerită și deputat de talie republicană, fala împrejurimilor. Până la sfârșit s-a ajuns la singura concluzie justă: să-i numeascâ pază de corp.
Cui i-o fi venit în cap și cum s-o fi întâmplat că până la urmă paznic de fuste și strajâ la onoarea Zinoviei Chercheja ajunse — cine credeți? — chiar Ghiță Chiponcă. Strajă cu ditamai ordin de stat și simbrie de la raion. Holtei încovoiat deja, cu barbă lungâ și sură de lipovan, când vorbea, părea câ-i tremură fâlcile. A fost o vreme cel mai de onoare haham la evreii din Puțuleuca, apoi cârlănar la stâna din Mihălașa, obținând marea experiență de a supraveghea lucrurile nobile. 1 s-a explicat atuncea în ce fel trebuie să se comporte cu reprezentantul puterii de stat, cum să-1 apere de răufâcâtori, și, de cum satul se ducea la culcare, pe prispa Zinoviei Chercheja își pornea slujba Ghiță Chiponcă... Imbrăca un cojoc mițos ca la păzitul oilor, lua la subțioară un toiag cu măciulie la vârf, se cocoloșea pe prispa deputatului și, pe dupâ miezul nopții, prindea sâ sforăie zgomotos, de zguduia toată mahalaua... Zinovia adormea cu mult mai târziu. Ea se furișa spre geam și, mândră, îl tot fura cu privirile pe Chiponcă. Inima i se umplea de bucurie că, în sfârșit, a devenit femeie cu pază la gospodărie...
Intr-o searâ cu lună plină, însă, ori că i se urî să tot priveascâ pe geam la oșteanul mițos, ori câ i se făcu milâ de paznic, ori că luna iscodi ceva prin coasta lui Adam, dar Zinovia, voind puțin să se hârjonească, se strecură prin crăpâtura ușii, pe prispă, și cum Ghiță sforăia cu o gură căscată cât măciulia toiagului, presură strajei tocmai în gâtlej o boaghe de sare, cât te-ai îndura să îndulcești o oală cu găluște puse la fiert. Bietul flăcău mai să vadă pe Maica precistâ în carne și oase de tusea ce-1 apucase. Și cum se dezmetici din somn, se nâpusti spre fântâna din fundul bătăturii să soarbă apă din puț, lăsând mândra deputată să se amuze. Dar... ori câ se îngrijoră să nu-i sece tantana, on ca se mmuie in siarșit și imma omului de stat, că până la urmă Zinovia se milostivi să cheme paznicul în casă:
— Pătrunde, omule, în casa mea, că nu suntem chiar păgâni cu totul, zise dânsa, netezindu-și părul despletit, ce se domolea peste sânii ei voluminoși, ascunși dupâ cămașa de noapte...
Ghiță, cam stingherit cum era, își suflă nasul cu îndârjire, apoi, ștergându-și picioarele pe rogojina din prag, intrâ. Lumina din cămara deputatului nu se stinse pânâ la ziuâ. II lău, îi tăie unghiile, încercă chiar a-i pâduchi pletele lungi și de mult netunse, pânâ bărbatul simți că-i împunge nările un miros enigmatic de sâni fragezi... Și până ca luna să se rostogoleascâ după dealul Cheptușoaiei, vagonul fericirii stopă și dincolo de ferestrele deputatului de la Ineasca.

SEZON ESTIVAL
1
Cinematograful se afla chiarpe litoral. Se auzeatălâzuirea valurilor din apropiere, prin ferestrele cu sticlele sparte pătrundeau aerul sărat, lumina slabă a lunii și roiuri de țânțari veniți cu puhoaiele din ghiolul Sasâcului. Sala era semipustie. Numai primele rânduri le completarâ vilegiaturiști vârstnici. Și filmul era vechi — o nostalgie de prin anii '60, când lumea, chipurile, avea de toate în magazine, peste tot fețe zâmbitoare, iar pe străzi oamenii doar cântau și dansau. Tineretul venit șâ se odihnească pe litoral își avea pasiunea sa — dansurile. De pe terasa din parc râzbăteau muzică și chiote.
Matei privea la ecran, amuzându-se împreună cu bătrânii. Nu-1 pasiona discoteca și era unicul mai tânăr din rândul întâi. Razele uriașe ale proiectorului de cinema smulgeau frânturi din cefele bâtrânilor, luminându-le orbitor. Alături de el stătea un bătrân slăbănog, înalt ca o nuia încovoiată, cu nasul lung, corovoiat. Avea ceva în nări, căci le scormonea mereu, îndârjit, când cu un deget, când cu altul. Puțin mai la o parte, în stânga lui, două doamne respectabile, care priveau nemișcate ca statuile la ecran, băteau la ochi prin veșmintele lor de modă veche. Una era în beretă albă, cealaltă purta panamă. Dinspre ele adia a miros de naftalinâ. Când filmul producea impresie, parcă așteptând să se potoleascâ hohotele din salâ, prindeau și ele să se chicotească cu ușurele sughițuri. In urma sălii, lângâ soba din teracotă neagră ca smoala, crăpatâ pe alocuri, o altă doamnă bondocă mânca întruna ciocolate, foșnind ambalajul de staniol. Din când în când Matei le fura cu privirile. Cele două doamne se bucurau în felul lor, pasionate întru totul de cadrele ce se perindau pe ecranul acoperit cu o puzderie de țânțari.
Intr-un târziu, sala începu a se rări, rămânând sâ mai privească filmul doar cele două doamne, omul slăbănog, Matei și amatoarea de ciocolată. Deodată ușa de la intrare se deschise vraiște, ca și cum ar fi lovit-o un val de furtună, iar după o pauză mică, doi vlăjgani cheflii dădură buzna ca într-un grajd, spărgând zumzetul monoton al aparatului de proiecție, secundat de cel al țânțarilor. Lați în spete, cu plete lungi, prinseră a urla o arătare de cântec în găgâuțește.
Apariția inșilor turbulenți nu sustrase nicidecum atenția doamnelor. Dânsele, probabil, aveau auzul slab, câci toatâ atenția continua să le fie îndreptată la ecran. Filmul cu Liubovi Orlova le trezea satisfacție în continuare. Vlăjganii, cântând pe două voci de Tuzla lor eroică, se prăbușiră zgomotos pe scaunele din spatele celor douâ doamne respectabile. Duhnea de la ei a alcool și piele de oaie dubită. Fâră nici o sinchiseală, unul din ei vârî mâinile lungi pe după speteaza scaunului și prinse în palme sânii robuști ai doamnei cu panamă. Femeia înțepeni, curmându-și răsuflarea. Celălalt tip își aprinde o țigară, trage și sloboade rotocoale chiar la urechile încerceiate ale celei cu beretă albă. Cu pieptu! încorsetat, doamna în panamă, zăpăcită, încercă să se încline spre spetează, că poate se izbăvește de strânsoarea obraznică a găgăuțului. In sfârșit, vlăjganul... desfăcu palmele, slobozindu-i sânii. Doamna, ca friptă, se sculă greoi în picioare, acompaniată de cealaltă, își puse alți ochelari pe nas și o habă de vreme urmări nedumerită vlajganii rascracanați pe scaune. Gatul celeia cu panama i se alungi, gura-i descoperi câțiva dinți știrbiți, câțiva de aur.
— Nătărăilor! țipă dânsa. Am venit la voi ca la frați, din Pridnestrovia, să ne hodinim, dar nu să ne puneți mâinile pe sâni.
-- Gura-a! strigă la ele cel cu mâinile obraznice, căznindu-se să-și aprindă țigara Proiecționistul le aruncă vreo câteva cuvinte găgăuțește și hohoti la ei înăbușit. Cei rămași în sală se tulburară înspăimântați. Slăbănogul șopti cutremurat, dând din umeri: "Mafia la ea acasă!.."
Vocea tunătoare a vlăjganului se molcomi și doamnele, șovăitor, se așezară la locurile lor, prefăcându-se că privesc ecranul. Se lăsă o liniște stupidâ. Nu se mai auzea nici staniolul foșnitor al amatoarei de ciocolată. Celâlalt cotingan își umflă din nou boalfele cu fum, slobozindu-1 a batjocură peste capetele femeilor, și strigă la urechea uneia: — Scoateți-vă beretele, că nu se vede ecranul! Aveți în voi cultură sau nu?
Bătrânelele își descoperiră ca la comandă capetele albe.
Incepu să le tremure bărbiile. Doamna cu ciocolată se grăbi să foșnească staniolul.
— Să se audă în sală numai țânțarii Sasâcului! se îndârji din ceafă către doamna cu ciocolata în gură cel cu mâinile obraznice, lăsând-o stană de piatră.
Și din nou liniște și iarăși panică. Doar undeva, în fundul sălii cu păianjeni grei și negri pe pereți, la lumina razelor jucăușe, bâzâia aparatul de cinema. In rest frică și iar frică... Bărbații din sală înțeleseserâ încă o dată că au de-a face cu niște huligani din partea locului și nimeni nu îndrăzni ca sâ-și pună mintea cu ei. Tipii s-au cuprins din nou frătește și, legânați în ritmul cântecului răsunător, părăsiră sala, oprindu-se pe o bancă de pe aleea din preajmâ. Vocile lor stridente se auzeau de la o poștă. Toți au răsuflat ușurați. Filmul sfârși, luminile se aprinseră.
Insultatele și-au acoperit capetele albe, cu părul rar de tot. Cea mai înaltă mai purta o fundă roșie de catifea prinsâ de moțocul care-i ieșea de sub panamă. Doamna de lângâ soba rece mai dezveli o ciocolată și se grăbi s-o mistuie în tâcere. Puținii spectatori ieșeau în parcul cu alei înguste, pavate încâ pe timpul "românilor", străjuite de felinare defectate. Cântecul celor doi nu se mai auzea nicăieri.
— Ce stârpituri, ce bestii! cercă să le compătimească Matei, apropiindu-se de doamnele în vârstă, ce zăboveau lângă o bancă.
— Sadici adevărați, mafie locală! zise cea mai în vârstâ în semn de aprobare.
— Sâ se ia măsuri urgente! se amestecă în discuție, iubitoarea de ciocolată, o doamnă în costum negru, elegant, pregătită pentru a fi prezentă la o recepție în restaurant, dar ochii ei coborau înjos a regrete de tristețe.
— Altfel pentru care cauză am stat pe șine o vară întreagă, apărând Pridnestrovia și interesele Găgăuției. Să ne obrintim rârunchii? interveni cea cu beretă albă.
In jurul revoltatelor începurâ a se aduna gură-cască, de parcă izvorau de prin tufișurile învecinatelor alei. Slăbănogul cu nasul lung, o vreme unnârea încântat fața intactă a doamnei cu staniolul în mână, apoi se înclină spre una dintre femei pe obrazul căreia începu să se prelingă o lacrimă, neagră de vopseaua genelor rare, și ca un căzut din lună, întrebă:
— Cine sunt bețivanii care fac ravagii în locurile de odihnă ale cetățenilor? Și tot atunci Matei se pomeni tras de gulerul cămășii de lungoarea slăbănoagă. Mâinile lui păroase îl reținură pe băiat ca pe un infractor depistat la moment. Ochii celui cu nasul mare îl priveau plin de bănuială.
— De ce ești beat? întrebă el tare, să audă toți, urmărind trufaș în partea unde stătea, privind sufocată spre întunericul aleii, doamna iubitoare de ciocolată.
— Să fie chemată poliția! A fost reținut bețivanul! strigă o voce.
— S-o terminăm cu devastatorii?făcu un fârnâit dintre cei adunați. Se stârni învălmășeală. Lungoarea cu nasul ascuțit înțepeni asupra lui Matei, ochii lui sclipeau a răutate. Doamna iubitoare de ciocolată nu se mai vedea nicăieri. Cu toate acestea, lungoarea, continuând s-o facă pe vajnicul m fața lumii adunate, tot îngâna aceeași întrebare:
— Cine vine beat la film în toi de seară?
— Bețivanii din Tuzla demult o caută pe dracul! Acuma sunt cu ucrainenii... Și-au s-o pățeascâ!
Matei dădu sâ scape de mâinile vânjoase ale slăbănogului, care-1 ținea strâns, ca într-o cangâ, de gulerul cămășii.
— Priviți-1, i s-a urcat urina la creier, îl certa cel cu nasul mare. I-a venit ceasul răsplatei.
— Bețivanul! se indignară într-un glas bătrânele și, cătinel, începură a se îndepărta pe alei spre sălașurile lor.
— Cine-i beat aici? se proțăpi deodată înaintea la toți un bondoc albinos, în trening.
Mulțimea tăcu. Doar câțiva murmurară ceva neînțeles.
— El e bețivanul cel mare, arătă tot atunci Matei către slăbănogul ce-î ținea obraznic de guler. E beat criță și a încercat să provoace odinioară o adevărată orgie sexuală...
Sportivul îl slobozi ca la comandă pe băiat din brațele celui cu nasul lung, tăbărând asupra lui.
— Pute-a hoit de la el! Eu am să-ți arăt în seara asta odihnă!..
— Am băut câteva sute de grame pentru curaj, afirmă lungoarea slăbănoagă în auzul tuturora. Aici, în pustietatea asta poți înnebuni, mai ales de urâtul serilor...
Lumea din jur își trecu privirea de la Matei și-și îndreptă indignarea asupra celui cu nasul ascuțit. Acesta se pomeni "arestat" de brațele vânjoase ale celui în trening. Cineva con-tinua agitat să explice incidentul din sala de cinema. Matei se strecură printre lume, dispărând curând în întunericul de pe aleile pavate ale parcului, tot căutând în beznă cale spre cortul sâu de pe malul mării.
Pe cer licăreau stelele, care păreau că încearcă a se lua la harță cu valurile mării ce fremătau ușor în apropiere. Se opri sub coroana unui tei bătrân și văzu trecând pe-alături doi bărbați vânjoși, ducându-1 pe un al treilea, o lungoare încovoiată, de subsuori. Pășeau tustrei spre căsuța cu luminiță roșie în prag, unde se afla sectorul de poliție. Lungoarea cu nasul ascuțit căuta să se rupă din brațele celor doi însoțitori, însa zadarnice îi erau siorțânle.
II
Pe aleea parcului Matei prefera să vină în dricul amiezii, când în jur nu era nici țipenie. Toată lumea stătea la ora ceea sub soarele dogoritor, pe malul mării. Ochii lui mângâiau un sentiment de bucurie. Era plăcut să privești marea azurie și umbrelele colorate, împrâștiate pe nisipul auriu al litoralului din vale. Mirosul de bahnă, care adia uneori dinspre lacul Sasâcului, acuma dispăruse undeva. 0 frumusețe de eden.
In ajun toate băncile parcului au fost vopsite și acum, m amiază, păreau să se fi uscat. Atinse cu mâna suprafața uneia din ele și, uitându-se în palmă, mirosi. Banca era uscată. Se așeză, desfăcu ziarul și se concentră asupra evenimentelor zilei.
— Totuși ați îndrăznit, auzi el o voce veselă alături. 0 doamnă durdulie, în rochie lungă, albă îl urmărea cu ochii blânzi. La gât, în urechi purta podoabe de anticariat. Gura îi era plină cu dinți strălucitori. Mâinile-i brăzdate de riduri abia observate îi tremurau ușor.
—E uscat deja.
— îmi permiteți să mă așez alături?
— Indrăzniți.
Doamna se așeză, clătinând banca. Aduse un picior peste altul, scoase din gentuță o țigară, pe care o aprinse din două chibrituri.
— Ați urmărit aseară la TV filmul cela american? Aș crede, zise ea răsufîând ușurat, că a sosit timpul ca bărbații să se căsătorească cu femei mai în vârstă decât ei...
Făcea eforturi de a însăila o discuție. Vorbea cu întrerupere despre dauna anticoncepționalelor, fumatului, abuzului de ovăz la prânz, încât pe Matei îl apucă un tic: începu să-i tremure mus-tața. lar doamna continua să le înșire, de parcă le scotea pe toate dintr-o valiză cu lacătele stricate și apoi le băga cu mare grijă înapoi.
— Când în Moldova s-a început mișcarea de eliberare națională, continuă dânsa pasionată, eram mereu lângă bunul nostru voievod. Aveam mare încredere în el, simbolizând bojica poporului. în ziua arborării tricolorului, îl țin minte vesel în fața mulțimii, cu mâna ridicată, cu două degete desfăcute m semn de victorie. Am spart cordonul de polițiști împrcună cu niște femei îndrăznețe și am ajims la el, ca să-1 dâm huța. Cineva 1-a apucat de-o mână, de un picior, de ceafa, iar eu am simțit că i-am prins în mână fuduliile, legănându-1 spre tăriile cerului, în semn de respect și patimă... Aveam grijă să-i mângâi ceea ce țineam în mână, străduindu-mă ca nu cumva să le tulbur. Că în acea clipă era nebun de fericire, înfășurat ca un nun mare, cu două prosoape. Și cât îl dădeam huța înaintea poporului, nu se despărțea de cei doi colaci frumoși și rumeni... Dar au trecut numai un an-doi și a uitat de cele promisiuni. Astăzi nu mai este bojica neamului și, în toate cuvântârile, în loc să ne îmbărbăteze, ne hrăncște: "Spre marele nostru re-gret...", "Cu părere de rău..." Tare-mi pare rău și regret acuma mult că nu i-am strâns atuncea fuduliile așa ca să-i țâșneascâ tot gălbenușul din ele... De ce n-am făcut-o atuncea, stimabile? Poate acum nu eram marginalizată, scoasă din serviciu, fără ca să mi se plătească luni la rând leafa, indemnizația de șomer. Dece?
"Am s-o sperir', gândi Matei deodată enervat. Și îi spuse că vopseaua de pc scaun încă nu s-a uscat și că și-a murdărit rochia.
— Zău? se holbă doamna la el cu răsuflarea tăiată. Atâta rochie am. Dacă sunteți om serios, atunci de ce v-ați așezat pe o bancă murdarâ? se cruci ea.
— Doream să fac o glumă pe seama dumitale, râse Matei și mai adăugă: Vreau să culeg cât mai multe impresii despre acest superb sezon estival. Să am ce povesti prietenilor acasă.
— Glumâ de prost gust !
Doamna prinse a se ridica în-ce-ti-șor de pe bancă, încercând să-și vadă încruntată fesele enorme, de necuprins. Dar nu descoperi nici o pată de vopsea cât de cât... Matei hohotea mulțumit că a făcut-o pe doamnă să se sperie atât de grozav. Femeia se dovedi din neamul celor supărăcioși. Se îmbufnă pe dată, declarându-1 un needucat, obraznic chiar. Deschise umbrela de soare și porni fărâ grabă printre copacii umbroși ai aleii, coborând pe poteca ce ducea spre cantina de lângă litoral.
Mulțumit de sine, Matei încheie lectura și hotărî să plece și dânsul la prânz. Curând el se amestecă în torentul de lume în slipuri, bikini și felurite costume de baie. Răsuna muzica de la "Radiovacanță". Doar câțiva trecători mai atenți observară pe fundul pantalonilor lui Matei niște dungi grase de vopsea albastră, unduind în ritmul pașilor lui leneși.
III
Matei făcu coadă să ia prânzul o oră întreagă. Fiecare din vilegiaturiști trebuia să vină la tejghea cu tava și să-și primească tainul. El, cum stătea în așteptare, o habă răsfoi "Literatura și arta", își aținti privirea la "Beciul vechi”, însă foamea îl făcu sâ piardă orice interes față de satirâ și umor, fie și de calitate. I se lungise gîtul, mațele i se făcuseră cîrlig de aroma bucatelor apetisante. In sfârșit! Luă pe tavă o strachină cu supă, o pârjoliță de porc, un pahar cu chisăliță și puse toate pe masă, alături de revistă. Se repezi la cratița cu linguri și furculițe spălate, și când se întoarse, înțepeni. Nu-și credea ochilor: la masa cu prânzul și săptămânalul se așeză o grăsană și începu să-i înfulece bucatele cu o neasemuită plăcere... Matei se uită buimăcit în jur, dar fiecare vilegiaturist avea propria-i grijă: să ia mai repede prânzul și după o oră-două de somn, să se vadă pe plajă. Să facă iarăși coadă, până-i va veni rândul pentru o strachină de supă, o pârjoliță?.. Nu! Și vorba ceea:
"Goliciunea înconjoară, iar foamea dă pe de-a dreptul." Se așeză în fața grăsanei care molfăia cu bolfele pline, își trase dinainte parjoala și incepu sa manance, mrand-o suparacios cu pnvirea pe femeia din față, care îl acuza și ea cu priviri nedumerite.
Matei, făcându-i în ciudă, se grăbea să mănânce tot ce nu dovedise a ospăta cucoana impostoare. îi furase chiar de sub mână paharul cu chisăliță, îl bău pe dată, apoi simțindu-și stomacul astâmpărat, surâse cu sarcasm. Femeia îl privi o vreme cu o mină tâmpă, apoi luă "Literatura și arta", o puse subsuoară, se ridică, hodorogind cu scaunul, și dispăru în grabâ, tot uitându-se în urmă la el. "Ce neghiobie! gândi Matei nemulțumit și se ridică să plece. Deodatâ privirea i-o atrase masa vecină. Se cutremură, apoi deveni statuie.
Pe masa vecină îl așteptau prânzul și "Literatura și arta" cu rubrica de satiră și umor "Beciul vechi".

CAND FEMEIA IȘI CAUTA... PANTALONII
Ineasca e plinâ de miracol. Mai ales când locuitorii ei ating respectabila vârstâ de 30-40 de ani, surprinși celibatari sau fete stătute. E adevârat că în această privință există o deosebire. Dumnezeu i-a înzestrat pe reprezentanții sexului tare să-și asume ei inițiativa primului pas, când fac cunoștință cu o femeie. Deși, cât ar fi de straniu, până la urmâ tot femeile își aleg bărbații pentru familie și viața conjugală. Și dacâ se întâmplâ ca bărbații sâ rămână neînsurați, ei o țin tot pe la băi, munte, la case de odihnă, simțindu-se aici în apele lor. Pe când femeile la Ineasca, în cea mai mare tainâ, sunt în căutarea ajutorului Unturei, țigancă de la Puțuleuca, meșteră la făcut de măritat. Untura știe farmece; mai întâi desface, apoi tot ea face de mâritat. Pentru o taxâ fixă, indiferent de situația mușteriilor m societate.
Ca să dezlege măritatul, fetele stătute din Ineasca trebuie să respecte în primul rând conspirația. Apoi să aducă vrăjitoarei un sac cu făinâ de grâu, unul cu fâinâ de păpușoi, un borcan cu oloi, 30 ouă de găină, unul de gâscă cu tot cu gânsacul viu. Apoi începe dezlegarea. Târziu, în puterea nopții, Untura stă față-n fațâ cu fata stătutâ, cuprinsâ de patima măritatului. Þiganca aprinde o lumânare într-o farfurie cu apă, trage la tutun. La lumina opaițului, în ochii doldora de curiozitate ai unicului martor, ea apucâ gânsacul de gât și, cu toată puterea, îi suflă prin cioc valuri de fum înecăcos. Pasărea cade pe dată, rășchirându-și ghearele și aripile. In care timp, Untura scoate dintre țâțele-i măroaie o coadă de guzgan, o alâturâ oului de gâscă și ambele atribute le apropie îndată de urechile ei, în care atârnâ cercei mari, în formă de potcoave. Ascultând alarmată liniștea odăii, face către fata cu ochii bulbucați de spaimă:
— Aici e necuratul! și paște cu privirile cele 30 de ouă aranjate pe masă în formă de piramidă. "In treizeci de ouțe s-a cuibărit viață de aghiuță cu treizeci de țâțe ca la vaci și coarne ca la draci". Pricepi cu ce se pot ucide diavolii iștia care-ți mănâncă norocul? Și cum să facem să-și revină din leșin gânsacul? Cu aurul tău din urechi și de pe mână... Dă-i-i mătușii c-o să vezi minune...
Descurajată, fata scoate din urechi și de pe deget aurul care-1 are, lar daca șovaie sa-1 treaca in posesia țigancu, Untura o îngrozește cu voce înfundată, dar apăsată:
— Dacă nu te laș'i de aurul ista, să știi că la noapte drăcușorii ce zămislesc aicea vor ieși din ouă și-au să doarmă la tine acasă într-un așternut. Și-au să-ți fure căldura bărbătească pentru totdeauna...
In vreme ce fata dă aurul Unturei, gânsacului îi trec lumunle, prmde sa sasaie, lallaie leneș din anpi și se scoala pe labe, minunând vizitatoarea.
— Ia-că-tă-lâ-i, a pornit ursitul spre inima ta, face triumfător Untura, adăugând plină de admirație: Amarnic dușman s-a cuibărit în viața dumitale, copilă hăi. Bine c-ai dat aurul, altfel nu aveai să vezi pantaloni de bărbat în casa ta niciodată...
De cum vrăjitoarea devine posesorul recompensei, își șterge cu un capăt al șalincei broboanele de sudoare ce-i năclăiesc părul din streașina frunții și cearcă sâ răsufle ușurată:
— Erau legate cârările tale spre ibovnic...Þi-am dezlegat cununia, copilă... Cineva ți-a făcut-o rău.
— Și-acuma ce să fac?
— Să-ți aduci pantalonii acasă cu tot cu bărbatul pe care-1 vrei... Am să-ți fac de măritat de-o să ai o nuntă frumoasă, cu muzicanți și conocari; copilașii o să-ți ducă poala rochiei la biserică, la tancul de pe vârful dealului din Beșeni...
Peste o săptâmană, fata stătută din Ineasca iar vine în mahalaua veche a Teleneștilor, plină de optimism și speranță muierească, dar și cu desagele pline — mărfuri deficitare de făcătură germană sau turcească — ca să-i dezlege farmecul de măritat cu... Ghiță Oțeteanu, flăcău întârziat din mahalaua
Bordocenilor. Lui Gmța nici sa-i pese ce inima intlacarata se zbuciumă în puterea nopții, învăluită de mister prin Puțuleuca.
Procesiunea vrăjii — pentru a asigura ursita cu pantalonii pe care și-i dorește m casa ei — e mai simpla, dar de mai mare răspundere. Ea prevede deplasarea amândurora, noaptea, spre poarta flăcăului stătut din Bordoceni. Þiganca, energică, adunâ într-o legăturică firicele de mac, măselariță, ciulini, scrum de broascâ, rahat ars de soare, apoi face un descântec, o vrajă îndelungată, plină de bolmojeli neînțelese asupra ei. Dupâ această procedurâ, călăuzită de fata stătutâ, pleacă în vârful Lipăgăului, când luna ațipește și m pântecele lui Ghiță Oțeteanu dorm și mațele, ca să chiuie odată, precum zice dânsa că este de ritual. Apoi pornesc spre ursitul adorat. Ajungând la poarta înaltă, cu floricele și câprioare desenate pe ea, din vale, Untura mai bolmojește câteva vrăji, apoi, cu toată puterea, lansează, ca o grenadă spre tanc, bocceluța magică tocmai în pragul casei, înlăuntrul căreia, fără a bănui ceva, odihnește Ghiță Oțeteanu în dulceața somnului... Dacă pe la cântatul cocoșilor s-a trezi sa lasa pentru trebile lui atara, n expiica Untura convingător, și a atinge cumva cu piciorul legăturica, să știi că de mâine dimineață Ghiță e al tău și-o să dea buzna fuior în ograda dumitale, ai să ai pantalonii lui pentru totdeauna. Și vei avea o viață dulce ca plăcintele cu bostan sau turtele cu mac...
— Dar dacă Ghiță nu s-a scula? stâtu în cumpănă fata.
— Facem totul din nou, o liniști Untura. Dar nu fi preapuielnică! Oricum, pân' la toamnâ ai să te iei cu Ghiță...
Cam mătăhăind neîncrezătoare din cap, fata din Ineasca încearcă sâ se liniștească, urmărind acțiunile hotărâte ale Unturei, care, înainte de a bate în retragere de la "obiectul strategic nocturn", face neapărat două lucruri de importanță primordialâ, după cum afirmă dânsa: "Banii nimeni nu-i plătește m zadar." Altfel vraja nu se ține... Retrăgându-se, Untura face m poarta lui Ghițâ și treaba mică, și treaba mare...
Pe la râsâritul soarelui, Ghiță se trezește zgâlțâit de pârinți. Sărmanii bătrâni erau albi ca varul, cu părul măciucâ și limba uscată-n gură. Tatăl scapă din mâinile-i tremurânde o legăturicâ și pe podele zuruiră niște grâuncioare împuțite, se împrăștiarâ firicelele de mac, amestecate cu scrum, ciulini și măselari...
Toate nebuniile Unturei se descoperă abia în instanța de judecată. Lui Ghiță Oțeteanu, ca parte vătămată, îi tremură spinarea, urmărește nervos cele trei fete stătute cu țiganca de la Puțuleuca, ce au atentat nopți în șir la libertatea lui timp de un an întreg.
Untura, escortată, încearcâ să o liniștească pe șefa clubului, profesoară de muzică din Telenești și zvenovoaia de la vii din Ineasca:
— Să nu credeți judelui ista tărcat, că nu v-am mințit. Eu, dacă vreți sâ știți, la vremea mea am făcut de însurat și lui "pervâi secretari" și lui "vtoroi" de la raion... Veneau, mititeii, noaptea la mine, șupurându-se prin pârleazul gardului din fundul grădinii. Și le-am făcut niște lucruri de neveste: rumene-n obraji și cu pielea netedă ca aluatul. Rusoaice toate! laca astăzi, cu toată politica, au bietele femei la casă pantaloni de foști secretari. Bârbații lor din câruța partiinicâ au trecut cu succes în cea parlamentară. Unul cu rusoaica lui a ajuns chiar voievod...
Și până să se dezmeticească instanța de judecată, Untura le șoptește la ureche.
— Nu vă faceți griji. Cum ies de la pușcărie, vă mărit pe toate dintr-o singurâ vrajâ, cu feciori de primari și businessmeni. Și n-o să mai căutați pantaloni prin ogrăzi sărace... 0 să-i aveți în casa voastră cu tot cu bogăția din pantaloni.

UN PIC DESPRE NIMIC ȘI TOTUL DESPRE... SEX
A venit o vreme când trebuie să ne consacrăm în orice sferă, de la mic la mare. Așa ne dicteazâ condițiile grele ale timpului, și fiecare cetățean onest al statului nostru își află rostul în
domeniul sâu numai ca să-și poată asigura cumva existența.
In urbe au răsărit o sumedenie de firme și organizații respectabile, care presteazâ servicii la oricare oră de zi sau de noapte. Aci un club al masezelor, aci unul al scârpinătoarelor, gâdilâtoarelor... E adevârat câ instituțiile respective angajează cu preponderență femeiuște celebre, care fac, dacă e să credem afirmațiilor Ministerului Finanțelor, completări serioase bugetului de stat. Și altfel nici nu poate fi, căci noi avem cele mai frumoase dudui din estul Europei, iar activitatea lor ține de ...sex. Să mori de invidie, nu alta, când descoperi că nu ești... femeie.
Dar las' că nici eu nu-s fâcut cu degetul. Las toate baltă într-o zi, vând ce s-a mai putut și, fără a da zvon rudelor și prietenilor, fac o deplasare de reciclare reușită în Suedia. Chiar la o instituție ce-și are sediul în curtea Academiei și unde are loc decemarea premiilor Nobel, intenționând să mai găsesc și prilejul de a-mi face pile printre cei de acolo. Poate câ voi obține cumva și eu un mic premiu de prestigiu...
După antrenamente zilnice, cu zbuciume nupțiale, am aflat și eu un secret care sper să-mi aducă baftă: punctul culminat al plăcerilor sexuale la diferite popoare de pe Mapamond.
Acum am să vă spun în mare taină: fie vorba între noi, intenționez să întocmesc un horoscop... sexual. Adică un fel de antologie de sexualitate, enciclopedie sexy. Așadar:
Sex albanez, de temperament balcanic. De cu vreme se incinge o hora mare m largul campiei, in vecmatatea scartelor cu fân. Codana își așteaptă partenerul în dosul uneia din ele și la momentul oportun, când dansul încă nu e istovit de tot, o rupe din horă de se scufundă în marile plăceri ale vieții pâ-nă-n zori, străjuiți de imperiul fânațelor.
Sex american (cu înclinații spre ultramodernism). Este preferat m avion, la înălțimi supersonice, dar cel mai bine m cosmos. Partenerii poartă pe cap pălării de cow-boy, iar partenerele — cu cizme de pescuit în picioare.
Sex bielorus (fără particularități proprii). înainte de-a se decide la primul pas, întru savurarea marilor plăceri, perechea mănâncă o strachină de cartofi fierți. Apoi se consultă cu un rus, dacă se pot obține câteva informații prețioase despre restabilirea Uniunii Sovietice, și numai după aceea...
Sex ceh (cu pronunțate particularități proprii). De preferat ca în vecinătatea așternutului scrobit... să necheze caii. Și în această atmosferă cabalină, de herghelie, partenerii obțin marea dulceață de trai, impresionați parcă de vorbele lui Svejk, când mergea la război, sau o poezie cu-o romanță de parfum.
Sex englez (nelipsit de proverbiala sobrietate saxonă). In momentul suprem... iubita trebuie să pună pe spinarea iubitului, foarte serios, un pește (e de dorit un morun) sau un boț de gheață importat din Ulster. In timpul ritualului e musai ca ambii să păstreze cea mai serioasă mină.
Una din principalele condiții ale sexului german este ca partenera sa nu tie virgina — se considera ca nu e tata întrebată. Să știe bine a juca tenis. Pe peretele din preajma așternutului să atârne un ceas mare, orologiu și un grafic bine chibzuit din timp,iscălit prin acord reciproc avantajos. Nemții știu prețul timpului și sunt foarte pedanți până și în dragoste.
Sex italian. Este foarte apropiat de cel francez și nu are nevoie de o separare conceptuală. Se produce în mijlocul unui imaș, prmtre ierburi și flori. Locul acțiunii este ornat cu un paner-două, pline cu prezervative (în românește — antibebe), descărcate în ajun la o gară sau un port maritim cu furci de fier sau țăpoaie. Mai e de preferat ca iubiții să aibă alături mult chișleac,macaroane și o piftie. Și un sugaci să scânceascâ în preajmă.
Sex latino-american (care diferă, evident, de cel spaniol). In vecinătatea culcușului amorezilor fericiți râsunâ din vreme-n vreme ecourile focurilor de pistoale. Postul de radio difuzează întruna știri despre lovitura de stat ce s-a produs în una din țările vecine.
Sex polonez (aproape incolor). In timpul momentului fericit, partenerii e de dorit sâ se sprijine de un mesteacăn tânăr, mladios, lar m vecmatate sa... latre un came.
Sex românesc (cu pronunțatâ alurâ pudicâ pur națională). Dezbrăcățeii pot simți cea mai mare plăcere după o intrigă plină de mâncărime și bârfe superficiale, pe fundalul unui poloboc cu muștuială, în plină toamnă tihnită și romantică. lar la o poștă, înconjurat de oițe bârsane, un baci să doinească la fluier cântece de melancolie.
Sex rusesc (unul dintre cele mai originale). In încăperea unde urmează să aibă loc actul de dragoste să miroase a rachiu. Bărbatul buget la față, amenințând strămeleagul cu sabia sau pistolul, strigă în stilul "ceastuște^-lor de pe Volga: "In numele revoluției — scoală!" Dacă strigătele acestuia nu au sorți de izbândă, atunci îi împrumută iubitei o pereche de palme peste obraji, după care... adoarme buștean. Și în situația creată inițiativa sexului este preluată de Vasilisa-Krasa-Dlinaia-Kosa. Ea bagă două degete în cavitatea bucală și sloboade un șuierat măiestrit, chemând în ajutor ...vecinul.
La spanioli ședința ideală de sex se produce dupâ o lungă și încordată partidă de coridă, cu joc de castanete și ritmuri de chitară havaneză. Tabloul taurului răpus îi insuflă partenerului vigoare și temperament, partenerei — senzația unei dominații masculine majore.
Sex țigănesc, cunoscut în lumea întreagâ. Este pe cât de temperamental, pe atât de fidel. Duduia, totdeauna, spre deosebire de nemțoaică, trebuie sâ fie numaidecât virgină. Imperecherea tinerilor romantici trebuie să se întâmple la gară, în dricul zilei, în cântecul roților de tren. Deasupra tinerilor cântâ muzica, poate un cor țigănesc. Chirandele bătrâne, gospodine vrâjesc, puradeii buzunăresc călătorii, iar bărbații în cămăși înflorate, cu cercei în urechi, danseazâ de le scapără călcâiele.
Sex ucrainean. Este anticipat de o trapezâ cu slânină și usturoi. După care plăcerea este mai plină, dacă perechea se știe în dosul unui gard de nuiele scârțâind, de e noapte, sau în podul unei case acoperite cu stuf, de e ziuâ, în cazul câ actul plâcerii se desfâșoarâ într-un sat ori cătun. Dacă chestiunea are loc la oraș, cel mai potrivit loc este balconul.
Și tot așa într-un cântec prin toată lumea civilizatâ... Dar sâ nu credeți care cumva că, aflând toate-acestea, am de gând să le folosesc în scopuri practice sau meschine. Nu mai divulg chiar secretele referitoare la felul cum unele popoare ale Terrei își reglamenteazâ problemele demografice — prin dragoste, fărâ de dragoste în laboratoare și eprubete, prin copaci sau stufării, locuri tihnite sau gâlăgioase, cu sau fărâ ardei iute. Fiecare cu sexul lui. N-am dorit sâ divulg marele secret că la Ineasca locuiește Gheorghe Tarcațaua, june aprig la toate, care e de ajuns să vorbească de două ori cu duduia, ca aceasta sâ purceadă însârcmatâ. Toate femeile când îl văd, îl ocolesc, fâră a uita sâ-i zâmbeascâ. Acum sunt alte vremuri peste tot, alte moravuri. Erotica și sexul au ajuns a fi o mândrie a fiecărui neam. Evreii, bunăoarâ, curând vor scrie pe drapelul lor cu litere de aur: "Banii și sexul guvernează universul!M
Deși lucrurile acestea țin de intimitate, cum am aflat chiar aici, la Stockholm. Fiecare neam propune marfa pe care o are și, ca să vezi, evreii înving mai în fiecare an, cucerind premiul Nobel. Au ei secretul sexului lor, pe care oricât mi-am dat străduința, n-am izbutit să-1 aflu, de aceea nici n-am prilejul sâ-1 descriu.
Marea mea descoperire constituie însă strategia cetâțenilor din țara noastră independentâ, angajați prin reprezentanțele și ambasadele din strâinătate. Consultând această enciclopedie de sexualitate, sper ca ea să devină cartea de căpătâi a fiecărui diplomat, astfel difuzându-mi descoperirea pe toate meridianele globului. Poate chiar în modul acesta să-mi recuperez cheltuielile pentru delegația de investigație. Și-apoi sincer vorbind, ce fel de diplomație este aceea care nu cunoaște tradițiile sexuale ale cutârui sau cutărui neam în mijlocul căruia va fi nevoită să-și exercite funcțiile de serviciu...
P.S. Când eram gata să predau acest studiu, mai făcuși o descoperire. Pe lângă sexul românesc, a mai apârut acuma unul nou: cel moldovenesc. Acesta, de regulă, are loc m ultimul timp în sânul naturii, iar în cazurile exotice — într-o barcă ce plutește lin pe gârlele gâgăuțești și transnistrene, printre nuferi. Partenerul se întâmplă uneori să-și moaie fuduliile m chiar douâ luntre, fapt care nu deranjează prea tare partenera. în liniștea ghiolului, sub acompaniamentul bâzâitului de țânțari și al buhaiului de baltă, un tranzistor transmite nestingherit aprinse dezbateri ale Divanului m problemele lingvistice.
HAHAM ȘI CHICHIRIÞA
Copilăria mi-am petrecut-o lângă grajdul satului și eram cel mai bun prieten cu moș Mihalache, rândașul hergheliei, care avea o deosebitâ căldură pârintească pentru copiii mahalalei noastre. Cu timpul unii dintre noi îi câștigaserăm pe deplin încrederea și grăjdarul accepta să fim alături de el chiar și în cele mai importante clipe ale serviciului său. Insuși grajdul era o clădire lungâ și încăpătoare, cu pereții înalți, vopsiți cu chinovar. Geamurile erau iarna acoperite cu foi de cort, iar în plină vară descoperite, prin gurile lor căscate roind milioane de musculițe și bondari. Un singur bec electric, un-de-și avea loc armăsarul hergheliei, Haham, tremura să destrame pânza cenușie a semiîntunericului dinăuntru.
In una din zile moș Mihalache ne adunâ pe cei mai răsăriți din ajutoarele sale de încredere și, după felul cum ne spuse să venim la o vreme anumită, pricepurăm că vom fi martori la ceva prea important din viața grajdului și a hergheliei din Ineasca. Moșneagul își puse într-adevăr în gând să-1 împerecheze pe Haham cu Chichirița, o iapă tânără și șargă, îndrăgită de noi și moș Mihalache de cum apăru în herghelie. Noi, copiii, îi împleteam coama în gâțe, i le împodobeam cu busuioc și cordeluțe colorate și ne bucuram că, în sfârșit, i se poartă cinstea. Armăsarul îl apucaserâm de când ne țineam minte, dar Chichirița crescu în ochii noștri până se fâcu o mândrețe de cal. Și moș Mihalache o îngrijea cu multă pasiune și chiar o pâzea când scoteam herghelia la pâscut, să nu se încurce cu vreun armăsar slăbânog din cei ce adulmecau hojma crupele iepelor.
Acum bătrânul socoti că Chichirița e numai bună de imperecheat și, cme știe, poate-și pusese in gand sa mnoiasca herghelia cu o nouâ viță, dacâ ținu s-o dea numaidecât la Haham. Moșneagul era încâ în putere, dar îl cam dâdeau de sminteală vederile, iar smocurile de păr sur din urechi, ca și cele din creștet, îl împiedicau să deslușească sunete importante la o afacere ca atare. Poate că și acesta fu un motiv pentru care ne chemâ pe noi. Slobozind armăsarul, după ce o legă pe Chichirița la iesle, mai din lung, moșul stăpânea calul de un căpăstru, tot răcnind cât îl țineau bojocii:
— Scoală, oropsitule, de atacă cu furtunul!..
Eram, precum v-am spus, martori activi, și la solicitarea bătrânului confirmarăm momentul crucial de nuntie, pentru ca mai apoi, când Haham deveni trist, rândașul să ducă iapa la locul ei, netezindu-i crupa a mulțumire... Fu o împerechere oarecum solemnă, de care moș Mihalache se simțea mândru și ne asigură că la anul viitor Chichirița numaidecât are să fete un mânz de toatâ frumusețea...
Așteptam cu nerâbdare să treacă anul.
Toate ar fi fost bune dacă autoritățile de la Telenești nu s-ar fi apucat într-o zi de cap că oamenii muncii din satul ce stă în coastele raionului nu au un focar de cultură. La indicația diriguitorului principal al administrației locale s-a decis ca grajdul Chichiriței și al lui Haham, întru ridicarea nivelului ideologic al sătenilor, să fie de urgență reconstruit m club. 0 jumătate de vară cele mai harnice gospodine de la Ineasca au muruit pereții cu trei luturi: cu paie, cu pleavă, cu balegă, după care au dat clădirea cu var alb ca neaua. Dulgherii din Bănești au podit dușumeaua, iar în locul unde tocmai era tinut Haham ridicarâ o scenă. Apoi av fost zugrăviți pereții pe dinăuntru cu frunze de viță de vie și struguri copți, au fost slobozite din tavan mai multe candelabre electrice, sticluite geamurile și totul trebuia să parâ plăcut, atrăgător. Nici urmă de grajd, de herghelie. Numai moș Mihalache umbla trist m jurul noului club, bolmojind supârat că i-au transferat herghelia din mijlocul satului într-o fermâ acoperită cu stuf, de pe celâlalt mal al Ciulucului.
La deschiderea noului lăcaș de cultură, au fost invitate colective artistice din Telenești, orchestra lui Maranța și, în primul rând, brigada de agitație de la școala de muzică din raion, ce se bucura în anul cela de un succes enorm printre demnitarii frontului ideologic din partea locului. Corul era constituit din feciorii și fiicele evreilor din târg, odrasle cu preponderență ale șefilor și vânzâtorilor. In '40 părinții acestora întâmpinaserâ cu flori tancurile rusești pe Dealul Molnicului, primind, fărâ voia moldovenilor, cu brațele deschise, venirea Puterii Sovietice. Moș Mihalache cam în glumă, cam înadins, îi zicea "Putoarea Sovieticâ". Imbrăcați în fuste și pantaloni negri, cămâși și bluzițe albe, cu panglici roșii ca focul în piept, cu țăpoaie și furci în mâini (simbolizând poporul răzvrătit), acești copilași-minune interpretau numai cântece patriotice, revoluționare, majoritatea în limba rusă. lar dacă se mai nimerea în repertoriul lor vreun cântec în graiul localnicilor, apoi aveai impresia, din cauza greșelilor, câ pe scenâ se dezghioacă pâpușoi. Despre acest cor școlâresc se scria mult în ziarul din localitate și se vorbea la nodul de radio. Noi, copiii, care nu înțelegeam o iotă rusește, eram curioși, mai ales după ce învățâtoarea ne-a vorbit cu multâ încântare despre copiii-minune, despre dirijorul lor Mendel Mengherfus...
în seara ceea, la deschiderea solemnă a "clubului", Maranța silea orchestra să-i zică un marș după altul, era multă agitație, lumină și așteptare. Peste sala arhiplină răzbătea un fel de rumoare din zăpușeala fierbinte, răspândindu-se afară prin geamurile sticluite și asudate. Inaintea rândurilor cu scaune roșii stătea protipendada locală și noi, copiii din Ineasca, iar ca un miracol, alături, moș Mihalache cu biciușca în mâini. Cu urechea dreaptă ciulită înainte, se strâduia sâ audă și să deslușeascâ ceea ce urma sâ se petreacâ pe scena, de unde, în sfârșit coborâseră discipolii lui Maranța. în cele din urmă, din colțul unde era cândva ieslea lui Haham și unde petrecu clipe dulci cu șarga " Chichirița", slăvitul cor de importanță localâ își făcu apariția, acompaniat de aplauzele furtunoase ale publicului. Pentru prima oară în lumina rampei se aliniară în trei rânduri fețe dolofane, dar cu priviri grave sub ochelari. Pe scenă, în fața coriștilor, ieșiră dirijorul Mendel Mengherfus, acordeonistul Ițic Fux și solista Ruhilea Șleiser, o domnișoară grăsulie, rumeoară, cu fălci cărnoase și ochelari bulbucați. Lumea din sală înmârmuri, când talentatul dirijor, stând cu picioarele râșchirate, exact în locul unde cu un an în urmă Haham își demonstra cu atâta fudulie strămeleagul, ridică bagheta magică îndemnând solista să ia aer în plâmâni. După care o voce gravă cutremură ușor pereții: "Cântecul revoluționarilor de la Grivița!n și tot atunci continuă în ritmul acompaniamentului de acordeon: "Scula-a-ți voi, or-r-opsiți ai soartei!"
Apoi corul în trei voci armonioase secundă solista zguduind de emoții patriotice publicul din salâ. Clubul de la Ineasca aplauda primul concert și noi eram foarte fericiți. lar m acel moment moș Mihalache, care nu slobozea codirișca din mâini decât la bisericâ, temându-se sâ nu i-o fure cineva, probabil, cu auzul încordat la scenă, ne spuse voios câ iapa a fâtat un mânz și, aprobând în felul lui concertul, zise, să-1 audă toți în pauză:
— Asta e când totul se scoalâ la vreme! A ajuns departe și Grivița, și Chichirița...
De atunci s-a scurs multă apă pe Ciuluc. Toți acei care au concertat la deschiderea clubului din Ineasca, au zburat ca pâsările câlâtoare peste mări și țâri și te miri de-și mai amintește vreunul cântecele revoluționare de adineaori. Numai lunca sărată a Ciulucului păstreazâ amintirea lor, mângâind, printre herghelia de cai ce zburdă vara liber, câte o coamâ șargâ ce seamănâ leit cu a Chichiriței, cea care începu frumoasa vițâ cabalină pe locul unde astăzi sub fosta scenă a focarului de cultură este ceea ce trebuia să fie — cuibarele moțatelor de soi ale incubatorului cultural ineștean.
S-a călătorit în lumea celor drepți și moș Mihalache. Biciușca lui flutură acum deasupra pălâriei de cow-boy, purtată de un tânăr ce face o dată, de douâ ori pe an cale lungă peste Dunăre, la bulgari, cu piei cabaline. Nu mai paște demult iarbâ verde nici Haham, nici Chichirița — ciolanele lor au fost mâncate de valțurile unui abator nesățios. Și numai în mijlocul acestor amintiri regretabile râsar ca din străfunduri vocile acelor copii de evrei bine educați și bine hrăniți:
— Sculați, sculați și atacați!..

FARMECUL MEDICINEI POPULARE
Pe mătușa Vasilița o zgârâie într-o după-amiază mâța vecinului și veni speriată la ambulator. Medicul de sector, un bărbăt josuț, lat în spete, grăsulean, cu ochii încețoșați, dar șireți, cercetâ îndelung degetul rănit, ca în cele din urmă sâ spună pe un ton neînduplecat:
— Rana este serioasă și mata ai șansa să turbi degrabă puțintel. Și netezindu-și chica împărțitâ în două smocuri printr-o cărâruțâ dreaptă, fix prin mijlocul capului mare, vorbi mai departe: Dar ca sâ nu o dai cu sălbătăciții, să nu apuci câmpii, va trebui să-ti ampu... să-ți retezăm degetul din rădăcină...
Slabă și uscâțivă ca o salcie cioturoasă, cu câteva fire sure ieșindu-i din nasu-i ascuțit, mătușii prinse să-i tremure barba cât un sâmbure de zarzâre. Ochii i se umeziră și i se umplură de o spaimâ îngrozitoare. Din tălpi până-n creier ca un trâsnet o străpunse un fior de gheață.
În lavaboul din cabinet, din cauza veșnicelor defecte, apa începu să bolboroseascâ zgomotos și deocheat. In vecinătate, peste drum, se auzea mugind aprig un juncan, care petrecea cu priviri însetate o juncă, mândră și tărcată, dusă de curmei de către stăpânul ei la buhai.
— Aoleo, maică, ce mă fac eu acuma? Bătrâna simți că trebuie să treacă îndată la water closet. Se strecură pe culoar, dar găsi ușa închisă. întoarse privirile necăjite spre doctor și-1 văzu m pragul cabinetului său, zâmbind dulceag și învârtind pe arătător cheița veceului:
— Sunt stăpân deplin aicea, rosti el cu subînțelesuri. lar după ce mâtușa reveni în cabinet, îi ascultă păsul fâră să se clinteascâ.
— Vinovat de toate e vecinul, osândi-1-ar Dumnezcu să-1 osândească! Are o mâță obraznicâ foc: mănâncă ouâ calde, iar eu am dat s-o prind la cuibar... Am sâ plătesc 40 de slujbe la biserică, să-1 pedepsească Domnul pentru cele rele câte mi le face-acum, labătrânețe...
— Nu apela la preoți, căci ei n-o să te trateze așa ca mine. Eu îi știu, zice c-o voce imperturbabilă medicul, presurându-i rana cu-n prafalb și bandajându-i cam neglijent degetul. Banii matale vor trebui pentru medicamente, scumpe, dacâ dorești să nu-ți ampu... tăiem degetul...
Când auzi din gura medicului vorba de parale, începu s-o usture encefalul. Nu mai simțea durerea la deget. De unde să mai ia bani, dacă luni în șir statul reține achitarea pensiei?
—Mătușică! Medicul face iar ochi dulci. La anii matale nu aborda astfel problema. De mult trebuia să ai îngropați gologani, cu preponderență valutâ forte, pe cărărușa ceea îngustă, care duce spre ușița poliției pe care, în fiecare dimineață, pleacă la serviciu comisarul... Să fi făcut așa, azi nu trăgeai nădejde la pomenile voievozilor noștri și aveai toate șansele să eviți... turbarea, hm!.. rabia.
— Decât s-ajung în halul țâcnelii, mai bine îmi pun juvățul...
— Mata ... nu te indispune.
Văzând o întorsătură atât de gravă, doctorul își puse ochelarii, notâ ceva într-un registru, după care îi ceru bătrânei să întindă brațele și să închidă ochii.
— Tremură ca strunele de havaiană, făcu medicul lung și melodios. Sunt necesare niște greutăți... Cu ochii închiși, bătrâna răspunse calm:
— Am pregătit eu ghirele trebuincioase, că nu-s prima oară pe ușile astea. Și scoase din coșul din papură două sticle de țuică și, prinzându-le în palme, întinse iar mâinile care acum tremurau mai puțin.
— Păi asta-i pondere, mătușâ?
Pacienta deschide ochii și privește și dânsa mirată sticlele de rachiu ieftin. Doctorul îi citește întrebarea:
— Cogneac, mătușă. Cogneac franțuzesc, ai auzit? Þi-am mai spus-o și data precedentă, când ți-am tratat scarlatina. Ce, nu înțelegi limba cea de stat până la capăt?
— Parcă pricep în ce limbă grâiești... Ș-apu, cu limba... unul domnul știe ce limbâ vorbim.
Tot atunci cele două sticle, pe neprins de veste, trecură din mâinile butucânoase ale mătușii în noptiera medicului. Ușa cabinetului se deschise și înăuntru dădură buzna buluc un grup de tineri în halate albe.
— Ce-ați venit, mă? Doar astăzi nu aveți cursuri.
— Clinica de-de sector-r e ca-ca alma mater — izvor de-de cunoștințe și de deprinder-r-ri pr-ractice, zise unul dintre studenți, graseind și bâlbâindu-se un pic. Nu așa ne sfătuiați la fiece pr-releger-re? Cu-cur-rând intrăm în sesiune, ave-e-... avem examen cu Dumneavoastră.
— larăși vă interesează verificarea?..
— Despre rolul urinei, se grăbi să-1 întrerupă un student, despre importanța ei m procesul metabolismului în organism...
— E teza mea de doctorand... Tocmai am un exemplar interesant, zice medicul, arătând cu privirea la mătușă. Pare că tema dată ar putea aduce puțină lumină asupra cazului.
— Numai să nu mâ tra-tor-turezi cu ud, doctore. Al dracului m-a durut când m-ai tra-tor-turat de scarlatină.
— Depinde ce fel de urinâ utilizăm la tratament. De cabalinâ, de bovină, de șoarece, de șobo... guzgan. In cazul matale vom folosi urină de felină. Adică, de mâțâ...
Studenții scoaseră deja câte-un caiet dictando și începură a conspecta spusele medicului. Privirile mâtușii lăsau impresia unui prizonier din lagărele de concentrare supus experimentării diferitelor medicamente.
— Face bine chiar și contra turbării?
— Contra, contra, mătușă... In ultima vreme, dacă urmărești televizorul, apoi...
— Nu prăjesc nici un televizor, pentru că, poate știi, se stinge luminași...
— De aia ascultă aici ce se spune... Medicina populară e la putere acum. Remedii prețioase conține balega de vacă proaspătă, alte excreții de animale domestice... Să nu ignorăm înțelepciunea adâncâ a poporului, mâcă... Dar sâ revenim la cazul domniei tale. Am spus: rabia se tratează cu urină de felină care s-a preumblat anul curent prin șopronul casei cu motanul. Mâța în cauză, mă rog, a realizat acest rit... această rută bio-logică prin șopron?..
— Voi întreba copchih din măhală, că numai ei pot ști, zise bătrâna, urmărită de ochii tineretului studios.
Vremea scăpăta spre chindie. La geamul larg deschis, de unde mai răzbătea mugetul juncănașului, apărură doi juni de vârsta doctorandului, care-i făceau semn să vină cu ei. Unul mai pistruiat, cu frizură stil punk, îi șopti: "Avem frigărui! Le-a adus șeful abatorului... L-am scutit de amenda fiscală..."
— Ceva udătură e?
— Puțină, dar este. Þuicâ l Două sticloanțe... Am avut numai un pacient, cu o zgârâietură ușurică, șopti medicul înclinat peste pervazul alb. Dar cred că merge. Mai trecem pe la profu Panciu, care e la admitere... Precis că are ceva de păpat și de băut. Sindrofia e gata...
în timp ce studențh se pregăteau sâ plece împreună cu mâtușa, cu multe sfaturi prețioase privind medicina populară, medicul mai făcu o declarație calmantă:
— Deja n-ai să mai turbi. Am vorbit cu studenții, acești reprezentanți ai medicinei de maine, și ei te vor lua sub tutelă. Și sâ știi că urina felinelor e de leac dacă respecți condițiile sus-enumerate: să fie mâța tânărâ, preumblată, sau... pur și simplu umblată cu motanul în șură, după prima seară de pierdere a castitâții... E un leac străvechi, depistat de câtre o expediție anglo-saxo-mongolâ pe basoreliefurile din piramidele egiptene. Și încă una, cea mai importantă condiție: urina, când o vei aplica pe rană, să aibă culoarea... cogneacului franțuzesc.
— Dar pentru gâlci ai ceva din medicina popularâ? ținti mătușa cu privirea medicul care era gata de ducâ la amicii ce așteptau în curte, sub salcâm.
— Desigur. Excreție de cucuvea. Athene noctua i se mai spune păsării. Să-ți ungi gâtul de trei ori pe zi, înainte de mâncare.
— laca, să nu fii la noi medic duneta, nu știu ce-am face, zise bătrâna. Dumnezeu să te aibâ în paza lui și să te ferească de oameni răi. în fiecare dimineață să te uiți în oglindă și să mulțumești lui maică-ta că te-a adus pe lume: sâ fii hâtru și de-ajutor. Am știut câte ceva din... remediile..., din leacurile babelor, dar chiar așa ca dumneata!..
— Doar sunt medic, nu cartofor, mătușă. Asta o știu și studenții, care dau buzna la mine sâ se adape... Ah, cunoștințele!.. La mai mult și la mai mare. Trăiască nația !
— Sus cu ea ! au exlamat junii de după geam, fericiți că veni momentul despărțirii.

MADE IN MOLDOVA
Unicele surse de venit ale Republicii noastre, de când ne credem independenți pe toate tărâmurile, sunt piața centrală, bișnițele de toate nivelurile și abia mai apoi roșiile, tutunul, vinurile și femeile tinerele. Dar cea mai mare, desigur, contribuție în vistieria valutară rămâne să o aducă... punctele de trecere de la hotar la hotar, îri frunte cu eroicii vameși. Aceste pârleazuri s-au înmulțit datorită străduințelor Moscovei și Ankarei, precum și ale berbecuților de importanță locală, care s-au opintit destul ca "țărișoara" noastră să mai 'Tete" încă două "surori gemene": Gâgăuzia și Transnistria. Vameșii s-au plodit m sud, nord, est, vest, ca muștele deasupra bălegarului. După "husarii" poliției rutiere, care au pălării de America și mutre de Durlești (înmulțiți și ei că bâzoii pe toate drumurile naționale și mai puțin naționale), vameșii sunt, desigur, cei mai perseverenți, prudenți și băgâtori de seamă cu clienții care se întorc din călătorii peste hotare, cu preponderențâ din Europa putredă, care, auzind despre Republica Moldova, se uită chiorâș la hartă să se întrebe unde o mai fi și asta?...
Toți cetățenii de pe glob știu că până la intrare sau ieșire dintr-o țară trebuie să urmeze controlul vamal. Adevărat că m Europa sunt țări aproape lipsite de vămi, încât nici nu simți când le-ai pășit hotarul.La noi e altă poveste. Străduințele guvernanților au umplut în grabă vămile cu legi și cu instrucțiuni, pe care vameșii s-au grăbit să le însușească. lar unde nu le-au avut, le-au împrumutat de prin vecini, laolaltă cu năravurile. Perseverența vameșilor e atât de aprigă, încât nu poți nimeri nici la veceu până nu urmezi procedura de con-trol de-a mărunțelul. Am simțit-o pe propria-mi piele, întorcându-mă cu un grup de cetățeni de neamuri felurite din Suedia, unde urmasem niște cursuri de reciclare în probleme de sex la diferite popoare de pe glob... 0 englezoaică, ce nicidecum nu înțelegea de unde s-a luat în Rusia o țară ca Republica Moldova, a creat vameșului impresia câ prin "niznaiul" ei camuflează ceva de ochii vigilenți. 0 cisternă cu apă călduțâ, pe care era scris cu litere mășcate "Made in Moldova", este oricând la îndemâna vameșilor și la dispoziția străinilor. Respectabilei doamne i s-au administrat două clistire, ostenindu-se și cei de la vamă, și cei de la securitate să ghicească dacă nu cumva duce ascuns pe undeva aur sau uraniu pentru arme atomice zămislite în Orientul Apropiat. Lady era în tranzit spre Irak și a fost puțin revoltată. Dar când bravii noștri vameși i-au solicitat impresia personală despre cum sunt ocrotite drepturile omului în țara m care s-a pomenit întâiași oară, dânsa-și descoperi dinții albi și îngrijiți, ca să răspundă în auzul
tuturora:
— Goot! Bine, bine-forte bine... Au-u-u!!! tocmai chiui
sărmănica de plăcere amintindu-și de Anglia ei natală.
Un neamț bine spilcuit, cu telefoane electronice la șold — un târgoveț de prestigiu cu anticoncepționale, pe nume Buhgner — este întâmpinat cu zâmbet amabil de vameș. lar când îi găsesc în valiză un prezervativ pentru balenă, controalele de la hotar îl iau drept un contrabandist, care intrâ în țarâ ca să-1 susțină clandestin pe unul dintre candidații la președinție. Și un grănicer unde nu strigă asurzitor:
— Hande hoch!!!
Nemțoiul scapă valizele, ridică ambele mâini în sus și privește îndobitocit la vameșii care umflă din râsputeri enormul balon, ca să se convingă câ străinul a încercat să aducă în țara noastră, pe lângă toate investițiile, și un atribut din domeniul experiențelor termonucleare... Nici n-a izbutit străinul să se dezmeticească, hm! că s-a pomenit față-n fațâ cu cisterna cu
apă călduță...
Turiștii care ne vizitează țara după primele clipe se dezmeticesc că au de-a face cu vameși de soi, băgâtori de seamă peste tot. Chiar și-acolo unde nu te-ai aștepta. Un maghiar, supărat pe propria-i viață, tuna și fulgera, amenințând că ungurii sunt stâpâni cum au și fost pe Ardeal... Vameșul, un căzăcel cu chica înfloritâ sub cozorocul cartuzului, văzând cât de pornit pe jaf e maghiarul, începu a-1 buzunări, dar, negăsindu-i nicăieri Ardealul, îl apropie pe bănuitul contrabandist de butoiul cu zeamă călduță de urzică, presură acolo câteva ace de patefon și-i făcu meșterește un clistir de mai mare dragul... Unguroiul, chiuind cât îl ținea gura, pârăsi perseverenta vamă, încântat de ospitalitatea acestui popor, care știe sâ-și păstreze demnitatea și independența...
Unei bătrâne de la Ineasca, ce trecea și ea Prutul la nepoțelul student cu un vraf de plăcinte cu cireșe și cu varză, vameșul Chironel îî fărâmă bucățele vărzarele, căutând apoi, la microscopul electronic, în conținutul pizzei noastre naționale dolari și altă valutâ convertibilă. Față de cei ce ne vin sau se duc peste Prut, șchelarii din proaspăta Republică Moldova sunt din cale-afarâ de vigilenți.
Afară de butoaiele cu apă călduță, guvernanții de la noi știu a te vâmui și până a ajunge la vamâ. îți plasează în portbagaje niște potcoave de cai pieriți în stepele calmâce, ca la frontierâ să te cotrobâiască prin toate ungherele sufletului, să te scuipe peste tot și sâ te ținâ la perete cât se consultă cu edilii din cetate, gata să raporteze că au prins infractorul cu numele de... român. Și chiar de nu duci nimic în România, vine de sus comanda: "Caută!" și numai după aceea intri sau ieși din Europa în Europa.
Acum ați înțeles cu ce ne slăvim pe continent? Drept dovadă e și muzeul vămilor noastre naționale. Aici poți vedea cu ochii proprii prezervativul de balenă și ochelarii de elefant, confiscați de la un african la graniță cu Găgăuzia... Și, desigur, un film cu panoramele castelelor construite de eroicii vameși, care ne reprezintâ cu atâta osârdie republica la hotare.
Cred eu că ați priceput de ce în vremea de astâzi majoritatea parlamentarilor își trimit de urgență odraslele la învățături... de vameș. Ei sunt cei care ne vor duce faima în lume. Nu în zadar la intrarea și la ieșirea din "țară" stă scrisă lozinca, cunoscutâ în toatâ lumea: "Made in Moldova"

PIAÞA VÂNZÃRII NAÞIONALE
În vreme ce marcșii și leninii noștri de la Mosc, dobă de un soi de carte ce turmentează mințile, molipsește lumea de minciuni, nu-și dau rând să ocupe tronul țării, eu m-am dezis de toate și m-am aventurat în business. Azi mulțimea toatâ dă năvală la poarta pieței centrale, unde toți vând și aproape nimeni nu cumpără.
Monopolul târguielii până una-alta a nimerit și el pe mâinile unei mafii, dirijate din umbră de aceiași marcși și lenini, și mă pomenii că nu mai am teren pentru afacerea mea comercială. Totul e blocat și toți au "acoperiș". Dar când m-a strâns nevoia, mi-au încolțit și mie mugurii înțelepciunii, descoperind pe lângă darul meu de palavragiu, și spirit inventiv. Așa-i când încep sâ-ți ghiorăie mațele de foame, sâ-ți plângă puradeii din urmă — descoperi calitâți pe care nici nu le bănuiești.
Mai întâi trebuie sâ-ți dai seama că pentru a concura pe piața noastrâ națională este necesar să oferi marfa pe care nu o are nimeni și care este cea mai deficitară. Timp de câteva zile i-am studiat minuțios pe cei care vând medaliile buneilor, chiar și pe cele proaspăt oferite cu vagoanele de Voievodul țaratului nostru. Alții vând cârțile lor, editate prin pile, fărâ a fi scriitori sau poeți. 0 parte își oferă servicii de propunere la decemarea vreunui premiu literar. Laureați...
în situația noucreată eu caut să vând ceea ce poate avea prizâ la cumpărâtor. M-am săturat să tot trăiesc cu centura pantalonilor strânsâ la ultima gaură. Și iată că mi-a venit în minte sâ fac business cu "Herbalife"... moldovenesc. Rețeta pe care am descoperit-o e simplă de tot: o bucată de slăninâ crudă, ținută câteva zile la soare, o cană de apă de robinet... De două ori pe noapte: o dată înainte de culcare (de dorit îndată după miezul nopții) și a doua oară în zori de ziuă. După care, ca să te simți mai liber și suveran toată ziua, cât durează procesul de slăbire, te ații pe lângă un hectar de pădure mai deasă.
Ca să-mi fac reclamă tare, 1-am angajat pe lângă mine pe amicul Aron Ghildenstem, care are o experiență bogată de luptă cu basmacii în Turkestan, de activitate în ilegalitate (nimeni să-1 știe și să-1 vadă) la instaurarea Puterii Sovietice în Moldova. Cu atât mai mult cu cât Aron, după ce Ivan Ivanovici i-a înmânat medalia de Erou al Muncii Socialiste, nu și-a mai spălat mâna. Și acuma facem și cu trebușoara asta un ban de cheltuială. Bătrânul îmi face publică mvenția în gura mare, cât ține piața. Unde tună și cine se adună! Cei care vin cu blestem asupra lui Aron — dupâ ce au folosit "Herbalife" moldovenesc, de-au stat câte-o lună prin pădure, acoperind un hectar-două cu îngrășăminte naturale — îl găsesc cu zâmbetul până peste urechi. li felicită călduros pentru că au slăbit și le strange mana. La cei incrancenați de mame — cu stanga, tara slinul istoric, ca să scape de ei mai repede. La cei căscați — cu dreapta, ca să adulmece o sâptămână parfumul de Ivan Ivanovici și izul de distincție ilegalistă. Desigur, pentru plată. Căci ce miros poate fi cel pe gratis?
Cine nu consumă "Herbalife", dar vrea, pur și simplu, să-i strângă mâna, o poate face pentru o taxă fixă. Cel care dorește să i-o mai strângă o dată, la o săptămână, se bucură de o reduccre din preț. Și așa mai departe. lar cum el este angajatul meu, îmi aduce ghișeftul cuvenit. Nu asudă prea tare. Cu înfățișarea lui de beduin, trebuie doar să clipească enigmatic din pleoape, când vreun hăbâuc citește inscripția dinaintea lui ca să perceapă taxa stabilită zilnic de pe cel ce-i scutură mâna...
Dar stai să vezi, nene, că asta încă nu e tot. Puzderie de ziariști din țară și de peste hotarc mă asaltează, mtrigați de exponatul pe care 1-am adus în piață. Mă intervievează, cautâ să afle adevărata vârstă a amicului. Dar el se cocoșește către reprezentanții mass-media, spunându-le franc:
— N-am vârsta faraonilor egipteni... Cât exista-va piața, atâta fi-voi și eu. Pe mine m-au alăptat mai multe mume și voi fi oricând dat cu schimbarea idolilor. Chiar și cu marcșii și cu leninii de azi. lar dacă doriți să știți, patronul meu nu în zadar m-a angajat în calitate de reclamă. Știu a scrie și versuri, știu a compune și muzică, a cânta, când trebuie s-o fac.
Și amicul meu înfoaie armonica și sloboade cât ține piața, căci aici se poate cânta foarte tare:
“De la ușă pân la pat
De trei ori m-a încâlecat!
De la pat pân' la cuptor
— Nu mai știu de câte ori,
Las' câ-i ghini, las' că-i ghini...”
La tejghea, smcer sa va spun, mai am la indemana și un șir de rețete deficitare. Pentru cum să procedez cu vecinul care are o situație bună în societate și se simte prea bine, mai ales dacă-i moldovean și el (conform Constituției). Adică, dacă megieșul a pornit o afacere prosperâ și îi merge bine, veniți la mine ca să vâ dau soluția ce și cum sâ faceți sâ-i dați cu secera pe la fudulie. Am studiat minuțios tradițiile noastre milenare, la opaițul conștiinței neamului, și am însușit un lucru: m cuptorul demnitâții noastre se coc foarte multe stârpituri; și dacă cineva încearcă să scoată nasul afară, îndată ori e cotonogit, ori castrat. Cozi de topor avem câți păduchi pe vremea foametei. Intreg țaratul doarme somnul conștiinței și dacă vreunul tresare prin somn, înseamnâ că visează bani. Asta pentru un sfanț mai bun uită și de mamă, și de tată, ba chiar e gata să pună la bătaie... consoarta sau s-o uite în troleibuz. Arta moldovenilor de a se gâtui unul pe altul prin minciunele și mâncărime este moștenită de la moși-strămoși... Că de la Râm ne tragem! Suntem gălăgioși la piață. Piața ne adună și ne împrăștie ca sâ ne hrăneascâ.
Banii hotărăsc totul și toatele. De aceea folosesc orice procedeu, numai să mă căpâtuiesc. In Europa încă nu am intrat, ca nu dovedim sa ispravim mancanmea launtnca. La noi necare se mai gândește și la celălalt. Cum să-i sape groapa. Stând așa cu gura căscată, în mijlocul pieței de vânzare națională, am mai observat că pentru intelectualii autohtoni a nu citi un ziar, o carte, în ultima vreme constituie o mândrie personală. Am intrat cu toții în agonia banilor... Amicul Aron râde de se tăvălește de străduința mea de a-mi atrage compatrioții să pro-cure măcar un ziar, măcar o carte ce zace pe tarabă.
Ura, patrioți! Mă străduiesc și eu să-mi fac loc cu coatele printre cei care pot vinde, dar mă pomenesc îndată printre consângenii care... se vând. Nu mai are nici o valoare nici glasul lui Aron, cu atât mai mult al meu. Ferește-te la o parte, dacă nu vrei să râmâi cu capul spart atunci când încerci sâ-i dai la brazdă!
Dorești să trăiești bine? Nu "realiza" ziare, nu comercializa carte, ci vinde-i pe toți, în stânga și în dreapta. Foștii securiști, turnători, cuțitari, pușcăriași, marxiști și len.in.isti, m timp ce iobăgimea ieșea, amețită de setea pentru dreptate, m piețele Marilor Adunări Naționale, se dălăceau prin vile și saune, împărțind între ei banii partidului și cei storși din sudoarea proștilor de noi. Acuma, când vremile s-au schimbat, tot ei sunt acei care au luat hățurile m mâini și ne conduc, înzăbălându-ne.
lar golănimea s-a bulucit în Piața centrală, adică tot mare, dar a ... adunăturii haționale, ca sâ se vândă unul pe altul. Ai-da, proștilor! Vorba ceea, cu Apostolul Paveh "Doamne, ce sâ facem, lumea se înmulțește?" La care Domnul ar fi zis: "Nu-i nimic, Pavele. S-or amăgi unul pe altul de-or trăi mâncându-se, ca moldovemi".
Și eu, care mâ consideram cândva fiu al națiunii, cu stea în frunte, acum aplec docil scăfârlia către talentatul meu amic Aron, înghit noduri și mâ acomodez la noul mod de viață — de mare patriot al Pieței centrale de vânzare națională. Mă bucur că am venit la poarta bișniței, ce-i drept, c-am târzior, dar sigur pe mine însumi. Și fîindcă alături îl am pe amicul de la care face să deprind câte ceva în viața noastră națională, nouă, strig cu îndemnare, dar și cu voce răgușită că marfa mea este de valoare, că-i de calitate și numai ea poate fi cumpărată. în rest las pe marcșii și leninii de la noi să rezolve toate pentru ziua de mâine, că totuna nu mai are nici o importanță părerea mea, a ta, a lui. Chiar dacă am încerca a ne aduna într-o piață , unde să punem pe cântar demnitatea noastră națională, am ajunge iar sâ ne tânguim, și să ne autocondamnăm, vorba amicului meu cu miros de naftalină. Adică, acei care suntem condamnați să ne vindem unii pe alții în marele mezate comerciale. lar la urmă să ne alegem — cel mai cel mai cu stea în frunte Voievod, tot un "Lenin" sau un "Marx", dar un pic mai național, care să vorbească moldovenește...
Cumplita adunare... de nebuni! Cumplit meșteșug de pierdere de timp!

FALITUL DUMITRACHE
Cu ocazia celei de-a treia aniversâri a fondării Partidului Progresului Zootehnic, la Ineasca s-a produs un eveniment de nemaipomenită însemnătate localâ. Jubileul a fost precedat de nenumărate vizite ale lui Maxim Ganasulcă, care venea tocmai dm capitală, tot înduplecându-1 pe Dumitrache Târșilă să devină membru supliant al faimosului Partid, care astăzi constituie steaua de vineri a politicii statului nostru. Maxim Ganasulcă avea informația câ Dumitrache lucreazâ bine, hrănește vacile la vreme, iar când veterinarul-șef se-ntâmpla să rătăcească pe la crâșma din centrul satului, îl înlocuia. 0 lume întreagă știe că Dumitrache este capabil să le însămânțeze singur când este nevoie cu ajutorul seringilor.
Bovinele se deprinseseră cu acest comis-voiajor, îl simțeau pe Maxim intrând m grajd, să-1 caute pe Dumitrache. Aruncau de bucurie cozile în sus și mugeau spre el, în semn de aprobare.
Intocmai cum o făceau la câteva luni după însămânțarea arti-ficială, când Dumitrache intra m ocol, le țâsela, le vorbea rusește, le hrănea, ele răsplătindu-1 cu o deosebită blândețe și căldură în priviri, încât ar fi trebuit să fii numaidecât în pielea dobitoacelor, ca să înțelegi drept cine îl aveau — îngrijitorul lor harnic sau buhaiul fermei. lar întrucât liderul Partidului Progresului Zootehnic confirmase odată de la tribună că pe globul Moldovei toatâ politica începe de la buhaiul satului, vacile nu mai încăpeau acuma în piele de mândrie, iar Maxim Ganasulcă se alesese după acea cuvântare cu mari mulțumiri — un bilet de sanatoriu la Nissa. Drept că dobitoacele n-aveau cum să știe că biletul îi mai fusese oferit lui Maxim și pentru câ 1-a convins pe Dumitrache să depună cerere de intrare în partid ca membru deplin.
Mai înainte de trebușoara asta, adică de conștiința partinică a lui Dumitrache Târșilă, se ocupase secretarul Avram Stuchilă, "conștiința" din localitate a faimosului partid. II sfătui ce documente să adune, și când toate se făcură, la căminul cultural se anunță adunare cu mare solemnitate. Orchestra pentru îngropat morții (există pe la noi asemenea colectiv), "tușul" și în ziua cu pricina Afinogen Beltibei își adună ceata de lăutari ca la mobilizare totală — trebuia celebrată înmânarea carnetului de partid lui Dumitrache.
Intre timp la fermă se mai petrecu un eveniment. Dumitrache era holtei și tocmai în ajun trebui să-i iasă înainte cu un pahar de vin văduvioara Agafia. Unul Dumnezeu știe cum se făcu că se trezi într-un pătul de iarbă în găinăria părăsită de pe malul Ciulucului. S-au giugiulit o habă de vreme, apoi când veni ceasul să dea vacilor nutreț însilozat cu melasă, amanta îi aminti că trebuie să plece la ceremonie și se oferi să dea mâncare ea însăși dobitoacelor. Și cum plăcerile și le îmbăiau cu bâuturică, Dumitrache se făcu numai bun de solemnitate. Când o întrece nițel cu paharul, el e cuminte, blând ca un mielușel și dorește pe loc să tragă la aghioase. Numai bine se găibuise într-un porcan de secară verde, când îl găsi Avram Stuchilâ cu mașina și, aburind de sudoare, porni să-i explice alarmat că totul este gata și ^trupuF lui trebuie să fie prezent acolo... Tot bâjbâind șoldurile lui Stuchilă, cu gând să le găsească pe cele ale Agafiei, până la urmă urcă cu cântec în mașină și iată-1 pe Dumitrache, sărbătoritul, moțăind pe un scaun în rândul doi din sală.
Pe scenă, la o masă cu fața de pluș roșu, stătea onorata delegație de la Chișinău, toți membri adevărați ai Partidului Progresului Zootehnic, rotofei, de parcă odinioară îi umflase cineva cu țeava. Erau și ei după un banchet cu frigărui și vin la Budăi...
La tribună, Maxim Ganasulcă, cu un referat cât două zile de prășit în dricul verii, informa publicul care este deosebirea dintre limba română, în care se zice "vite cornute mari", și cea moldovenească, în care se spune "doghitoace cornorate". Ca mai apoi să declare cu profundă tristețe că un mare demnitar din vârful piramidei le-a părăsit rândurile partidului și acum are mai abitir nevoie să fie completat cu oameni destoinici, cum este Dumitrache Târșilă. Oratorul fu susținut de Stuchilă cu un lung șir de afirmații pe tot parcursul cuvântării, și cu priviri speriate, aruncate pe furiș spre Dumitrache. Acesta, de cum simți jilțul moale în locul pătulului de secară, nu mai auzea laudele la adresa lui, căci își culcă mâinile obosite pe speteaza rândului din față și foarte curând prinse a miorlăi și a imita un supt de țâță prin somn. Acest obicei — de a suge prin somn — îi rămăsese, cum s-ar zice, din fașă, după ce maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, îl înțărcă. Cu câteva rânduri în urmă, cineva își cinstea ciracii dintr-un borcan de trei litri, femeile vorbeau de leafă și de pensii, pe care nu le primiseră de vreun an, dar pe care promitea c-o să le plâtească faimosul partid.
Nimeni nu-i acorda lui Dumitrache nici o atenție decât numai Stuchilă, care se înfurie la culme, văzându-1 m ce stare se aflâ. Cu toate acestea, Stuchilă anunțase următoarea chestiune de pe ordinea de zi — primirea lui Dumitrache Târșilă în rândurile partidului. Maxim Ganasulcă ieși în fața scenei cu un talger de aramă, pe care era un carnet de partid. Ochii celor din prezidiu se luminară. Orchestra era gata să trâmbițeze "tușul", când deodată Avram Stuchilă simți sub picioarele lui un mic bulhăcel, șirlâul căruia se strecura dinspre banca pe care dormea, miorlăind prin somn Dumitrache. Descumpănirea lui Avram se transmise prezidiului și reprezentanții de vârf ai Partidului Progresului Zootehnic simțiră îndată și ei un miros iute de urină. Maxim Ganasulcă încercă să le aplaneze pe toate cu o glumă: "Vorba ceea, pruncul s-a scăpat în scăldătoarea botezului../' Dar cum primirea m partid nu era botez, ceremonia sfârși trist. Orchestra, "din motive tehnice", își încheie misiunea, lumea se împrăștie nedumerită și când Stuchilă trebui să încuie ușa căminului cultural, se găndi să-1 lase pe Dumitrache până dimineață dormind pe scaune. Dar tot atunci își dădu seama că, deși jerpelit, căminul cultural de la Ineasca nu cunoscu încă miros de water closet, și dacă se îmbibă în pereți, nu-1 mai scoți cu anii. S-a întors înciudat și privirile celea aprinse de odinioară se prefăcură într-o încruntare de vițel castrat.
— Canalie! Mi-ai doborât toată cariera în fața Chișinăului! aproape ca strigă el printre dinți. Apoi răcni spre dereticatoare, pasionată de ziarul partidului "Glia și nârodul":
— Scoateți animalul ista din căminul cultural al satului! Târziu de tot, Dumitrache Târșilă, trezit din somn, sprijinea buimatic un tei din fața clubului. Răcoarea nopții îl strânse în spate și-1 trezi aproape de-a binelea. Capul îi vuia de o cuvântare neînțeleasă, iar de peste Ciuluc, de la fermă, venea muget de vaci flămânde.
După o clipă de remușcări și reculegeri adânci, o ascultă pe femeia dereticatoare despre marile promisiuni ale reprezentanților Partidului de la Chișinău, înțelese că o făcuse de oaie și, meditând cum se va descurca pentru că a ignorat intrarea în Partid, o luă întins spre vacile flâmânde. Femeia de serviciu îl sfătui să treacă pe acasă, să se schimbe, dar el dâdu a lehamite din mânâ și răcni să-1 audă liniștea satului:
— Ce vremi, ce năravuri, oameni buni!..
UN APARTAMENT MONDEN
Sunt un bărbat cu temperament, chiar și atunci când mă aflu în musafirie. Mai ales de când nu mai fac politică. Nu v-aș mai spune și asemenea intimități, dacâ la prietenul copilăriei mele, care este în posesia unui apartament modern, înzestrat cu fel de fel de aparatură audiovizualăjaponezâ, nu avui a păți o curioasă întâmplare nupțială.
Avându-i comeseni pe soția-sa, prieteni de idei și de partid și pe cunoscutul meu Richard Braghiș din Germania, care venise la mine cu amanta Viorica de la laloveni, i-am povestit istoria cu ameliorarea situației demografice din țara lui îndată după războiul trecut. Era o taină pe care Richard o afla pentru prima oară, căci până mai ieri era tabu în întreaga Europă și Þară Românească. Și ținea ea de securitate și de problema temperamentului bărbaților... moldoveni. Cică atunci când Germania fu distrusă, europenii s-au luat de cap, văzând că nemții, numeric, s-au împuținat catastrofal. Și atun.ci Comumtatea Europeană a chitit că România, m granițele ei vechi, e la o margine de continent, puțin cunoscută, puțin ignorată de marile puteri, iarbărbații de-aici, cu preponderență bărbații de la Telenești, Strășeni și Călârași, sunt temperamentali, numai vână, încă de pe timpurile când se considerau geți și daci. In mare taină, pe vreme de noapte, garnituri cu români se îndreptau clandestin spre malurile Rinului...
Nemțoaicele atâta așteptau, primindu-i în calde îmbrâțișări cu»punctualitatea lor recunoscută de toată lumea... S-au spetit atunci compatrioții mei din gros câteva luni de zile, semănând m stânga și în dreapta, după care tot în mare taină au fost aduși toți înapoi, târziu, în puterea nopții...
Acuma Germania prosperă, mai are unde și unde câte-o femeie frumoasă la chip, fără să știe câ poartă în vinele ei curat sânge românesc. Adică, o generație de proveniență românească. Te uiți la un nemțoi contemporan, vorbcște numai germana, e punctual, lucid, disciplinat, îți vine pe dată să-i spui: "Bună ziua!", căci seamănă leit cu Gheorghe Anghiloaia de la Ineasca. Inima lui, zic cum mai ziceam, pompează sânge daco-roman.
— Păi, de unde, neică, știi nebuniile astea? se miră Richard. Iși cercetează chiar atunci chipul în oglindă și, cutremurându-se, vocea-i pălește...
— Când 1-am detronat pe Ceaușescu, îi zic iradiind de bucurie că și-a intuit singur originea, am obținut acces la arhive, unde au și fost citite documentele care aruncă lumină asupra marilor taine ale nemților de azi...
Richard e un om educat și mi-a promis că la prima ocazie, când se întoarce în patrie, are să capete acces la mass-media, să informeze lumea de-acolo, îndemnându-i să se uite cu toții în oglindă, astfel împreunându-se în vise și cuget de neam comun. M-am bucurat și eu de marea victorie dobândită în urma forței mele de convingere. E o victorie a românilor de ieri, care contribuie azi la dezvoltarea relațiilor noastre bilaterale cu cel mai puternic stat european, și... iar am dus-o într-o veselie până după miez de noapte. La finele acelei sindrofii faine, deoarece ne aflam în ospeție la prieten, stăpânul ne-a condus să ne odihnim în salonul spațios, unde era o canapea cât un aerodrom.
— Toate-s bune la moldoveni, zise Richard, căscând și clătinându-se, dar sunteți slab dezvoltați din punct de vedere tehnic...
N-am dat mare atenție replicii oaspetelui din Germania, căci amfitrionul casei ne-a spus că divanul acesta enorm este poreclit de amici "Sexodrom".
— Prefer paturile mari, căci pe ele se zămislesc copii frumoși, i-am spus neamțului.
Richard a surâs și, sprijinit de Viorica, s-a dus să se culce în camera vecină, unde-i aștepta un alt divan și mai comod. Am uitat să vă spun că amicul meu are slăbiciunea paturilor comode.
Soția e și ea, la fel, numai temperament. Așa încât n-am prins bine a ațipi, că dânsa începe a mă bâjbâi. Era sub impresia celor auzite pentru prima oară despre faptele românilor scăpați clandestin atunci la nemțoaice, și deveni leoaică... Ș-apoi consoarta mea, cum servi mai mult de două păhăruțe, căzu pradă influenței ideologice a amicului meu, mare propagan-dist al teoriilor marxist-leniniste în perioada comuniștilor, pe care amfitrionul i-o inoculă insistent în acea searâ. La sindrofii el recunoaște doar băuturi tari ce poartă numele marilor revoluționari: brandy "Karl Marx", votcă "Gorbaciov", țuică "Ceaușescu". lar în loc de gustărică — vorbăraie, vorbâraie...
Ne-am culcat cu fețele îmbujorate și inimile învăpăiate, fără a ști că fiul amfitrionului este student eminent în fizică și-i place electronica paturilor... Nu am reușit bine să-mi mângâi dulcea soție și cum numai patul prinse a scârțâi într-un ritm anume, de sub saltea, dintr-odată erupse, în toată amploarea sunetului, melodia Imnului Uniunii Sovietice!.. Și de-ar fi numai asta. Nu zăbavă din odaia m care se odihnea Richard cu amanta din laloveni, sparse liniștea nopții melodia Internaționalei Comuniste, iar din iatac, unde cerca să se scalde în micile plăceri ale vieții un activist al Frontului Popular, ce-și are soția rusoaică, iar la sindrofie veni cu o amantă româncă, se slobozi în libertate nemuritorul imn al românilor de pretutindeni... Mare și spațioasă este casa amicului nostru, încăpătoare pentru toți musafirii care vin la el cu dormitul! Ce-i drept, muzica ideologică, căzută ca din cer peste tainele noastre nupțiale, ne cam băgă în sperieți. Dar am găsit într-un sertar o sticluță cu agheasmă și, după ce ne-am stropit nițeluș cu toții, noaptea își urmă rostul ei până spre dimineață...
Altceva nu mă lăsase în pace până în zorii zilei. Ca să vezi cum e cu democrația asta nouă. Ne culcăm seara cu o sumedenie de prieteni, dar ne trezim cu zece dușmani. Cuiva nu i-au plăcut vorbele mele din ajun despre secretul cu nemții și peste o bucată de oră fusese deja informată toată Găgăuzia, securitatea din Transnistria, cea de la Moscova, Chișinău și toate celelalte care mișună în mica noastră republică. Toți participanții la sindrofia din seara trecută, dimineața, se uitau chiorâș la mine, chibzuind că eu le-am jucat festa cu paturile. Deși încercam a le explica că nu cunosc nici fizica, nici matematica și nu sunt capabil să fac alte invenții decât copii mulți, până la urmă n-am fost crezut și toți s-au supărat... Chiar și amicul amfitrion. Numai Richard, cu zâmbetul lui blajin, îmi mărturisi că după noaptea ceea se căsătorește cu Viorica de la laloveni, considerându-se și el o mică așchie din marele arbore geto-dac.
Asta e... Ne-am deideologizat teoretic, dar nu și de factb. Altele mai treacă-meargă. Dar cum dai să bei o votcâ, numaidecât te năvălesc denumirile clasicilor de odinioară și de azi, iar noaptea când dorești să mângâi coapsele femeii, să uiți de ideologie, te copleșesc melodii patriotice din toate timpurile.
Dar de ce s-au supărat amicii care-au fost cu mine la sindrofie? Vorba e câ în restul nopții celeia toate perechile de musafiri au dormit smima în paturi, iar dimineața ne-am sculat cu cearcăne sub ochi de insomnie și, chipurile, plini de oboseală. Numai pe fiul amicului, precum vă spuneam, student la fizica modemă, nu-1 interesa nici ideologia, nici politica. De dimineață și până seara el leagă și "descântă" fire electrice, semiconductoare, lămpi jucâușe. Și nimeni nu pricepe de ce firele de telefon șerpuiesc pe după divanuri și canapele...
La despărțire, după ce am stat la masă, mulțumirăm fiecare scrâșnind de ciudă gazdei pentru așternut și dejun, cu excepția lui Richard Braghiș, care, probabil, o încheia definitiv cu relațiile extraconjugale. Gazda, la rândul ei prefăcându-se că nu știe nici cu spatele de cele întâmplate, își lăuda feciorul, care suda ceva în camera, unde dormiseJRichard și Viorica:
— Are mult de lucru, mititelul, zise gazda arătând la fecior cu privirea. Zilele ce vin așteptăm să ne viziteze businessmeni negri, dinMadagascar...
Ca să vezi, din nou politică... Ajung acasă, deschid aparatul de radio și, întâmplător, aud vocea Patriarhului umorului de la noi, Vulpski, și a colegului sâu ghiduș, Mârlea... Așteptam sâ mă relaxez cu câteva minute de hlizeală. Poate că așa ar fi fost, dacă în lungile lor dialoguri umoristice nu se bălegau cu atâtea rusisme pe care ei, probabil, le cred excepțional de eficiente la purificarea dulcelui nostru grai. Și la mijloc iarăși politică despre "separatistka dracului din Germama".Nu mâ pot împăca nicidecum cu politica asta de deideologizare care se infiltrează tot mai mult în apartamentele noastre mondene. Vorba ceea: "Să taci nu poți, dar să vorbești n-ai cui...

EXTRASENZITIVA
A venit o vreme când pierzi orice speranță de a mai înțelege în care veac și pe ce lume te afli. Nu-ți rămâne altceva decât sâ ignorezi toate serviciile și prestările și să apelezi la ajutorul magilor, extrasenzitivilor, care la ora actualâ s-au plodit ca tăunii și ai impresia câ deținem primul loc în Europa câți.îi avem pe cap de locuitor. Și avem nevoie de ei, căci prin magica putere, pogorâtâ peste noapte în ființele lor, a doua zi după restructurare, dânșii își hrănesc familiile, iar nouă ne pot prezice viitorul, ne pot trata, dar mai ales ne insuflă speranță că drumul care duce la cimitir pentru fiecare în parte, dacă respectăm anumite condiții, cu preponderență cele financiare, evident, poate face câtuși de scurt ocoliș. Adică ei ne fac să avem contact cu alte planete, fârâ a cunoaște dacă acele planete sunt locuite de tâlhari, escroci, cutre, curviștine, chiaburi sau oameni de treabă... Aflâm deja de la ei, câ Moldovioara noastră este, nici mai mult, nici mai puțin, ficatul Terrei (Rusia — gâtul, esofagul și stomacul). Dar dacă ficatul rămâne sănâtos, vom putea bea la vreme câte-un pâhărel-douâ, până când vom ajunge neapârat să ne unim cu Patria-mamă. Transnistria, cum ne mărturisește extrasenzitivul de la Moscova, constituie pârul de la finele organelor ascunse în pantalonii surorii sale de la Răsârit, adicâ se află în partea de jos a colonului, iar Găgăuzia, ca țarâ aparte, simbolizeazâ artera care alimentează o suprafațâ minusculâ a abdomenului, în regiunea buricului...Iatâ așa stau lucrurile. Cluburi și cămine culturale, pline cu lume din diferite colțuri ale micii noastre țări, se înghesuie la coadâ pentru a lua contact cu acești apostoli ai spiritualitâții senzoriale, veniți să ne amelioreze destinul din depârtările veacurilor, tocmai de la faraonii egipteni sau cei ai aborigenilor din Insula Paștelui kohau rongo-rongo. Adevărați câlugâri ai lui Tutanchamon. Atâta doar că nu poartâ rasă, ci îmbrăcăminte Pierre Cardin, nu fac serviciile pe gratis, nu călătoresc prin județele noastre călare pe măgari, asini, ci la volanul mercedes-urilor și be-em-we-urilor... 0 extrasenzitivă de la noi, fatâ stătutâ și plină de viață, mi se destăinui cu toată seriozitatea că dânsa scrie poiezii vorbind cu apostolii din ceruri. lar mai deunăzi, seara, coboară la ea din înălțimi astrale doi magi, ca numai într-o clipă să-i scoată toate borheiele și să le tragă după ei înapoi spre stele.
— N-a fost dureros deloc și nici nu m-am speriat, confirmă extrasenzitiva. Era atât de plăcut și bine...
—Da-a? Hm, dardânșii... aveauprezervative? amîntrebat cu un ton pe măsura desfrânârii mele. Sper să fi fost extratereștri, cu mustăcioare, câci ale noastre se perforează ca un tichet de troleibuz, am adăugat, surclasând doamna într-o înțepeneală de priviri bâlbâite.
— Păi, nu, au venit să-mi adauge puteri și speranțe în ziua de mâine, ca să pot astfel lecui și eu pe alții, fără de nacoale. lată cum vine povestea cu cei care au puterea magică de a prezice, de a trata. Nu știi că ei împrumută energia din ceruri. Numai lor le-o dă Duhul Sfânt!..
Mai aflai de la un profesor de sport, care înainte idee n-avea ce putere 11 circula pnn vene, lar acuma carliga cu mare succes oamenii printr-o mișcare a mâinii stângi, că toate forțele lor nu sunt concentrate în spirit (ea, această mană, este prerogativa Domnului), ci... în intestine. Cei mai puternici extrasenzitivi de la noi se consideră cei care își concentrează și acumulează curenții biologici în colon. Cei ce îi grămădesc în intestinele subțiri stabilesc o taxă mai mică, pentru o ședință de contact, iar cei cu magia în colon — una că trebuie să-ți vinzi dobitoacele de lângă casă, ca să te achiți cu emeriții noștri extrasenzitivi. Tratamentul costă parale, oameni buni! Așa trâmbițează trimișii cerului.
Convingerea definitivă mă copleși când la Ineasca poposi un asemenea extrasenzitiv, fost orchestrant într-o fanfară funerară, cunoaște psihologie multă, este bombă de cumințenie la număratul banilor dobândiți și foarte inteligent la cuvânt. Nu în zadar e chel și a produs în pitorescul nostru sat o avalanșă de surprize. Tot de la el am aflat că pentru a te descotorosi de hemoroizi trebuie să-ți scalzi fundul o săptămână încheiată într-o cadă cu... muci de oaie căpiată. De fapt, cel mai mare merit al lui este că tratează sterilitatea fetelor mari. Doar întinde mâinile, le cârligă, le face nu se știe ce descântece pe canapea, după care acestea află, mititelele, cu aplauze și mare bucurie, că... au pornit într-adaos. Uneori, simțind că trăiesc, e întuneric în mintea mea, iar dacă mor, sunt sigur, va fi lumină, căci am avut fericita ocazie de a vedea pe scena căminului nostru cul-tural un adevărat mag, făcător de minuni...
Pe mătușa Parascovia a așezat-o înaintea lui, și magul răcni la dânsa cât îl ținură bojocii, cum strigă căruțașii la caii nărăvași, care nu primesc hamurile pe grumaz:
— Hajime! Seiza! Mokuso! și când mătușa căzu buștean în văzul tuturor, extrasenziti^ul apelă la limbajul aborigenilor de pe insula Paștelui: Oho tonga-tonga uhi moa mau kau pu-pu panghi ko, hau toki uka haka titi-kaka...
După aceasta biata femeie horăi două ceasuri încheiate, trezindu-se apoi cu o "comoară" galbenă în lenjerie și se jura în gura mare, puțin rușinată, desigur, că junghiurile din coastă au dispărut de parcă i le luase cineva cu mâna... Pleca spre casă nespus de fericită, tot ocolind trecătorii ce-i veneau în întâmpinare — prea puternic era mirosul comorilor extraterestre ce se ținea în urma ei ca un cheag bâhlit. Ajunsă acasâ, însănătoșita femeie coborî de câteva ori în beci cu ulciorul, apoi într-un târziu ridică mâinile în sus, mulțumind tuturor sfinților că în satul nostru a poposit extrasenzualul...
Parte din ei se specializează actualmente în detectivi particulari. Și când în urbea noastră se comite câte-un asasinat sau vreun onest cetâțean este nițeluș cotonogit — că nu prea-și stăpânește concepțiile politice în mass-media —, extrasenzitivii, pentru o plată frumușică, tumănesc eroica noastră poliție, încât aceasta caută răufăcătorii până... au dureri de cap sau obțin distincții comemorative pentru răbdarea cu care... caută. Ori nu ați văzut pe la chindii ascunși pe după colțuri de străzi, prin tufe de boz, cu crengi pe cap cum stau mascați reprezentanții poliției rutiere, ameliorându-și într-o oarecare măsurâ personala situație materială.
Oare cine-i nebun în ziua de azi sâ mizeze pe remunerările "de la bujăt"!? Bagheta lor magicâ a fost blagoslovită de extrasenzitivi. E destul ca polițistul să întindă m direcția automobilului bastonul tărcat, câ din ușa mașinii zboară către el leii și dolarii. Și nimeni nu-i pune la respect, ei fiind sub aripa ocrotitoare a extrasenzitivilor de la noi. Se spune chiar că poliția rutierâ a încheiat un contract de mai mulți ani — parcul de autoturisme crește pe zi ce trece, iar securitatea la trafic devine o problemâ extraordinarâ. Și numai apostolii medicinii de stat nu se au de bine cu extrasenzitivii. Or, creșterea numărului de cetățeni bolnavi de râie duce la scumpirea medicamentelor, dar și la creșterea experienței clinice a persoanelor în halate albe. 'Trăiascâ bolile venerice!" strigau mai ieri doi medici juni, în compania unui extrasenzitiv, pe terasa unui restaurant, tustrei călduți și rumeori la chip. Odinioară ei încheiase o tranzacție de împâcare. Extrasenzitivii deocamdată au anunțat moratoriu la tratarea bolilor venerice. Este prerogativa medicilor. De aceea era veselie. "Folosiți anticoncepționalele autohtone — cele mai gospodărește confecționate în lume! Confecționate din piele de arici tânăr..." Ah, viațâ, legată cu extra-ață!..

RODION SE ÎNSOARÃ
Astăzi, când toatâ lumea dinjur și fiecare în parte trage la turta lui, ocupându-se cu bișnița, Rodion Căldare, un june, cu ținuta de baschetbalist și priviri galante, simte nevoia de a-și căuta de suflet. E student la ziaristică, are pretenții să devină poet sau scriitor avangardist și cum se lasă amurgul, își pune pălăria, îmbracâ costumul negru, apoi, ca și cum ar coborî de pe ecran, asaltează cu abilitate căminele studentelor din anii inferiori, care buchisesc-feeoria literaturii. Un viitor om de litere trebuie sâ aibă o biografie cât de cât.
Rodion cearcă a nu le sustrage de la studii. Atât doar că le transmite câte un pupic pe un obrăjor, apoi pe altul, ceea ce e în firea lui: sâ sărute la nesfârșit. Recunoaște el însuși că norma sa lunară este de a pupa cel puțin un hectar de obraji de domnișoară. Și când zice așa, nu se consideră deloc din tagma celor ce fac din țânțar armăsar. Știe prea bine deosebirea dintre aceste două vietâți, convins fiind că diferența e mare: armăsarii totdeauna pot avea țânțari, pe când țânțarii nicicum n-au pe firul lor de trup... armăsari. E o logicâ de fier.
Vizavi de femei, Rodion are filozofia sa. 0 femeie ideală trebuie sâ fie grasâ, frumoasă, naivâ și bogatâ. Mai deunăzi a ieșit instantaneu în mijlocul străzii din preajma câminelor și a strigat cu sinceritate: "Vreau să mâ însor!" Aștepta cu gura căscată să se repeadâ în brațele-i un milion, dar, în loc de răspuns, urechile lui ciulite abia prinseră o șuviță de ecou posac... A înțeles că prin declarații nu poți să ai o biografie bogată, să-ți asiguri viitorul conjugal. La capitolul căsniciei el are teoria sa. Familia, în viziunea sa, este "spatele frontului" care trebuie ales cu chibzuință mare. Astfel a purces la metode cu mult mai serioase. Să nu se plimbe, câutând fericirea vieții, așa cum plutește un ou într-o căldare cu sălămură. Or, nu vrea să fie numit Hătălău, poreclă pe care o purta moșu-sâu. Și-a dat repede seama că mai presus decât toate este dragostea, fie platonică, fie neplatonică. Adică trebuie mai întâi să se îndrăgostească, apoi să facă declarații. Oricum, precum se spune în popor, însurătoarea este leacul nebunilor... Poate de-aceea și asaltează fără istov căminele în fiecare seară. Uneori trist, alteori cu cântecul pe buze.
Cântă și se oprește, tresărind ușor pricepând că domnișoarele îl consideră prea neserios, trufaș. Intr-un cuvânt, cavaler de plastelină, precum se exprimă fetele de la Ineasca. Adică, june care se plimbă prin viață, își trăiește tinerețea și nu știe ce vrea de la ea. E adevărat că domnișoarele studente au diferite caractere. Una e veselă, alta nostalgică, cealaltă preocupată de învâțătură; una spune o vorbă blândă, alta pe neprins de veste îi face cu ochiul dintr-o rână... Rodion le admiră pe toate. Mai vede mutre gânditoare, pline de cuget, visătoare la o dragoste mare și limpede...
Ar fi păcat să spună că nu-1 iubesc fetele. Le iubește și el, dar se teme de un mare lucru: să nu ia calea unchiului care a devenit acuma exrasenzitiv. Și-a trăit tinerețea în căutări pustii, fără rost. Și mai avea moșu-său o slăbiciune: a colecționat în tinerețe... sutiene. Dacă avea de furcă cu o domnișoară sau o femeie gospodină, după prima întâlnire, îi confîsca sutienul. Acuma este posesorul unicului muzeu de acest fel din lume. E o rușine pentru Rodion, dar e o mândrie pentru actualul extrasenzitiv. Fiecare cu bisericuța lui, oameni buni.
Numai Rodion e în zbucium. A-ți asigura o biografie de scriitor, poet și, totodată, a cerca să te însori, cufundându-te în sumedenia de domnișoare de la cămin, nu-i lucru deloc ușor... Caută mereu gospodina pentru viitoarea casă. lar când nu-i merge, se mcranceneaza și urmarește toata ziua temeile ce trec grâbite pe stradă, fiecare cu grijile și nevoie cotidiene. Deși se gândește la cu totul altceva. "Dracul să mă ia, își zice Rodion de la o vreme, tot ascultând cu urechea dezbaterile furtunoase din Parlament, nu mai înțeleg ce se petrece în jur: unde stăm și unde mergem. Se vorbește despre capitalismul în putrefacție, dar mi se pare că, dacă la ei se descompune ceva, la noi deja... pute". De unde să fie el, Rodion Căldare, ferm și statornic în viața asta? "Doamne, ce-ai făcut cu sufletul meu?" se câznește băiatul. Vrea sâ fie Cupidon, dar dragostea se șupurește pe lângâ el fugară, capricioasă și nestatornică.
Dar las' că-i bine, e bine... Cel ce caută întruna aventuri amoroase este, la sigur, în opoziție cu serviciile dispensarului venerologic. Chiar dacă ar fi pompier, nu și-ar putea potoli focul câutârilor care-i pârjolește sufletul. A intrat în pârpâra însuratului și aici fiecare își are drumul său. Așa e soarta unui pretins Cupidon al căminelor studențești, a unuî flăcâu galant ca Rodion: falnic prin felul de a se fi pus pe însurat. In ultima vreme pare a fi o pasăre falconiformă.
Până la urmă, Rodion întâlni o codană, fostâ activistă în comitetul municipal al comsomolului. Zdrobi o nuntă și o rări cu vizitele la cămine. Acuma degeaba stau toate fetele pe balcoane cu gurile căscate, așteptându-și rândul la măritat. L-au scăpat pe Rodion, nu se mai plimbă, cântând, prin fața căminelor. Vorba ceea: "Pentru cine a cântat, dar cu cine s-a însurat?!"

O NIMICA TOATÃ
Pe ușa oficiului de avocați,într-o dimineață cețoasă, își făcu apariția o țigancă, cu un piept plin de insigne și medalii. Se uită țintă prin toată încăperea, apoi întrebă serios de tot:
— Care este cel mai bun avocat din oraș?
Lică Cauciuc, un avocat plin de ghidușii și alte nebunii în capul lui, o privi curios și tot atunci îi răspunse cu promptitudine:
— Cel mai bun avocat din Moldova vă ascultă! Þiganca făcu o pauză, chibzuind dacă omul nu glumește,
dar văzându-1 cum adună toate codurile de legi spre dânsul,
se așază pe scaunul din fața acestuia.
— Pe soțul meu 1-au judecat la șase ani de pușcărie pentru o nimica toată. Pentru o nimica toată..., oftă foarte îndureratâ.
Ca să afle toate amănuntele, Lică o rugâ sâ-i spună totul cum s-a întâmplat de-a fir a păr.
— Păi, soțul meu s-a dus pe deal, la harbuzărie, să ia câțiva pepeni, ca să mă îndulcesc și eu, și copchiii mei. Dar când să intre în harbuzărie, s-a proțăpit înainte paznicul. "Nu intra în lanul colhozului, că fac moarte de om!" i-a zis paznicul, de altfel săteanul nostru. Ei și, vorba ceea, s-au luat între ei la harță, ca bărbații. D-apoi pentru un fleac de bătaie să încaseze bărbatul meu șase ani de zile!? Unde s-a mai văzut? Nu-i dreptate pe fața pământului...
Vorbele curgeau gârlă din gura cioarei, încât avocatul, slab și gălbior, nu izbutea să răsfoiască codurile de legi, pe care le trase mai aproape. In timp ce femeia vorbea nestăvilit, avocatul puse degetul pe o lege, ridică privirile la persoană și o iscodi.
— Dar când s-a iscat conflictul de la harbuzârie, soțiorul dumitale n-avea cumva vreo armâ albâ în mânâ?..
In timp ce avocatul își duse parcă a regret degetul la gură, de parcă-i părea rău că a întrebat-o așa ceva, țiganca zângăni medaliile din piept, grăbindu-se să-i demonstreze cu ambele maîni:
— Avea un cuțitaș mititel, că abia a izbutit sâ-i dea paznicului cep la sânge, câ tare nebun se mai făcea. Din cale-afarâ de nebun! D-apoi pentru aceasta să i se înșire chiar șase ani de pușcârie?
— Ce-a fost mai departe? dori să clarifice avocatul, prefâcându-se că-și compătimește clienta. A continuat bătaia?..
— D-apoi cum! afirmă plină de curaj femeia. Paznicul tare nebun se mai făcea, vă spuneam, după ce 1-a înțâncușăt bărbatu-meu... Ei, și dacă s-a pomenit în așa încăierare... Alături de harbuzărie era un iaz. Și 1-a dus bărbatu-meu pe paznic să mai beie și oleacă de apâ, că tare sălbatic 1-a m'ai întâlnit la harbuzărie... lar pentru una ca asta sâ încaseze tocmai șase ani de zile? !
Nemulțumirea clientei nu avea margini, ochii i se duceau tot mai mult în fundul capului, ea repetând mereu:
— Șase ani de zile, oameni buni! Pentru o nimica toată! La o bătăiuță acolo...
Avocatul se simțea oarecum incomodat, se foia ușurel în fotoliul mâncat de molii pe la colțuri, aprinse o țigară, răsucită dintr-un ziar, trase câteva fumuri.
— Da, o nimica toată, zise el gânditor, apoi îi mai adresă o ultimă întrebare: Și acuma ... paznicul... trăiește?
— Trăiește, bată-1 Dunmezeu, trâiește! Numai iaca bărbatul meu, sărmanul, va sprijini șase ani pereții pușcăriei! Pentru o nimica toată.
— Și tot la harbuzărie lucrează paznicul?
— Ei ba, zise femeia, zângânindu-și din nou medaliile. Șede acasă ca un trântor. Să-1 vedeți cum umblă țanțos în cârje prin sat, lins la păr, curat ca un mire. Ș'apoi statul încă are grijă de-i plătește pensie.
— Zău așa?
— Păi, da! Doar statul ia sub aripâ pe toți nebunii... După bătaia ceea a știut să se caute. Medicii i-au dat invaliditate, acuma el se odihnește, iar al meu, sărmanul... M-a lăsat cu o casă de copchii și un piept de medalii. Dar cine se uitâ azi la medaliile astea, au ele acum vreo trecere? L-au închis tocmai pe șase ani... Pentru o nimica toată!..
Lică Cauciuc încercă din răsputeri să-i dovedească că așa este legea, că sentința a fostjustă. Dar până la urmă țiganca, încâlcindu-și mersul în numeroasele ei fuste colorate, ieși nemulțumită pe ușa biroului, blestemând toată avocatura republicii de incompetență și mituire, tot bombănind la fiecare pas:
— Tocmai șase ani de zile, pentru o nimica toată? ! Ei, ce-i acolo un cuțit în burtă? Nu-i dreptate fața pământului. Nu-i!.. S-o știți de la mine că nu-i
SOCRIÞA
Din prima zi, când a venit să ceară mâna Dorinei, unica-i fiică, Nina Cozma simți că nu poate să-l privească cu sinceritate în ochi. Unde mai pui că viitorul ginere îi lipise o poreclă ca un chipăruș: socrița!.. Fiica i 1-a lăudat că-i băiat bun — eminent la învățătură, campionul institutului la haltere, elevul iubit al ilustrului profesor, dar vorbele Dorinei n-o încălzeau. II urmărea pe furiș: grăsan, păros pe mâini și pe spate, pistruiat — adevărată huidumă din lumea interlopă! Surâdea îngâmfat, cu dinții albind din hățișul bărbii, repetând tărăgănat:
— Mă cheamă Tamadin din Hănăsenii de Pădure. Mama acasă îmi spune "puiuțu". Să-mi ziceți tot așa!
0 lună de vacanță socrița le-a purtat de grijă ca la doi vilegiaturiști, făcându-le pe chef în toate celea. De, tinerii veniseră la odihnă și trebuiau să se relaxeze după examene. "Puiuțu" stătea tolănit ziulica întreagă cu burtoiul la soare, răsfoind o revistă de sport, iar Dorina, ca de obicei, îi mângâia umerii, scoțându-i coșurile. Aproape de prânz, Tamadin arunca priviri lacome spre medeanul din preajmă, unde ciuguleau troscotul o mulțime de orătănii pestrițe:
— Hâlea! Mânca-v-ar ginerele! se stropșea la ele, apoi chibzuia, mângâindu-și ramazanul: "Socrițo, câptușim astăzi puica ceea cu gâtul gol?"
Socrița, valvârtej, taie găina, face tăieței, de la vecină cumpără smântână și întinde masa lângă Tamadin.
— Polonic! exclama satisfăcut "puiuțu", ceea ce pre limba lui voia să spună "minunat" și, apucând lingura ca pe un baros, adăuga: Bună sorbitură!
— Tamadin al meu, cerca să se fălească Dorina, are pofte apetisante! Măcar cu paie, dar pântecuțul trebuie să-i fie plin la vreme și-atunci e cuminte ca un berbecuț...
Lui Tamadin nu-i ajungea castronul cu zeamă de găină și atunci Dorina îi făcea mâncarea preferată — salată. Un lighean întreg! Culegea din grădină lobodă, pătrunjel, mărar, hrean, stege și amesteca tot "silosul", cum îl numea el, hrănindu-l cu furculița ca pe un copil. "Puiuțu" înfuleca așa de bucuros, încât, dacă se nimerea prin melanjul cela vreun fir de știr, nici că bindisea.
Nina Cozma observa fața veselă a Dorinei, bolfele ginerelui, dar tare o mai chinuia că nu-l poate privi cu sinceritate în suflet. De-o viață lucra învățătoare și avuse de unde studia sute, poate mii de caractere. Potrivea în sine că ginerele, întrucât refuzase să consemneze căsătoria omenește, cu nuntă, nu-i altcineva decât o pasăre călătoare prin gospodărioara ei. Zâmbea forțat la gafele lui ce i se păreau naive, iar sufletul îi fierbea de necaz.
— Pare-a fi băiat cu scaun la cap, se apuca s-o consoleze socru-său, un moșneag mereu clătinându-se, cu ochi injectați. — Las' că-i bine măcar că nu are darul suptului! Eu, dacă m-ar tescui cineva, garantat că aș îneca satul cu vin și rachiu. Se vede că-i cumincior. Mai mult tace decât vorbește. Capul lui e pentru ca să se gândească la ziua de mâine!
Nina Cozma nu ținea cont niciodată de părerea socrului, căci era guraliv, țâfnos uneori și rău la cuvânt. Dar auzindu-l cât preț pune pe băiat, se mai potoli. Soțul îi murise pe când Dorina împlinise abia cinci anișori și de atunci nu știuse bărbat în casă. S-a chinuit toți anii aceștia numai și numai pentru binele fiicei. Intr-o vreme a vrut să plece cu traiul în satul na-tal, unde-i erau rudele, părinții, dar în cale i-a stat Dorina. Plângea cu lacrimi amare, regretând să-și lase prietenii copilăriei. A rămas socrița.
Nici învățătorul de geografie, un invalid de război, nu și-a putut găsi oploșirea sub acoperișul casei ei, căci Dorina nu putea dormi când un bărbat străin horăia noaptea în iatac... Vremea trecu nemiloasă, aducându-i mult argint în plete și încrețituri subțiri pe obrajii rumeni și voioși de altădată. Dorina termină școala și, fără a se sfătui cu mămica, plecă la învățătură. N-a mărturisit-o nicicând, dar atunci, m sinea ei, se ruga zile și nopți ca Dorina să nu reușească la examene. 0 dorea să vină acasă, să-i fie sprijin la bătrânețe: va lucra în brigada de tineret, apoi se va căsători, iar ea îi va crește copiii. Dar visui vis a rămas. Fiica dorea să devină pediatru! Iar mamei îi spunea de la distanță că va naște în viață mulți copii, băieței și fetițe, și atunci când intervenea vreo schimbare în traiul Dorinei, i se spulbera somnul pentru multă vreme. Neamurile socriței nu aveau faima invicibilei frumuseți. Dorina, însă, cu fața tăbăcită, ornamentată abundent de coșuri, spre finele studenției deveni înfumurată, pretențioasă. Colegele, mai toate miruite cu marșul lui Mendelson, o sfidau cu ochi strălucitori, băgând în ea groaza că poate rămâne nemăritată, "fată bătrână".
— Băieții de azi, îi vorbea năzuroasa mămică-sa, nu iau în seamă de ești gospodină sau ba... Ei cer sclipire de ochi albaștri, păr mătăsos, zâmbet ștrengar, siluetă...
Acum, când Dorinei i se părea că a năucit-o fericirea, socrița continua să mediteze alarmată față de Tamadin. "Un coșcogea "puiuț" a intrat în gospodărioara mea ca să-mi înstrăineze copilul, sprijinul pe care-l mai am". 11 venea să țipe la cer, să se pună zid în calea lui, să nu-i ducă fiica de la casă, însă... Dorina alăturea de el, iradia copleșită:
— Mi-i drag de-l mănânc cu ochii, zicea ea mereu, cum se supără când îl gâdil, cum se bucură când îl ospătez, dar ce cap deștept are.
Socrița, răstimp de-o lună, se convingea pe sine însăși că are stâlp la casă, că Dorina și-a găsit în sfârșit norocul în viață. Dar ca să vezi, după vacanța tinerilor, când rămăsese singură, o doborî o tristețe sfâșietoare. Pe șesul unde vara trecută mișunau o mulțime de orătănii, acum hoinărea aiurea un gânsac singuratic, târându-și a lehamite o aripă prin băltoacele murdare. In zori, Nina Cozma urca adesea pe dealul din preajma casei și stătea acolo până răsărea soarele, să-și mai risipească nostalgia din suflet.
De la un timp număra zilele până la pensie. în fiecare trimestru școala lor era inspectată de tot felul de comisii. Control peste control. Ca șefă de studii, trebuia să reziste observațiilor și înțepăturilor, deși, de obicei, controlorii cu cerințe majore dispuneau de o experiență practică minoră. Tinerii învățători cercau a se răzbuna pe comisiile "îndărătnice" printr-o singură soluție: scriau cereri și se concediau. La ce le trebuie lor acest chin? Nina Cozma îi îndupleca, îi asigura că
totul se face spre binele școlii și în folosul lor comun, că vor deveni pedagogi valoroși, de care va vorbi toată lumea. Iar gândurile o duceau mereu spre Chișinău, unde era Dorina, care până la terminarea internaturii locuia cu "puiuțu" la o gazdă.
Iarna Dorina născu un băiețel, pe Alunel. Dar nu trecură nici trei luni că într-o seară socrița se pomeni cu tustrei în prag:
Dorina se plângea de câte și mai câte: că Tamadin nici nu vrea să audă de concediul ei academic, o impune să termine internatura o dată cu dânsul. Nina Cozma se întristă, dar parcă prea devreme. Când desfășă pruncul, i se tăie răsuflarea:
picioarele strâmbe și subțiri cât fusele erau acoperite cu puf, iar burticica — butie. "Doamne, așa arată un copil a doi medici pediatri?" își zise dânsa îngrozită.
Fiica între timp încerca să-i explice că 1-a hrănit până atunci pe Alunel la ore exacte, după rețete culinare italiene. Tamadin ședea, ca niciodată, tăcut, ursuz într-o parte, constatând situația cu priviri grave. In zori își făcură bagajele și se grăbiră la capi-tală; internatura cerea muncă nu glumă!
Dacă socrița n-ar fi avut mamă bună și înțeleaptă, care înainte de a pleca în lumea celor drepți o învățase să țină piept greutăților, Alunel s-ar fi prăpădit cu zile. Până și credincioasa ei prietenă Eugenia Þapoc, sora medicală a satului, când îi văzu prima dată nepoțelul, plesni din palme:
— Ce să-i faci, nimeni din sat nu crește toți puii aduși de la incubator...
Biata socriță își dădea bine seama ce vrea să spună medicina, dar socoti că nu trebuie să cedeze în fața greutăților. 0 viață de om totdeauna se sprijină pe susținere și bunătate.
Era în zilele babei Odochia, cu viscole și nămeți. Tinerii la oraș nici nu bănuiau ceva. Erau încrezuți că Alunel e în oblăduirea mamei și nu există nici un pericol la mijloc... Cât timp socrița era ocupată la școală, cu copilul rămânea Eugenia Þapoc, care îi făcea injecții. Iar socrița după terminarea lecțiilor ținea o fugă până la oprirea autobuzului din marginea satului, ca să transmită pe cineva dintre săteni sticluțele pentru "biolact"-ul de la lăptăria raională. Și tot așa zilnic. Când sora medicală n-avea chip să vină, socrița îl culca pe Alunel între plapume și modițe, iar la fiecare recreație dădea o fugă să-l supravegheze și să-l schimbe. Ajunse astfel până în toiul primăverii. Alunel se făcea parcă văzând cu ochii tot mai bine, mai grăsuț, mai hărnicuț la mâncare și la gângurit. Socrița îi procurase cărucior violet, iar când se zvântă cărarea, îl aduse la școală. Voia să se bucure, să se laude în fața tuturora. Copilăraia se ținea alai din urma căruciorului. Cineva lansase un zmeu colorat pe înaltul cerului în cinstea noului venit și totul era exclamație și sărbătoare. Și numai prin cancelarie trecu o șoaptă plină de invidie cum că școala nu e grădiniță de copii... Dar numai atât.
— Poate vă luați concediu pe cont propriu? îi propuse pe neașteptate directorul, un bărbat cu părul cărunt și creț, dat peste cap. Doar aveți dreptul la odihnă...
"Odihnă" pentru socrița era asemănător cu "pensie". Se înspăimântă în sinea ei, dar se ținu dârz. Daca ea nu va primi salariu, cine va putea îngriji de Dorina, "puiuțu", Alunel? Și directorul se văzu nevoit să bată în retragere... Abia se potoliră conflictele de la școală, că într-o zi, cu totul neașteptat, apăru acasă Dorina, singură:
— Mămico, plângea dânsa descumpănită, păcatele tinereților! Pe "puiuț" vor să-l judece... Are copil de la prima soție și n-a plătit pensia alimentară doi ani la rând. I s-a spus că dacă nu achită datoria până mâine, s-a zis cu el. Mănâncă pușcărie!.. Și izbucni într-un hohot de plâns amar.
Nina Cozma, cu ochii timizi, dar cu fruntea ridicată, o întrebă printre buze tremurânde:
— Și ce ar trebui să fac eu?
— Să scoți bani de pe contul ce-l ai și să-i trimiți pe adresa asta, îi întinse Dorina o hârtiuță.
Ce nu face mama pentru binele copilului! Cu rezervele avute la casa de economii achită datoria ginerelui și de atunci în fiecare lună trimitea unui copilaș necunoscut suma pe care i-o datora părintele. Și când te gândești că Tamadin o pune să-i zică "puiuțu" !
După examenele de stat, soții au fost repartizați la spitalul raional. Nina Cozma și-a vânturat toate rudele și cunoscuții, voind să aducă tinerii mai aproape de dânsa. Le-a pregătit în casă două odăi separate, cu mobilă și covoare moldovenești. Orășelul e la o aruncătură de băț, curseazâ sistematic autobuzul
și ea, hrănindu-se cu iluzii, înflorea... Alunel începu să se întremeze de-a binelea, stătea copăcel, îi răsăriseră dințișorii și se dorea mereu în brațe. Insă toată bucuria imaginată a socriței i-o stinse Tamadin.
— Vrem să trăim la oraș, la Tiraspol, declară el, s-avem apartament, mașină proprie. Și, m genere, omul trebuie să se ducă acolo unde-i este bine. Așa trăiește lumea astăzi, socrițo...
— Am vorbit cu medicul-șef, încercă să-l înduplece pe ginere, e un fost elev de-al meu, m-a încredințat că în răstimp de doi ani puteți să primiți apartament cu toate dependențele. Și atunci, dacă n-o să vă placă la mine...
— Să stăm atâta timp pe capul matale nu se poate. Consider că "puiuțu" are dreptate: să nu ne ducem acolo, unde-o să ne fie bine deodată.
— Polonic! încheie discuția Tamadin. Dar se grăbi s-o consoleze pe socriță: Vom veni la mata neapărat, degrabă Dorina îți va naște o nepoțică. Avem de gând să facem un cuptor întreg de puradei.. Polonic, Dorina?
— Așa e, "puiuțu". Apoi către mamă-sa: Mai răruț și mai drăguț. Alunelu, o să vii la vară la bunica?
— Da, răspunse bucuros copilașul. Da ai s-o cumperi și pe Ninuța?
S-au dus tinerii împreună cu nepoțelul. Socrița a rămas singură-singurea. In diminețile senine o poți zări pe vârful dealului, scrutând zarea răsăritului. Așteaptă răbdătoare razele soarelui, care-i mângâie ridurile pe obraz. Parcă-i vede aievea la orizont pe Alunel, pe Dorina... Dar cine-i al treilea cu dânșii? Păi e "puiuțu", care altcineva!
Când grijile vieții o surprind m uitare, socrița tânjește după aceste raze ale soarelui de dimineață și numai pentru ele a sădit pe deal trei stejărei. Simte adesea, în ultimul timp, că puterile nu vor s-o mai slujească. Dar coase mereu hăinuțe pentru păpuși, să-și bucure nepoții, când vor veni în ospeție. Dacă faci bine, nicidecum nu te poți aștepta la rele, oricât de rău s-ar întoarce timpurile. Din curtea casei parcă simte freamătul copacilor de pe deal. Și ea, așteptând în prag oameni dragi, speră, speră... Până și să audă vorba deșănțată a lui Tamadin: "Socrițo, căptușim astăzi puicuța ceea cu gâtul gol?"
CE GREU E SÃ DEVII TATÃ
In fața judecățn stătea un june bondoc, palid la față, nebărbierit de-o săptămână, cu ochii scăldați m nemulțumire și tristețe. Stătea în picioare, alături de o tânără femeie, suavă și suplă, ce căuta mereu cu privirile la judecătorul bătrân cu cearcăne sub pleoape, care-1 cerceta cu insistență pe pârât:
— Reclamanta declară m acțiunea ei că Dumneavoastră sunteți tatăl copilului, sfornăi judele.
— Nu mai sunt nici un tată,nimic! își încreți mutra bondocul. Ceea ce declară ea sunt minciuni.
— Tu ești tatăl băiatului nostru, Ciulică, tu! zise puțin înspăimântată tânăra femeie, îndreptându-și frumoasa maramă de pe frunte. Þi-ai făcut de cap și-acuma te faci mort îo popușoi... Nu ții minte, cu patru ani în urmă, când am fost la mare? Dormeam amândoi în pat acolo și tu ziceai: "lubire! lubire! lubire!.." Nici n-am numărat de câte ori...
— Taci, fă, păru să se îndârjească Ciulică la dânsa. Una e să dormi, iar alta e să faci copchii. Prea te-ai străduit atuncea să mă înhami, prea...
In vreme ce tinerii din sală căutau să se explice, ușa de la intrare mereu se tot închidea și se deschidea, în prag ițindu-se un băiețel de vreo trei anișori, care striga arareori, cu glasul de clopoțel, ca un cuculeț, smotrit de bunica:
—Tăticu! Tăticu !..
La auzul vorbelor celea lui Ciulică i se zguduiau urechile și-i tremurau fălcile.
— Eu nu știu nică,declară în cele din urmă femeia. Insist ca Ciulică, marea mea iubire de ieri, să fie declarat tatăl copilului și să fie impus prin lege să-mi plătească pensie alimentară de întreținere a copilului.
Ciulică se gheboșă, emofionându-se și mai tare. Mai ales că bătrânul judecător m mantie neagră, care-și fixă ocheiarii pe nas, îl întrebă cu voce farnâită:
— De ce nu vă recunoașteți patem, de-ați lăsat odrăslicioara în grija bietei femei ?
— Mai deunăzi m-am însurat în grabă, așteptăm cu proaspăta mea femeie un copil și nu pot fi tatăl copiilor care nu-s cu mine. Băiețelul ista obraznic nu e al meu.
—Tăticu! Tăticu!..
Femeia începu, plângând, a povesti cât îi este de greu, singură, să crească bastardul fără ajutor material, când toate prețurile la piață sunt astronomice, pe când Ciulică, deja a câta oară, cu buchetul în piept joacă nunți. Și de pe buzele ei, fără să vrea, se strecură un cuvânt de acuzare:
— Curvăroiule!
— Nu-i drept asta! reproșă bărbatul. Eu, spre deosebire de alții, orice act sexual îl legiferez prin "ZAGS".
— Numai cu mine n-ai vrut.
— Copilul de la tine... nu e al meu...
în cele din urmă judecata ajunse la ferma convingere că tatăl copilului năzbâtios de la ușă nu este altul decât Ciulică. Până ca judecătorul să plece în camera de deliberare, bondocul, simțind pericolul, holbă ochii de parcă-1 aruncase cineva într-o ladă cu gunoi, ridică disperat brațele m sus și tună cu vocea lui fierbinte:
— Eu vreu dreptate... Nu! Nu, eu nu pot fi tatăl copilului! Să se respecte legea! Eu am salariu mic, ba chiar nici nu lucrez...
— Tăticu! Tăticu! răsună iar clopoțelul din prag.
— De ce nu puteți fî tatăl băiețelului? întrebă liniștit judecătorul, predestinat să apere interesele omului muncii.
— Păi, se bâlbâi Ciulică, măcinând un gând ingenios. Și după o pauză zise hotărât, surprinzând asistenfa: Eu nu sunt capabil să zămislesc copii!
— Mămicuțo, eu vreau la closet! se auzi vocea neastâmpăratului din ușă, până când bunica îl trase afară de mânuță.
— Dar mai concret? insistă judecătorul în ale lui.
— Sperma trupului meu nu e capabilă să zămislească. Sămânța din mine este inertă... Cer să se facă o expertiză medi-cală în această chestiune delicată. Apoi vom vedea noi.
Și tot atunci pe fața reclamatului se profilă un zâmbet de mândrie profan a victorie.
— Cu-u-m? făcu nedumerită femeia. Să foiască viermii în tine cum a foit sămânța ta în mine!
Deodată ușa sălii se deschise și iar apăru clopoțelul de băiețel care, m tăcerea frământătoare a maturilor, zise plin de semeție:
— Da eu m-am pișat singur!
— Taci, măi! strigă la el necăjit Ciulică. Merge judecata... Vom vedea noi de-amu înainte.
Judecătorul satisfăcu demersul pârâtului și Ciulică fu trimis de urgență la medicul legist Bluvștein, pentru a determina dacă poate pacientul fî tată sau ba.
Bluvștein, un medic cu experiență de mulți ani în domeniu, îl întâmpină pe Ciulică cu mare amabilitate, chiar cu o dragoste deosebită, ascultâhdu-i răbdător păsul. Legistul numără broboanele de sudoare de pe fruntea pacientului, schimbă ochelarii cu lentilele groase pe alții mai fini și cu același zâmbet părintesc vorbi:
— Adică dumneata afirmi că nu ești capabil să faci prunci ?
— Știut că!
— Nici curvar nu ești ?
— Asta a rămas în trecut.
— Atunci, dragul meu, ca să se convingă și medicina de afirmațiile dumitale, va trebui să donezi probă de spermă pentru efectuarea expertizei de rigoare...
Și Bluvștein îi întinse îndată lui Ciulică o sticlă goală de chefir.
— Ce-i asta?
— Răbdare, june! Acușica va veni sora medicală și, în cabinetul acesta, după ce te va gâdili un pic, ai să slobozi ceva din vâna strămeleagului domniei tale...
Pe Ciulică, nervos din fire cum era, îl năpădi un nou val de sudoare. Adică cum, chiar de față cu sora medicală, să sloboadă lichidul prețios?
— Nu! se proțăpi el în fața medicului bătrân. N-am nevoie de nici un ajutor din afară. Eu singur...
Răbufnirea bondocului înduplecă legistul și pe sora medi-cală, o femeie în vârstă, care intrase între timp și-și îmbrăca pe mâini niște mănuși subțiri, ce luceau a unsoare.
— Bine, făcu împăcat Bluvștein, care cunoștea de minune psihologia acestui contingent ce refuză să-și recunoască copiii din flori. Luați sticla de chefir și mergem...
Escortat de bătrânul ovrei, căruia îi tremura bărbia proaspăt rasă, Ciulică, cu sticla de chefir în mână, fu condus în veceul întunecos și rece ca o chihniță al spitalului.
— Măi băiete, iată cabinetul tău și te rog, până la ora mesei, să ne dai voie să facem expertiza de laborator. Ai înțeles? Ești băiat înțelegător, din gospodari, nu-i așa? La start, atențiune, marș!
Și Ciulică rămase m veceu singur, în fața sticlei de chefir. Bluvștein, aidoma unei santinele, se plimba pe coridor încolo și-ncoace. Mereu se uita la ceas și, în timp ce eroul nostru se -străduia din răsputeri să-și apere nevinovăția, îi striga de după ușă, de parcă-i fixa normative sportive:
— Mai repede, măi băiete, acușica e ora mesei, iar sticla e goluță...
— Amuș, smiorcăi Ciulică din cabina veceului, transpirat, blestemând ora când s-a născut pe fața pământului. Asemenea rușine nu pățise m viața lui. Mai avuse nu o singură aventură de dragoste, gâsise cu toate mândrele înțelegere, dar asta din judecata de azi...
Când ora mesei bătea la ușă, din veceul spitalului se auzi un muget de tulburare, amestecat cu un chiuit de durere. Nu zăbavă, în fața lui Bluvștein apăru Ciulică, ușurat ca o femeie după naștere, ținând în mână sticla de chefir pe jumătate cu lichidul albicios.
Bluvștein măsură mirat dintr-o privire proba pentru examinare, apoi, lăsându-1 în coridor, dispăru într-un cabi-net. La o vreme, după chinuitoare frământări, mâsurând cu pașii lungimea coridorului, Ciulică îl văzu reapărând cu bucuria iradiind pe fața-i bătrână, fluturând o foaie și zicându-î dulceag, părintește:
— June, ești bravo! Cu asemenea spermă se poate însâmânța o întreagă herghelie de iepe sterpe!
...Instanța judecătorească îl declară pe Ciulică tatăl zbânțuitului care sălta ca o minge pe lângă bunică-sa, tot arătând cu degetul 1-a părintele lui și strigând cu voce ascuțită:
—Tăticu! Tăticu-buricu!
Ciulică era trist, descumpănit, ca dupâ o boală grea. Avea impresia că se bălăcește într-o fântână cu clăbuci, din care nu se știe dacâ va ieși vreodată. Și doar undeva prin amintiri, ca o tristâ dăinuire, îi răsuna ecoul unui marș funebru, amestecat cu romanța de jale a unui cor țigănesc
LUMINA UMBRELOR
Fiicei mele Veronica
Satul îi zicea Parapil, probabil de aceea că vorbea mult. Numai în casa noastră mama îi spunea pe nume — bădița Efrim. Era mic de statură, avea ochii înguști și o barbă albă, pe care o tundea scurt de tot. Avea un nas măroi, iar o cicatrice pe obrazul drept îl făcea să pară totdeauna mirat. Cu timpul își pierdu auzul, îi slăbirâ vederile, deveni hărțăgos și prieten cu paharul, dar noi, copiii, îl iubeam, pentru că moșul avea darul de-a ne fermeca cu pătăraniile sale. Când îl vedeam venind la noi, îi ieșeam înainte, îl apucam de mâini și-1 grăbeam să intre în ogradă. Fratele lon, mai îndrăzneț și mai sprinten, i se urca în spate, și moșul, cu toatâ povara după el, striga mamei:
— Veruță! Nicuțăii (așa ne numea) vor să mă întinerească iar...
In ogradâ îl înconjuram și așteptam să ne povesteascâ o intamplare noua, dm viața lui, pe care nu ne-o spusese pana atunci. Și el povestea cu gesturi și intonații hazlii, ca să râdem pe săturate. Insâ, uneori, dacâ nu ne luam de seamă, dupâ ce-i ascultam peripețiile lui biografice, puteam nimeri în situații dificile. li placea sa ne mcerce de mmte, sa ne amageasca. Năpasta totdeauna cădea asupra mea. Eram naiv din cale-afară. Nu doresc nimănui să aibă așa necaz ca mine: să-1 creadă pe moș că zăpada încălzită pe sobă dimineața, pe nemâncate, se preface în zahăr...
In dimineața ceea sora și fratele s-au trezit ca la alarmă pe cuptorul inundat de apă. Eu ședeam calm, liniștit la gura sobei punând pe foc, cuprins de speranța că cei doi țuhali de zăpadă, aduși cu osârdie de-afară, sunt pe jumătate plini și dulci. Mama și tata s-au trezit și ei buimăciți la țipetele de pe cuptor.
Se stârnise o hărmălaie din cele ce afli numai într-o droaie de copii. Fratele mâ înghesuise la un ungher, iar sora Ana mă ajungea câteodată cu un ciot de mătură pe la picioare... Scăpat din mâinile lor, am fugit la bunelul Nică ce trăia pe malul rapii. Îi iasasem sa se dezmeticeasca smgun ce puteau msemna toate cele. Acum, amintindu-mi, râd de fapta mea, însă atunci, întors acasă abia spre amurgite, tremuram nu de frig, ci de frică, când mama, cu o vărguță usturătoare, îmi dădu de înțeles
ca nu tace sa ln atat de naiv m viața.
Dar să vezi minune! Nu mă supărasem pe el, dimpotrivă, ne făcusem și mai buni prieteni. Făceam ce făceam și când căutai eram lângă moșu-meu, ascultând ce spune. Imi plăcea, când lua vorba despre viața din trecut. A fost argat la boieri, a făcut oaste la "primul rus", a bătut drumurile a două războaie mondiale, a învins greutățile foamei, apoi a trebuit să organizeze colhozul m sat, fiind până la pensie președinte. Se mândrea cu trecutul său și se bucura de timpurile ce au sosit.
— Acum e de trăit, măi Victore! îi zicea tatei. In fiecare casă găsești și o capică, și-un pahar, și o bucățică bunișoară la sărbători. Și o veselie o petreci omenește, ba și moda s-a schimbat la Ineasca: fiecare se stăruie să aibă casă frumoasă și copii învățați. Să trăiești așa o mie de ani!
Avea un obicei al său. Ridica paharul spre becul electric, parcă apreciind limpezimea vinului, și zicea: "Pace în țară — grâu la vară!" Spre sfârșitul vieții venea pe la noi numai vara.
Rămăsesem la mama și tata aceeași copii. Ce-i drept, fratele lipsea mereu serile, rătăcind cărările pe la Musea dascălului, o fetiță pe cât de simpatică și bălăioară, pe atât de mofturoasă. Sora se ducea și ea cu fetele de seama ei la șezâtori, și numai eu rămâneam acasă. Casa nouă, ce începuse a se ridica în ogradă, nu prea le dădea astâmpăr părinților. Aveau grijile mari ale familiei, iar pe moș Parapil îl lăsau în seama mea. Mă bucuram de încrederea lor, însă tot mă temeam — nu cumva sa-i trasneasca moșului prm minte sa-mi spuna vreuna din cele cum se face din zăpadă... înghețată.
îmbătrânise cu totul și i se năzărea de la o vreme că este urmărit mereu de un oarecare hoț. întruna mă privea cu luare-aminte, întrebându-mă:
— Ei, unde-i hoțul cela, măi Nicuțăl?
De obicei tăceam, n-aveam ce-i spune, însă moșul nu mă slâbea:
— Cum ți 1-aș întinde eu acum, cum s-ar sui el în pod fărâ de scară... Chiar n-ai vâzut un hoț în astă-seară, mâi Nicuțăl?
— N"am vâzut pe nimeni, răspundeam vinovat, căutând spre el cu priviri speriate și cercând să înțeleg dacâ vorbele lui nu urzesc ceva împotriva mea.
Se nimeri odatâ ca moșul sâ se rețină la noi pânâ târziu. Se pârea, câ stelele au ațipit în vârful Lipâgâului. Gherghinele și nucul adormiseră de-a binelea; numai moș Parapil nu-și găsea astâmpăr. M-a rugat sâ-i aduc ceva de mâncare și oleacă de vin. Supus ca întotdeauna dorinței lui, i-am adus o strachină cu ardei murați și un ulcioraș de tulburel.
— Sănătate, chipăruși! începu să mănânce hulpav moșul. Dar cine știe a cui fusese vina, căci în seara ceea ardeii i-au venit de hac. După ce golise aproape toți chipărușii, spre neliniștea mea, începu să sughițe, să fluture mâinile ca o găină speriată și să ceară apâ.
— Oho-ho! Câ-s voinici, nătârăii!.. Măi Nicuțâl! Apă-â! Apă-ă!
Am încercat și eu un ardei. Era pară și foc, nu alta. Priveam înfricoșat la moș Parapil, ce fugea sprintenel prin ogradâ și mâ gândeam că o pot lua la cap. Se apropia în dreptul meu și aproape buimăcit îi întindeam o câniță cu vin. Moșul o dădea grăbit peste cap și continua sâ sară iepurește în jurul meu. Vroia sâ-mi spună o vorbă, dar hlțeala ardeilor îi secase graiul. Mama, ieșind afară și văzând tabloul, își încreți fruntea întreb ându-mă:
— I-a mâncat pe toți?
— Da, am bombănit supârat. Nu am știut câ-s foc... Moșul se opri în dreptul nostru, țintind privirile asupra mea și o întrebâ pe mama:
— Ei, unde-i tâlharul cela, fa Veruță? Cum 1-aș apuca eu, cum s-ar sui în pod fâră de scară el acuma...
Tare fricos mai eram! Mi se părea că moșul, furios, o să mâ facă una cu țărâna. Insâ mama, liniștită, ne privea pe amândoi și, înțelegând câ moș Parapil, care s-a prea întrecut cu băutura, trebuie condus acasă. In ciuda neliniștii mele, mâ rugă s-o fac eu. Simțind că moșul poate avea chef de bătaie, nu m-am dat măgulit de vorbele mamei:
— Nu, nu mă duc... Mă tem! zisei încăpățânat și hotărât. Dar mama, scumpa mea mamă! La câte nu m-au îndemnat vorbele ei pline de suflet părintesc. Stăpânit de gânduri fel de fel, până la urmă hotărâsem să devin erou în seara ceea. Eram fricos, nu-i vorbă, dar pe atunci începea a se înfiripa în mine o falnică mândrie. Pentru toată lumea era o mare taină și numai la școală mă lăsam vrăjit de o fețișoară pistruiețică, cu ochi albaștri și o gâță frumoasă de lleană Cosânzeană...
Ploaia ce căzuse de cu zi răzmuiase pământul. Pe alocuri se făcuseră băltoace. Arareori moșul luneca, dar se stăpânea cu brațul lui încă vânjos de mine. Clătinându-mă, pășii alături de el spre geana pădurii, în întâmpinarea lunii, care se ridicase deasupra satului, dinspre Lipăgău. încercam să intru în vorbă cu el, 1-am rugat să-mi spună despre copilăria lui, despre istoria Ineascâi, dar moșul căpătase o expresie severă a feții, privea scurt în urmă, înainte, prin părți... Ducea degetul la buze și mă privea apoi nedumerit:
— Ts-s! Măi Nicuțăl, taci! Nici nu știi de unde sare acuma hoțul... Când te-a pocni, n-ai să știi al cui ești...
— Care hoț? încercam să aflu în șoaptă.
— Ts-s! Nicuțăl! Mărogel, puiul moșului! Acuma ochi nu-s, da urechi sunt. Noaptea pe sub garduri stau hoții și pândesc... când te-a pocni.
Nu înțelegeam nimic. După ani, am aflat că într-o noapte mahalagiul nostru Nichita Þurluiac, vrând să glumească, a sărit asupra lui, acoperindu-1 cu un sac... Poate îl încurcase cu altul, ori poate aveau o socoteală ce n-au putut-o împărți și megieșul a vrut să-i amintească? Nu știu. Martor însâ am fost, câ moșul a rămas speriat de "hoț" până la sfârșitul vieții sale.
In seara ceea mergeam înainte și nu mai îndrăzneam să scot o vorbă. Din deal, la lumina lunii, satul se vedea ca în palmă. Tupilate printre copacii coroanelor înverzite, căsuțele albe semănau cu niște găinușe, cu căpșoarele sub aripi, îmbătate de farmecul somnului. Livada bătrână de cireși, prăsazi, goldani și nuci, care ne întâlnea în fața casei lui moș Parapil, își scuturase demult florile, dar mirosul umed al primăverii parcâ și-1 mai păstra prin prospețimea răcoritoare a ei. Vroiam să rămân la clipa copilăriei, cu "tăcerea" moșului, care era "dulce ca mierea" și cu toate dealurile satului care mă înconjurau, dar istoria avea să se prelungească și vrând-nevrând a trebuit, împreună cu moș Parapil, să pășesc mai departe, pe drumul cela gloduros, dar care aduce atâta lumină în amintirile mele...
— Noroc, căpitane Efrim! râsări deodată lângă noi o voce apăsată.
Nici n-am dovedit să mă sperii. Era megieșul nostru lon al lui Manolache. Se întorcea de la o petrecere potrivit de chefliu. Ne salută cu pălăria, fluturând-o deasupra capului, și cu un zâmbet larg pe față, ce 1-am descoperit la lumina slabă a serii. Moș Parapil tresări pe loc, ca un cal nărăvaș, și nici nu dovedisem să-1 stăpânesc, că lunecase într-o mocirlă din care ieși plin de noroi. Enervat la culme, înjurând de "duhări", "paralangheir, presurând cu "candeli" și "tămâi", până se apropie de mine și lon al lui Manolache. Luă o clipă apă în gură. Moș lon era și el un bătrân ce părea că e numai burtă. Avea o față mare ca un bostan, ochi bulbucați, iar nasul mare și lat mereu și-1 netezea cu mâna într-o singură direcție. Inalt și greoi cum era, purta o barbă rară, ca asiaticii, pe care cu aceeași mana și-o mangaia ca pe un lucru stant.
Erau cam de-o seamă. Se numeau între ei "căpitane" și atunci moș Parapil, convingându-se câ cel care 1-a speriat e lon, leatul lui, parcă revenise la tinerețile lui zbuciumate. Se puse gard în fața lui lon, ca să nu plece acasă, până nu va merge la el în musafirie, să-i guste vinul cel nou. lon al lui Manolache, ahotnic la cumpănii, nu prea stătu mult pe gânduri, chibzuind, probabil, că la vreo două pahare închinate odinioară, cu un om bun, n-ar strica și al treilea.
Pornirâm prin mijlocul livezii de la Toba, spre fântâna de lângă poarta înverzită de vreme, unde locuia moșul. Bucuria veni la toți parcă pe neașteptate. De pe fața moșului dispărură cătăturile ce le purta odinioară, când se răfuia cu hoțul, iar glasu-i subțirel, cam jalnic, slobozi un cântec, ce ne îndemnă să-i ținem hangul:
"Niciodatâ, niciodatâ,
Sâ nu-ți dai inima toată,
Câci așa mi-am dat-o eu,
Și-acum vai de capul meu!..”
Ion cu glasul său răgușit morăia rupturi de fraze din cântec, parca era un urs, iar eu, neștund cuvintele, înganam ceva nedeslușit. Când glasul moșului se părea că ajunse la înalta lui desăvârșire, lon, vrând să arate ce poate, o luă razna cu alt cântec al tmereții lui:
“Noi suntem floarea mândră a țării!.
Ajunși la poarta veche din scânduri late, simțeam cum năvălește din ogradă miros îmbătător de matiolă. Ne-am rânduit și am băut câte o ciuturiță de apă din fântâna cu colacul vopsit în culori, de sub un agud mare, rotat. Bătrânii mă urmăreau cu zâmbet și dragoste când beam apă. Prins în privirile lor, roșisem. Timiditatea mea mă neliniștea, și lon al lui Manolache mă îndemnă... sâ le cânt. Moș Parapil insistă și el să cânt. Ceea ce mă învață la școală. Nu m-am lăsat mult rugat. Cântam olecuță și puținul cela plăcea nu numai bătrânilor, dar și fetelor. Mai ales celor doi ochi albaștri:
"Floricică, floare-albastrâ,
Ce frumoasâ-i uiața noastră!
Frumoasă-i din grija lui
— Mulțumim partidului!.."
Deodată ochii bătrânilor prinseră să lăcrimeze de bucurie. După ce am sfârșit cântecul, moș Parapil mă trase ușurel de chică, iar lon al lui Manolache mă scuipă pe obraz, zicându-mi să nu fie de deochi.
— Nicuțăl, Nicuțăl, iar oftă moș Parapil, de ce n-am avut și noi parte de bucurie, liniște în tinerețile noastre?..
— Eu mâ uit, căpitane Efrim, cât de repede cresc acuma copiii și se dezvoltă.
Au început să-și mărturisească unul altuia amarul trecutului, cu deportări și foamete, precum și bucuria zilelor noastre. Vorbele lor, aduse acolo m livadă de pe un drum îndepărtat al unei copilării necunoscute mie, trezeau gânduri pline de retrăiri și emoții. Stăteam nemișcat, ascultând istoria tinereții lor, care mirosea a sudoare, a colb, a huruit de vagoane pentru vaci, sudălmi rusești deocheate și a praf de pușcă... lon își pierduse familia — nevasta și trei copii, lângă Ural.
Pânâ la urmâ au jurat ca ceea ce a fost să nu se mai repete, iar moș Parapil, ca să uite de toate, îi aminti lui lon că vin ca al lui de bun nu-i în toatâ Ineasca.
— "Niciodată, niciodată..." încercă lon să cânte, îndemnân-du-ne, ca un dirijor, cu mâinile lui scurte și grase sâ-i ținem isonul.
— Ts-s! se îngrijoră spre uimirea noastră moș Parapil. Baba mea! 0 să audă... Ea nu suferă veselia și cântecele, doamne ferește! Mai ales noaptea...
— Veșnic ți-i frică de Filonia, căpitane, zise descumpănit, oarecum iscoditor, lon al lui Manolache. N-ai vrut s-o ieie alții în căsnicie...
— Eh, măi oameni buni! Nu știți voi necazul meu. Taman ca vorba cea proastă: "Bou la bou rage și nebun la nebun trage", se jeluia moș Parapil. îmi pare rău și azi câ m-am potrivit la îndemnurile părinților și am luat-o pe Filonia. Cap nebun. Vaca! laca cine a mâritat-o pe dânsa atunci. Pe timpurile celea era mare foamete. Ea, vidma, avea văcușoară bună de frupt, casă moștenită de la bunei, iar eu eram flăcău la mama!
— Dar era frumoasă, căpitane!
— Ș-apoi asta e de-ajuns, măi oameni buni? Intr-o viață de om, nici tu copii de la dânsa, nici tu liniște în casă...
Cu orice ocazie moș Parapil hulea baba. Spunea că e guralivă și întreg satul se ține pe bârfele ei. 0 făcea crudă, fără suflet și necurată la socotelile ei casnice.
Când am intrat tustrei în ogradă, mâtușa ne aștepta pe prispă, la deregul din pragul ușii. Duse o mână deasupra sprâncenelor, chipurile, să ne deslușeaseă și detună cu glas amenințător:
— Care-i cole, măi?
— Regina-a-a! îi răspunse isteț stăpânul casei, ridicând mâinile în sus a bucurie, probabil cu gândul s-o îmbune.
însâ mătușa nu-i dădu nici un pic de atenție. Iși mai încruntă o datâ privirile prin întuneric și, zărindu-ne, ce i s-o fi năzărit, nu știu, dar glasul i se făcu ca un vârtej:
— îmi veniți, biribanților, iară?! Bețâjilor! Batâ-v-ar Dumnezeu, șiolticilor și șalvirilor cu sunteți, afară!
Ne-am pironit locului, ca și cum înaintea noastră era o prăpastie. Moș Parapil dădu mâinile necăjit în jos și se uită la noi, cerând consolare. lon al lui Manolache zise:
— Þi-i cam iute cuconița, căpitane!..
— Ce umblați voi hoira, măi țurulnicilor și prepelicarilor? Singuri, de-a handra. Unde vi-s fumeile? Ai?
Văzând-o pe mătușa înarmată cu o cociorvă, coborând de pe prispâ, speriat de moarte, am țâșnit ca o furtună pe poartă și tiva spre casă. Am prins niște vorbe neînțelese din urmă, dar nu m-am oprit până la stâlpul cu becul aprins, care lumina măreția salcâmului rotat din preajma porții casei noastre. Am povestit cu sufletul la gură toată întâmplarea și am jurat că n-o să mă potrivesc lui moș Parapil niciodată, cât voi mai avea de trăit în satul ista. Părmții surâseră de peripețiile mezinului, apoi m-au îndemnat să plec la culcare. Mama mă înveli cu oghealul, mă sărută pe obraz, mă lăudă pentru curaj, zicân-du-mi că totul e cum nu se mai poate de bine. Eu, însă, nu prea ma impacam cu vorbele ei in noaptea ceea și nu credeam m binele făgăduit, până nu adormisem.
Peste vreo două seri, veni la noi mătușa Filonia, într-o fustă lungă până la călcâie, de modă veche, cu un șal cafeniu aruncat peste umerele ei uscățive și înguste. Din urmă veni și moș Parapil. Se simțea moșul cam vinovat în toate cele întâmplate. Mi-au adus un coșuleț cu nuci și cireșe uscate pentru chisăliță. Mătușa și-a cerut iertare de la părinții mei, apoi de la mine, că m-au speriat. Nu m-au recunoscut. II mai ocări pe moșneag, zicând că la bătrânețe tot neamul lor își iese din minți și n-ai cu cine te înțelege. Moșul le asculta pe toate și, deoarece baba îi dădu voie să bea numai jumătate de căniță, el nu avea îndrăzneala să-i răspundă și tăcea molcom.
In seara mângâietoare de vară simțeam că am făcut o faptă îndrăzneață, iar drept mulțumire, aveam coșulețul cu nuci și cireșe uscate. Incercai să mă laud fratelui și sorei, căutând susținere eroismului meu, și numai anii ce au trecut mi-au șoptit într-o zi că fapta săvârșită atunci a fost un simplu mo-ment fericit al copilăriei mele.
Și astăzi câteodată venind la Ineasca, trecând pe lângă locul unde cândva fusese casa bătrânilor, privesc dus pe gânduri, rândurile de vie ce zâmbesc la soare și pentru o clipă simt câ mi se taie răsuflarea. Mi-amintesc povestea ceea de demult, iar din pământul reavăn, m care sunt îngropate inimile celor bătrâni, răsună două voci scumpe vieții mele:
— Ei, unde-i acum hoțul cela, măi Nicuțăl?
— Afară, șalvirilor!
NELU GRAUR CIMPOIERUL
El este reprezentantul ministerului la toate adunările generale ale oamenilor muncii. E inspector adică. Nelu Graur are birou încăpător, magazin, limuzină la scară, livadă, spital și țintirim aparte. De, așa 1-au apucat vremile. Scutit de grijile personale, el are misiunea, prin contact direct, să cerceteze doleanțele și ofertele poporului, a cărui slugă este. E rotofei, poartă ochelari, hrănit bine (zilnic are ocazia să înfulece câte-o găină la cantina guvernamentală); are costum din stofă "gușa hulubului", ultimul țipăt al modei, și mereu surâde satisfăcut de situația m care 1-a pomenit Dumnezeu. Adevărat specialist în problemele zâmbetului!..
Și pare că i-ar fi totdeauna viața unsă cu miere, dacă n-ar mai avea și pasiunea muzicii. De mic copil Nelu cântă la cimpoi. Bășica magică i-a fost călăuză în armată, la institut, la școala superioară de partid și nu exista vreun concert sau vreo altă festivitate ca profesorii să nu-1 scutească o vreme de lecții pentru ca discipolul lor să fie prezent la înâlțimea scenei. Astfel, vertiginos, terminând câine-câinește învățătura de toate nivelurile, s-a pomenit în compania cimpoiului inspector.
Nelu Graur nu e singur în birou. E în prezența permanentă a muzei. Mai stâ împreună cu un camarad de serviciu, dar cela nu-i încurcă, ci din contra... Amicul șuieră nespus de fermecător, mai ales stând cu mâinile în buzunar și privind cum trece lumea pe stradă. Cu triluri de privighetoare! lar Nelu îl acompaniază la cimpoi. Instrumentul popular i-a adus slavâ și i-a făcut carieră. Mai ales acuma, când are un șef loial, care iubește muzica.
Deunăzi, ca reprezentantul Susului, a inspectat adunarea generală a oamenilor muncii de la Ineasca. Inainte de a pleca "pe teren", a avut o întrevedere cu șeful. Acela, după multe indicații, a prins a șuiera o melodie săltăreață, un fel de hostropăț, și...
Acuma, Nelu Graur, pomenit în prezidiu, se opintea sâ-și aminteascâ melodia fermecătoare a șefului, șuierată dimineață.
Îi zburase din cap' și nu și-o amintea și pace... Adunarea oamenilor muncii era în toi. Tribuna era asaltată de oratori nemulțumiți. Un puhoi de critică vehementâ se năpustea peste conducerea locală. Sala gemea de nemulțumire. Oratorii, unul mai indignat decât altul, se rânduiau la tribună, iar șeful trăgea mereu cu coada ochiului la Nelu, cerând susținere. El surâdea sărman către cei din sală, făcea unele însemnări în cartea de notițe, deși... tot zbuciumul lui sufletesc în aceea clipă era concentrat să-și aminteascâ melodia de dimineață a șefului...
— Președintele nostru este o brută! strigâ unul cu mustățile însurite, mari cât două caiere. Sâ fie trimis înapoi la educație, în grădinițâ, să-1 învețe a vorbi cumsecade cu oamenii!...
— Apeductul din sat a ruginit demult și nimănui nu-i pasă! strigă din adâncul sălii o nevăstuică simpatică, cu părul bogat și negru.
— Vara asta s-au uscat nitam-nisam tocmai 15 hectare din livada cotașilor!..
— Clubul se năruie, tineretul n-are unde se petrece... Reprezentantul de la minister privește țintă la oratori și clatină ușurel capul, dând de înțeles câ le ia pe toate la evidență și despre toate nelegiuirile va raporta mai sus... lar în mintea lui revine la melodia râvnită, degetele lui achipuie cimpoiul luat cu el într-o sacoșă de celofan, cu o fată semigoală desenată pe ea.
— Din neglijența veterinarului Goriță, multe vaci de la fermă au rămas neînsămânțate, se revolta amamic Dora Hulub și arătă înfuriată spre flăcăul chipeș, care tocmai atunci se șușotea lângă sobă cu o domnișoară gigea.
— S-a destrămat echipa de fotbal! își destăinuie cu voce tare păsul fostul portar. De când a venit instructor pentru sport tovarășul Dlinoruki, au dispărut nu știm unde chiloții și maiourile fotbaliștilor...
— Le-a vândut la talciocul de la Puțuleuca, aruncă în plină adunare un fost mijlocaș. Sau poate credeți că putem juca la republică în chiloții nepoților mătușii Vera Sajin, cea care vinde vin la borcan toată vara! ?
— In fiecare noapte în sat e întuneric. Nici un bec nu arde pe stâlpii de pe marginea drumului!
Revoltele, nemulțumirile curg gârlă dinspre sală la urechea sensibilă a reprezentantului de la minister. Oamenii îi urmăresc necontenit orice mișcare, cu speranță și nerăbdare că el se va pronunța acuma, solicitând schimbarea conducerii locale, schimbări radicale ale condițiilor de activitate. Of, doamne, ce va fi acuși! Adunarea e pe sfârșite și ca totdeauna Nelu Graur trebuie sâ ia cuvântul, pentru a face bilanțul celor auzite. Sâ spunâ, ca un reprezentant de sus, ce se va întreprinde ca de azi înainte lucrurile să stea normal... "De pe șezute — pe pântece", cum se glumește la Ineasca.
— la mai tăceți, măi, să-1 ascultăm până la urmă! șopti cineva, văzându-1 pe Nelu cum se scoală greoi de pe scaun. Și poate lucrurile demult aveau să se desfășoare mai altfel, dacă Nelu Graur n-avea de necaz cu cimpoiul sâu. Dar cum numai ieși la tribuna, pe care stâtea un pahar și o sticlă cu apă, îi veni în memorie melodia săltâreață și veselă pe care i-o fredonase dimineață șeful... Și în loc să plictisească lumea cu un bilanț al controlului efectuat, el scoase pe neașteptate din sacoșa de celofan cimpoiul, prinse a-1 umfla întărâtat, de frică sâ nu-i zboare din minte melodia reînviatâ..
leșind în avanscenă, privi cu surâsul pe buze lumea din sala arhiplină și în tăcerea așternută aduse subsuoară burduful, îl strânse puternic și... degetele lui scurte, grâsuțe începură să culeagă, măiestrit, pe găurelele fluierului o melodie săltăreață, ce adia a miros de petrecere și găluște aburinde.
SPERANÞA LUI SCRIDON NÃDEJDE
In fața sătenilor, ieși Scridon Nădejde cu un chipiu strâns în mână și chemă adunarea la atenție.
— Cinstit popor! Se zvonește că la Chișinău s-a fondat o ligă a țăranilor. Mare bucurie pe capul nostru. Cineva a venit de-acolo din capitală și ne-a spus că cel care la Ineasca n-are cal, îl va avea, cel care n-are vacă, are s-o primească, iar cel care n-a fost niciodată deputat, are să fie! Numai să vrea. Că până nu demult cum era? Care voia mașină, poftim: se ducea la primărie, se înscria în coadă, dar când o primea? La paștele calului! Anul acesta, care se scurge, însâ, e taman anul calului și credem că toate s-or inversa în folosul țâranului. Așa spune și Președintele țării: 'Totul pentru țăran!M Să ne întoarcem cu fața lațăran!..
Pe când liga țăranilor promite, promite, chipurile, că ne va da forță dc tractiune, adică tractoare, pe gratis! Poate chiar și câte-o iapă a fata și nu va trebui atâta benzină și garaj. Liga țăranilor, se zvonește, că va lua vitele de la cei bogați și le va împărți celor nevoiași. Adică liga este creată de un fel de... Kotovski...
Cât privește ca fiecare țăran să aibă văcușoara lui, bună de frupt, nu-i rău deloc. Numai că vacile poți să le ai, dar unde-s pășunile pe care să le paștem. latâ, liga țăranilor este foarte progresistă m vederile sale. Ea are de gând, acolo, la Chișinăul cela, să inventeze un soi de vaci deosebite, de rasă rusească. Una la tot satul! 0 vom paște pe rând și vom mulge-o toți odată! Se va face economie și de pașune, și de ocoale, și de vreme. Teoria vacii amintite am studiat-o la cursurile de reciclare, anțărț, și vă spun că de o așa vacă avem nevoie noi, țăranii de la Ineasca. Tare nu ne mai ajunge ea tocmai acuma.
Și ce ne mai spune liga țăranilor de la Chișinău? Să ne lămurim o dată și o dată cu nacealnicii de tot felul. Că ce se întâmplă acuma? Nici nu dovedim să ne întoarcem de la deal, îndatâ nimerim, chiar în marginea satului, la adunare. Dimineața trebuie să ne sculăm devreme ca să stăm cu președintele la taifas: ce-i de făcut cu nacealnicii de la capi-tală, care ne tot dau buzna, cum o făceau înainte vreme comuniștii, ca să ne învețe cum să creștem porumbul și pe unde trebuie sâ se urineze găina... Acum, chipurile, se discutâ în toată Moldova ce-i de făcut și cum de trăit mai departe cu nacealnicii de acolo și de-aici, care ne trebuiesc nouă, precum ar trebui schiurile în baie...
La noi pe ordinea de zi mai trebuie să fie și schimbarea denumirii gospodâriei agricole, care la început, din mdicația unui tovarăș s-a chemat "Pușkin". Apoi un alt activist deștept de la Ghermănești a propus ca artelul agricol să se numească "Orjonikidze". Oamenii își scrânteau limba, pronunțândnumele ista. De aceea 1-au mai schimbat o dată. Acuma cooperativa poartă numele unui fost șofer care a murit de oftică la țelină — "Dimitrov". Vedeți ce oameni mari au fost pe vremuri în agricultura noastră! ? Acuma trebuie să-i găsim un nume de-al nostru, țărănesc. Așa recomandă Liga Þăranilor de la Chișinău.
Azi țara așteaptă schimbări radicale. Numai Liga Þăranilor ne va scoate satul din impas. La noi la Ineasca, după cum se zvonește, s-a schimbat spre bine și situația social-politică. E știut că unde-s doi moldoveni, acolo-s neapărat trei partide. Dar eu nu asta vreau să spun. Altele am avut în vedere. Noi vom sta cu trup și suflet pentru un singur partid: Liga Þăranilor! Trăiască anul calului!Dacă v-am convins, alegeți-mă pe mine deputat în Parlamentul țării. Votați pentru mine și veți avea dreptate! lar mai departe... vom trăi și vom vedea. Nu aduce anul cât aduce votul!
MINTE RÃSCOAPTÃ
Octogenarul profesor întârziase. Intră în aulă cu pași mici, puțin grăbiți, silind pe studenți, cu o mătăhăială de mâini, să se așeze la locurile lor.
— Bunâ ziua! salutâ el, "ancorând" la masă. Descoperind prin lentilele groase ale ochelarilor că studenții nu se grăbesc sâ se așeze, strigă și mai tare: La pământ, studențăraie! La pământ!..
După o mică zăbavă, profesorul luă locul la catedră, scoase băsmăluța mocoșitor din buzunarul adânc al pantalonilor galife, mai făcu un gest straniu prin aer, de parcă-1 năvăleau un roi de viespi, și întărâtat... își izbăvi nasul de păcate. Deschise catalogul, urmări cele scrise, suflă nările și iar strigă pițigăiat, făcându-i pe studenți să tresară:
— Mă numesc George Bordei! Profeseur ouat la "Sorbone" pe timpurile când voi, studențăraie, nici m proiect la părmții voștri nu erați măcar... Astâzi vremile-s altele. Câte cioare m agudul din prag, atâția studenți! Și toți sunteți hapsâni de carte. Pe când eu, George Bordei, ca să mâ fac profeseur, a trebuit să zbor cu aeroplanul 240 de ore încolo și și-ncoace! lac-așa se făcea înainte vreme carte la Moldova Sovietică, drăgușeii mei. De la Paris la Tirașpolia și-napoi numai cu aeroplanul se zbura...
Bătrânului îi venea greu și răsuHă anevoie.
— Mda!.. Și ziceam că eu, profeseur Bordei, am binevoit astăzi, la început de an școlar, să dau târcoale pe la voi, pentru a vâ adâpa glagoriile cu știința care se numește "Istoria Moldovei"... Drăgușeii mei studențărași, în hramul științei moldovenești, unde neam din neamurile voastre n-au avut posibilitate sâ învețe carte cuvenită... Vom lua-o, drăgușeii mei, cu binișorul, de la perioada oamenilor sălbatici, care mișunau cândva pe plaiul nostru, pe urmă — hăisa pe la maimuțe și alte vietăți paricopitate din trecut, până vom ajunge să dăm cu oiștea în homo sapiens... Așa istorie neam din neamul vostru n-a învâțat!
Studenții cu stilourile de-a gata nu se hotârau să conspecteze. Prea le păru nostim acest bătrânel de modă strâveche, cu pretenția de a se numi "George". Profesorul Bordei, observând pasivitatea lor, se irită. 0 vreme fixă auditoriul cu priviri împietrite peste rama ochelarilor, voind parcâ sâ ghicească ceva suspect în mijlocul studenților, după care brusc slobozi din pântecele mare, sprijinit de o centură din hățuri, vocea-i revoltătoare:
— Nu știrbi demnitatea turturelei, hulubașule drăguț! Retrage-ți mâna păroasâ de pe coapsa ei suavă, cât n-am fâcut spre dumneata un salto mortale!
Strigătul prea forțat îi provocâ un sughițat năstrușnic, încât unora din studenți li se pâru câ se va nârui moșneagul cu tot cu tribună. 0 pauză teribilă domină încăperea cu pereții împodobiți de portretele liderilor de partid cu regalii în piept. Bâtrânul, revenindu-și la starea normală, se hotârî sâ-și con-tinue gândurile:
— Istoria e o problemă dificilă, drăgușeii mei. Icre negre de nisetru! Noapte valpurgicâ! Să băgați în bostanul vostru vorbele ce le voi tocmi azi. Sâ rugumați și să înghițiți orice cuvințeluș în mod creator și mulțumiți decanului, prodecanului ca mi-au incredmțat sa va predau anul acesta, caci mame Dumnezeu și sfântul Petrea știe ce va fi... Mda!.. V-ați născut în câmașă de noapte cu toții că v-a blestemat norocul. Să vă rugați și sfintei născătoare că va ferit pâcatul de "păianjenul" în științe istorice, lectorul Smântână... Hm!...
Și bătrânul pâru să cadă puțin pe gânduri, apoi se întrebă:
— Acela-i lector, mâi?
Așeză comod coatele pe marginea catedrei, scoase iar batista, șterse fruntea cheală, apoi clipi șmecherește din ochi, revenind la ce spunea anterior:
— leri 1-am văzut pe Smântână, mâncând împreună Cu docentul Chisâliță pateuri la poarta pieței. Acolo, lângă dugheana lui Ițic... Da-a, făcu el lung, pocnind a nedumerire din palme. Făt-Frumos din poarta pieței! Cum a devenit Smântână doctor în științe? Dacă vă spun, vă tăvăliți de râs. A prezentat teza cu un loitrar de gafe. Râbdare, drăgușeilor, răbdare! Am fost referentul lui, lăsă profesorul să se strecoare în liniștea sălii un șfichi de zeflemea. Smântână și nu chișleag! Scrisese printre altele, negru pe alb, că Ștefăniță Vodă, chipurile, s-a pornit la o vânătoare de zimbri însoțit de-o cătelușcă Molda. Cățelușa, ca un animal firav la stomac cum era, a băut la Soroca apă din Nistru și a pierit... Biata ființă! Vai de capul lui Smântână! Ștefan Vodă iubea foarte mult animalele, mai ales patrupedul care s-a înecat. Și fiindcă era împărat, a dat poruncă și zvon în toată lumea ca plaiul Domniei sale să se numească Moldova!.. Să mori de râs nu alta... Ha-ha!... Cum putea spune Smântână aceste prostii gogonate, drăgușeii mei? Doar cu Molda, la vânătoare, a fost Burebista! Despre acest lucru toată lumea științei știe, dar el, Smântână, s-a pus cu noi în poară... Atunci mi-am dat concursul, drăgușeii mei, să-1 cârlig ca pe un gavanos cu huște pe Smântânâ. Chiar am întins mâinile înaintea comisiei de am strig'at ca sfântul Petre la porțile raiului înaintea păcătoșilor: "No pasaran!" Dar el, Smântână, ce credeți? îngenunche în fața prestigioasei comisii, începu să scoată icnituri bizare, deocheate: "Fie-vă milă, strigă el, am copii!" Cerea îndurare...
Profesorului îi tremura necontenit mandibula. Trecu iar cu batista peste pleșul asudat, ca după aceea să apuce nasul puternic la rădăcină, de parcă avea intenția să-1 smulgă și-1 sufla cu îndarjire...
— Și vă spuneam... Ne-am sfătuit noi, cei din comisie, apoi ne-am sfădit și iar ne-am sfătuit... Era pe-atunci criză de cadre, drăgușeii mei. După o dezbatere pe muchie de cuțit, am ajuns la o împăcăciune să-1 facem pe Smântână "buric" în ale științei... Acuma, însă, na-ți-o bună, huștiuliuc! nici nu-mi dă bună ziua... Stă la poarta pieței și înfulecă la pateuri, de parcă n-are altă preocupație. Și eu vă întreb, drăgușeii mei, are dreptul asemenea lector să vă adape cu cunoștințe? "No pasaran!” Și încă lector universitar se cheamă, dragă doamne! Ce fel de savant este el ?
Profesorul Bordei iarăși tăcu o vreme. Medită îndelung, mustrându-se câ s-a abătut de la temă și, încet-încet, prinse a trece ca un brici prin epocile istorice, până ajunse la tema lui preferată, știută de întreaga lume universitară.
— Rebeliunile! explică satisfăcut, cu scântei de bucurie în ochi, bătrânelul. Inainte vreme au bântuit revoluții, amestecate cu tâlhării de drumul mare, a la Kotovski, nu șagă!.. Eu le țin minte. In mine chiar au ochit și au tras haiducii...
— Și n-au nimerit? se miră un student din banca de lângă geam.
— Am rămas viu-viuț... Erau revoluții peste tot. Tații voștri pe-atunci, dacă și aveau izmene, apoi umblau cu pielea în ele. Mi-aduc aminte... ieșeam deseori desculți, flămânzi, cu furci, țăpoaie, bârghidăie să luptâm contra nelegiuirilor sociale, să cucerim sfânta dreptate... Am luptat, drâgușeii mei, am luptat — u-u-u-u-u!!! Profesorul duse mâinile uscățive lângă tâmple, se înclină câtre sală, slobozi un urlet ca de lup flămând în asprimea gerului de iarnă, imitând, chipurile, un atac de baionete: U-u-u-u-u!!! Ecoul și gălăgia se râsfrânseră peste liniștea coridorului, până când bătrânul profesor se înecă într-un sughiț. Cineva din sală se prinse de mâini și începu să se legene ca la cumetrii, dorind să-1 joace pe George Bordei:
"Hai, Bordei, he-he-hei!
Bordeiaș, bordei, bordei, mai.."
Cântecul îl reluară alții și sala părea să se fi înțeles ca veselia totală sâ-1 intrige pe bătrân și să-1 ademenească pe alt făgaș de discuție. El însă făcu un gest cu mâna, cerând liniște.
— Astăzi tineretul e lenos! E ca un burghiu care nu sfredelește bine, conchise el. Tineretul în fiece zi vrea să aibă cate-o gainușa Inpta m pantece și mcidecum sa munceasca, adică să producă bunuri materiale. Cu junii de azi nu poți să faci nici o revoluție, nică...
Brusc, profesorul se adresă studenților cu ton de poruncă:
— Scrieți și conspectați, drăgușeilor: "Compromise sunt de două feluri: drepte și încâlcite..." Pe cele drepte o să le studiați în monografiile mele, iar cele încâlcite, ca firele de feștilâ, le vom studia adânc acuma... Ca să fie limpede cu ce se mănâncă ele, voi da lămurire printr-un caz real din viața mea. S-a întâmplat cu mine o aventură de așa fel... Mda!.. Mă întorceam într-o seară de la serviciu, drăgușeii mei, prin parcul pustiu și de unde nu mă așteptam, îmi ațin calea trei "haiduci, feciori ai neamului" — toți cu zâmbete fioroase la coada mustăților.
Unul dintre ei m-a străpuns cu privirile și-mi zice: "Monseur Bordaux! Nu-ți încurcă ceasul de pe mână?" Pricepând ce-i cozul, mi-am dăvăsit "Raketa" în chimirul din dos, dar unul din cei trei "luceferi" îmi aduce sub nas o cărămidă de culoarea drapelului revoluției bolșevice și glăsuiește: "Moșulică, în oraș au început a se vinde cărămizi în mod clandestin. Trei ruble una și am terminat târgul!.. Uite la dânsa, îny demonstră chirpicul purpuriu pe o parte și pe alta, zare de zgârâietură n-are..."
Profesorul mai face o pauză, strănută, și iar continuă sâ povestească printre gâfâieli:
— Alergam cu ochii dintr-o parte în alta, poate văd pe cineva care să mă rătuiască, să ies din această situație blestemată — nici țipenie! Numai eu, foșneala tufarilor în conflict direct cu "haiducii". Simțisem slăbiciune la lingurițâ și m pulpele picioarelor. Nu era vreme de șuguit. Le-am aruncat ceasul anticasilit, într-o manieră elegantă. "Așa te-au învățat la Paris, monseur Bordaux!" mi-a zis vlăjganul și-și retrase îndărăt cărămida de sub mandibula mea. In schimb îmi întinse o mână cerșetoare: "Bani!" "Gologani cu mine n-am, îmi veni inspirația să-i răspund, că am acasă, m colțunul Grăchinei". "Mergem la casa dumitale! au hotărât unanim "luceferii" haini și mișei, dar ține minte, moșulică, — un pas în lâturi și prima împușcâtură de ghioldum va fî în văzduh, apoi..." Deci, am pornit spre casă ca să le dau bani din colțunul Grăchinei. Eu mergeam înainte, ei din urmă, ca și cum niște camarazi se întorceau de la un consiliu științific. Tot mergând eu așa și gândind cum să ies din situația creată, mi-am amintit de Volodea, un amic de-al meu rus, boxer din născare, care știe a bate bine. Știam c-o să trecem pe la poarta lui, și-apoi... In orele de răgaz amicul practica Giu-Gițu și harachiri. Așa am și făcut. Ajunși în preajma porții lui, 1-am văzut din fericire în curte. I-am făcut un semn, și el a înțeles situația. "Haiducii", când 1-au văzut apropiindu-se, în chimonou alb, tras pe corp, au început a bate în retragere. M-au lăsat în pace, strigându-mi la despărțire cu patos revoluționar: "Aufiderzein, notre șioric! Ne întâlnim în eter altă dată!M Și au luat-o în galop, nici cu motoțâcla să-i ajungi. Tare i-a mai părut rău lui Volodea câ nu i-am reținut pe vinderei, pânâ dânsul să-și pună mănușilc de box.
Profesorul, obosit, iar șterge spumele de pe la colțurile gurii și prelungește să bâiguie:
— Ați priceput, hulubașilor, care-a fost compromisul în acțiunile mele? Tanti, conspectați-mi discursul, nu vă parâ șagă. Nu mi-ți răspunde întocmai așa la examene, o să primiți un "cinci" păcâtos ori un "patru" sănătos, pentru gust de mâncare pe vreme fără bursă.
Satisfăcut, ca un elefant după baie, spânzură a câta oară degetul în aer:
— Alt exemplu de compromis încâlcit, drăgușeii mei. Am o soție cu concepții burgheze. Hojma mă sâcâie: vrea ciubote japoneze și ceas elvețian. Săptămâna trecută, între noi fie spus, s-a repezit cu furie asupra mea. Am pus mâna pe cureaua de marinar, Petrea Marinescu, drăgușeii mei, și i-am otânjit câteva catarame la șale! Credeam că violența va îndreptăți compromisul, dar numai cu Grăchina mea să nu ai de furcă. Ea se hlizea și cuvânta: "Că poznaș mai ești, Ghiță, la bâtrânețile tale!.." Ce s-a întâmplat mai apoi? Scumpa mea soțioară a așternut pe hârtie o depeșâ la partcom, profcom și rectorat — toate deodată, să mă distrugâ definitiv! Dar acolo tot sunt oameni înțelepți. M-am ales cu o mustrare în chestiunea personală, drăgușeii mei, că mă ustură și-acuma, dar am scăpat de mofturile necuratului. Vorba ceea: "Câinele e prietenul omului, dar și puricii de pe eV
George Bordei așteptă până se potoli râsul studenților și iar făcu un gest, demonstrându-le parcă tuturora palma deschisă:
— Purcedem mai departe pe drumul cătinos al istoriei plaiului, drăgușeii mei. Alt exemplu de compromis încâlcit. Călătorește un june la volanul automobilului, cu drojdiile-n cap și mintea în pântece. La o cotitură, brusc, ca din cer, hop! și zdrobește cu roțile o bârsană care traversa strada. Posesorul patrupedului — hai la judecată! Cere să i se restituie paguba. Junele, știind cu ce poate sfârși conflictul, îi propune pe loc pâgubașului o compensație băneascâ. De ce? Vă dau lumină, drâgușeii mei. Oaia, ca dobitoc înțelept ce este, îi foarte rentabilă la gospodărie. Lână dă? Numaidecât! Brânză,cârlani, pielicele, tizâc dă? Dă! Ș-apoi ceea ce poate fi cel mai important e că oaia, nu-i exclus, să aibă și studii superioare... Studenții se agitară din nou, în plină satisfacție. Pe fața serioasă a profesorului sclipi un zâmbet autoritar, ca îndată să strige, trântind cu pumnul ca un dictator stalinist:
— La pământ, studențăraie! Lecția abia începe!
— A sunat la repaus! strigă șeful grupei.
— Ba să am iertare, drăgușeii mei. Pardons, reproșă el cu vehemență. Cer să facem un rezumat! Vreau să fac un sondaj de opinii: sunteți voi oare satisfăcuți de cunoștințele despre istoria plaiului natal, pe care vi le-am comunicat astăzi? Cred ca-i suficient sa știți ca trebuie sa trecem pnn toc și apa, dar să rămânem patrioți până la capăt! Ș-apoi băgați de seamă, dacă vă prezentați nepregătiți la examene — ferit-a sfântul! Doamne ferește!
— Suntem bubă de mulțumire, domnule profeseur, răspunseră câțiva studenți m cor, imitându-1.
Profesorul parcă ciuli urechile, savură cele auzite și, simțindu-se încă stăpân pe situație... coborî de la tribună. Blajin, făcu oarecum un semn hotărât, asemeni arbitrului la sfârșitul meciului de fotbal: adică joaca s-a terminat, balonul la centrul terenului!
Câțiva studenți, care toată lecția jucaserâ preferans și care erau încredințați că profesorul poate să nu mai vină la lecția a doua, încercară să-1 asalteze cu întrebări:
— Câte care cu pește avea Moldova pe vremea lui Ivan Bodiul, când Moțoc era contabil la Puțuleuca? întrebă unul.
— Cu cine s-a încuscrit Brejnev, fiind împărat la noi? nu se dădea altul.
— Ce-au făcut proletarii cu trupul lui Kotovski, după ce 1-au vânat la mândre? se interesă al treilea.
Intrebările curgeau gârlă și bătrânul, văzându-se încercuit de "urgia" setoasă de cunoștințe, prin gesturi energice, de parcă se apara de viespi mraite, iși tacu loc prmtre lume, strabatand în coridor. 0 clipa respira in voie, inștaca geanta subsuoara și, aplecându-se pe-o coastă, scoase chibriturile din buzunar, aprinzându-și pe dată țigara. Cu o coamă de fum în creștetul capului, profesorul George Bordei dispărea printre gălăgiosul tineret studios. Din urma lui, nestingherite și obraznice, îl ajungeau niște voci izbucnite din auditoriul mare, cu portretele liderilor puse pe pereți:
"Bordeiaș, cu ușa-n vale,
Tu mâ faci să vin călare.
Bordeiaș, cu ușa-n dos, mâi,
Tu mâ faci sâ uin pejos...
Hai, bordei! Ehe-he-hei!
Bordeiaș, bordei, bordei..
CA LA LIZION
Cândva a fost clopotar, iar după închiderea lăcașului sfânt se dădu întru totul activității obștești — educator la un cămin muncitoresc. Era unicul din sat care poseda cheile de la ușa bisericii, parasite de-atația ani, și se considera amaratul ei stăpân. La sârbători, după ce făcea puțină curățenie prin al-tar, aprindea lumânările policandrelor, sfeșnicele și, ferit de ochii lumii, îmbrăca odăjdiile fostului preot și multă vreme, îngenuncheat înaintea catapeteasmei, se pocăia și se spovedea întru iertarea păcatelor.
Dacă se întâmpla vreun deces, el era cel care slobozea îndoliaților prapurul, podgheazul, heruvimii, năsălia, iar la priveghi, cu vocea lui fârnâită, buchisea cartea de rugăciuni în lumina sfeșnicului, prohodind răposatul.
Gheorghe Năsturel parcă trăia m propria-i plăcere. Nu-și împărtășea cu nimeni bucuriile și frământările. Viețuia de unul singur. Avea acaret frumos, era harnic, însă traiul și-1 ducea monoton: ajunsese la pensie, nu fusese căsatorit niciodată, iar ca să-și mai aline singurătatea, uneori, pe cât putea să-1 rabde, îl lua la el pe nepoțelul Filipaș, elev de școală, care iubea toate disciplinele, cu excepția matematicii.
Anii treceau, nu se prevestea nimica deosebit în viața plictisitoare a lui Gheorghe Nâsturel, dacă n-ar fi avut loc o întâmplare... La vârsta de argint, pe neașteptate pentru el însuși, o încheie cu burlăcia... S-a dus într-o joi la iarmarocul din Căprești cu vaca de vândut și s-a întors acasă cu Lili, o femeie de anii lui, înaltă, lată în talie, cu ochi inteligenți, în lumina cărora se ascundea un fel de "du-te încolo , vino încoace". Purta canotieră, rochie lungă cu falduri și corsaj roșu; într-o mână flutura ușurel evantaiul japonez, iar în cealaltă ținea m pechinez de curmei, rareon mustrându-1, când cățelușul bârliga codița și sălta lăbuța din urmă.
Tânâra soție îi zdruncină singurâtatea și-i râsturnă destinul. Vorbea cizelat, cu intonații, frapându-1 pe Gheorghe, iar el, simțind alături un suflet cu un intelect "multilateral dezvoltat", îl apucau tremurici ușurei în picioare. Soția îi mârturisea cu încântare că nu este altcineva decât o așchie a "Luceafârului" de ieri, care, odată, își măcina sânâtatea pe scenâ, strigând în spectacole: "0, tempora! 0, mores!M Un șuvoi de noutăți îl făcea pe proaspătul ei soț sâ râmânâ multă vreme cu gura larg deschisă, când dânsa povestea despre viața Uniunii Scriitorilor, oamenilor de artâ, despre traiul care existâ pe alte planete, despre farfuriile zburâtoare; îl puse m cunoștințâ câ văcarii, deja se numesc operatori, că Academia de Științe a determinat efectul muzicii de orgâ la creșterea vitelor mari cornute, iar cei de la circul din Chișinâu au început să dreseze o balenă albastrâ...
Gheorghe Năsturel, care toată viața a iubit munca la pământ și nicidecum nu avu ocazia să facâ științâ, ascultând-o, râmânea statuie. Lili, ca să-1 coboare pe pământ, ridica deodată mâinile lungi și slabe spre bolta cerului și prindea să recite cu un dramatism deosebit:
— 0, vin, odorul meu nespus!..
Luna de miere nâvâlise peste casa vechișoarâ, acoperitâ cu șindrilă, peticitâ pe alocuri cu foi de ardezie, ca o mană în uger de vacă pe vreme de foamete, schimbând viziunea lui Gheorghe asupra vieții. Lili avea grijă să-1 poarte curățel, cu oglindâ și băsmăluță în buzunarul vestonului; îi parfuma percica însuritâ cu "pour les blondes" și-1 convingea că viitorul lui va fi un cuib al fericirii. Printre alte noutăți, Lili îi mai spuse câ în ziua de azi legea permite fiecârui cetățean onest să deschidă afaceri economice, cum ar fi SRL-uri. Și, întrucât el e posesorul cheilor de la biserică, de ce sâ nu se facă un ...preot cooperatist?! Astăzi, când în toate satele sunt biserici, iar preoți nu prea...
Era la începutul restructurării, lumea abia de intuia ce democrație o așteaptă.
— Nevastă-hăi, bate în retragere Gheorghe cu vocea-i morQcârLoasâL. Nu-i de capul meu treaba asta...
— Jorj, prefera ea sâ-i zică, soțul care dâ ascultare
consoartei e norocos nu o dată, ci de o mie de ori!.. Și tot atunci
cerca să-1 dea la socoteală: Ai obligațiuni marțiale și fii fervent! Suntem o familie mondenă și ca orice oameni normali avem nevoie de parale. lar popia a fost totdeauna cinste și bani! Nici o discuție! De mâine începem ... repetițiile. SRL-ul nostru se va numi: "Crucea și tâmâia"! Eu voi dirija pârghiile financiare ale firmei, iar tu, deoarece porți pantaloni, popia. Deci, rolurile sunt împărțite și zarurile aruncate!
— Nevastă-hăi, se bâlbâia luat în duret Năsturel.
— Odorașule! Nu uita că ne-am luat din dragoste, iar unde existâ dragoste, persistă armonia.
Dânsa vorbea hotărât, cu blândețe, iar ochii senini și mari sclipeau a fericire. Până la el, Lili avuse căsnicie cu vreo trei regizori, dar cunoscuse adevăratul fior al dragostei când 1-a întâlnit pe Jorj la iarmarocul din Căprești, cu vaca de vândut.
— Ești de aluat, iubitule, grăbea soția evenimentul. Insă din aluatul ista, dacă-1 voi frământa bine, am să coc turte dulci, plăcinte și colaci.
Fără a mai aștepta acordul lui Năsturel, Lili îl puse la treabă. Seara, pe furiș, se strecurau în lăcașul sfânt și, feriți de ochii lumii, începură să facă un fel de antrenamente.
— 0 să te chemi de azi înainte "Părintele Amfilie". Așa se cuvine după canoanele bisericești, corcodelule!
Oricât se împotrivea Gheorghe, o putere magică îl făcu într-o zi să devină supus și sâ deschidă cufărașul negru, acoperit de păianjeni, unde se pâstrau cădelnița și rasa fostului preot. Lili începu a-1 învăța să citească "Trebnicul". Făcându-și întruna vânt cu evantaiul, dirija în fața lui cu o mână, silindu-1 să rotunjească gura la fiecare întorsătură de frază din liturghie. Pentru Gheorghe învățătura deveni un chin și nu rareori se oțăra cerând să fie lăsat în pace:
— Fumeie-hăi!..
— Curaj, Jorj! șoptea dânsa, înmuindu-i inima. 0 chestie dificilă era glasul lui. Nenicul avea o voce de cahlă, iar la începutul repetițiilor nu se dădea nici în ruptul capului să cânte lângă iconostasul altarului cu voce răspicată, clară, așa, cum i se cuvine unui slujitor al cultului. Lili, aidoma unui dresor de circ ce biciuiește leul, îndemnându-1 să sarâ peste cercul de foc, mereu comanda:
— Hai, Jorj, alle, puiuțule!
—Nevastă-hăi, mormâia soțul, până se hotâra să-și sloboadă vocea înfundată.
— Ce voce teribilă, Jorj! se oțăra soția, mângâind câțelușul care se smucea nebunatic în zgârdița legătoare. Soțul urmârea speriat toate mișcârile soției și, cugetând adânc, continua să se opună:
— Nu-i de mine popia, Lilică-hăi!.. Mai bine lasă-mă să stric bujda asta și să-ți zidesc un castel al dragostei noastre...
— Bani de coșnițâ să fie, Jorj, îl liniștea soția împăcatâ. Pe banii încă de la vinderea dobitocului la Câprești, Lili, în fiecare dimineață, pleca la piața din Telenești dupâ ouâ. Le cumpăra cu duzina și din una-alta se zvoni printre băbuțele de-acolo că dânsa nu este altcineva decât preoteasă. Le explică ce înseamnă "Crucea și tămâia. SRL" și cu vorbe dulci, cine este preotul Amfilie, care după o pogrebenie și-a stâlcit vocea și numai ouale il vor ajuta sa lasa larași m popor...
Soția aducea de la piață ouă cu panerul și-1 îndupleca să bea încontinuu numai albușul. Gheorghe bâu într-o vreme scurtâ porția de ouă, pe care ar folosi-o armâsarul hergheliei m vremea împerecherii. Inima îi dorea și alte bucate, dar Lili îl silea cu insistență să respecte regimul... Slăbise, burta se subțiase căpătând înfățișarea jalnică a unui câine ținut de stăpân la legătoare.
— Uncheșule! îl zădâra năzbâticul de Filipaș, care venea tot mai des la ei, ca s-o asculte pe Lili cum îl instruiește. Ai sâ întinzi degrabâ opincile!
— Femeie-hăi, se ruga stingherit Gheorghe Nâsturel, dă-mi sâ mănânc...
— Un ouț sau două? cerca dânsa să-i stea la dispoziție.
— Vreau mămăligă cu borș! parcă se tânguia soțul cu fălcile tremurânde și nodul gâtiței se ridica de câteva ori a sec.
— Fii râbdător, Jorj. la aminte! Lumea e plină de escroci, pungași, șperțari, pe când noi suntem o familie mondenă, cu misiunea nobilă de-a presura posteritatea împrejurimilor cu nițică fâină de cultură.
— Vreau mâncare, femeie-hâi!
— Păzea, Jorj! La noi în republică pânâ acuma toatâ cultura s-a făcut prin agricultură, argumenta Lili ca să evite orice con-flict cu soțiorul.
Flămând de un borș cu sfeclă roșie, sâ stea lingura copăcel în mijlocul castronului, Gheorghe mormâi ca un copil obijduit:
— Apoi în casa mea băutură și mâncare nu-i prea găsi, dar culturâ — cu oborocul.
Insistența și energia soției îl făceau sâ priceapă că unica lui salvare este stăruința și supușenia. Când se închideau amândoi înbiserică, dupâ iconostasul catapetesmei, Gheorghe slobozea tot mai îndrăzneț vocea, speriind păianjenii ce coborau pe lanțul policandrului.
— Doamne, miluiește-e-e!
— Ami-in, râspundea în unison soprana soției. Repetițiile se întețiserâ. Veneau obosiți de la bisericâ. Năsturel înfuleca porția de ouă, fâcea repaus și seara melodiile celeste iar se armonizau cu florile de pe pereții zugrăviți din casa mare. Uneori cățelușul, cutremurat, prindea să întindă gâtul spre lună și să scheune ca lupul flâmând și Lili avea răbdare să-1 ogoiască, îndopându-1 cu pârjoale.
— Lizion, nu alta! râdea Filipaș, singurul martor al acestor repetiții stranii. Mai bine spuneți-mi cum sâ fac să dau examenele la algebrâ. Poate vâ împrumut cartea asta să pricepeți și voi formulele cu una sau două necunoscute! ?
— Vai, generație pierdută! făcea Lili, bunghindu-se la nepot. Ce-ți pasă ție, chip de lut?! Mai bine urmează pilda
uncheșului și muncește ziua și noaptea.
— Odihnește, doamne, suHetul adormiților robilor tă-ă-i! aproba Gheorghe spusele soției printr-o rugăciune de la prohod.
— Odihnește-e... răspunde în unison Lili.
— Mulți nebuni mai sunt pe fața pământului, doamne, își zicea Filipaș, urmârind nedumerit barba, mustâțile și moțocul prins în fundiță, pe care și le crescuse deja uncheșul. Oricât erau de aprige vorbele nepotului, gândul și năzuința tinerilor soți nu puteau fi zdruncinate. Lili creionase "Trebnicul", chibzuise un fel de scenariu pentru deprinderile soțului la rânduiala ecteniei. Pe unde nu avea ținere de minte, ea îl îndemna sâ aprindă vocea, astfel făcându-1 mai solemn și mai autoritar...
Toamna de-acum bătea pe la uși, când fericiții soți au făcut o repetiție generalâ. Intre timp, Lili se înțelesese cu niște băbuțe din mahalaua Teleneștilor, să le sfințeascâ gospodâriile și îl sili într-o zi pe Jorj... sâ iasă pe teren.
Au cutreierat în acea zi împrejurimile satului. La vechiul cimitir, Jorj citi o liturghie, apoi improvizâ sfințirea unei fântâni, a lui Glod, din izlazul Ciulucului și crama din Ciorna. Intâlnindu-1 întâmplâtor pe Lucachea, paznicul de-acolo, 1-au precestuit...
— Mare este puterea ta, doamne! făcu Gheorghe Nâsturel, când Lili îl îmbârbăta spunându-i câ...picioarele lui poartă prin lume un cap atât de înțelept!
— Cuculețule, continua dânsa să-1 încurajeze. Fii fecund! Talentul tău sclipește. Trebuiești bătut cu flori!
Dar Gheorghe avea fricâ să se certe cu Dumnezeu. Adeseori memoria îl dădea de sminteală, încurcând rânduiala rugăciunilor.
— Mi-i în grijă, nevastă-hâi, făcu el, când Lili îi spuse câ zilele vhtoare va trebui sâ sfințească o casă la Telenești.
— Dacă omul muncește, străduințele lui se fructificâ. Oricât s-ar fi îndoit Gheorghe, totul depindea de băsăul soției, care era practică, prefera totdeauna faptele în locul vorbelor. La ziua cu pricina au comandat un taxi și, boierește, au plecat în mahalaua satului Telenești.
— Curaj, Jorj! îl tot îmbârbâta consoarta. Cooperativa
"Crucea și tămâia" își începe glorioasa activitate, iar tu ai să te
faci îndrâzneț. Nu fi un prinde-fugă!
In ograda gospodăriei îi aștepta lumea: niște bâtrânele curățel îmbrăcate, care de curiozitate, care de dragul praznicului ce avea sâ fie dupâ sfmțenie. Lili îl prezentâ pe părintele Amfilie și ceru să li se ofere casa mare, ca să-și îmbrace odăjdiile. Gheorghe își puse veșmintele popești, crucea aurită în gât și căpătâ o înfățișare solemnă.
leșind în pragul casei, băbuțele cucernice s-au repezit sâ-i sârute mâna, iar unele au îngenuncheat în fața lui, bătând mâtănii fără întrerupere. Tremuricii din pulpele picioarelor nu-1
pârâseau pe nou-ouatul preot...
— Curaj și ingeniozitate, Jorj, îi șopti Lili.
— Binecuvântează, doamne, roabele ta-a-le-e... slobozi părintele Amfilie glasul tremurând, emoțiile ținându-1 încă strâns în clește.
Toate rânduielile decurseră bine. Lili se ținea scai de el, cu pechinezul subsuoară, mereu amintindu-i ce trebuie sâ facă la rânduiala sfințeniei. Părintele cu alai din urmă aghesmui ocolul, poiețica, coștireața, gârliciul, saraiul, iar când trebui să treacă în casă, Lili consideră că soțiorul este în stare să-și ducă singur misiunea nobilă până la capăt. Ea rămase să parlamenteze cu gospodina chestiunile financiare. Preoteasa fu condusă cu onor în capul mesei din casa mare, iar cățelușul, rămas fără de supraveghere, cât pe-aci să facă o pacoste în pragul ușii, dacă un omulean nu speria patrupedul:
— Câți, sobacă, de pe prispâ!
Fredonând cântece prin ograda gospodăriei, Gheorghe Năsturel simțea că se rupe lanțul de legătură. Ceva nu-i ieșea la socoteală. Se oprea mai des, făcea solemn cu mâna semnul crucii în patru părți ale cerului, de unde, precum mărturisește scriptura, că la veacul de-apoi vor trâmbița apostolii sfârșitul lumii... Băbuțele cucernice își făceau și ele cruce ca la comandă, iar el, muind stibla de busuioc în caldarea cu agheasmă, le stropea din abundență:
— Doamne, miluiește-e! mârâia ca un patefon vechi. Apoi, parcă mânat din urmă, părintele cooperatist se pomeni în tinda casei. Urma să citească "Trebnicul". Și anume aici avea să se întâmple. El deschise cartea, dar prin fața ochilor lui prinse a pluti ecuații cu mai multe necunoscute din algebra lui Filipaș. Cum nimerise ea în locul "Trebnicului" nu era vreme de gândit. Frica i se adunâ în pulpele picioarelor, simțind cum de la o vreme un roșcovan cu mustăți subțirele începu a-i clipi bolnăvicios din ochi. Bărbatul venise la sfințirea casei de dragul praznicului și aștepta nerăbdător sfârșitul slujbei. Potrivind bâlbâielile preotului, fâstâceala lui, chipeșul roșcovan îi zâmbi șăgalnic:
—Părinte!..
— Dați totul la mână! cutremură preotul aerul cu voce fricoasa.
Bâbuțele își făcurâ cu toate semnul crucii și într-o clipă i-au aprins tămâia și cădelnița.
— Dă-i pinteni, părinte, îl îndemnă din nou roșcovanul când Gheorghe se împiedică de o pauză cam lungă și apăsătoare, plină de confuz. Mârâind "Doamne, miluiește", părintele Amfilie vedea înaintea ochilor ecuații matematice și m clipa de restriște căuta sâ-și amintească mâcar o frântură de rugâciune, dar limba i-o luase înainte și el scoase ca din torbă o voce enervatâ:
— Ve-e-șnica pomenire-e!..
0 șuviță de fum desprinsâ din cădelniță pâtrunse prin hățișul bârbii, se încolâtâci ca un șarpe după gâtul pâros, ieșind pana la urma prm gunle manecilor largi...
— Dai cu oiștea-n gard. N-a murit nimeni, părinte! râse în zeflemea roșcovanul.
— Că n-o să trâim cât crucea bisericii, fiule, i-o tăie cam obrăznicel Gheorghe Năsturel în clipa de pierzanie, presimțind, totodată, că roșcovanul cearcâ să-1 dea de gol.
Mătâhăind cădelnița pe la poalele băbuțelor ascultâtoare, câldârit de-a binelea, Gheorghe simțea câ mintea-i continuâ sâ răscolească mâcar un gând din cele repetate de atâtea ori împreunâ cu Lili. Răgazul de tăcere era lung, nimicitor și de-odatâ roșcovanul, parcâ vrând să-1 ajute, ca un veritabil isonar îi adie o melodie, pe care foarte curând preotul Amfilie o prinse pe vârful buzelor subțirele:
De unde vii tu oare, mîndre căpitane…”
Bărbații adunați acolo luară preferatul cântec drept o mândrie a momentului și curând în tinda casei o forță magică înfiripâ un cor de toată lauda. Plin de cuvioșenie, părintele, în posturâ de dirijor, mătăhăia bucuros cădelnița, cântând cu toții dimpreună. Cineva prinse a bate voinicește cu piciorul ritmul, iar ceilalți bărbați, stâruitori, continuau cu mare îndrăzneală cântecul mai departe:
"N-ai văzut tu oare, mândre câpitane,
Un sergent ce poartâ numele de Jan..."
"Coriștii" zoreau de istov. Fericit, preotul Amfilie flutura
agitat câdelnița și, dând a se întoarce la strofa a doua, deodată observară cum fețele bâtrânelelor evlavioase deveniserâ boțite
și agresive, iar peste o clipă — înarmate cu bârghidâie și cociorve... Credincioșii din mahalaua Teleneștilor nu permit nimânui sâ-i ia m batjocurâ. Cu toată credința fațâ de Dumnezeu, indignarea i-a pus total pe picior de război. 0 bătrânică, stimată de tot satul, care păstrase până mai odinioară o față neprihănită și blândețea ochilor, deveni roșie ca bogasiul, căutând-o printre lume pe cucoana preoteasă:
— Unde-i pomanajioaica?! Să ne facă dânsa de râsul găinilor?
Alta, cu pestelca prinsă-n șold, grasă cât un butoi, își bunghi privirile către Gheorghe, căruia de emoții i se hârtoie barba într-o parte și strigâ fârâ cruțare:
— Afuristule, procletule!
Intr-o caldă și fericită contemplare, Lili continua să stea cocofată m capul mesei, până simți vuietul de-afară. Nu dovedi să afle ce se întâmplă că fu catapultată de pe scaunul unde ședea. Imbrâncită în pragul casei, prinzând pechinezul subsuoară, se pomeni dintr-odatâ sub o ploaie de acuzări trimise asupra cuplului fericit.
— Aiștia-s cu Dumnezeu în suflet și cu draci în coaste!
— Mare-i mânia ta, doamne! se bâlbâi Năsturel, scâpând "Algebra" din mână și câutând cu ochi buimatici în jur. Lilicâ-hăi, sai în ajutor!..
"Peucii", simțind câ-i bâja, cu melodia strânsă pe buze s-au împrâștiat ca puii de potârniche care și încotro, iar Lili, înțelegând câ numai picioarele o pot scăpă de toate, râcni ca o actriță din întunericul scenei, într-un spectacol dramatic:
— Ravagiu, Jorj! Batem m retragere!..
Culegându-și poalele rochiei în mâini, apucă hudița îngustă, pechinezul înainte, iar Gheorghe, care păru să mai șovăie, fu silit să țâșneascâ ca o ghiulea din tindâ și să o ia la sănătoasa pe urmele consoartei. S-au oprit după o fugă sănătoasă pe vârful dealului din Ponoare, un deal acoperit de un zmeuriș și negară din preajma Ineascăi.
— Nevastă-hăi! lăcrima Gheorghe Năsturel cu vocea-i necăjită, adunându-și zdrențele odăjdiilor. M-am poticnit de-odată... Așa e când n-ai țineri de minte.
— S-a trece și asta, Jorj! îl consola Lili, făcându-i vânt cu evantaiul și picurându-i pe fiecare degețel câte-o lacrimă de jale. Toate-s trecătoare în astă lume, precum trecâtoare e și apa Ciulucului…
După o vreme s-au astâmpărat Năstureii cu avutul mod-est ce-1 aveau în jurul gospodâriei lor. Mai cresc câte-un ani-mal pe care-1 vând la Căprești... In toate satele de primprejur s-au deschis și s-au sfințit biserici cu preoți tineri.
Numai Lili, fire ingenioasă și novatoare, nu se poate astâmpăra. Cu vreo câteva luni în urmă a vândut un godac și din insistența ei, pe banii agonisiți, au cumpărat... un telescop! Serile senine se urcă în podul casei să privească stelele prin ocheana lungâ, cercând să afle tainele farfuriilor zburătoare, ale universului, sâ afle cum trăiesc oamenii pe alte planete... Și doar din vreme-n vreme, scrutând nemărginitul cerului, Lili oftează visătoare:
— Așa e, Jorj... Dragostea mișcă stelele. Cu ele și casa, și gospodăria toată înflorește…

ZI-I UN MARȘ, CÃ VINE TATA!
Fiicei Daniela
Tata sosise înfr-o sâmbâtă, îndeseară. Nu-1 văzusem demult, că rar dă pe la noi, în capitală. Veni îmbrăcat în blugii fratelui (stăteau pe el ca niște ițari) și într-o scurteică cu guler de cârlan brumăriu. Pe cap avea, ca totdeauna, cușma țurcănească, de care nu se desparte din ziua cununiei.
Vizita lui neașteptată se nimeri parcă la moment, căci era sfârșitul lunii și intrasem într-o acută criză de bani. Ne-am îmbrățișat diplomatic — eu urmărind buzunărașul părintelui, unde se găsea portmoneul.
— Am sosit cu treabă la voi, zise tata, dându-ne în primire bunătățile de acasă. Mă-ta m-o trimis să cumpăr câte ceva pentru zile negre, căci nouă cât ne-a mai rămas... și n-are să ne ducă lumea la țântirim cu pielea în săcriu...
Mărturisirile lui, ca totdeauna sincere, mă întristară, dar fără zăbavă pornirăm tustrei — el, eu și soție-mea — prin prăvăliile, dughenele orașului, vorba lui, după stota de tătușii, zolnice pentru năsălie și podurele, ceară de toiaguri și alte buclucuri, cum le numea el.
— Poate ne sparii cu-n leu! 1-am atacat cu o întrebare de la spate.
Soția, mai timidă și mai rușinoasă, cum i se cuvine unei nurori, mă smotri prin semne. Părintele, chipurile, nici n-a auzit...
Cutreierăm magazinele până m amurg, dar nu cumpărăm nimic din cele necesare tatei și ne întoarcem acasă pe străzile aglomerate, obosiți și flămânzi. Tata, însă, avea răbdare țărănească la mâncare. Pășea țanțoș înaintea noastră, până mă întrebă, arătând la balcoanele unei clădiri moderne, cu vreo douăzeci de etaje:
— Bine, mâi, da unde țin bieții oameni polobocul cu vin acolo, sus? Și-apoi cum de trage soba fumul pe hogeag la așa înălțime?
Văzând el că nu-mi arde a glumă, o bună bucatâ de vreme tăcu, îndulcindu-se cu "mompasele" de care fâcuse rost dintr-un buzunar al scurtei.
— E timpul să mâncăm, am zis, urmărind ce avea să spună în această privință și buna mea soție.
— Las-câ vâ fac o zamă în astâ-searâ din găinâ de casă pe care a adus-o tata, încercă ea să potolească așchiile de childuri dintre părinte și fiu.
— 0 duceați greu pe când învățați, studenți, la universitate... Acuma, dacă ați scâpat la leafa voastră...
Tata, ca tot neamul nostru, se trage dintr-o viță haiducească și nu-i mare lucru sa-1 scoți dm sante, daca il sacai mtruna. Insă atunci nu mă lăsa în pace buzunârașul cela al lui cu miros de parale, căci îmi ghiorăiau mâruntaiele de foame. Cu vorbe dulci, mâgulitoare, i-am abătut pe o ulicioară, unde ne-am pomenit fațâ-n fațâ cu o "Plăcintâ", un restaurant de toatâ frumusețea.
Miros de fripturicâ, de mujdei, pui prăjiți, de mămâliguță cu brânză de oi și alte bunătăți pământești, drese cu muzică de ospăț, parcă îți îndemnau picioarele sâ intri.
— Ce dugheană! făcu tata, încântat de arhitectura lăcașului.
— In palatul ista se bea numai "Lacrimă de vădană" — vin de care nici nu-ți închipui, 1-am informat eu. Tata a lucrat multă vreme vinificator. Intrăm?
Părintele se opri brusc din mers. Făcu un pas înainte, apoi doi înapoi, împleticindu-și parcă picioarele, se clătină, aduse lin cușmoiul pe fruntea asudată și încrețită, de parcă trăsese coasa și acum avea de gând să se mai odihnească.
— Cât o sâ mă ție o masă aici? i-am citit eu chibzuința în privire.
Am aruncat, necâjit, mâinile m părți, chipurile: "Ce pot sâ-ți fac, dacă tremuri pentru orice bănuț..."
— Lasă-1 în pace, zise soția și ea frapată de frumusețea feerică a luminilor colorate, ce jucau prin geamurile enorme ale restaurantului "Plăcintă".
— "Lacrima vădanei"! făcu mirat tata, zău că n-am auzit. Și după o pauză, arătă spre muzicanții de dincolo de geamul asudat, clătinându-se în ritmul melodiei: Dar ei pot cânta marșul lui Virgil de la magazinul din Ineasca?
— Aiștia și pe dracul îl știu, am potrivit-o eu la repezeală, bucuros de hotărârea lui, căci, la o adică, de unde aveam să cunosc dacă muzicanții au știre despre marșul scripcarului bețivan de prin părțile noastre.
Am intrat. Tata dori să i se cânte marșul, după obiceiul sătenilor, încă de la poartă, de la intrare, de aceea scoase un leu boțit din portmoneu și ne trimise înainte. Am ales cu soția o masă, apoi m-am apropiat de orchestră, așteptând să-și termine cântecul. Sala mare era plină de fum de țigară, iar fascicule de lumină colorată jucau haotic pe pereți. La două mese din fața sălii stătea un bulibașă, înconjurat de niște țigani jucăuși, care îl felicitau cu ocazia zilei de naștere. La altă masă, cu flori multe, niște georgieni, cu șepcile mari cât frunza de brusture, fumau tăcuți, îngândurați; mai în fund, în semiîntuneric, discutau agitați o grupă de tineri tunși chilug, toți într-o formă — scurte de piele, cu lănțișoare de aur la gât și inele groase pe mâini. Lângă fereastră o ceată de studenți în haine kaki, ce se întorseseră odinioară de la țelină, cu băuturi pe masă, cuprinși de umere, se legănau, lămurind prin cântec cum se bea lunea, marțea, miercurea... și în celelalte zile ale săptămânii. Sprijiniți cu spatele de coloana pătrată, lucitoare, din dreapta localului, doi negri dezlegau cu mâini dibace taina cubușorului Rubik.,. Toți păreau ocupați cu ale lor, numai în centrul sălii, m vecinătatea noastră, bătea la ochi o masă bogată, străjuită de-o femeie durdulie, care nu-și rupea privirea întristată căutând spre ușă... Aștepta pe cineva.
Muzicanții porniră un "Mani-mani". Pe terasă nu dansa nimeni, deoarece lumea încă nu se îmbătase. Numai țiganii, la mesele lor, fluturau fericiți din mâini, cu barizuri înflorate. Când muzica încetă, am dat leul dobarului, i-am lămurit situația, rugându-l să-i zică un marș, că ... vine tata! După o pauză, deodată sala se umplu cu lumină și muzica, solemnă, începu să-i zică un marș militar, de pe timpurile lui Petru Rareș. Tata, care stătea în prag ca un par bătut, tot atunci se clătină, apoi porni țanțoș spre noi. In dreptul mesei țiganilor, în dreptul meselor celorlalți aflați în sală, își scotea respectuos cușma din cap, făcând plecăciuni, așa cum fac moldovenii, când intră la Ineasca cu marșul în nuntă și strigă binevoitor: "Bună sara și bine v-am găsit la sfântă masa asta, cinstiți gospodari și gospodine!" Lumea îl privea nedumerită: oare cine-o fi și de unde s-a luat?.. Socotindu-și datoria făcută, părintele se așeză alături de noi la masă, urmărind cu zâmbet binevoitor mulțimea din jur, dar dând cu ochii de femeia grăsană, săltă sprinten de pe scaun și-i acordă o plecăciune aparte.
Femeia, deodată nici să-l ia în seamă. Îmbrăcată în rochie de mătase azurie, având dantură de aur, inele cu pietre lucitoare, coc blond (la înălțime se putea lua la întrecere cu țurca tatei), . iar peste umerele goale — aruncată o blană albă, scumpă, ea stătea supărată pe cel care nu mai venea.
— Ce pelicică de dobitoc are pe umăr? întrebă tata în șoaptă.
— Nu pricep, i-am răspuns într-o doară.
Mai în fundul sălii, după un paravan, două chelnerițe măsurau vesele, în fața oglinzii, o căciulă de blană de vulpe argintie. Soția, observându-le, își potrivi costumul bordo, cusut nu demult. Chelnerul nu se grăbea să se arate, foamea mă chinuia, iar tata tăbărî asupra mea cu întrebările: "li drept că NATO a mântuit de cosit fânul pe deal? Adevărat îi că Reigan acela e făcut de fată mare?"
După ce a aflat câte ceva ce se mai întâmplă în lumea mare, tata, văzând că n-am gust de taifas, nu chitește mult și unde ridică o mână în sus, fluturând degetele și strigând poruncitor:
— Jupâne! Adă oca și trei costițe!
Atâta a fost de ajuns. Probabil că tata în tinerețe a frecventat asemenea instituții de veselie, cunoștea binișor rânduiala ce domină în ele. 0 copiliță în haine naționale moldovenești se apropie de noi, cu glas ciripitor, puțin speriat:
— Vă ascult. Comandați, vă rog... "Jupânul", pe care tata îl avuse în vedere, îi produse nedumerire, făcând-o pe chelneriță să roșească.
— Mâncărică, mămăligă, brânză de oi, jumări, ghiveci, am rostit eu ca să-l scot pe tata din încurcătură.
—... și o "Lacrimă de vădană", nu uită să adauge el.
— Una numai? am făcut-o eu pe glumețul. Vădana plânge cu amândoi ochii! Apoi chelneriței: Două "Lacrimi..."
Vinul auriu căzu pe placul bătrânului, îl învioră. Lumea se veselea, niște tineri ieșiseră pe terasă și dansau bryk. Numai durdulia își pierduse, se vede, răbdarea, căci chemă chelnerița să achite plata pentru masa comandată. Dar se mai reținu, deoarece muzica "zicea" la sugestia unuia dintre studenți și calea spre ieșire era barată de dansatori. De microfon se apropie un bărbos cu fălcile mari, lucind de sudoare, cu fruntea aplecată în jos de emoții adânci. Deschise larg gura și cântecul răsună tocmai... jalnic:
"Foaie verde și-o ridiche,
Hoinărești prin lume, potârniche...
Dar când turturica zboară, of!
Viața-i mult amară, zău..."
— Cum te mai împaci cu serviciul ?
Ceva mai înainte el mă întrebase de Reigan, iar eu, la rân-du-mi, de ce n-aș fi putut afla câte ceva despre pensionarii paznici din satul nostru?
— Îs pe foaie de boală, răspunse tata. Pe dânsul, însă, îl preocupa cu totul altceva: De ce nici un suflet al lui Dumnezeu nu chiuie în joc? C^ veselie e asta fără de chiuială? Capitală, dragă doamne..."
— Nacealnicul! am dus degetul spre buze, arătând la femeia ce stătea cu poșeta în mână, gata de ducă.
— Ea, nacealnic? Șef de depozit, vasăzică? se cruci bătrânul gata să trântească cușma în pământ de obidă.
— Știut că nu-i de la coarnele plugului, zâmbi galeș Ala, soție-mea.
Tata se ridică și — hai-hai — răzbătu în mijlocul celora care dansau. Se proțăpi pe picioare și, găsindu-și punctul de sprijin, slobozi un chiuit năprasnic. Apoi, fără pic de jenă, în ochii nedumeriți ai mesenilor, își întări cușma pe ceafă și-și ridică bata pantalonilor. După pregătirile de cuviință, prinse a tropăi mărunțel, deschizând și închizând la piept brațele. Dansa fierbinte, îndârjit, cum fac moldovenii prinși în iureșul hostropățului. Era omul la datorie!
Deodată (vorba ceea: "De ce te temi nu scapi!") se apropie de grăsana în rochie de borangic. Printr-un gest delicat, stil "retro", își flutură țurca până la căputele ciubotelor și o invită la dans. Femeia, surprinsă, făcu o mină acră, dar văzându-l pe tata cum țopăia înaintea ei, chiuind întruna și repetând gestul ospitalier cu căciula, zâmbi larg, prietenește... Sprijinindu-se de scaun, ea își desfăcu mâinile în parți, ca și cum i-ar ti zis:
"Uite, vezi, aș dansa cu plăcere, dar..."
— Lasă-l în pace, mă mustră soția a câta oară. Are poftă de veselie. Să se distreze cât îi poftește inima...
Din păcate, melodia se sfârși ca înadins. Rămas cu țurca în mână, tata se întoarse cu fața spre muzicanți. Se apropie apoi de bărbatul cu fața mare, asudată și-l rugă cu glas tare, să se audă:
— Îngerașul lui Hristos, zi-i moșului "Găinușa", și arătă spre femeia de colo. S-o mângâi oleacă... Nu vezi, că-i scârbita de se usucă.
Căpetenia muzicanților înțelesese că-i vorba de-o ofertă și, surâzând cu subînțeles, pocni din degete, adică: "Vrei muzică, moșulică? Plătește!" Tata își descheie cu băgare de seamă nasturii bondiței — bărbosul, dacă era om chitit la minte, trebuia să ghicească într-un fel că acesta are bani. Are, dar îi ține unde se cuvine ca banul să fie ținut.
— Vezi? se lăudă el. Zi-i "Găinușa" și te-oi mânțăni. Bărbosul nu înțelegea românește, strâmbându-și fălcile, stătu în cumpene și, bănuind că are în față un comersant de pielicele de prin nordul republicii, își trecu mâna peste strunele chitarei și-i zise vesel lui tata:
—Chântă!..
Tata, legănându-se, începu să-i zică o melodie străveche, iar bărbosul — s-o prindă dibaci pe strunele chitarei. Săltăreața "Găinușă" îl întărâtă și el, chiuind mulțumit, se apropie tropăind iar de masa celei invitate, dar încă necunoscută, surprinzând-o deja cu furculița de fripturică în gură...
— Lasă-l în pace! mă reținu iarăși soția, râzând cu poftă de năzbâtiile copilărești ale tatei.
Iar tata parcă avea jăratic în ciubote. Tropăia mărunțel din picioare și se învârtea vârtej. Noi nu mai însemnam pentru el nimica. Nici să ne ia în seamă. Femeia, măsurându-l cu pnvirea-i zâmbăreață, își îndrepta mărgelele și, lăsându-și blana scumpă pe speteaza scaunului, se ridică. Tata, când se pomeni față în față cu o femeie atât de voinică, parcă să dea înapoi, dar parcă nu.
— Lasă-l în pace...
Prea mult, însă, n-a stat să se gândească. 0 cuprinse gospodărește de talie și, în ritmul "Gămușei", începu să tropăiască pe loc și tot mai des. Partenera își făcu și ea vânt, descriind câteva rotocoale în jurul lui. Tata atâta și aștepta, chiuind și mai cu foc. Apoi se așeză într-un genunchi, silind-o sa-i sara împrejur într-un picior, sa țină mana in sus, ca o statuie a libertății.
Toată lumea se ridică de la mese și urmărea amuzată scena. "Găinușa" e un dans vechi, cu multe figuri. Și nu dintre cele ușoare. E de ajuns, probabil, să spui, că la sfârșit partenera trebuie să sară, să se arunce în brațele partenerului... Dar când dansezi cu o... găinușă ca cea pe care tatei îi abătuse s-o scoată la joc... Până-și acei bărbați bărbieriți pe cap, care până atunci păreau a fi absenți în sală, își aruncară privirile spre acea pereche. Vă închipuiți priveliște? Ei, bine, trebuie să vă spun că tata nu s-a făcut de râs...
Aproape de sfârșit, el se dădu înapoi, la vreun pas de femeie,
își rășchira picioarele in parți, scuipa vârtos in palme și, cârceindu-și mâinile butucănoase, de parcă avea să se trântească la berbec, îndemnă cu toată seriozitatea partenera să-i sară m brațe. După legea dansului!
Femeia, la început șovăi, apoi râzând cu toată făptura, se repezi deodată spre tata și... ateriză în brațele lui! "Găinușa" fusese prinsă și, tot atunci, tata cu vinele de la gât umflate de încordare, chiui și mai aprig, apoi o slobozi din prinsoare. Sala izbucni în aplauze. Și se prelungiră atâta timp, cât el o conduse la braț până la masa ei, unde mai făcu și o plecăciune de mulțumire.
— Of!.. Și nimica nu mă doar?! răsuflă din adânc tata, revenit la locul lui.
Dar nici nu reuși să-și tragă sufletul, că de pe terasă bărbosul îi făcu un semn cu mâna, cerându-i plata pentru comandă. Tata se apropie, cercetă mai în de lung în ochii lacomi ai muzicantului, ce trăia și el sub impresia "Găinușei", dar când cavalerul îi întinse răsplata, barba i se boți pe loc.
— Pentru tunsoare, îngerașul moșului! îl blagoslovi tata, vârându-i sub nas niște bănuți, pe care avu grijă sa-i vânture de fărâmături... Zâmbetul de pe fața bărbosului se stinse și el privi la tata ca la o rămășiță a trecutului. Părintele nostru făcu un gest cu țurca și se porni la masa unde comandasem câte-o porție de mititei, pe când bărbosul îi trimitea din urmă un solfegiu vulgar. Tata se opri, lovit parcă de-o săgeată în spate, deveni nervos, hărțăgos, clătină amenințător din cap:
— Liturghia, precistania cui te are... Te burduhășesc eu acușica, ia!
Mirosea a conflict direct, dar pe toate le opri un georgian, ce se apropie de tata cu zâmbetul larg pe buze. îl luă cu respect de braț, îl aduse la masă, apoi se întoarse la muzicanți și cu o privire disprețuitoare îl lovi pe bărbos cu o bancnotă grasă în față, ordonându-i cu accent plăcut caucazian:
— "Gaianușea"! și zâmbi larg spre tata. Bărbosul o luase la nas, șovăia, iar când de el se mai apropiară doi băieți dintre cei cu lanțuri de aur la gât, bărbieriți pe cap, ca să-l întrebe de sănătate, totul reveni la ritmul nor-mal. Lumea se încinse în dans, tata îi îndemna pe toți să se prindă în horă, iar el și partenera lui jucau în centru, împungând tavanul cu gluga țurcii. Bulibașa, înroit de niște țigăncușe colorate, georgienii, studenții, negrii, tinerii bărbieriți pe cap, ce își aruncară hăt colo scurtele, rămânând doar în cămăși, cu aurul mult pe ei — toți își găsiseră "găinușele" lor și între popoarele celea ne mai făcuserăm loc eu și cu soția, simțindu-ne cu tata într-o familie mare, veselă și fericită...
— Voinică femeie, zicea tata, trăgându-și sufletul după dans, de parcă era un pugilist la răgazul dintre reprize. Curată, volăneațâ, hărnicuță la joc... De la dânsa miroase-a toporaș!
Femeii îi era vesel cu noi. Ne-a poftit la masa ei. Ne-a servit cu vin "Onești, apoi cu cel de 'Trifești", "Grătiești", "Inești"... Tata, după fiecare păhărel, scotea fâșicul cu "mompasele" și ne servea pe rând. Soția mă ghionti ușurel și arătă surâzătoare cu ochii la foaia de boală în care tata învelise bomboanele. Nu era tocmai momentul să-i atrag atenția, căci femeia era cucerită de blajinătatea și amabilitatea bunului meu părinte, nici să-i pară râu de omul ce-l aștepta odinioară.

Soția găsi repede limbă comună cu dânsa și-i scrise rețeta tortei "Napoleon". După câteva melodii, cineva strigă poruncitor: "Găinușa" și tata, "remorcat" de parteneră, ieșea la joc. Amândoi erau ghioalcă de sudoare.
— Las' că te spun eu la mama! am zis în șagă.
— Măi, paingănule! nu mă răbdă el. Ce atâta vorbărie și hlizobeală?! Þist! Eu îs stăpân aicea... Te știu de când erai acasă — iute la mânie și leneș la lucru. Apoi continuă să mă convingă: lan bagă tu de seamă cu ce partret de nevastă joc eu. Face să te-azvârli sub tanc după dânsa, nu alta...
Avui de furcă cu el până se făcu oră târzie. Chelnerița ne socoti masa și tata, nevoit să scoată banii ce-i avea în portmoneu, primise restul atât cât trebuia să-i ajungă de drum spre casă, dar spre uimirea mea, știindu-l cam zgârcit, n-avea pe față nici o umbră de regret. Avea doar două dorințe. Numai două. Să nu mă grăbesc, căci are el o vorbă de spus "sărmanei femei". Și alta — nu cumva să-l spun mamei...
— Mergem! l-am silit cu toată seriozitatea, simțind că muzica nu are capăt. Și-apoi la șaptezeci de ani este greu să zburzi atâta cu o femeie care n-avea, probabil, nici cincizeci. Unde 'mai pui că gazdele unde locuim sunt niște oameni buclucași, mai ales dacă te reții târziu în oraș și le întrerupi somnul.
— Feciorașule, poate zăbăjim puțintel? privea tata cu jale în urmă.
— Acasă! i-am stins rugămintea fără îndurare. Afară era toamnă târzie. Vântul mâna frunzele pe asfaltul negru și lucitor. Bureza. Răcoarea strângea în spate. Când sosi ultimul troleibuz, ne-am grăbit în înghesuială și, îndulciți de proaspetele impresii, mergeam spre casă. Credeam că am petrecut cea mai frumoasă seară din viața orășenească, dar spre groaza mea și neliniștea soției, când să coborâm... Pericol! Tata nu se vedea nicăieri. Noi încolo, noi încoace — tata nu-i și pace! Am sfeclit-o. E bătrân, nu vede bine prin întuneric, locuri necunoscute și-apoi câte se pot întâmpla într-un oraș în timp de noapte!.. Pornirăm alarmați o fugă înapoi, în direcția restaurantului, unde crezusem că l-am prăpădit, dar nu văzurăm decât o pereche de tineri care se sărutau, rezemați
de un stâlp. Soția mă sfătui să anunț poliția, însă, în vreme ce mă îndepărtam spre telefon, ea hohoti din urmă:
— Doamne, cât i-i de bine lui în sara asta cu noi!.. M-am întors ca fript spre geamurile mari ale restaurantului, de unde năvălea melodia săltăreață a "Găinușei". Zărisem cușmoiul tatei, care sălta mărunțel să boldească tavanul, iar alături se legăna silueta femeii m rochie azurie de mătase.
Tata nu se dădea dus. Mai să se îndârjească la mine:
— D-apoi eu la armată am fost sportist!.. Femeia îl chema cu voce disperată:
— Păunașule!.. Nu pleca, oprește-te în îmbrățișările mele! ... A plecat a doua zi foarte devreme. Mi-a spus că n-a închis un ochi toată noaptea. "Găinușa" i-a zuruit mereu în urechi și-apoi s-a gândit la femeia ceea : cine oare a petrecut-o pe dânsa acasă și dacă nu s-a rătăcit cumva în "scârba" asta de oraș...
— Măcar de i-aș cunoaște adresa, îngână el plin de obidă. Aman vroia să vină vara la noi, să ne ajute la prășit în grădină…Ce boi minunat ave!

NEAGULE, FRUMOSULE...

— Neagule, frumosule!.. umbla Rădulina valvârtej prin ogradă, boțind telegrama și amintindu-le tuturora că astăzi e o zi însemnată pentru toți lăieșii din Ineasca.
In satul nostru, alături de alte neamuri, locuiesc și o boaghe de țigani pe care mătușa îi numește cu un singur cuvânt — "țigănărit". Și asta mult înseamnă. Demult s-au astâmpărat oamenii care sute de ani au cutreierat pământul în lung și în lat cu șatrele în căutarea norocului. Azi norocul și l-au găsit la Ineasca. Sunt gospodari în toată legea, mulți dintre ei au vaci olandeze, magnetofoane japoneze, sunt fruntași în producție, fapt care le sporește nemărginit mândria. Și pe bună dreptate.
Neagu, feciorul cel mai mare al Rădulinei și al lui Ștefănache Cepurel, a isprăvit armata și azi întoarcerea lui la vatră stârni mare tărăboi în ograda lor. Neagu este așteptat să sosească deseară, cu trenul, la gara Buhnării și probabil o să-i iasă în întâmpinare însuși bulibașa de la Soroca, cu tot onorul... 0 parte din țigănărit, neamurile grămădite de prin Ursari și Budișoara, discută agitați cum să facă mai bine ca să-l întâmpine pe soldat.
Fierb cazanele, zângănesc cosoarele, zbiară mieii, cotcodăcesc găinile, sub cortul împodobit cu lăicere și războaie se împodobesc două rânduri de mese.
In ajun a plouat. Cerul e tulbure. Prin ogradă se împrăștie rumeguș de lemn, ca să nu fie glod. La poartă stă de-a gata fanfara lui Naum Locș, un evreu tânăr de la Telenești, cu studiile muzicale terminate. Rădulina, căreia îi țâșnesc firele albite de sub șalinca legată în nod lângă ureche, inspectează pregătirile, tot trage din lulea și rareori intervine cu sfaturile. Un curcan se plimbă prin ogradă, înfoiat în pene, un boldei latră a lehamite, iar în ocol un buhăieș cu privirile blânde începe a mugi îndelung de răsună valea satului și muchia Lipăgăului.
— Să cântați, boalelor! se stropșește ea câtre muzicanți gata de plecare spre Buhnării, și sloboade fumul prin colțul zbârcit al gurii. Să i se ducă vestea lui Neagu ca de un câine pârlit. Că-i fecior de gospodari. Soldat! A făcut armata tocmai la Bug!
Alivencile, ciulamaua, găluștele cu oase (mâncarea preferată a țiganilor din Ineasca ), răciturile de cocoșel, chisălița din agude — toate bucatele i se par mătușii numai bune și socoate că e timpul să plece spre gară. Degrabă sosește trenul. Þigănăritul, de la mic la mare, îmbrăcat în ce au mai frumos, prinși de mâini, dansând bucuroși, se îndreaptă cu alai "la tren".
Rădulinei i s-au uscat ochii tot privind în zare. Nu 1-a văzut pe Neagu doi ani încheiați, și așteptarea îi macină răbdarea...
— Neagule, odorașul mămucăi! rostea ea din când în când. Þi-a mâncat anii străinătatea!
Cunoaște întreg satul că mai grea armată ca a lui Neagu Cepurel nu a avut nimeni. De vreo câteva ori țigănăritul întreg a fost la unitatea de pe malul Bugului, dar de fiecare dată comandamentul, văzând alaiul, i-a trimis acasâ fără a-l scoate pe Neagu la iveală.
Măcar cu un ochi să-l fi zărit! Li se lămurea că băiatul are o slujbă grea, de mare răspundere, care cere multă sârguință și concentrare maximă, ce nu-i permite să se abată nici măcar pentru o clipă...
— Duceți-vă acasă și dormiți liniștit, soldatul vă păzește de nădejde, li se spunea.
Dar timpul fuge repede, ca și apa Ciulucului, și, iată, în astă-seară Neagu Cepurel sosește în gară. Þigănăritul, nerăbdător, stă în așteptare, Rădulina continuă să boțească telegrama în mâini, iar Ștefănache privește mereu fotografia în culori a lui Neagu, geme și varsă lacrimi în palme...
De după cotitură apare locomotiva șuierând lung-prelung, iar când vagoanele prind a scârțâi lângă peron, se stârnește învălmășeala. Muzicanții țin instrumentele de-a gata. Rădulina și Ștefănache pornesc de-a lungul trenului cu brațele desfăcute spre cer, gata să-l strângă pe fecioraș în îmbrățișările lor părintești:
— Neagule, frumosule, au unde ești, mămucă? strigă țiganca tare, apoi se răstește ca din senin la muzicanți: Cântați, mâi, să se audă... Cântați!..
Orchestra îi zice marșul...
Când trenul se opri, careva din puradei strigă bucuros, arătând spre ușa unui vagon:
—Ura! Ura! Iacă-tă-l-îi...
Ștefănache și Rădulina nu mai pot de fericire. Lumea adunată în gara aplaudă, dansează "Tananica" și chiuie neîntrerupt în onoarea celui sosit.
In ușa unui vagon stătea un țigan cu o ținută aranjată, gras, cu mustăți stufoase, oacheș ca pământul; la gât avea prins un binoclu, iar pieptul înfoiat lucea de insigne. Pe umerele late țigănăritul zări, cu răsuflarea tăiată, o cordea subțirică de culoarea gălbenușului de ou.
Þiganca nu putu ține piept bucuriei și gemu cu vocea înfundată, lungind silabele — s-o audă toată gara de lume:
— Aurdi! Șuear la mama ero, șucar!.. Frumosul și delicatul mamei, frumos!..
Muzicanții, parcă îndemnați de salva tunului, îi aterizează soldatului întors la vatră alt marș, încât plopii din preajmă stăteau neclintiți ca și cum ar fi primit onorul. Neagu, ieșit în ușa vagonului, nu se grăbea să coboare. Se tot uita la ciubotele lui lustruite, apoi se îndrepta din spete, urmărea cu o ușoară neîncredere pe cei de pe peron și zâmbea larg. De sub buzele lui cărnoase ieșea la iveală un dinte de aur.
Þiganii iar gem a uimire... în copilărie, fiind cel mai mare în familie, Neagu trebuia să dădăcească pe cei mici, în vreme ce părinții plecau la lucru pe deal. Să-i dădăcească și să-i hrănească, însă el le bea laptele și-apoi, când frățiorii și surioarele scânceau, le dădea buza de jos să i-o sugă în loc de biberon și astfel rămăsese buzat de prăpădenie. Acuma, însă, la întoarcere, buza i se ascunsese sub mustățile stufoase, și Rădulina nu mai poate de fericire, privindu-l:
— Frumosul mamei, frumos! Au să te deoache și au să se prăpădească fetele după tine..., și iar se oțărăște către muzicanții lui Naum Locș, ce fac răgaz: Cântați măi, dar-ar budihaceea în voi!
Muzicanții suflă asudați m tromboane, iar părinții se repăd să prindă soldatul în îmbrățișări, dar Neagu îi oprește prin-tr-un semn: stați pe loc, nu vă apropiați! Scoate din buzunar
un obiect asemănător cu o lumânare groasă de parafină, o ridică deasupra capului, trage de un căluș, ca peste o clipă cerul tulbure al serii să se umple de lumini multicolore. Tot atunci Neagu scoate din gât binoclul și urmărește focul de artificii.
Întreg țigănăritul prinde iarăși să geamă a uimire, fiecare arătând cu mâinile întinse spre soldatul din ușa vagonului:
— Vezi ce poate soldatul!
Apoi Neagu se hotărăște să cadă în brațele lor. 0 puzderie de pupături. 0 căldare de lacrimi de dor. Muzica cântă încontinuu.
Pornesc cu tot alaiul spre sat. Neagu merge înconjurat de toată ceata și e zgârcit la vorbă. Din când în când scoate câte-o rachetă din buzunarul vestonului și umple cerul satului cu lumini. Fiecare trece cu interes să se uite prin binoclul de artilerie, pe care Neagu îl ține în mână și nu-l încredințează nimănui. Copilașii, îmbrăcați-dezbrăcați, sar, dănțuiesc în jurul soldatului, și dintr-o dată Ineasca se pomenește în sărbătoare.
— Hâtrul mămucăi, hâtru!..
Cineva, fără voia lui Neagu, se repede și-l sărută, încât soldatul se cutremură, iar dacă-l atacă vreo țigăncușă, înțepenește zguduit și zâmbește larg, descoperindu-și dintele de aur...
— Dați-vă, călăițelor, într-o parte, se răstește maică-sa la țigăncușele obraznice. Să nu mi-l deocheați... Ori , dacă vă este râu, veniți mâine și-l mai vedeți.
La porțile satului, unde drumul cotește, pe Neagu îl așteaptă un cortegiu de mașini de la Soroca, m frunte cu bulibașa. După ce Neagu trage două rachete în cinstea căpeteniei țiganilor, acela îl ia sub aripa sa, alături, și privesc plini de mândrie parada limuzinelor ce trec prin fața lor într-un rând enorm care începe de la un capăt al satului și se încheie în celălalt. Automobilele sunt împodobite cu panglici colorate și flori de câmp.
Bulibașa, într-o bondiță de piele veritabilă, de desubtul căreia se vedea un costum albastru firma "Couturier", încins cu o centură ornamentată cu creste zimțate de cocoși, îmbrățișează mereu soldatul și-l bate prietenește pe umăr. Neagu, în semn de recunoștință, îi dăruiește binoclul, pe care i-l anină în gât. Bulibașa îl pune la ochi și multă vreme privește șiragul nesfârșit de mașini.
— Cântați, măi, arde-v-ar pe mațe! se răstește iarăși Rădulina.
Fanfara continuă să cânte marșuri militare, alaiul se îndreaptă spre casa lui Ștefănache Cepurel... Ograda e plină de oaspeți Câteva chirande cu ochi negri ca tăciunile se vânzolesc pe lângă umerii vânjoși ai ostașului demobilizat, fără a se stingheri de bulibașa, iar alte codane, mai modeste, stau împopoțate pe scaune și mănâncă răsărită prăjită. In ocol buhăieșul tărcat iar prinde a rage, întinzând capul peste gard.
Neagu continuă să zâmbească, mândru de situația în care s-a pomenit, și nu scoate o vorbă de prisos. Vorbească mai mult cine vrea! El în armată a învățat sâ cugete. Cugetul său zboară undeva departe, peste Valea Brândușei, iar trupul... e în ograda încinsă a sărbătoare.
— Vino, Negule, frumosule, în casă c-au să te deoache fetele, îi tot poartă de grijă Rădulina și se stropșește la fetele ce-i ating cu mâna epoleții: Fertic! Să veniți mâine să-l mai vedeți pe Neagu. Astăzi — gata!..
— Las-o, mamă, mai moale, că tare mi-a mâncat dorul după ele armata la Bug, cearcă să-i reproșeze Neagu, surâzând fetelor zvelte ce roiesc în jurul lui... Ștefănache Cepurel nu contenește să-și măsoare feciorul ca pe un exponat de muzeu. Uneori sloboade glas strident, copleșit de emoții părintești, că nu și-a văzut odrasla doi ani încheiați. Neagu trimite o rachetă în înaltul cerului. Apoi Ștefănache iar se apropie de Neagu, achipuie o insignă lucitoare de pe pieptul lui și-l întreabă:
— Pentru care merite ai primit-o, fruntașe? Neagu chibzuiește cât chibzuiește și, înainte de-a se porni spre capul mesei, alături de bulibașă, aruncă sinceritatea în
auzul fetelor:
—Apoi, tătucă, care merite? Migdalurile estea îs ieftine ca braga. Acolo, la Bug, poți să-ți cumperi la magazin câte vrei. Zece bănuți una! Cumpără-ți și poartă-le sănătos, că n-o să te deoache nimeni cu ele...
Cei care-l înconjoară pufnesc în râs, iar Ștefănache devine furtună neastâmpărată. îl ia ușurel de mâneca vestonului într-o parte și-i zornăie cu vocea la ureche:
— Mâi, nebun ai fost și nebun ai rămas... Oare nu poți spune că migdalul cutare sau cutare l-ai câștigat pentru anumite bravuri: c-ai fugit bine, c-ai ochit la vreme în țintă, c-ai luat primul loc la călărie?
— Ce fel de ochit, ce fel de împușcat, ce fel de călărie, teti? râde Neagu în toată nedumerirea. Am fost gornist! Du-te și întreabă la unitatea de la Bug cine se scula în fiece dimineață, până nu sunam eu deșteptarea, umflând goarna de-mi bârâiau fălcile? Gornist am fost! Bulibașa stă de-o parte și nu aude convorbirea celor doi, ci numai, așijderea unui comandant de oști, se uită prin binoclu și se miră de minunile tehnicii militare.
— Vezi ce poate soldatul! tot face el arătând spre Neagu. Precum e moda la lăieșii de pe la noi, cântecele și dansurile urmează unul după altul. Naum Locș e muzicant bun și le cântă pe plac. Puradeii din jur aleargă, flutură bariuri și marame colorate deasupra capului, sar în sus, țipă. De bulibașa se apropie soția, împreună cu fiică-sa, tinerică, tocmai pe gustul lui Neagu. Soția bulibașei strunește de curea un cățeluș roșcat, căruia, când latră, i se zărește un dinte, iar într-o ureche are prins un cercel... Neagu vroi să spună ceva fiicei bulibașei, dar prea mare era gălăgia din ogradă.
Se veselesc toate popoarele din sat. Eu și prietenii mei Andrei Beșliu, Tudor Belitei, bădița Ion Þapu, care împletește scaune și coșernițe din lozie și le duce apoi la târguri internaționale, Olenka Lesiuk, o hahlușcă jucăușă , ca o iușcă, ce a tot otrăvit inima mai tuturor flăcăilor din Ineasca, dar care până la urmă s-a căsătorit cu un vădăoi de la Verejeni, cu cinci copii și spune fetelor că mai minunat lucru pe lume decât dragostea curată nu există; se veselește moș Leiba, care demult nu mai vinde var la dugheană și e bucuros de pensie. Suntem încântați de cele văzute, de cele auzite.
Neagu le-a povestit tuturor mesenilor câte drumuri anevoioase a străbătut în armată, împreună cu goarna. In ziua când s-a demobilizat, povestea el, 1-a petrecut plângând toată unitatea, neștiind nici ofițerii ce-au sa făcea și cine avea sa-i scoale mai departe cu trâmbițatul de goarnă în fiecare dimineață. In semn de recunoștință i-au dăruit rachetele și binoclul...
— Trăiam bine cu toți ofițerii, mai ales când stăteam la gaubaht! zice deodată Neagu, încât lui bulibașa îi tremură cercelul la ureche. Și pentru ce ați crede? Păi, pentru ele, și arătă zâmbitor spre țigăncușele frumușele de la masă. Tare mă mai usca dorul după ele, ș-apoi dacă săream gardul în oraș... La Bug pentru orice săritură peste pârlaz ești tras la răspundere...
Și iar muzica mătură toate nedumeririle. Rădulina îl căinează pe Neagu și nu-și poate găsi astâmpărul. Trage din pipă, se apropie de urechea bulibașei, iar acesta dă din cap a înțelegere. Neagu nu-și ia ochii de la fiica lui.
— Negule, frumosul mămucăi, nu te osândi, zice mătușa, am grăit cu bulibașa. Chiranda ține socoteală. li place de tine și frumusețea pe care o are n-o dă nimănui, decât numai ție, Neagule!..
Dinspre ziuă, în toiul veseliei, se zvonește peste tot că Neagu, bravul soldat, se însoară! Cu fiica bulibașei, care, de doi ani, fără știrea lui, se usucă de dorul măritatului. Bulibașa cu soția sunt veseli și mândri. Zâmbetul lor iradiază la luminile cortului. Amândoi netezesc pe rând pârul moale al fiicei, apoi cățelușul cel cu dinte de aur și continuă să zâmbească larg spre ginerele ce se coace chiar în ochii lor ca un bubușlui de bujor.
— 0 să-l dăm la lege pe Neagu, spune, trăgând cu lăcomie din pipă, pe când Ștefănache se uită rece și indiferent la toată întorsătura ce se iscă în ograda gospodăriei lui.
— Să le începem pe toate de la Soroca! propune deodată bulibașa, plin de entuziasm, mai să-și rupă poalele fundiței.
De aceeași părere e și soția lui. Fiica, pe care a pălit-o măritatul, oftează copleșită de plăcere și încântare față de bravul soldat cu buza lată, dosită sub mustață.
— Neagu, frumosul mămucăi, se-nsoară! parcă începe să se vaicăre țiganca. Iar se înstrăinează de noi... Aoleu! Strigă dansa într-un sfârșit, de parca i s-a aprins casa.
Chiar în dimineața acelei zile căpetenia țiganilor din Soroca a hotărât să se declare că e gata să-și dea fata după bravul oștean Neagu Cepurel și să celebreze evenimentul, prin logodnă, pe malul Nistrului...
Cortegiul de automobile stă la dispoziția țigănăritului din Ineasca. Toți se îmbracă, își achipuie chimirurile, își potrivesc pălăriile pe cap, se pornesc motoarele și mașinile, aranjate în coloană, prind a se mișca pe drumul ce duce spre Soroca. In fruntea cortcgiului de mașini e "Kadilak-ul bulibașei, unde se află, firește, și Neagu, alături de logodnica lui.
Când zorii fâlfâiau din aripi, deasupra satului nu rămăsese decât luminile de artificii ale rachetelor pe care le lansase Neagu la despărțire. Bulibașa se uită la ele prin binoclu până se stinseră și zise:
— Intr-un ceas bun!
Tot neamul țiganilor din Ineasca e în mare cinste! In mașina din coada coloanei fanfara lui Naum Loeș își umflă tromboanele fără istov. Neagu stă cocoțat în cea din fruntea coloanei, c mulțumit că simte aerul proaspăt, cu miros de flori venit din largul câmpiei.
... Nu s-a știut toată ziua ce a fost acolo, la Soroca. Nimeni n-a aflat de ei până a doua zi dimineață. Spre răsăritul soarelui, cei din Ineasca s-au pomenit cu nuntașii la poarta satului. Veneau pe drumul dinspre Soroca dezorganizați, ca o armată care bate în retragere. In fruntea tuturora pășea Neagu, cu epoleții rupți și buza însângerată. Bătut cum era, încerca să lămurească cele întâmplate:
— Pe crucea mea c-am vrut toate să fie bune!.. Rădulina se răstea întruna la compania lui Naum Locș:
— Cântați, boalelor, arde-v-ar pe mate, că suntem gospodari ori ce dracu!..
Muzica nu mai părea solemnă, dar camufla cât se poate de bine gâlceava și neînțelegerile țigănăritului.
... Ce s-a întâmplat la Soroca multă vreme a fost pentru Ineasca o taină. Abia peste câteva săptămâni, lucrurile s-au limpezit. Când s-a dus Neagu să logodească, fiind întrebat dacă n-are păcate pe suflet, după cum e obișnuința lăieșilor să clarifice, nu a putut să nu fie sincer. A mărturisit tuturor oamenilor că s-a încurcat la Bug cu o țigăncușă, pe care nu prea o iubește ca pe fata bulibașei, dar care umblă după el și-l caută ca să-l facă tată tânăr. Și s-a adresat câtre țiganii de la Soroca, să-i ia apărarea. Sincera destăinuire a fost crudă și amară, dar ea a apărat de pacoste cinstea bulibașei. Drept răsplată, căpetenia țiganilor a îndemnat pe ineșteni să-și ia tălpășița în chipul cel mai romantic, și rar dintre cei participanți care să nu se fi ales cu câteva cucuie. In schimb, au dovedit încă o data ca mai deschiși și sinceri nimeni ca la noi in sat nici că există...
Peste câteva luni de la întâmplare, la Ineasca poposi o țigăncușă cu pruncul în brațe, fericită că, în sfârșit, 1-a găsit pe bravul și neînfricatul gornist. Mai cu scârț, mai fără, Neagu și-a bărbierit mustățile și a jucat o nuntă de lătrau câinii în târg și i-a mers vestea, vorba Rădulinei.
In rând cu toată lumea, în capul mesei, m-am veselit și eu cu prietenii, cu sătenii și cu fiica lui Neagu Cepurel, de la care aflasem că mamă-sa, tot plimbându-se prin trenuri și căutându-l pe tatăl ei, i-a pus un nume cât se poate de potrivit: "Pasajirka”.
JANET
Era o copiliță silitoare, frumoasă ca lacrima, dar cu sânge de viperă. Avea gâțe negre, ochi la fel ce jucau mereu a șiretenie, plini de neastâmpăr, iar fața doldora de pistrui, pe care natura îi presărase tocmai unde trebuia să le stea mai drăguț, și niște degețele sprintenele, săltând pe clapele acordeonului. Toate acestea — căci ce altceva putea fi la mijloc?
mi-au și trezit prima oara in viață norul acela neînțeles, zis dragoste. Până atunci socoteam că avusesem o copilărie norocoasă și sătenii se mândreau cu mine. Eram cuminte, ascultător... Numai că, mai devreme ori mai târziu, vremea te pune la încercare. Precum vă spuneam, neliniștea mea o trezise ea, Janet, ucraineanca ceea care trăia în mahalaua Velniței din partea de sus a satului.
Toamna, când am început clasa a șaptea, Veronica Isidorovna, învățătoarea de literatură, ne-a spus că am intrat în anii adolescenței — vremea, cum s-a exprimat ea, marilor căutări, a tainelor. Toate căutările și tainele mele, însă, erau Janet. Peste tot îmi apărea în cale, ignorându-mă de la primele încercări de a mă lua în seamă. Și de ce oare se întâmplă totdeauna ca ție să-ți placă cineva, iar tu ei nu?! Nu eram cine știe ce înalt de statură, nu mă prea deosebeam nici la învățătură, nici chiar în meciurile de fotbal... Una era limpede:
dăduse peste mine inspirația și la orice recreație vărul Pavel avea de transmis din partea mea câte-un maldăr de poezii dedicate ei. Janet le citea, dar fără să-mi scrie vreun răspuns — nici pe loc, nici mai pe urmă, chinuindu-mă cu tăcere. Până la urmă îmi deveni totul limpede. Am înțeles degrabă, spre deznădejdea mea, că întârziasem... Da, da, întârziasem! Janet prinse a îndesi vorba cu Minuță Cosor, un băiat ce absolvise școala, lucra laborant și aștepta să fie luat la armată. Minuță avea niște mustăți rare, țepoase, care deveneau cu fiece zi mai îndesate și mai crâncene. Natura pe deasupra îl mai înzestrase cu un spate lat și niște pumni cât barosul.
Fiind unicul copil la părinți, era alintat și socoteam că pot să-mi încerc puterile cu dânsul. Intr-o seară am vrut să-i stau în cale, să-i cer socoteală: ce are el cu Janet, dar spre marea mea dezamăgire, am simțit pe dată că stârnisem mânia băiatului. Minuță, fără multe lămuriri, mă luă de subsuori și cu oarecare neglijență îmi aruncă trupul m cânepa deasă din grădina Irinei Þiganca... Căzusem, deci, victimă, căci nu mă așteptasem la împotrivirea lui atât de dârză. Ce a urmat, ați dori să știți? Tot atunci Janet a aflat despre tragedia mea, căutând după aceea să-mi facă mereu în ciudă.
Cum? Îmbrăca cele mai frumoase rochii și venea dimineața la școală, pe cărarea dinspre livada lui Tănase Adașanu, cu soarele în față și roua pe picioare. Trecea zâmbind, cu pasul ei lin, plutitor, ca o lebădă pe ape... Eu? Oftam necăjit că nu-i dreptate pe pământ și mă durea inima văzând-o cum după lecții îl aștepta la poarta școlii pe Minuță, care venea s-o ducă acasă pe rama de dinainte a bicicletei. Fără să vreau, Janet îmi apărea in închipuire, îi simțeam răsuflarea alături...
Uneori, după lecții, veneam acasă, vorbeam de unul singur ca un apucat și toate cele nimerite în cale se prăvăleau — ulicioarele smântânite, oalele bătute, tavaua cu alivancă... Odată, auzind că Janet îl acompaniază pe Minuță la acordeon și știind că el n-are glas, am dat năvală în club cu tot cu cârdul de gâște pe care le aduceam de la șes. Voisem să le stric veselia atunci când le era viața mai dragă, dar mă amăgisem amar de tot. In lăcașul de cultură Nichita Þurțuiac, șeful clubului, făcea repetiție cu Silvica, o zvenovoaie de la legumăria colhozului, pregătind-o pentru festival. Vreme îndelungată ne-am chinuit tustrei până am putut scoate nevoile celea de păsări afară din lăcașul cultural. Bineînțeles, Nichita trăsnind și tunând indignat...
Când ai un necaz la inimă și dacă vrei să-ți fie mai ușor, trebuie să-l împărtășești prietenilor. Așa zice lumea. Și fiindcă nu-mi puteam afla locul, i-am spus pătărania vărului Pavel, care de când îl știu a fost un șiret și un dugleș de crapă pielea pe el. Vărul m-a compătimit cum se pot compătimi neamurile apropiate la o durere și, deoarece era cu două clase mai mare, m-a sfătuit, ca un om mai în etate, să fac în fel și chip ca Janet sa mă la cat de cat m seama.
L-am rugat cu lacrimi în ochi pe tata să nu mă mai tundă chilug, ci să-mi lase percică și eram nespus de mândru că mă alesesem, în sfârșit, cu un smoc de păr în frunte. De altfel, verișorul meu m-a împins și la o altă faptă, chipurile, folositoare pentru ridicarea autorității mele.
In anul cela cântam în fanfara școlii, la bariton, instrumentul care se socoate sufletul orchestrei. Cu toate acestea, Janet continua să rămână indiferentă. Pavel ce face? Aduce goarna din camera pionerească și la recreația cea mare, când toți școlarii se aflau în curte, mă asigură:
— De data asta ai să vezi!
Școala noastră se afla gard în gard cu biserica, care se mai ține ca printr-o minune întreagă, și într-o clipită m-am cățărat în clopotniță și am trâmbițat cu toată solemnitatea adunarea la careu... Tot câștigul a fost nota cea mai joasă la purtare...
Dar zilele treceau și cu cât treceau, cu atât sufletul în mine nu-și găsea împăcare... Aerul serilor era mirositor, dulce, iar luna pe cer - o întruchipare get-beget a fețișoarei celea gingașe și nevinovate... Mai pe scurt, grozav chin pe capul meu, dar nu m-am descurajat chiar și când am aflat crudul adevăr.
De vină era Minuță, care în fiece seară trecea pe lângă casa noastră și se ducea să stea până noaptea târziu pe banca de la poarta ei, străjuită de niște tufe de liliac. Asculta melodiile duioase pana in puterea nopți, iar când acordeonul amuțea și stelele luceau nervoase pe cer, peste sat se lăsa un chin îndârjit, iar la vale, printre hudițele înguste, cobora spre casă flăcăul Minuță! Toate cele se făceau ca să mă zădăre anume pe mine, iar eu ca omul cel prost nu-mi puteam stăvili necazul: "îmi faci în ciudă? mă înfocam eu. D-apoi stai, neică! Toată răbdarea are un capăt, iar tu, Minuță Cosor, încă nu știi cum merge ursul la deal..."
In mintea mea de copil timp de câteva nopți în șir s-a plămădit, apoi s-a copt strategia unei răzbunări pe care trebuia s-o sufere pielea lui Minuță. In trebușoara asta îl atrăsesem și pe fratele Gheorghiță, înarmându-l cu o dâră de corn. N-am vrut să-l iau pe Pavel, căci era guraliv și deci nu putea fi om de nădejde...
Se lăsase o noapte adâncă, întunecoasă, de toamnă timpurie. Răceala mă strângea binișor în spate, dar stăteam neclintit cu pielicica goală unsă cu dohot, cu pene în păr și îl așteptam pe Minuță sub podul cel mare. Fratele vroia de acuma sa se duca acasă, căci zdrevenise de frig, când auzirăm șuieratul îndepărtat al flăcăului.
Venea de la Janet. Șuiera ascuțit "Ciocârlia" și, când mi-am încordat privirile, l-am zărit apropiindu-se de noi cu mâinile în buzunar, țopăind nepăsător prin bulgării drumului.
— Amu-i amu... mă ghionti fratele, când Minuță trecea podul prin dreptul nostru.
Am țâșnit ca o șopârlă de sub pod și am sărit în spatele lui Minuță, care icni numai. Așa cocoțat de-a călare prindem a-i da pinteni și a-l grăbi cu un pămătuf de urzică pe la glezne.
Înnebunit de spaimă, Minuță scoase un urlet răgușit, apoi, sufocându-se, porni tot o fugă spre luminile îndepărtate ale magazinului.
— Săriți, oameni buni, că se face moarte de om! chema el satul în ajutor.
Minuță fugea ca un cal sirep și nărăvaș, dar nici eu nu mă dădeam sărit din spatele lui. Și când bietul flăcău nu mai avea de acum vlagă și zării cum dinspre magazin o luaseră în întâmpinarea noastră doua potăi înrăite (erau câinii paznicului), am slobozit umerii vânjoși ai lui Minuță și — tiva, băiete, înapoi. Dulăii, însă, nici să-l ia în seamă pe Cosor. Uns cu dohot cum eram, semănam cu necuratul, adică tocmai bun de întărâtat un cârd de potăi. îmi scăpărau călcâiele, dar javrele mă urmăreau tinoase — noroc numai de daraua fratelui...
Din seara cu pricina Minuță a lăsat lucrul la școală, iar la poarta Janetei nu s-a mai auzit acordeonul o vreme. S-o fi priceput băiatul cine i-a făcut-o, dar n-a îndrăznit niciodată să mi-o spună... Atâta doar că Janet mă săgeta după aceea cu ochii ei mari, pătrunzători. Dar întâmplarea nu schimbă nimic în relațiile mele cu Janet. Of și iară of!.. De-ar fi fost atunci chip, ca și acuma, să-mi pot scoate inima din piept s-o las să vorbească în locul limbii, apoi nu m-ar fi acuzat lumea pentru faptele nesăbuite. Și ce era să fac? ! Numai eu știu ce înduram, dar de schimbat nu eram în stare să schimb nimica! Devenisem tăcut, retras, înconjurat de laudele dirigintelui la adunările părintești: cică nu mai sunt cel care am fost, că am o sete și o poftă lupească de cunoștințe. Dar vorbele dulci, ca și slava, nu m-au încălzit niciodată.
Trecu iama, primăvara. Vara Mânuță plecă la armată. Janet - la bunicii ei din Prikarpatic.., Veni toamna cu mere coapte și
must de poamă. Janet se făcea cu fiece zi tot mai drăguță. Mai ales în timpul când clasa noastră mergea la culesul poamei, la Ciorna, fata umplea podgoriile cu vocea ei cristalină și duioasă:
"Struguraș de pe colină...
In jurul ei foiau băieții ca țânțarii. Complimente care mai de care — pe lângă ele poeziile mele nu valorau o ceapă degerată. Fata însă era credincioasă dragostei sale. Era mai mult tristă, tăcută. Iar când primea vreo scrisoare cu fotografia marinarului Mânuță, toate celelalte pentru dânsa nu mai însemnau, probabil, nimic. Cânta, făcea tărăboi prin clasă, luându-se după colegii ce îndrăzneau să-i spună vreo vorbuliță cu usturici. Mă întristam și mă bucuram împreună cu ea, fără ca să știe careva, așteptând să se limpezească toate de la sine, dar vremea trecea nemiloasă și în relațiile noastre nu se vedea nici o schimbare.
În toiul iernii Janet, de rând cu celelalte colege, prinse a frecventa șezătorile din mahala. Băieții le vizitau seară de seară, stăteau la taifas, declinând pe cutare sau cutare, și numai eu rămâneam de-o parte ca o insulă singuratică în oceanul adolescenței. Ce-i drept, scriam poezii cu duiumul și le expediam fără întârziere pe la redacții, primind răspunsuri laconice:
"Deocamdată mai încercați...". Asta pe de o parte. Pe de altă parte, însă, toate gândurile mele roiau în jurul chipului drag. Doream măcar pe-o clipă să fiu în preajma ei, să-i admir în tăcere ochii, părul bogat, să-i ascult glasul...
Era ultima iarnă a aflării mele în sat (după aceea urma să trec cu traiul în altă parte) și trebuia să leg cumva firul dragostei mele, tăinuite, față de Janet.
Ultima iarnă și, poate, ultima oară când m-am potrivit altora. Șezătorile erau în toi și vărul Pavel mi-a spus că Janet a întrebat într-o seară de ce nu mă duc și eu acolo, unde tineretul satului se veselește. Până hăt târziu fetele brodau la canava, torceau, iar bieții le țineau de urât. Și atunci m-a împins naiba să le fac o surpriză. Am îmbrăcat un cojoc întors pe dos, iar pe față mi-am pus un obrăzar... 0 seară întreagă flăcăii și fetele de la șezătoare au făcut glume pe seama mea, străduindu-se să afle cine era dincolo de obrăzar. Printre găurile măștii o priveam în voie pe Janet, rezemată de hornul pe care erau zugrăvite două lebede, și învăța a toarce. In zarva ceea de vorbe am prins la curaj și am încercat s-o ating cu mâna... Ea zâmbi sfioasă, răspunzându-mi cu același gest. Cu inima lăsată în călcâie, i-am prins strâns mânuța. Cei din jurul nostru se hlizeau în fel și chip, iar vărul Pavel unde face o dată, încercându-mă adică de minte:
— La sam... Pune-i mana la sam și... vezi ce-o sa facă... Îndemnul cela veni ca o pasăre neagră pe cer și dintr-o obrăznicie fără margini am dat să mă apropii și mai avan de dânsa...
Fulgerător, Janet m-a împuns furioasă în coastă cu furca de tors. 0 durere ascuțită m-a făcut să văd stele verzi... Am făcut pe loc stânga-mprejur și am ieșit valvârtej afară, încolțit de râsete vesele și glume. Pe mine însă mă cuprinsese un fior de ciudă și rușine nemaipomenită. Anume atunci, tremurând
ca varga de necaz, am înțeles că dragostea nicicând nu poate fi câștigata prin șiretlicuri...
Până la absolvirea școlii, mi-a fost dat să mă mai îndrăgostesc o dată, dar asta a fost cu totul altă poveste — una aparte...
Minuță a făcut armata și s-a întors la vatră, absolvind mai târziu, împreună cu Janet, Institutul Agricol prin corespondență și acuma în sat la noi nimeni n-are casă ca a lor... Și, mai ales, bucuria cea mare — patru copii, un băiat și trei fetițe, pe care îi cresc cu dragoste și în bună înțelegere. Și când, mânat de dorul baștinei, revin pe acasă, mă poftesc în ospeție și pe la ei, ca pe un vechi și statornic prieten.
Aici povestea mea se încheie. Și mai zic:
— Ferice de Janet, de omul care crede în tăria de neînvins a dragostei adevărate…
JOS MAFIA!
Uf, că mare pacoste mi-am luat pe cap atunci când am dat consimțământul să candidez la alegeri. Ce-a făcut poporul cu mine, măiculiță dragă. N-a fost spusă din partea lui în adresa mea nici o propoziție, fără ca să nu mă doară. Numai Tudor Feștilă câți peri albi mi-a scos în seara întâlnirii cu alegătorii!
— Decât te-ai izbi în deputați, mai bine ai avea grijă de subalternii dumitale. Pe Mitică Ghebuță l-au prins săptămâna trecută la femeie străină, l-au despuiat, pe vreme de ger în ce l-a născut mă-sa și l-au slobozit c-o biciușcă în largul câmpiei...
— Habar n-am despre această întâmplare, am zis, însemnând totodată cazul în carnețel, dar Tudor continuă să-mi aducă informații prețioase, la părerea lui:
— Norocul lui Ghebuță c-a dat peste el un creștin cu căruța... Ei, domnule candidat în deputat, acuma să ne spui, dacă nu știi nimica despre cazul acesta, unde-i azi Ghebuță, că nu-l vedem să iasă prin lume?
— Este trimis la cursuri de perfecționare, mi-am amintit. Sala a început să se agite. Toți m-au acuzat că am făcut-o premeditat, că l-am ferit pe subaltern de judecata populară... Nimeni din cei adunați nu m-a susținut. iar Ion Fârlea chiar mi-a dat de știre că atâția ani sunt nacealnic, dar nu m-am hotărât să-mi operez nijelul, pe care el știe din copilărie că îl am lângă buric...
Puteai auzi orice în adresa mea.
— De ce i-ați dat drumul la perfecționare lui Ghebuță? nu-și găsea astâmpărul Tudor. Răspundeți chiar acuma! Fiți comunist până la capăt!
— Candidatul spune minciuni! mă etichetă hotărât o băbuță, activistă de la biserică. Ghebuță e la casa de creație, în pădurea de la Vadul lui Vodă. L-am văzut acolo. Doar scrie poezii la gazeta raională!
— Ei, ba! iar nu se astâmpără intrigantul Tudor, transformând adunarea solemnă într-un târg al gâștelor. Ce fel de poet poate fi Ghebuță, când mereu neagă legea prohibiției și toate versurile lui put a rachiu? Se poate una ca asta, domnule candidat în deputat, ca să nu știi ce se face în colectivul pe care-l conduci? .
Din sală continuau să zboare către mine întrebările ca pietroaiele. 0 domnișoară suavă, poștărița, cu vocea de turturică, mă examină:
— Spuneți-ne, câte kilograme de ruj ați păpat până acuma? Specialiștii niponi au constatat că un "Don Juan" mănâncă în viața lui zbuciumată până la cinci kilograme...
— N-am auzit, răspunsei că eram obligat s-o fac.
— Locuiesc la bloc și nicidecum nu pot stârpi gândacii din apartament. De vină e vecinul de desubt. Când începe să-și educe soția, toți gândacii, prin răsuflătoarea din bucătărie, dau buluc la mine. Cum mă veți ajuta, dacă, eventual, deveniți deputat?
— Câte femei a avut bunelul de pe mamă? întreabă altul, stârnind rumoare m sală.
— Trei. Două au murit de moarte bună, iar a treia a fugit cu un comunist deștept de la Ghermănești.
— Bravo! mă aprecie poștărița.
— Spiru Zmău a adormit, horăie și strică zgomotos aerul. Se poate să-l dăm afară? mă pocni un moșneguț cu întrebarea.
N-am știut ce să răspund. Când lumea se sătură de tăcere, agronomul Fănică constată în auzul tuturora:
— El tace, deoarece este securist! Ce să mai stăm cu el de vorbă? Jos mafia!
Și în clipa ceea am hotărât să mă apăr cu metode vechi.
— Da, sunt securist! i-am răspuns eu, înghițind câteva noduri de emoții, știind că la securitate lucrează oameni cinstiți și onești cu un trecut revoluționar. Mâca mea a fost ibovnica lui Kotovski!
— Care mâcă, bre? s-a mirat un sat întreg împreună cu biografii de moment.
— Cea de pe tată, am continuat eu minciuna, căci Fănică, agronomul, ieși în fața tuturora cu un șumuiag de hârtii, extrase din biografia mea.
— Ești o putină de minciuni, stimate candidat în deputat! răcni Fănică. Mâca ta de pe tată, pe vremea românilor, aducea apă și umplea ulucul din care se adăpau caii lor. Așa că securist nu poți fi nicicacum. Mai bine spune altă gogoașă, ca să o crezi tu, apoi ceilalți.
Am roșit iar până-n măduva oaselor, dar nu aveam răgaz nici în situația creată:
— E prevăzut în programul matale cum s-o mărităm pe Ioana Þuțu, delegată la vreo câtcva congrese ale partidului, mulgătoare, care ne-a dus slava departe de hotarele satului? mă fulgeră din spate mătușa Ilenuța. Săraca, a fost și ea deputată vreo zece ani pe la Chișinău, dar tot nemăritată a rămas.
— Eu tare știu?
Aflând că în problema dată nu sunt competent, mătușa a dat a lehamite din mână.
— Ce fel de candidat mai ești și neata...
Of, ce chin am avut?.. Nu doresc nici la puiul cel de șarpe. Deși, persoana de încredere, veterinarul din sat, mă îmbărbăta cu șoapta ruptă sub mânecă:
— Nu te da! Rabdă până la ultima picătură! La urmă, însă, a fost și mai trist. După o sumedenie de
întrebări deocheate și pe alocuri insultătoare, tot acel Fănică
mă întrebă cu luare-aminte:
— Stai, stai... Dar Dumneata nu cumva ești Michiduță, care nu ai strigat niciodată pe stradă, la raion "Jos mafia!"?
— De ce adică să strig? m-am autoapărat.
— Dar la pușcărie ai stat? se grăbi cineva din sală ca să afle.
— Ferita sfântul! răspund.
— Ei, d-apoi ce fel de deputat vrei să devii mata, dacă n-ai stat după gratii și n-ai strigat niciodată "Jos mafîa!»? înseamnă că nu te-ai restructurat și nu ești bun de deputat. Ale cui interese vei apăra în viitorul parlament?
Iată așa, oameni buni! După miezul nopții s-a terminat toată bătaia asta de joc. Am tremurat după aceea o săptămână în așternut, lângă femeie și copii.
Peste câteva zile au avut loc alegerile. Și azi blestem ziua când am îndrăznit a mă gândi, din îndemnul Frontului popular, că mă pot face peste noapte deputat. Cine nu mă crede, lasă să încerce. Sunt sigur, fără ocolișuri, că va avea ocazia să știe ce gândesc oamenii despre el; să știe din gura lor cine-a fost el, strămoșii lui, pe care lume trăiește și ce-l așteaptă peste o sută de ani.

LAS' C-OM VEDEA NOI
Nunta era în toi. Gospodarii, vorniceii și druștele jucaseră zestrea miresei, stătuseră la masă și acum dansau înveseliți de muzica săltăreață. Când orchestra lui Mangu tăcea, tineretul, din îndemnul lui Ghiță Obrejanu, se năpustea spre masa mirilor și-i îndemnau sa se sărute:
—A-mar! A-mar!
— Pupați-vă! aproape că se strofolea Ghiță. Matei, mirele, zgârâiat pe obraz, cu mustața plină de glod și buza crăpată, din care se prelingea o șuviță de sânge, stătea ca un stâlp în capul mesei mari, nici să se clintească spre mireasă. Scuipa gâfâind peste umăr, îndreptându-și din când în când floarea de la reverul vestonului.
— Nu-i nică, o ținea el una și bună, iscodind cu privirile prin mulțimea cea veselă, poate vede vinovatul...
Acum câteva clipe, mirele vru să dea bir cu fugiții — uite-așa: să lase nunta în voia soartei, cu atât mai mult că vărul Onisim 1-a dojenit pe furiș, chipurile spunându-i că neam din neamurile lor nu s-a făcut până într-atâta de râs... Unde s-a mai văzut oare să se joace la Ineasca nunta, atunci când mireasa-i cu burduhanul la gură? L-au "îmbrobodit" bine, n-ai ce spune!..
— Nu-i nică, las'c-om vedea noi care pe care...
Dar noaptea câte nu se pot întâmpla!
Taman când, prin întuneric, era să sară pârlazul din fundul grădinii, în cale-i se proțăpi proaspătul său cumnat, Ghiță Obrejanu, un munte de om, cu pârul negru, vâlvoi și brațe de măcelar. Pricepând pe dată că mirele vrea să șteargă putina, Ghiță, fără îngăduire, îl îmbrâncise ca să-l facă să sărute pământul, apoi îi trase câțiva zdupaci bunișori, încât cuconul mire reveni aproape zburând în capul mesei...
—A-mar! A-mar!
—Nu-i nică...
Aflată alâturi de mire, mireasa, ca o căpiță de fân înzăpezit, liniștita și împăcata, își ținea mereu privirile blânde spre soț. Burta îi ajungea aproape de bărbie, și unii din nuntași se șușoteau între dânșii că mai puțin de doi gemeni nu naște... Ghiță, însă, stătea țeapăn și încrezut lângă noul său cumnat ca un bodygard, de parcă l-ar fi străjuit să nu-l fure cineva. Atâta doar că arareori ridica mâinile lui ca două hlandane în sus, fluturându-le către mulțimea de tineret, dirijând alaiul.
— A-mar! A-mar! nu se ogoia lumea, cerând de la miri să se sărute până la zece...
Numai că mirele n'avea dorință, nici chef să sărute mireasa. Continua să răsufle sufocat, apoi să scuipe peste umăr, bodogănind mai mult pentru el...
— Nu-i nică... Las'c-om vedea noi cine-i mai breaz în noaptea asta!..
Nuna cea mare, o femeie în vârstă, cu șalincă lucitoare peste umerii mari, cerca să-l netezească cu mâna pe la ureche, să-l liniștească. Între timp, o drușculiță dolofană, cu bucle de păr castaniu, înaltă, își furișa mereu privirile spre mire, de unde le întorcea numaidecât spre mâinile cât căușele de măsurat grăunțe ale lui Ghiță, care mai și fluturau în văzduh, deasupra lumânărilor colorate de cununie. Crăpa de necaz, nu alta, pricepându-l pe Matei adevărat ostatec...
— A-mar! A-mar! striga cumnatul în gura mare chiar lângă urechea nervoasă a lui Matei, să-l surzească. Pup-o!
Mirele, după o clipă de șovăire, cuprinse a lehamite mireasa, ca pe un butoiaș, și o sărută mai mult de ochii lumii. Apoi se îndreptă din spate, privi tot atunci la drușculița dolofană, a năpastă, dar însoțit de aplauze furtunoase și urale care mai de care, reveni la bombăneala lui:
— Nu-i nică... Las'c-om vedea noi...
Pe la cântatul cocoșilor a fost chemată moașa satului, mireasa dusă de urgență la maternitate, iar când veni iarăși rândul să se mai veselească în iureșul jocului, mirele s-a văzut dator să primească felicitările de tată:
— Să-ți fie de bine, cocoane mire! Veselește-te și fii bucuros, ești mire și tată, deodată...
Matei stătea îngândurat în capul mesei, mânca borș scăzut și răspundea parcă a lehamite la fiecare mătăhăială din cap. Buza nu-i mai sângera... Nănașa, nănășelul, un bărbat scund, chel, atent la maniere, îi șterse mustața de glod, altă floare albă înflorea pe costumul negru, iar percica nu stătea bârzoiată ca mai înainte.
Lumânările ardeau mai pronunțat și mai viu. Undeva, în preajmă, drușculița simpatică mai ședea pe scaun cu mâinile lăsate a pagubă în jos și privea deznădăjduită la tot ce se petrecea în jur.
Ghiță continua să-l străjuiască pe noul său cumnat și îndemna cu aprinsă însuflețire pe meseni:
— Să fie sănătoși tinerii însurăței și hăpăleții lor!... Iar Matei tot mai rar și mai rar scuipa peste umăr, bodogănind încetișor, să nu-l mai audă Ghiță:
— Nu-i nică, nu-i nică... Pân' la urmă …
— "DOR DE MAMÃ..."
Muzica veselea nunta cu diverse melodii săltărețe. Dansau druștele, ginerii și soacrele. Numai ginerele de la Revaca, Gheorghieș Cotoi era neastâmpărat. Soția și soacra au încercat să-l roage de-a se mai potoli în ale lor, dar el se urâți la ele, încât femeile au dat a lehamite și l-au lăsat să-și facă mendrele cum îi era feleșagul pe la nunți. El solicita ca muzicanții să-i cânte special una și aceeași melodie. Arareori stătea în fața lăutarilor-vulturi de la Bardar și, lovind cu pumnul în masa lor, ordona cu ochii injectați și nespus de sever:
— Să mi se cânte "Dor de mamă"!
Și comanda lui Gheorghieș Cotoi, ca în povestea cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, era îndeplinită fără șovăire. Toate-ar fi fost bune, dacă acest ginere de la Revaca nu ar fi întrecut măsura. După fiecare dușcă se proțăpea înaintea muzicanților și, iar lovind cu pumnul în masă cu puterea unui baros, ordona:
— "Dor de mamă"!
Mitică, căpetenia muzicanților, care pe lângă lăutărie mai era și veterinarul satului, avuse până atunci câteva întrevederi de felul acesta cu nuntași turbulenți, insistenți, hărțăgoși. Știa cum să le vină de hac. Mai ales când se îmbătau crâncen... Când Gheorghieș îi chinuise pe toți cu dorul de mamă, Mitică, promițând că-i satisface comanda, făcu plin de prietenie către nuntașul cu ghinion:
—Iți cântăm hojma "Dor de mamă", iar dumneata nici un pahar de vin nu dorești să închinăm împreună.
— Sunt adânc atins de această propunere, amice! exclamă Gheorghieș Cotoi. Să bem cât mai mult, frați români basarabeni! Și să ne pupe-n c.r dușmanii î
Intre timp Mitică pregătise "elixirul tinereții" — un pahar, amestecat pe jumătate cu un purgativ, medicament transparent, fără gust, pe care îl bei și după foarte puțină vreme cauți ușurare prin tufari.
— Să fim sănătoși și sa piară toți gândacii din America! ură Mitică.
— Chileala, hăleala și muierile îl țin pe bărbat în formă, zise vajnic Gheorghieș Cotoi, apoi căscă guroiul și, cu lăcomie, sorbi băutura propusă dintr-o înghițitură.
— Aveți careva doleanțe, amice?
— Ca de obicei. "Dor de mamă", răspunse dulceag Cotoi. Și muzicanții prinseră a-i trâmbița melodia solicitată. Gheorghieș trecu plin de aere prin fața soacrei și a soției cu trei copii mărunței și o pofti la dans pe o grăsană, ca și el,
tinerică, ce sprijinea gardul și până atunci n-o jucase nimeni...
— Să cântați cât voi spune eu, le zise Mitică prietenilor. Și când lumea obosise de-a binelea să se tot rotească în ritmul lent, deodată i se întâmplă ceva ginerelui de la Revaca... Gheorghieș Cotoi simți că în pântecele lui au început să facă rebeliune... guzganii; niște sunete stranii, ca și cum un pod al casei era presurat cu mosoare, îi cutreierau burta. Fără nici o preîntâmpinare, o izbi de lângă el pe domnișoara durdulie și, ca un taur răncăluit, dispăru pe o portiță în întunericul grădinii, după casa gospodarului...
În zorii zilei, când nuntașii se mai împrăștiaseră pe la casele lor, în ogradă își făcu apariția și Gheorghieș Cotoi. Alb ca varul, asudat, cu ochii holbați, trecu pe lângă soacră, soție, copii și se opri drept înaintea muzicanților ce aveau o înfățișare obosită, dar liniștită, de parcă nu se întâmplase și nu știau nimic.
— Măi oameni buni, mormăi Gheorghieș Cotoi. Nu știu ce dracul s-a întâmplat cu mine, dar după ce am băut cu voi paharul, am batjocorit toate cartoafele din grădina lui moș Tănase. Și nici acum nu-mi pot găsi astâmpărul.
Mitică, în loc să-l compătimească, se întoarse câtre lăutari și le ordonă:
— "Dor de mamă"!..
Numai muzica începu să-i zică melodia, tot atunci ginerele de la Revaca se apucă de burtoi și, fulgerător, în loc să pornească dansul preferat, dispăru în fundul grădinii, după casă. Tot atunci muzicanții prinsera a-i zice marșul…
TOFIK BEY
Fiului Petricâ
De-a lungul anilor, deplasările mi-au mâcinat sănătatea, iar ultima mi-a rămas în memorie ca una de pomină. Se destrăma Uniunea, atitudinea față de moldoveni, la Moscova, deveni rece; la hoteluri nu gâseai un pat și, ca totdeauna, fusei nevoit, cu cele două valize pline cu documente și manuscrise, să mituiesc portarul pentru a-mi găsi un locușor în demisolul căminului aspiranților — o clădire pe cât de impozantă la exte-rior, pe atât de mizerabilă în interior.
Era oră târzie, odâița cu o lampă slabă în colțul înnegrit de păianjeni mă întâmpină cu obișnuita tristețe și răceală. Nu vroiam nimica, decât să mă dezbrac, să cinez ceva din puținul avut cu mine și să mă culc, pentru ca a doua zi să fiu la Arhiva de stat. Când am dat sâ mânânc, mi se păru straniu un paravan de pluș negru, de-a latul odâii, dincolo de care se auzea mocoșindu-se cineva.
Culcat pe somiera cu arcurile defectate, încercai să adorm, când deodată paravanul se trase nițel parcă de la sine și în unul din unghere deslușii un chiriaș, care la lumina unui poponeț stătea cu picioarele sub el — o adevărată arâtare cu brațele păroase de halebardier, ridicate spre tavanul murdărit de muște, bătând mătănii, rostind arareori în surdină: "Al-lah! Allah!" Alâturi, un cocoș cu picioarele lungi, pieptos, cu creasta cărnoasâ și ciocul ca un iatagan, străjuia o cobză. Ochii îi luceau la flacăra lumânării. Inclinându-și capul când spre stăpân, când spre mine, cocoșul cârâia abia deslușit.
Eram deprins cu surprize de tot felul, căci așa era soarta minorităților sosite în deplasare la Moscova, mai ales când erai lefter — să fie gâvozdiți prin încâperi mizerabile. Flâmând, după o zi de cale, nu-mi puteam permite o trapezâ bogată, dar cu un codru de pâine, douâ cepe și o harchină de brânzâ chibzuii să-mi potolesc foamea. Urmărind cu uimire pe cel care dialoga cu Dumnezeul Orientului, aruncam câte-o farâmitură cocoșului care tresărea ușurel la suspinele stăpânului cu fundătoarea m sus. Presupusem că omul venit din stepele Asiei e un nevoiaș ce se împacă aidoma mie cu mizeria megapolisul ei rus, la un moment de restriște, când prietenia de nezdruncinat odinioară a popoarelor Uniunii intraseră într-o... criză acută.
Necunoscutul, isprăvind cu rugăciunea, coborî mâinile pe genunchii înșelvărați și, făcând spre mine o plecăciune cu tumănele, surâse dezgolindu-și dantura aurită:
— Tofik Sulambek-bey, înțclesesem că se prezintă, netezindu-și pintenogul porumbac ce cârâia alături.
— Ghiță Șușu de la Ineasca, răspunsei, făcând un gest asemănător. Aspirant din Moldova. Român basarabean.
Huiduma mâ privi cordial. I-am dat o bucatâ de pâine cu brânză, pe care dânsul o privi, înainte de a se hotărî s-o mănânce, pe o parte și pe alta.
— E de oaie... Brânză, am zis eu.
— La noi, în Turania, oile nu se mulg. N-am știut că moldovenii pot prepara asemenea deliciu. Știam că vă place vinul, femeile și cântecele...
După ce-și astâmpără foamea ca și mine, Tofik Bey surâse larași, apoi voind sa-mi taca o surpnza, lua cobza de-alatun și, nestingherit, începu energic să gâdile cele două strune, aducând în odaia sumbră galop de herghelii sălbatice în libertatea stepelor asiatice.
— Ai harem acasă? l-am întrebat când i se potoli vocea. Bărbosul mă privi șăgalnic:
—Despre femei se vorbește la alt nivel, zise dânsul. Dorești să cinăm acătării ?
— Mâine, am răspuns știindu-mi situația financiară.
— Sunt sărac, până una alta, dar cu timpul vreau să am, ca toți gighiții respectabili, o rezervație de femei. Nu harem, ci re-zer-va-ție! Numai atunci mă voi astâmpăra. Uite, Durdi, cocoșul ista ma va ajuta sa-mi implmesc visul.
Văzându-mă frapat de spusele lui, necunoscutul hotărî
sa-mi otere o masa, cum zicea el, in onoarea mea. Apasa un buton roșu de pe peretele din spatele lui și, deodată, ușa de la intrare se deschise brusc. In prag apăru o duduie cu ochi de vulpișoară, ațmtiți la cocoșul lui Tofik Bey. Purta o minijupă ce lăsa să i se vadă coapsele dolofane și botforii cu pinteni argintii. 0 pereche de sâni seducători jucau nestingheriți sub bluzița-i transparentă, stârnindu-mi fiori. Inghiții două noduri în sec: tazamța sadea! intra cu capui sus, impmgand un carucior cu un talger încărcat de bunătățuri: icre negre și roșii, jigou, parmezan, mațe cabaline umplute cu orez, răcituri de cămilă, peltea de smochine. Toate bucatele aromitoare și variate deveniră deodată un soi de frontieră între mine, Tofik Bey și cocoșul lui.
— E o maseză clasa-ntâi! strecură el, arătând cu privirile la duduița cu bucle, care ieșea pe ușă grațiindu-și fesele, parcâ împărțind: una ție, alta mie. Hai, frățâne, servește dinbucatele mesei!
începui să înfulec de-mi foia pieptul. După o habă de vreme, duduița reapăru într-un halat turcesc, se opri în spatele celui care o plătea, clănțăni a furie dinții spre mine și prinse a-i face lui Tofik Bey masaj la umeri. Durdi, cocoșul, ciugulea întruna bucățelele de carne. Savurând masajul, Tofik Bey amnca mereu sub limbă grăuncioare verzui, picurate dintr-o punguliță, și curând ochii lui se bulbucară enorm. Cocoșul începu iarăși să cârâie nemulțumit.
— Mâine vei lupta pentru viitorul femeilor mele, își netezi el pintenogul. Voi da chișca la toți în chișlac, căci mâ voi pricopsi cu o rezervație de cadâne...
Duduia prinse a face niște viraje în jurul nostru, ba dezgolindu-și, ba acoperindu-și bustul, iar când capul pornise a mi se învârti, mai să-mi pierd echilibrul, Tofik Bey îi făcu masezei un semn să părăsească odăița.
Avui un somn neliniștit și mă sculai cu noaptea-n cap. Amicul meu horăia de cădea tencuiala de pe pereți, cocoșul cârâia alene cu ochii închiși. Tăbârcind cele două valize cu documente, plecai la arhivă unde lucrai toatâ ziua la teza mea "Mișcarea revoluționară a feroviarilor din Basarabia". Intorcându-mă, de vreo câteva ori am fost oprit de miliția moscovită și controlat ce marfă duc în valize. Imi venea foarte complicat până îi convingeam că hârtiile mele nu au nici o atribuție la chestiuni de spionaj sau de bișniță. La cămin, i-am povestit și lui Tofik Bey, care mă aștepta nerăbdător despre să-mi potolesc foamea. Urmărind cu uimire pe cel care dialoga cu Dumnezeul Orientului, aruncam câte-o fărâmitură cocoșului care tresărea ușurel la suspinele stăpânului cu fundătoarea în sus. Presupusem că omul venit din stepele Asiei e un nevoiaș ce se împacă aidoma mie cu mizeria megapolisul ei rus, la un moment de restriște, când prietenia de nezdruncinat odinioară a popoarelor Uniunii intraseră într-o... criză acută.
Necunoscutul, isprăvind cu rugăciunea, coborî mâinile pe genunchii înșelvărați și, făcând spre mine o plecăciune cu tumănele, surâse dezgolindu-și dantura aurită:
— Tofik Sulambek-bey, înțclesesem că se prezintă, netezindu-și pintenogul porumbac ce cârâia alături.
— Ghiță Șușu de la Ineasca, răspunsei, făcând un gest asemănător. Aspirant din Moldova. Român basarabean.
Huiduma mă privi cordial. I-am dat o bucată de pâine cu branza, pe care dansul o pnvi, inainte de a se hotan s-o mănânce, pe o parte și pe alta.
— E de oaie... Brânză, am zis eu.
— La noi, în Turania, oile nu se mulg. N-am știut că moldovenii pot prepara asemenea deliciu. Știam că vă place vinul, femeile și cântecele...
După ce-și astâmpără foamea ca și mine, Tofik Bey surâse larași, apoi voind sa-mi faca o surpnza, lua cobza de-alatun și, nestingherit, începu energic să gâdile cele două strune, aducând în odaia sumbră galop de herghelii sălbatice în libertatea stepelor asiatice.
— Ai harem acasă? l-am întrebat când i se potoli vocea. Bărbosul mă privi șăgalnic:
—Despre fem.ei se vorbește la alt nivel, zise dânsul. Dorești să cinăm acătării?
— Mâine, am răspuns știindu-mi situația financiară.
— Sunt sârac, până una alta, dar cu timpul vreau să am, ca toți gighiții respectabili, o rezervație de femei. Nu harem, ci
re-zer-va-ție! Numai atunci mă voi astâmpăra. Uite, Durdi, cocoșul ista ma va ajuta sa-mi implmesc visul.
Văzându-mă frapat de spusele lui, necunoscutul hotărî să-mi ofere o masă, cum zicea el, în onoarea mea. Apăsâ un buton roșu de pe peretele din spatele lui și, deodatâ, ușa de la intrare se deschise brusc. In prag apăru o duduie cu ochi de vulpișoară, ațintiți la cocoșul lui Tofik Bey. Purta o minijupă ce lăsa să i se vadă coapsele dolofane și botforii cu pinteni argintii. 0 pereche de sâni seducători jucau nestingheriți sub bluzița-i transparentă, stârnindu-mi fiori. înghiții două noduri în sec: făzăniță sadea! Intră cu capul sus, împingând un cărucior cu un talger încărcat de bunătățuri: icre negre și roșii, jigou, parmezan, mațe cabaline umplute cu orez, răcituri de cămilă, peltea de smochine. Toate bucatele aromitoare și variate deveniră deodată un soi de frontieră între mine, Tofik Bey și cocoșul lui.
— E o maseză clasa-ntâi! strecură el, arătând cu privirile la duduița cu bucle, care ieșea pe ușă grațiindu-și fesele, parcâ împărțind: una ție, alta mie. Hai, frățâne, servește dinbucatele mesei!
începui să înfulec de-mi foia pieptul. După o habă de vreme, duduița reapăru într-un halat turcesc, se opri în spatele celui care o plătea, clănțăni a furie dinții spre mine și prinse a-i face lui Tofik Bey masaj la umeri. Durdi, cocoșul, ciugulea întruna bucățelele de carne. Savurând masajul, Tofik Bey arunca mereu sub limbă grăuncioare verzui, picurate dintr-o punguliță, și curând ochii lui se bulbucară enorm. Cocoșul începu iarăși să cârâie nemulțumit.
— Mâine vei lupta pentru viitorul femeilor mele, își netezi el pintenogul. Voi da chișca la toți în chișlac, căci mâ voi pricopsi cu o rezervație de cadâne...
Duduia prinse a face niște viraje în jurul nostru, ba dezgolindu-și, ba acoperindu-și bustul, iar când capul pornise a mi se învârti, mai să-mi pierd echilibrul, Tofik Bey îi fâcu masezei un semn să pârăsească odăița.
Avui un somn neliniștit și mă sculai cu noaptea-n cap. Amicul meu horăia de cădea tencuiala de pe pereți, cocoșul cârâia alene cu ochii închiși. Tăbârcind cele două valize cu documente, plecai la arhiva unde lucrai toată ziua la teza mea "Mișcarea revoluționarâ a feroviarilor din Basarabia".
Intorcându-mă, de vreo câteva ori am fost oprit de miliția moscovită și controlat ce marfă duc în valize. Imi venea foarte complicat până îi convingeam că hârtiile mele nu au nici o atribuție la chestiuni de spionaj sau de bișniță. La cămin, i-am povestit și lui Tofik Bey, care mă aștepta nerâbdător despre cele întâmplate în oraș, despre conținutul tezei mele, despre amazoanele de la Tiraspol, ce au blocat o vară trenurile, stând tolănite pe șenile.
— Sunt tinerele? mă întrebă el, habar să aibă despre filele istoriei moderne ale mișcărilor revoluționare. Cum adun calâm, plec la Nistru să le iau pe toate în harem.
— Hrănite bine și focoase, am adăugat, chibzuind în sinea mea că ar fi cazul să mă laud. Moldova noastră dispune de un foarte efectiv armament la porțile Europei. Nucleara sexului frumos!
Pe Tofik Bey îl trecură sudorile. Mărturisi că azi va avea o seară dificilă la concursul cocoșilor de luptă și mă rugă să-1 însoțesc în calitate de...bodygard; una să nu-i fie urât, iar alta — să destăinuie confraților săi care e armamentul strategic al Moldovei. Șovăiam/însă el îmi propuse o remunerare solidă și un pic de răgaz pentru a mâ hotărî. Intre timp, înainte de ducă, prinse a exercita niște antrcnamente din domeniul yoghinilor din Sri Lanka... Iși despuie corpul de lenjerie — adevărate huse pentru tancuri — și se arătă la lumina săracă a becușorului electric cum 1-a făcut mamă-sa.
— Să nu crezi că stau aici în captivitate, zise el. Am s-apar acolo pe neașteptate. Sunt pentru ei un rival de temut. Ei pot să mă găsească la oricare hotel modern, pe când aici...
Și tot atunci prinsc a-și juca burtoiul, ba lipindu-1, ba dezlipindu-1 de șira spinării, parcă apucat de năbădăi. Și tot așa, continuându-și frământările, apucă un fir subțirel, ce-avea aninată la capăt o mutelcuță, și îl slobozi în cavitatea bucală. După îndelungate vibrații ale burduhanului și convulsii ale bazinului, firul de ață cu mutelcuța la capăt ieși prin altă cavi-tate rușinoasă a corpului...
Mai nu am debordat și mațcle din mine, când Tofik Bey se agită și mai tare. In vreme ce eu devenisem frate cu latrina din colț, el mă convinse că acest exercițiu e un ritual binevenit la curățirea intestinelor—corpul devine mai abil în orice situație...
Până la urmă, am acceptat sâ-i fiu călăuză în noaptea ce urma să pogoare peste oraș cu o singură condiție: să iau valizele prețioase cu mine. Mă temeam să nu mi le fure cineva și-apoi adio teza de doctorand.
— E posibil, zise el, dar până la cazinoul nostru vom merge pe ocolișuri și.. pe jos. Doar nu e chiar așa departe. Surpriza sâ fie surprizâ pentru rivali.
— Sunt deprins cu greutățile, încă de pe timpurile când târâiam la Ineasca saci la moară.
Tofik Bey m-a privit mirat, întrebător, dar fâră sâ clarifice spusele mele, am pornit. In drum, cu pasărea cârâitoare subsuoară, el mi se destăinui că i-au trezit o mare curiozitate fetele care au stat o vară la Tiraspol pe calea ferată. Aflai apoi câte ceva din trecutul neiculeanului. In tinerețe, fusese mate-lot. A frecventat casele de toleranță din Hong-Kong, Singapore... Câți berbeci au sacrificat "nacealnicii" din aulul său ca el să obținâ studii superioare la Moscova! Apoi, când știința se demodase, alte turme de berbeci au fost puse la bătaie pentru a-1 însura cu prima, a doua și a treia Șaherizade. E considerat acolo o progenitură de bai! Acuma ținea morțiș a-și îmbogâți haremul cu ajutorul... cocoșului Durdi.
— Vei vedea ce poate pasărea mea!
La auzul afirmației, Durdi cârâi mulțumit. Penele lui multicolore aveam impresia câ emană miros de bani. Mâ copleși nu atât inteligența cocoșului, cât ingeniozitatea condrumețului. Dorind a afla dacă am vreo șansă ca să mâ îmbogâțesc și eu cumva în lumea asta, antrenându-mă într-un oarecare fel de business pe viitor, Tofik Bey îmi sugeră ideea ca sâ mă convertesc la mahomedanism. Dacă vreu sâ trăiesc în sânul lui Allah, e nevoie să accept haremul. Am acceptat cu bucurie ideea lui, dar când mi-a spus că pentru aceasta mai trebuie să mă dau pe mâna hogelui, ca să mi se taie... prepuțul, bucuria mea s-a prefăcut în scârbă. Strânsei și mai tare lângâ mine valizele cu documentele prețioase. Pe măsurâ ce drumul devenea tot mai întortocheat și mai întunecos pe-alocuri, condrumețul ascunsese cocoșul în sân, năstrușnicul pintenat se zvârcoli și după o habă de cale gâtul său gol ieși prin schlițzul lui Tofik Bey... Gighitul-fakir continua sâ-mi vorbeascâ multe și mărunte, simțind câ m-am speriat de propunerea de odinioară.
Ne-am oprit în fața unui edificiu modem, din sticlă și beton, având forma unei iurte. Era cazinoul Societâții iubitorilor de harem. Așa mi-a spus condrumețul. Din interior răzbăteau ecouri de muzică orientală. Inăuntru, peste tot, măsuțe joase, la care stăteau bârbați onorabili, cu picioarele aduse sub ei. Apariția lui Tofik Bey într-adevăr a fost o adevărată senzație. Bărbații mustăcioși sorbeau ceșcuțe cu ceai, trăgând rând pe rând câte un fum din narghileaua comună, de la care sa ramificau trabucuri. Era cu aleși de pe tâmpla țării. In jur nici zare de fustă. Cum ajunserăm în mijlocul sălii, încovoiat sub povara valizelor jerpelite, cu țanțoșa mea călăuză din urmă, toți cei adunați se ridicară, făcând temenele răzlețe în semn de stimâ și recunoștință.
Pe terasa din mijlocul sălii observai în jocul luminilor încă un cocoș, ciugulind bucățele de cărniță fără sâ-i pese de cele petrecute alături. Bărbații, după ce ne-am așezat la o masă, prinseră să se agite. Curând, câteva duduițe blonde au răsărit în sală ca niște păpădii între arbuștii de dracilă, cu glamnică pe cap, făcând tuturora ochi dulci. Două din ele se apropiară, începând a-mi face masaj la umere. Pufnii într-un râs stupid, câci mâ gâdilam năstrușnic. Altă codană aduse bucate pe măsuța noastră și multe crudități. Deodată Tofik Bey rosti câteva fraze neînțelese de mine, în adresa celor prezenți. Vorbea răspicat tot arătând cu mâna spre mine, către valizele jerpelite, repetând adesea cuvintele "TiraspoF', "Madam-Problem-Harem!.." 0 duduiță îmi turnă slugarnic dintr-un clondir o băutură albastrâ, care curând deveni roză în pahar, iar după ce băui, vedeam stele verzi înaintea ochilor.
La tribună își făcu apariția un burduhănos în halat vărgat cu tichie pe cap. Din gura lui se rostogoleau vorbe semiînțelese:
"Anașa, mafisto-closetisto, Cosa nostra, vagabondo sexualo, dolarino falsivino —triperino garantino, calabalâc-halcâ, Yoc!" Când huiduma ce dezghioca "discursul" lăsâ în sală un crâmpei de liniște, Tofik Bey iar ridică mâna în sus și aprobă cele spuse printr-un cuvânt: "Hop!" Apoi, își duse fudul, parcă, cocoșul pe terasa spintecată de lumini jucăușe. Sala deveni un infern. Urlete și huiduieli din toate părțile întărâtau cocoșii la bătaie pe viață și pe moarte. Crestele sângerau, penele zburau ca fulgii mânați de spulber.
Cruzimea cocoșilor mă înfiorâ de-a binelea. In sfârșit rivalul lui Durdi căzu răpus; întinzând gâtul și căscând pliscul, își dădu duhul. Tofik Bey începu nestingherit să-i pupe pe toți la hurtă,
iar când privirile noastre s-au regăsit, mâ întrebâ de ce-aș avea nevoie pentru a ti m culmea tericirn ca și el.
— 0 mie de lei salariu și...pază de corp, i-am râspuns nechibzuit.
Neiculeanul meu, care câștigase în urma bătăliei cocoșilor un țuhal de parale, surâse mirat de naivitatea mea. Excortat de un întreg cortegiu de duduițe maseze, Tofik Bey mai ținu un discurs din care desprinsem doar... că victoria de azi se datorează și mie, om al cărților, al științei, care asaltez cu succes arhivele, răscolind istoria trecutului.
Mulțimea se ridică m picioare, făcând plecăciuni de omagiu, iar duduițele, aplaudând frenetic, s-au retras în saună, unde erau așteptate de clienți. Cineva mă rugă sâ rostesc un logos privind problemele care-i frământâ astâzi pe românii basarabeni. Și m-am hotărât, dar, nefiind împuternicit sâ reprezint Republica, Guvernul, Frontul popular, Interfrontul sau Găgăuz-halci, nici chiar opinia publicâ a duduielor tiraspolene, am tras aer m piept după o lungâ cugetare. Mi-am ascuțit glasul și, înflăcărat, luându-mi ca aliat dulcele grai românesc, începui să aduc la cunoștințâ merituosului demos, a acelei galerii de bărbați fideli de pe tâmpla țării Turanice, crâmpeie glorioase din tradițiile revoluționare ale amazoanelor de pe malul Tiligulului. Entuziasmul patriotismului puse stăpânire pe cuget atât de abitir, încâtuitasem că cei dimprejur nu înțelegeau din ce le vorbeam nici o boabă. Dar aveam ocazia să le dau de înțeles că pericolul îi poate paște pe toți dacă măcar una din tiraspolence ar nimeri întâmplător în haremul lor, câci unde-și vârâ rușii femeile, nici michiduțâ n-are ce-și băga coada...
Sala asculta cu urechile ciulite apariția la tribunâ a unui proaspât fecior al unei tinere republici independente și suverane. Câțiva ieșiră să fumeze. Ceilalți crăcănaseră picioarele de uimire, când veni vorba de politică, iar acolo unde mișună discuții de acest fel, apar confuziile și conflictele directe cuPuterea...
Așa și s-a întâmplat... Deodată, afară, prinseră a țipa sirene, girafaturi sâltărețe spintecau întunericul cenușiu. Praf de pușcă, scârțâitul roților de tren, zbătându-se în frânele forțate, ceastuștele cântate pe șenile — toate deodată furâ curmate de fluierul strident al milițienilor, ce puseră în fugă pe cei adunați la cazinoul în formă de iurtă. Până să mă dezmeticesc, un polițist zdravăn, fixându-mă cu privirile îndobitocite, îmi sus-pendă discursul în plină însuflețire și mă dârâmă cu forța de pe cele două valize pe care mă cocoțasem ca să vociferez. Era cât pe ce să izbesc pe un alt chipiu roșu cu capul la lingurițâ, cum mă știu în bătăile de la clubul din Ineasca, mai ales că Tofik Bey stătea la ușa din fundul sălii, după perdeaua înfloratâ, făcându-mi mătăhălos cu mâna ca să spăl putina.
Doborât la podea, îmi suciră mâinile și prinseră a mă căuta prin buzunare — dacâ nu am vreun mauser sau droguri. Negăsind nimic, m-au întrebat unde-mi sunt ...briliantele. Minții atunci inspirat, pomenindu-mâ singur m enorma încăpere, că sunt temporar angajat ca bodygard la amicul Tofik Bey și încă nu m-am pricopsit cu giuvaiere... Mă alesei tot atuncea cu un retevei peste șale, așa, ca din senin, pentru profilactică, precum au încercat sâ-mi explice, dar am oftat ca o femeie când i se rup apele...
Trei hojmălăi de milițieni, împreună cu șeful direcției de contraspionaj, au examinat cu lupele manuscrisele mele, de parcă erau originale extrase din cavoul lui Tutanhamon, dar stabilind, în prezența-mi, până la urmă prin rație, că nu pot fi primul agent al serviciilor secrete din Găgăuz Yeri, n-am întreprins diversiuni teroriste la cazacii din Transnistria lor natală, și-au cerut scuzele de rigoare, de teamâ ca să nu fie implicați într-un conflict direct internațional. Cu ajutorul computerului aflară adevăratul meu nume, despre Ineasca, centrul civilizației moderne. Moscoviții și-au mai cerut o dată scuze pentru aplicarea reteveiului. Restituindu-mi valoroasele valize, mă petrecură la aerogarâ și, după două ore de zbor, mă văzui bine sănătos în casa mea din mahalaua Melesteului...
In câteva săptămâni, susținui teza și devenii doctor habilitat. Dorul de întâmplarea de la Moscova, de Tofik Bey, de cocoșul lui nu mă părăsea. Nu știam ce s-a întâmplat cu el, de ce în hărmălaia ceea m-a părăsit subit. Care pușcărie înfundase?Intre timp, amazoanele de pe malul Tiligului făcură o vizită la cneazul Kremlinului cu petiție de apărare a drepturilor omului în Transnistria. Dar nu sfârși bine pelerinajul lor, câ primii o carte poștală de la... Tofik Bey, cu o fotografie alăturatâ. în imagine, pe fundalul propriului avion cu inscripția "AIR-TOFIK-TURANIA INTERNATIONAL', deslușii pe marele meu amic, iar alături de el... un cocoș de luptă. Prietenul meu îmi comunica printr-o epistolâ că el, cu ajutorul pintenogului, a fost în stare sâ cucerească și să împace toate securistele Tiligului, convertindu-le într-un harem de maseze salarizate…
LA IZVOARE
lovu de Beșeni retrăi zguduitoarea dramă a celui de-al zecelea divorț și se decise ca să-și întremeze sănătatea la Slănic-Moldova. Colinele pitorești împădurite, turiști din toate colțurile lumii, iar femeile drăguțe (slăbiciunea lui dintotdeauna) îl pomeni într-o lume feericâ.
Luase de la Ineasca o damigeanâ cu vin, dimineața mai ales ieșea la balcon, nu înainte de-a se "aghesmui", și cu o micâ ocheană, de la etajul șase, urmărea ca un pirat fustele învolburate de vânt ale doamnelor. Ele, cu începere de pe la chindie, împăienjeneau aleile parcului din preajma bisericii vechi...
In una din zile s-a spovedit la bazilică de păcatele făcute, dar preotul, un june imberb, ascultându-1, i-a zis când s-au întâlnit afară, lângă o bancă:
— E pâcat atunci când preacurvești, fiule, și în celelalte fii liniștit.
lovu, din clipa ceea, mereu se amesteca printre cozile cu femei elegante de lângă izvoarele cu apă curativă, ascultându-le păsul. Medicii i-au prescris să bea apă de la sonda cinci sute, unde veșnic era cea mai insuportabilă coadă. Nu venise el chiar numai pentru sănătate. Era un secret al său: să-și găsească aleasa inimii! Poate cu noul castravecior să emigreze în Occident. Visa la o eventuală promenadă pe străzile aglomerate ale Parisului. Auzea peste tot numai vorbă cunoscută, gălâgioasă de-a evreilor din Israel, ce-au emigrat mai ieri acolo, dar nu uitaseră nicidecum de Perla Moldovei. Vroia să intre în cârdășie cu vreuna din fostele locuitoare ale târgului Telenești.
Pentru aceasta, dupâ ce urmârea o habă prin ocheană vilegiaturistele, cerca apa celorlalte izvoare, constatând că sonda 300 miroase a ou clocit, cea cu numârul 200 a cuibar de gâscă, iar cinci, ca la Purcica, locul de la Ineasca, unde se află ferma de porcine.
Dar anume la "Purcica" a întâlnit-o pe Jozefinne de Napo-leon. 0 madamâ bine, cu rochie roșie, părul de culoarea scrumului de țigarâ, cu pantofi albi, ale câror câlcâie de oțel țăcâneau categoric, scufundându-se în asfaltul înfierbântat de iulie. El dibuia franceza, dar îndatâ a înțeles câ are de furcâ cu o doamnâ tare, ce emană atmosferâ parizianâ. li plăceau animalele, căci mereu stăpânea de curmei în timpul plimbărilor solitare un câțeluș mic, pufos, ce lâtra pururi pițigăiat. Când nu le ajungeau cuvinte, recurgeau la gesturi, împlinind discuțiile lor despre viața din prezent și trecut.
Zilele deveniserâ pentru lovu cu adevărat fericite. Uitase și de odihnă, și de sondele curative pe care medicii i le-au recomandat. Marea lui pasiune era ea, Jozefinne de Napoleon. Se străduia din răsputeri s-o înduplece să se adâncească într-o promenadă pe potecile împădurite. Dânsa nu agrea discuțiile m odaia lui. în vremea plimbărilor pe alee, lovu îi urmărea pe furiș sânii proeminenți ce jucau în rochia de crepdeșin. Uneori sughița de emoții.
Pânâ la urmă a înțeles și doamna că sufletele lor au nevoie de singurâtate. Jozefinne de Napoleon într-o după-amiazâ se dădu voinței bărbatului de au luat amândoi calea spre potecile deluroase, pitorești, ale Slănicului. Ziua era plină de arșitâ, dar printre pinii drepți ca lumânarea dăinuia o răcoare plăcută.
Anevoios au ajuns la cabană. Râsuflau obosiți, admirând pitorescul plaiului. Cățelușul se muta de la un copac la altul, câutându-și loc sâ se odihnească și el. Pe lângâ ei arareori își fâcea âpariția câte un trecâtor cu câte-un vas plin cu apă de la izvorul tăinuit în hățișurile de mai de sus ale dealului.
Dinspre apa șușuitoare a păstrâvâriilor din vale, adia a miros plăcut și se auzeau vocile celor veniți să se odihneascâ pe potecile Slănicului din țara fâgâduințelor.
— Ce feerie! exclamâ Josefinne, întinzând brațele în părți a plăcere. De-am avea o găină coaptă la foc!
— Eu visez la o curcuță! adăugâ lovu, simțind dinspre femeie un miros de ierburi proaspete.
Cu visul la mâncăruri vânătorești, îndrăgostiții s-au ridicat pe o potecă, șerpuitoare printre hățișuri. Erau curioși s-ajungă cât mai curând la izvorul tăinuit, mai în susul Cabanei, despre care în tot Slănicul se vorbea doar în șoaptâ...
Smolit și buzat, cu o închipuire de mustață sub nas și priviri ce nu exprimau nimica, lovu o ținea la braț, parcă dirijându-i mișcările galeșe.
— Budulăieșule, șopti ea încântată de natura divină, stăpânind cățelușul de curmei.
— Jozefi-n-ne! răspunse lovu de Beșeni încântat. Simt aproape sonda plină de tainele dragostei...
Un fel de icneală cu sughițuri din partea bărbatului acoperi pauza ce urmă. Au ridicat încă un delușor împădurit, apoi au coborât pe un platou de unde se vedea ca în palmă râul șerpuitor printre stâncile din vale. S-au oprit așezându-se alături. Erau singuri. Pentru ei vorbea tăcerea. In fațâ era izvorul, cu o inscripție pronunțată pe un pietroi: "Pentru gospodarii și gospodinele fidele ale Slănicului." Privirile li s-au întâlnit. Ca la doi hulubași ai păcii...
— Budulăieșule...
—Jozefinne...
Proaspeții îndrăgostiți s-au decis să guste apa despre care la Slănic se vorbea pe furiș. Cățelușul se îndepărtase.
Drag mi-a fost a ciobâni
Și-a bea apâ cu pumni...
îngână lovu.
Jozefinne de Napoleon se privi în oglindă, cochetând, încântată de tezaurul folcloric românesc.
Se făcea răcoare ca într-un zămnic. Clipele curgeau. Stâteau amândoi pe o buturugă de stejar. Soarele surâdea printre copacii fremătători. lovu luă apă în mâini și o servi pe Jozefinne din pumni. Sorbi cu plâcere și privirile lor se întâlniră iar. Luâ și dânsa apă, de-1 îndemnâ să-și potolească setea. lovu băui lung din pumnișorii rotunzi, închipuindu-și că soarbe mustul dulce al unui harbuz. Procedura le plăcu și fidelii amanți ai Slănicului au repetat la rând, de vreo câteva ori, procedura.
S-au lăsat apoi pe spate, ascultând cum crește iarba. lovu adună dumitrițele ce tremurau chiar la câpătâiul lui, așezându-le peste sann cat zamoșn ai madamei... instantaneu, săgetări stranii în
burtă... lovu de Beșeni se cârceie oțârât, lucru ce îl repetâ și Jozefinne de Napoleon. 0 pierdea încețoșată, cu vârcolaci, care le trezirâ halucinații nebuloase. lovu își adunâ toate puterile, strecurând doar printre dinți: "Scuze moi și mille pardon!..." Fără prea multe explicații, o luară valvârtej, printre tufarii din susul pădurii, spre cele mai apropiate tufișuri din josul izvorului. Numai câțelușul flocos, râmas de unul singur, începu
sâ tremure și să schelăie pițigăiat...
îndrâgostiți, nimeriseră întâmplător la sonda cu apâ purgativâ. Bâurâ cu lâcomie, cuprinși de văpâile sentimentelor ce-i stăpâneau chiar lângâ izvor. Ceea ce le păru mai dulce și fermecător, trebui să fie motivul unei amare despârțiri.
Se îndepârtară în direcții opuse. Nu se mai gâsiră nici peste o zi, nici peste două, nici pânâ la sfârșitul aflării lor la Slănic-Moldova. Neglijența de care dâdu dovadâ lovu de Beșeni îl fâcu de astă dată să rateze o minunată ocazie de a locui la Paris cu Jozefinne de Napoleon …
"AICI A TRÃIT ȘI A CREAT”
Cu-cu! lacătă-mă-s și eu. Haiduc în două exemplare! Tânâr prozator, scriitoraș de însemnâtate locală, ce tinde din vârtos să ocupe oarecum tronul laureaților de talie republicană, europeană și chiar, poate, mondială!
Sunt disciplinat, n-am darul suptului, ca unii din cunoscuții deja consacrați, și-s fecund! Scriu hojma poezioare, povestioare, nuvelișoare, pamflețișoare, poemușoare... oare, oare... și asud mereu! Nu-i ușor să scrii mult și să rămâi m umbră, sâ nu te știe nimeni, dragă cititor. Așa mi-i dat. Unii scriitorași devin renumiți m timpul vieții, iar după ce dau ortul popii, devin zgârciți că iau tot scrisul lor cu ei la țintirim. Pe când eu, chiar daca mame-poimame voi mchide ochii, sunt sigur ca raman vestit în opinia publică de la noi ca un om bun și de treabă. Și cum să nu, dacă zeci de ani sunt citit de către colaboratorii redacțiilor și editurilor, restul populației nici bănuind că scriu.
Redactorii mă citesc atât de bine, că singuri lucrătorii prestigioaselor publicații au devenit egoiști: nu vor să dea nimânui să-mi citească opera. Cât despre publicare, nici vorbă...
Situația mă consolează și nu prea. Zeci de ani mâ lingușesc pe lângă cei cu portofele roase și posturi-cheie, dar toate-s în zadar.
...Scriu și asud. In anii ce s-au așternut între paginile biografiei mele, de când am îndrăznit să mă ițesc printre scriitorașii începători, am schimbat vreo zece locuri de lucru. La ce bun? E-he! Sunt precaut! Dacă într-o bună zi bătrâna
harca imi cere sa intmd sandaluțele, voi ști ca las m urma mea o biografie bogată și plinâ de taine. Sunt sigur că după moartea mea, brigăzi întregi de biografi vor studia intens firul vieții mele în plan istoric. lar după ce biografii au să rotunjească cât de cât truda mea măreață, la intrarea multor edificii, unde am lucrat, au să apară inscripții: "Aici a asudat și a creat..." Studiez și cunosc amarnic de multe, sunt gata sâ mâ împărtășesc cu viitorii cititori ai operelormele. Bunâoarâ, zilele trecute am aflat o noutate curioasă. Știați oare că omul, când strânutâ, aerul țâșnește afară pe gurâ cu o viteză de peste o sutâ de kilometri pe oră? N-ați știut? Apoi sâ știți! Dacâ veți îndrâzni să legați capăt de discuție cu mine, multe vă pot spune, însă acuma sunt preocupat mai mult de viitorul scrisului meu.
Cu-cu! Dragi celebrități din fotoliile de la casa Uniunii Scriitorilor! Am sosit să vă iau locul. Feriți-vă cumva mai într-o parte! și mai faceți un loc în jilțuri și pentru noi, tinerii condeieri, că avem de-acum bărbuțe blajine pe care ni le mângâie cu-atâta zel nepoții, iar manuscrisele noastre tot mucezesc pe rafturile editurilor, așteptându-și rândul să vadă lumina tiparului. Intre timp voi ați monopolizat toate și nu vreți să cedați cu una, cu două... Ehe-he! Destul cât, sătui butie fiind, ați organizat mereu în perioada de stagnare răzmerițe și ați fredonat cântece despre... foame! Avem și noi nevoie de libertatea voastrâ, iar scaune la mesele din birouri gâsim. Și un templu al dreptâții și adevărului găsim! lar vouâ vă zicem: "Basta! Destul cât ați avut libertate și vremuri de aur, când vitâritul la Dănceni era în floare, dealul Petricanilor — forjăria cadrelor republicane, iar un pseudosavant-rege aducea solii cu duiumul într-o livadă-parc, pentru a le demonstra cum cresc merele! Azi bat la poartă și așteaptă sâ sară pârleazul zeci de "tineri^ca mine, care... asudă și scriu." Nici la Ineasca, la cosit fânul în luncâ, nu se muncește cum lucrez eu, de-mi paraie oasele. bcnu, scnu, scnu m anommat... Soția, nevasta, soacra, copiii, nepoții nâzbâtnici nu izbutesc să mă citească din urmă și eu rămân în totală umbră. Noaptea tot omul doarme, visează lângâ draga lui soție, și numai eu casc, mi-i somn de prăpădenie, dar scriu, scriu...
La toate acestea vin cu un sfat către dragii mei confrați:
prin mijloace proprii, folosind fiecare în parte pista lui de decolare, sâ asaltăm birocrația zilelor de azi și să ne întâlnim, biruitori, în pragul editurilor la răsârit de soare în mileniul trei. Nu vă sfiiți! Vom răstuma fotoliile stagnanților, ca mai apoi să le trimitem lamuzeul ținutului natal. lar dacâ, oricum, vă este frică și teamă, că de, sunteți din gospodari, atunci luați exemplu de la mine.
Aprindeți luminile și priviți-mâ în persoană. Sunt, cum v-am mai spus, un haiduc în două exemplare: scriitoraș tânăr cu barba de-acum însuritâ, și scriitor de onoare în anticamerele redacțnlor și editurilor noastre. Cândva acolo, sunt sigur până in măduva oaselor, vor fi dezvelite, solemn, plăci comemorative cu inscnpții: "Aici a trăit, a creat și a așteptat…
ROATA MORII SE-NVÂRTEȘTE
Prietenului familiei noastre Silvestru Maximilian

Veneau la vale cinci muzicanți, înșiruiți de-a latul drumului ca fluierele naiului. Dobarul Mircea Cataramă, o lungoare crăcănată cu fața smolită și lunguiață, căruia satul îi zice "odorașul", pășea în fruntea tuturora, lovind ușurel, dar neîndemânatic, în darabana cârpită. Þinea hangul unei melodii săltărețe pe care o șuiera cu măiestrie deosebită Timofei Mosorel, un holtei, fecior de lele ce cânta de-o potrivă la caval, ocarină și iorgafon (instrumente purtare acum subsuoară) care-i aduceau mare bucurie și... necaz. Șuieratul pentru Timofei era o camuflare a stării lui sufletești. Arareori își sălta sprâncenele căutând supărat către "odoraș" care făcuse după încheierea nunții o mare nedreptate. Cântase cel mai mult la toate instrumentele, însă banii câștigați, din ambiția lui Mircea, i-au împărțit la toți totuna. Cu toate acestea dobarul, ca să acopere supărarea holteiului, atunci când nu se auzea șuieratul, prindea să țipe cu vocea lui deocheată:
"Cu rachet-am să mă sui In vârful rodomului..."
Lică Turturel, însurat luna trecută, om cu sânge iute, îngâna și el melodia impusă de dobar, dar se încurcă neștiind cuvintele;
surâdea cu dor, mirosind întruna lăcrimioarele ce le ducea la așternutul cald al soției. Pe cer luna surâdea și ea a plăcere, când umbrele celor cinci se lungeau și se scurtau printre ramurile înverzite ale copacilor.
— Degrabă ajungi la femeiușca ta, zice Mihai Jighiuță la urechea lui Lică, când printre ramuri, în vale, zăriră luminile sprințare ale satului. Milica o să-ți iasă în prag, îți va întinde mânuțele s-o iei în brațe, te va pupa... Arion Zestrașu, cel mai josuț și mai gras dintre toți drumeții, trăgea cu urechea la șoaptele pădurii, își achipuia gologanii de la fundul buzunarului și, găsindu-i la loc, oarecum nestăpânit, chiui sus și tare a izbândă. Deodată "odorașul" greși tactul melodiei și Mihai Jighiuță sări îndârjit cu vorba:
— Ba să am iertare, Odor Odorovici! La întorsătura asta trebuia să holbezi ochii de trei ori...
—Just, fiule, căzu de-acord Mircea. Unde sunt doi români, acolo există trei păreri. Și iar prinse să bată doba și să țipe.
— Te umflă cântările, nene, aprecie iar Arion. Dobarul însușise secretul bătutului pe apucate, de la colegii de companie, care îl învățaseră ca în timpul pauzelor să holbeze ochii, iar când lovește cu măciuca în darabană, să-i clipească. Cu maimuțăreala pe fața luminată de razele slabe ale lunii, Mircea, atunci, rămânând fidel semnelor convenționale însușite, trecu la alt cântec și țipătul lui deșucheat împânzea pădurea toată:
"laca s-o-mplinit și luna,
Când am fost și eu la una.
Și m-am dus pe înserat
La femeie cu bărbat.
Când pe la un miez de noapte,
Cineva la ușă bate.
Eu crezui că-i necuratul,
Dar ea-mi spune că-i bărbatul..."
Vocea dobarului se înalță până la vârful supărării lui Timofei, care, cu cât se apropiau de casa de la cordon a pădurarului, cu atât mai abitir clocotea de emoții. Își imagină cum acolo, într-o cămară cu perdele înflorate, pe divanul moale, în așternutul sacru doarme Ruxanda... Își aminti acea seară, când pe cerul senin, înmiresmat, se jucau stelele, iar el cerca zadarnic la geam să o convingă... Ea nu vroia să meargă după el. Atunci nu a vrut. Mai întâi Ruxanda i-a spus că iubește foarte mult poeziile (are o bibliotecă întreagă de cărți), deși dânsa nu le poate compune. Apoi s-a lăudat că șeful corului din Clocușna i-a dedicat un poem întreg, cu ea, eroină pozitivă desigur, m centru. Timofei în seara cu pricină și-a luat angajamentul, chiar i-a promis că își va da toate străduințele să învețe pe de rost multe versuri de dragoste... După toate, fata, sprijinită cu coatele pe pervazul geamului, privea la el cu zâmbetul șăgalnic și i-a spus că aceste promisiuni nu sunt destule. Nu-I poate accepta deocamdată ca logodnic, deoarece este... mai jos decât ea cu o șchioapă, și-apoi când va încălța pantofii cu tocuri înalte, cum va putea ieși cu el în lume? Înțeleaptă fată, potrivi el. Dar la despărțire îi spuse să nu se descurajeze cu totul, că și poate peste vreun an o să adauge șchioapa ceea...
Jumătate de an se tot chinui la bara fixă de pe toloaca satului, să se lungească și pare că și-a atins scopul. Dar amintindu-și de refuzul fetei, simțea că i se furișează în suflet un fior de tristețe și necaz. Unde mai pui că între timp ajunse la urechile lui că cel din Clocușna a izbutit să publice poezii dedicate Ruxandei la ziarul raional. Mai avea o noutate ce-i lăsa o doză de optimism: tatăl ei nu vroia s-o dea după corist, deși clocușneanul nu o dată a încercat s-o fure. Pădurarul trăia cu unica speranța: sa-i fie moștenitorul aproape, iar clocușneanul, și el ambițios, să o ducă în satul de la nordul republicii.
Timofei stătea în cumpene. Emoțiile îl năboiau și mai tare știind că peste câteva clipe va fi foarte aproape de Ruxanda. Poate să cadă de-acord cu Mircea și să-i trimită chiar acuma pețitori? Vezi, vinul deja fierbe în poloboace, și-apoi a crescut și el oleacă de la seara ceea când pe cer se certau stelele... Numai Cataramă aista strică afacerea cu urletele lui deocheate. Dacă aude pădurarul, viitorul socru, un boșorog capricios fără de pereche. Pesemne a sălbătăcit cu totul și nu-i pasă dacă Ruxanda se va chinui o viață în pustietatea asta!
"Ș-am sărit ca un cocoș
Peste-o putină cu borș
Și de frică, să vedeți,
Dam cu capul de pereți..."
— Te-apucă pachițele, Odor Odorovici? reproșă Timofei nemulțumit că dobarul întrece simțul măsurii.
— Nu te osândi, Mosorele, făcu Mircea hotărât. Știu durerea ta, dar vreau să-ți spun că deja ai crescut atâta ca să fii totuna cu Ruxanda. Te ducem mire acuma. Duduița pădurarului până la urmă se va pocăi în bisericuța sufletului tău.
— Numai de nu s-ar fi lățit în răstimpul cât n-ai văzut-o. Tare nu iubesc femeile frumoase, grase și proaste, conchise filozofic Arion Zestrașu.
Cineva chicoti, iar Lică Turturel, scărpinându-și dosul mâinii, privi fulgerator spre Arion, care-și achipuia gologanii în buzunar, și zise:
— Nu te pune în poară cu tinerețea, bade. Și nu râde. Noaptea râsul se plimbă de mână cu plânsul. Mai bine-ați lua de seamă... în margine s-aude cineva...
Tot atunci, încordându-și auzul, muzicanții deslușiră dinspre casa pădurarului o voce răgușită de bărbat:
"Pă-ă-ă-să-ri-că, mu-u-tă-ți cuibu-u-l..."
Vocea semăna mai mult cu un muget decât cu o declarație de dragoste și deodată fu acoperită cu o salvă de armă... După o clipa, vocea se auzi puțin mai încet și mai fricoasa.
— Împușcă haidamacul ca la sfințit de agheasmă la Iordan, făcu Mihai Jighiță, vârându-și mocoșitor cămașa în pantaloni. 0 păzește pe copilă de golanii din Clocușna. De fraierii ceea numai cu pușca cu două țevi poți scăpa. Le-a spus omul o dată, de două ori...
— Ești o putină de minciuni! aprecie liniștit cineva dintre condrumeți. Pădurarul nici nu vorbește cu el. Ba chiar nici la un metru de el nu-i dă voie să se apropie.
— Sigur, confirmă dobarul înduioșat. "Păsărica" e toată-n colivia pieptului holteieșului nostru și nu poate aparține altuia.
— Vă paște Mosorel! ațâță spiritele Arion strângând cu putere și izbândă banii în pumn. Lui Mosorel nu-i merge nici la o cale alâturi de Ruxanda. Mai ales dacă fata va încerca să se poarte la modă și să îmbrace pantofi cu tocuri înalte.
— Eu o iubesc! nu-și putu stăpâni emoțiile Timofei.
—Just, fiule! jubilă Mircea. Trebuie să ne hotărâm în seara asta, acum. Nu de alta, dar noaptea e lungă și până în zori cineva poate să-ți dea chișca. Ruxanda nu doarme acuma. Ea stă cu gura căscată să se mărite și poate că s-a săturat să mai stea în pustietatea asta...
Dinspre casa pădurarului, parcă aproape, parcă departe continua să se audă vocea solistului nocturn. Întreruptă iar de bubuitura de armă, continuă mai apoi, dar tânguios, ca o rugăminte umilitoare:
Pă-ă-să-ri-că...
— Îndrăznește, Mosorele, reveni calm la firul discuției dobarul. Altele din jur nu costă nici o pătlăgică. Hotărăște-te sa fii mire în ia-seara și lasă pe mine. Daca lași lucrurile în voia soartei, ți-o iau alții înainte.
— A rămas să te determini unde-ți îndrepți oiștea, spuse cineva și iar chicoti.
— Numai să nu dai în gard cu ea, îl susținu altul.
— Te dăm la lege, făcu Mircea cu voce liniștită. Omul o dată se naște, o dată moare și o dată trebuie să se însoare, Mosorele!
Muzicanții se agitaseră și Timofei simți cum îi zvâcnește inima. Iar și-o închipui pe Ruxanda cu gâță lungă peste umăr, buzele-i de vișină coaptă și gângăvi înghițind noduri:
— Dacă nu știu ce să fac...
— Apucă-te de c... și sai în sus...
Arion zâmbea zeflemitor la lumina slabă a lunii. Apoi adăugă, parcă înadins să-i atingă strunele sensibile ale sufletului:
— Nu-i cazul să te jertfești pentru o buleandră buiacă cum e Ruxanda, Mosorele. Am încercat și eu cândva, m-am dat drept gentleman, dar îți închipui ce mi-a zis ea? A spus că atuncea când o să mi se taie jumătate de pântece, mă voi putea numi gentleman... E iute la limbă și apoi la mijloc e și cel de la Clocușna, care umblă nebun după ea. Ba chiar am auzit că se întâlnesc pe furiș, ca doi motănași și vor să se ieie... Nu m-aș vârî în vizuina unde hodinește lupul!
— Fiștecare cu gusturile sale, nu mai putu băiatul, mai să scape iorganul de subsuoară.
Pe Arion îl puse pe gânduri îndârjirea flăcăului. Numără încă o dată banii din buzunar și cercă oarecum să se îndreptățească:
— Satul vuiește. Despre relațiile lor numai la gazetă nu se scrie. De-atâta se și teme pădurarul. Ori poate crezi că taică-său împușcă să sperie bursucii din popușoiște?
— E atât de bine și plăcut însurat! făcu Lică, clipind ochii de fericire, afundându-și nasul în buchețelul de lăcrimioare. 0 pețim ast'seară pe gagică, Mosorele?
— Ce v-ați legat de mine, dulăilor, de parc-aș fi cu stea în frunte și cuiva îi scapără între ochi? !
Pumnul lui cât un căuș putea să facă mare supărare.
— Apoi, Mosorele, încercă Mircea mai cu binișorul. Noi, cu mințile lucide și cu mâinile harnice, putem lega în ia-seară nodul unei căsnicii istețe.
— Faceți atâta haz de necazul meu.
— Mi-ești drag ca ochii din cap și n-aș vrea să pățești ca unii din noi, însurându-te nesocotit.
— Ferit-a sfântul! aprobă Arion. Odor Odorovici dacă se duce la curse lungi cu mașina, apoi femeia îl tunde chilug, ca să nu placă duduițelor zurlii, ci să le înspăimânte cu mutra lui de pompier.
— Tacă-ți talanca!
— Ce n-ați zice, dar însurătoarea e de la Dumnezeu pe capul omului, lansă Lică filozofic, îmbătat de mirosul lăcrimioarelor. Poate-a da Domnul să se lege în ia-seară între dânsul și Ruxanda o dragoste sălbatică pentru toată viața, și-apoi vorba ceea...
— Însurătoarea-i leacul nebunilor! sări Arion.
— Încă o vorbă-n plus, Arioane, și-ai să ieși din pantaloni ca să-ți fac o clismă cu ace de patefon! îl preîntâmpină băiatul cu voce militărească.
— Gata, tac...
— Fata nu-i o cetate de necucerit, reveni la discuție dobarul. Tu, Mosorele, ai mari emoții, ți se hotărăște soarta la vârsta când în trupul tău, după cum socoate medicina, ți se schimbă sângele. Dar las' pe noi! Calmează-te. Doar ești băiat deștept, cu ceas pe mâna!
— M-aș uni, dacă ar încerca cineva dintre voi să o scoată pe Ruxanda din casă. Și se apropie de Arion: Încearcă tu, doar ești lup și n-ai a te înspăimânta de pielea oii. Nu-i așa?

— Aș face-o, Mosorele, cu dragă inimă, dacă nu mi-ar fi mațele slabe la împușcături, murmură Arion.
Gâlceava stârnită de muzicanți se auzea la depărtare. Din înălțime, ochiul nopții lumina drumul șerpuitor spre vale. Cineva prinse iar să șuiere o melodie de scoatere a miresei din casă.
— Ce-ai găsit bun la Ruxanda, nicidecum nu se astâmpăra unul. Chiar să fiu lovit cu polonicul în frunte — totuna nu pricep...
— E deșteaptă că-i cu ochelari!
— Și-i din gospodari holteița, se băgă iar pe fir Zestrașu, cu veșnica-i mocoșeală de a-și vârî cămașa în pantaloni. E una la taică-său! Ați zărit juncanii priponiți la curtea lui Trifan? Văzut! Pentru cine-i crește pădurarul? Pentru gineraș! Are să-i cumpere "Jiguli" cu perdele albe. Ia atunci o să ne duci la nunți cu tranduletul, Mosorele!
— Ba o pleașă!..
— Nu-i chestia în bogăție, îngână Lică visător.
— Săraci să fim, dar bani s-avem! reproșă Arion.
— Logodesc în ia-seară! zise ferm Mosorel, dar în voce i se contură o scamă de emoții.
— Înțeles! pricepu Mircea. Dați-mi voie să vânez duduița?
— Avante!
Casa pădurarului era adumbrită de niște stejari și fagi tinerei, care fremătau ușurel în vânt. La unul din cele trei geamuri ardea un candelabru cu trei lumânări. Undeva, în fundul grădinii, după glugile de păpușoi, se auzea lătrat de câine. În jur mirosea a corovatică și matiolă. În pauzele dintre lătratul potăii se deslușea cântatul chiriecilor. Mircea, clipind și holbând ochii, încetișor lovea cu degetele în darabană, antrenându-se parcă, îngânând printre dinții de fier: "Roata morii se-nvârtește..." Între cei cinci înflorise înțelegerea și buna dispoziție, siguri că pădurarul, om gospodar, va fi întru totul de-acord să aibă un ginere ca Timofei. Mircea chibzuise vorbele pe care are să i le spună întru apărarea mirelui. E băiat singur la mama, dar e talentat și împreună într-o casă vor găsi sprijin și înțelegere.
În vale satul dormea. Lătratul câinilor amuțise, împușcăturile la fel, ca și cântecul cerșetor. Viața din jur părea o poveste și numai ceva imprevizibil putea să-i abată de la intenția frumoasă. Drumul cotea spre poarta înaltă, cu vârfurile crenelate de la cordonul pădurarului, când deodată Mircea Cataramă, ce pășea în fruntea tuturora, se opri înțepenit locului.
— Pluton, pe loc repaus!
S-au oprit și ceilalți plini de nedumerire și neîncredere. Ca din pământ, în calea lor, răsări o namilă de om. Adevărat dulap mișcător. În pălărie neagră de fetru, cu borurile largi. Rostise odinioară comanda și stătea cu o mână ridicată în sus și la lumina slabă a lunii se zărea tăiușul argintiu și lucitor al unei securi.
— E acel de la Clocușna, șopti Arion, apoi izbucni cu voce plângăreață: Oare de ce nunțile astea se mântuie pe la miezul nopții? Așa și m-am gândit că o să pățim, sfâșie el cuvintele printre dinți și slobozi banii în ciubotă.
— Gura, chiorhanule! ordonă apăsat Cataramă. Necunoscutul își păstra calmul, până muzicanții se astâmpărară, deși fiecare dintre ei se gândea că au pus-o de mămăligă cu veselia lor. Cel cu pălărie scoase din buzunarul pantalonilor galife o cutie și prinse a o hârcâi nervos pe tăișul lucitor al securii. Mircea aduse darabana la spate și socoti că e obligat să parlamenteze. Ieși cu pieptul înainte, flutură nemulțumit din cap și cuvântă apelând la propriul jargon diplomatic:
— Ce-ți dorește rânza, budihace?
Vorbele dobarului îl făcură pe necunoscut să tresară, încât se întoarse câtre copacii din preajmă și strănută ușurel. Tot atunci muzicanților le trecură furnici prin mădulare. Deveniră singurei și înstrăinați, parcă. Din toate pârtile din tufișuri mocneau mucuri de țigară a răzbunare. Ascuțind securea cu aceeași calmitate, necunoscutul se apropie de Arion, atinse cu unghia strunele chitarei și-i ordonă cu voce de bas:
—Zii lambada!
— Dacă n-am strune. S-au rupt la nuntă toate deodată, sări minciuna de pe buzele lui Arion.
— Acușica o să-ți dăm noi. Strune din mațe de lup sălbatic, zise necunoscutul cu severitate, după care se aplecă puțin, puse mâna la gură și strănută zgomotos, de parcă în mijlocul lăutarilor explodă o grenadă.
— Ce doriți de la sufletele noastre, domnule? interveni Mircea ca un sol al păcii.
— Să ne spuneți poezii, declară deodată necunoscutul la urechea fricoasă a lui Arion. Ca să eliberezi terenul strategic și să ieși de-aici teafăr, recită pe de rost balada "Vin turci cu maciuci .
Arion simți că îl cuprind sudorile. Frecventa școala serală și se cutremură mai auzind și rugămintea lui Mircea:
— Hai, cumătre Arioane, strânge mintea la teasc... Dar..., în loc de solicitările tuturora, Arion slobozi pe gâtlej un țipăt din fundul esofagului:
— Eu n-am ținere de minte pentru poezii!
— Păcat, nouă ne plac poeziile acuma în puterea nopții, regretă necunoscutul, ascuțind securea, în timp ce mucurile de țigară se strâmtorau pe lături din toate părțile. Erau mulți, cercul îngust și nicidecum n-aveai cum să speli putina și să dai bir cu fugiții.
— Odor Odorovici, spune-le să ne lase în pace, să nu mă înjunghie ca pe un godac, văzu Arion unica salvare în persoana dobarului și sughiță cu zgomot.
— Acasă ne așteaptă soțiile, confirmă Lică Turturel, mângâind cu gingășie buchețelul de lăcrimioare.
— Oameni buni, sloboziți-ne... Poate vă cântăm ceva, propuse și Mircea necunoscuților.
Mihai Jighiuță o isprăvise cu vârâtul cămășii în pantaloni, șterse greoi sudoarea de pe ceafa păroasă și zise:
— Cu adevărat, să veselim oleacă pe bieții creștini, care fumează...
— Niște nebuni au de gând să ne dea cep la sânge, iar noi să le cântăm de bucurie, se înfierbântă nemulțumit Timofei.
— Gura! Mosorele, dacă vrei să fii mire în ia-seară...
— lată ce-i cozul, fii ieșiți din sânul poporului, se lumină la față necunoscutul. Să ne fie vorba scurtă. Suntem veniți de departe și... căutăm și-avem nevoie de sânge haiducesc. La nordul republicii el este intoxicat cu samogon. Pe schimb de libertate o să vi-l scurgem din vinele voastre fierbinți. Și se adresă mucurilor de țigară: Care-i norma în astă-seară, leilor?
— Câte-o vadră de căciulă! glăsui cineva dintre copaci, urmat de zăngănitul unei căldări deșarte. In tăcerea creată, cineva socoti că e o glumă de prost gust, dar necunoscutul se apropie de Arion și printr-o mișcare fulgerătoare îi smulse un fir de păr din barbă.
— Nu vă atingeți de mine că-s neam cu președintele colhozului și-s deputat! țipă Arion tremurându'i călcâiele. Deputat în sovietul local.
— Se vede de la o poștă, fiule, că nu ești sex-gangster, zeflemisi necunoscutul, apropiindu-se de Mircea, care luă m fața lui poziție de drepți cu o mână sprijinind doba: Știi să o bați?
— Mă-nvârt după soare cu ea! raportă soldățește Mircea, tropăind din picioare ca un buestraș nărăvos.
— Acuma-i noapte, mă mizerie! îi aminti huiduma, strângându-și zâmbetul pe față.
—... Mă învârt după lună și stele! se corectă Mircea, stând smirna.
— Așa... Totdeauna când ne sperie cineva, ne place să scăpăm de belea prin supușenie oarbă, surâse iar huiduma ce continua să inspecteze muzicanții.
Apoi, de cel cu securea se apropiară doi inși tot atât de înalți și zdraveni. La pieptul unuia dintre ei se zărea o floare albă de cununie. Și-au șoptit ceva între ei și-l lăsară pe necunoscut să acționeze mai departe. Luna se ascundea tot mai des printre nori și devenea parcă mai întuneric. Muzicanții zăriră printre copaci, mai în vale, luminile câtorva limuzine ce bârnâiau abia auzite... A te învârti după lună cu o doba jerpelită e o treabă din domeniul fantasticii și necunoscutul scoase o întrebare parcă din buzunar:
— Dar... "Roata morii..." o puteți învârti?
— Știut-că! glăsuiră în cor toți luminați de zorile libertății.
— Toată lumea să cânte! ordonă înțepat necunoscutul, înălțând toporișca deasupra capului. Mergeți încolonați, cu marșul până în vale, dar să nu dea domnul să cârniți în altă parte ori să încetați de suflat până la casele cui vă are.
— Eu răspund de toate, îl încredință Mircea, holbând ochii, gata să lovească în darabană.
— Răspunzi cu capul! concretiză necunoscutul, m timp ce lăutarii s-au așezat vrând-nevrând în ordinea fluierelor de nai.
— Acuma, fiilor ieșiți din sânul poporului, veți îndeplini nobila misiune de-a sustrage inamicul hain... Pentru onor, cu "Roata morii...", spre Ineasca voastră iubită, înainte — ma-a-rș!
Pădurarul, auzind gălăgia de la poartă, încărcă pușca de vânătoare, încuie ușa iatacului unde dormea unica lui fiică cu lacăt englez și porni supărat:
— Golanii! 0 să-i împușc la dracul!..
Dar, numai cum deschise poarta, zări mucuri de țigară împrăștiindu-se prin tufișuri și izbucnirea unui marș de fanfară pe dată îi sustrase auzul. Mircea, clipind-holbând ochii, chiar alături de pădurar, pășea în fruntea tuturora, lovea încrezut cu măciuca m dobă și îndemna confrații cu vocea-i răgușită:
"Morărița cu fuiorul, țac, țac, țac! ..
Pădurarul închise în belciugi și porni amuzat pe urma muzicanților. Demult nu auzise o melodie atât de frumoasă și dulce. Părea că uitase de cele rele, care l-au chinuit pân-atunci. Puse o floare ruptă dintr-un copac în țeava armei și, cuprins de veselie, pe urmele muzicanților, care-i ziceau bine și apăsat, tropăia mulțumit că mai este tânăr și bătrânețea zăbovește undeva peste pădure. Veselia cobora în puterea nopții peste Ineasca, buimăcind oarecum somnul sătenilor. Numai în deal, la geamul Ruxandei, se descuiau lacătele și o voce, tot atât de dulce și plăpândă, străpungea întunericul.
"Pă-â-să-ri-câ, mutâ-ți cuibul..
Lăutarii umflau din răsputeri tromboanele, nici să se uite în urmă. Abia ajungând în mijlocul satului pustiu, îl lăsară nedumerit pe pădurar cu arma în spate ca să asculte ropotul pașilor speriați, care se împrăștiau buluciți pe la casele lor.
A doua zi era mare tărăboi. Pădurarul, mânios, demonstra valvârtej tuturor o secure, găsită sub geamul stricat al Ruxandei... li înjura de mama focului pe un oarecare poet ce-i lăsase zălog o poezie plină de înțelepciune. II îndemna să fie calm, să se pregătească de nuntă, deoarece dragostea mișcă soarele, stelele și nici o ambiție nu poate să-i stea în cale.

AH, DE-AȘ FI UN...JAPONEZ
De la o vreme încoace mulți dintre compatrioții noștri îmi dau ghes la ușa baroului de avocați, cerându-mi consultații cum să obțină asistență juridică să-și rezolve o opțiune după care să poată liber, fără probleme, emigra în faimosul Occident. Încearcă în fel și chip să convingă instanțele judecătorești că pe vremurile de până la perestroikă au fost nevoiți să-și camufleze originea. Adică ei, în realitate, nu mai sunt români basarabeni, cum este scris negru pe alb în documentele lor oficiale, ci aparțin unei națiuni cu mult mai prestigioase a lumii contemporane. Ei aduc, cu lux de amânunte, argumente pe masă că Moldova, precum a zis și cronicarul, s-a aflat totdeauna în calea tuturor relelor, iar invadatorii — turci, tătari, francezi, nemți, ruși — toți au fost tineri și iubitori de femei frumoase, precum sunt moldovencele. Nemaivorbind de evrei, care au trăit totdeauna umăr la umăr cu moldovenii, populând în trecutul apropiat majoritatea urbelor noastre...
Clienții mei sunt destul de fermi în acțiunile lor. Fiecare vine la birou cu probe bazate ba pe un act de cununie al părinților, scos nu se știe de unde, ba pe alte mărturisiri din cele mai ingenioase.
— Mama mea m-a făcut cu un evreu, îmi declară deunăzi un cetățean dintr-un sat din preajma Teleneștilor.
--Păi, certificatul dumitale indică foarte clar că ești moldovean.
-- Apoi, știi matale, dom'le avocat, mătușa mea mi-a spus tot secretul: mama, când era tinerică și tata dus la concentrare, s-a abătut până în târgul Teleneștilor, să vândă o găină. La tejghea stătea Ițic Șlagbaum, evreu, tinerel și el. Buna mea măicuță a cerut un preț pe găinușă, iar chipeșul evreu i-a pus condiție: dacă trece să-i arate păsărica după paravanul magaziei, costul orătaniei va crește considerabil... Mama, buna mea mamă... S-a cam codit o habă, dar, împovărată de nevoia sărăciei, s-a lăsat pupată după dorința vicleanului Ițic... Atunci m-au și zămislit pe mine... Deci, în realitate sunt evreu și vreau să emigrez în țara în care bătrânul Ițic își încălzește oasele pe nisipurile litoralului mediteranean...
Mărturisirile tipului par a fi potrivite. Îi fac o acțiune în judecată. Dânsul mai aduce în sala onoratei instanțe câteva persoane ce erau prezente atunci în piața găinilor. In consecință, judecata emite o decizie prin care clientul meu obține în actele de identitate apartenența la una din cele mai prestigioase națiuni ale lumii, garantându-și o viață plină de belșug în chiar inima Israelului...
Mă învăluie invidia. De ce nu aș putea găsi și eu un clenci să devin evreu? Poate altfel s-ar uita lumea la mine. M-aș bucura de mai mare respect printre clienți, dar așa... Mi-i milă de bunii mei părinți. Nu știu de ce, dar clienții vin să-și schimbe naționalitatea, ca să poată emigra în țara lor de origine, numai după ce le decedează părinții. Unul spunea în judecată, cu lacrimi în ochi, că buna și cinstita lui mămică avuse aventură de dragoste — în fâșia de pădure de lângă Ineasca — cu un hitlerist, în timp ce tatăl său, notat în buletinul de naștere, era mobilizat să lupte cu rușii. Din motive demne de înțeles, el n-a divulgat acest secret până nu s-a schimbat politica... Acuma dorește să obțină apartenența la o națiune deșteaptă și cultă, precum este considerată cea germană. Deși lucrează la stația raională de însămânțare a vacilor, în esență și în gând este neamț. Tatăl lui a fost Hans, și nicidecum Haralambie... Plus că s-a mai interesat: dacă va fi declarat neamț, acolo, în Germania, va obține casă, masă, serviciu, un trai din belșug scutit de pogromuri.
Munca avocatului se compune, precum pricepeți, din viețile clienților, cu toate problemele lor.
-- Domnule, mă pisălogește unul într-o zi. Sunt rus în cuget și gândire, până în a șaptea viță. Chiar dacă într-o bună zi toți rușii, printr-o minune dumnezeiască, pleacă pe o navă în cosmos și nu rămâne nici unul pe pământ, eu totuna cu ei am să țin și rus o să mă socot.
-- Ai vreun temei să te consideri rus? Îl întreb pe bărbatul cu capul patrat și spatele lat de la Nisporeni.
-- Iată, continuă, demonstrîndu-mi o fotografie îngălbenită de
de vreme, în care 1-am recunoscut pe eroul legendar Grigon Kotovski în tinerețe. Cu o armonică în mână, înconjurat de duduițe chipeșe și zvelte. Ultimul haiduc strângea în brațul stâng o codană de o frumusețe rară, venitâ spre noi dir vâltoarea anilor.
— E bunica mea, concretizează cu trufie clientul, arătând cu degetul la fetișcana din brațele lui Kotovski. Dânsa a fost... î-î-î, cum sâ zic... ibovnica eroului legendar, care fura de la cei bogați și împărțea celor săraci. Deci, bunica mea este partici-pantă la instaurarea Puterii Sovietice m Basarabia... Ei, precum vă dați bine seama, eu, ca nepot al acestei onorabile femei, sunt de origine rusă. Am dreptate?
Oricum, peste o habă de vreme, clientul în cauză vine la mine și-mi flutură decizia judecății — argumentul lui cu fotografia a fost fenomenal pentru instanța de judecată. In sfârșit, el se poate considera liber, obținând ceea ce a dorit:
— De azi înainte și pcntru totdeauna, în spatele meu va sta Moscova, și nu Bucureștii. Sunt mândru că aparțin națiunii marelui Pușkin, Tolstoi, Dostoievski și soției voievodului nostru...
— Trăiască nația! strig cu deodată.
— Sus cu ea! exclamâ clientul meu victorios. Coșul pieptului i se umflă de mândrie. Câtă bucurie simte un om al legii când clientul său câștigă cu brio cauza în instanța judecătorească. Datorită muncii lui asidue, a avocatului, astăzi foștii noștri consângeni sunt proprietari de magazine la TelAviv, Paris, Berlin, muncesc de zor chiar și la curățatul closetelor m țărilc unde au izbutit, grație fanteziei și ingeniozității lor, să se aciueze, găsindu-și vâna strămoșească.
Numai eu mă chinui în "țărișoara" asta mică cu problemele mari, și nu pot izbândi nimica. Fiindcă părinții mei, precum v-am mai spus, au fost și rămân oameni de treabă, s-au împăcat cu ceea ce au avut și n-au încurcat credința cu puterea, moșia cu muierea, sula cu prefectura.
Dar fantezia mea tot nu se poate ostoi. Chibzuiesc să-mi fac și eu operație plastică, pentru a-mi îngusta făcătura ochilor, să seamăn cu un nipon get-beget. Atunci am să-i întrec pe toți:
emigrez în Japonia. Numai de s-ar mai potoli acolo un pic cutremurele de pământ și intoxicațiile cu gaze sarin.

LA IZVOARE
lovu de Beșeni retrăi zguduitoarea dramă a celui de-al zecelea divorț și se decise ca să-și întremeze sănătatea la Slănic-Moldova. Colinele pitorești împădurite, turiști din toate colțurile lumii, iar femeile drăguțe (slăbiciunea lui dintotdeauna) îl pomeni într-o lume feericâ.
Luase de la Ineasca o damigeanâ cu vin, dimineața mai ales ieșea la balcon, nu înainte de-a se "aghesmui", și cu o micâ ocheană, de la etajul șase, urmărea ca un pirat fustele învolburate de vânt ale doamnelor. Ele, cu începere de pe la chindie, împăienjeneau aleile parcului din preajma bisericii vechi...
In una din zile s-a spovedit la bazilică de păcatele făcute, dar preotul, un june imberb, ascultându-1, i-a zis când s-au întâlnit afară, lângă o bancă:
— E pâcat atunci când preacurvești, fiule, și în celelalte fii liniștit.
lovu, din clipa ceea, mereu se amesteca printre cozile cu femei elegante de lângă izvoarele cu apă curativă, ascultându-le păsul. Medicii i-au prescris să bea apă de la sonda cinci sute, unde veșnic era cea mai insuportabilă coadă. Nu venise el chiar numai pentru sănătate. Era un secret al său: să-și găsească aleasa inimii! Poate cu noul castravecior să emigreze în Occident. Visa la o eventuală promenadă pe străzile aglomerate ale Parisului. Auzea peste tot numai vorbă cunoscută, gălâgioasă de-a evreilor din Israel, ce-au emigrat mai ieri acolo, dar nu uitaseră nicidecum de Perla Moldovei. Vroia să intre în cârdășie cu vreuna din fostele locuitoare ale târgului Telenești.
Pentru aceasta, dupâ ce urmârea o habă prin ocheană vilegiaturistele, cerca apa celorlalte izvoare, constatând că sonda 300 miroase a ou clocit, cea cu numârul 200 a cuibar de gâscă, iar cinci, ca la Purcica, locul de la Ineasca, unde se află ferma de porcine.
Dar anume la "Purcica" a întâlnit-o pe Jozefinne de Napo-leon. 0 madamâ bine, cu rochie roșie, părul de culoarea scrumului de țigarâ, cu pantofi albi, ale câror câlcâie de oțel țăcâneau categoric, scufundându-se în asfaltul înfierbântat de iulie. El dibuia franceza, dar îndatâ a înțeles câ are de furcâ cu o doamnâ tare, ce emană atmosferâ parizianâ. li plăceau animalele, căci mereu stăpânea de curmei în timpul plimbărilor solitare un câțeluș mic, pufos, ce lâtra pururi pițigăiat. Când nu le ajungeau cuvinte, recurgeau la gesturi, împlinind discuțiile lor despre viața din prezent și trecut.
Zilele deveniserâ pentru lovu cu adevărat fericite. Uitase și de odihnă, și de sondele curative pe care medicii i le-au recomandat. Marea lui pasiune era ea, Jozefinne de Napoleon. Se străduia din răsputeri s-o înduplece să se adâncească într-o promenadă pe potecile împădurite. Dânsa nu agrea discuțiile m odaia lui. în vremea plimbărilor pe alee, lovu îi urmărea pe furiș sânii proeminenți ce jucau în rochia de crepdeșin. Uneori sughița de emoții.
Pânâ la urmă a înțeles și doamna că sufletele lor au nevoie de singurâtate. Jozefinne de Napoleon într-o după-amiazâ se dădu voinței bărbatului de au luat amândoi calea spre potecile deluroase, pitorești, ale Slănicului. Ziua era plină de arșitâ, dar printre pinii drepți ca lumânarea dăinuia o răcoare plăcută.
Anevoios au ajuns la cabană. Râsuflau obosiți, admirând pitorescul plaiului. Cățelușul se muta de la un copac la altul, câutându-și loc sâ se odihnească și el. Pe lângâ ei arareori își fâcea âpariția câte un trecâtor cu câte-un vas plin cu apă de la izvorul tăinuit în hățișurile de mai de sus ale dealului.
Dinspre apa șușuitoare a păstrâvâriilor din vale, adia a miros plăcut și se auzeau vocile celor veniți să se odihneascâ pe potecile Slănicului din țara fâgâduințelor.
— Ce feerie! exclamâ Josefinne, întinzând brațele în părți a plăcere. De-am avea o găină coaptă la foc!
— Eu visez la o curcuță! adăugâ lovu, simțind dinspre femeie un miros de ierburi proaspete.
Cu visul la mâncăruri vânătorești, îndrăgostiții s-au ridicat pe o potecă, șerpuitoare printre hățișuri. Erau curioși s-ajungă cât mai curând la izvorul tăinuit, mai în susul Cabanei, despre care în tot Slănicul se vorbea doar în șoaptâ...
Smolit și buzat, cu o închipuire de mustață sub nas și priviri ce nu exprimau nimica, lovu o ținea la braț, parcă dirijându-i mișcările galeșe.
— Budulăieșule, șopti ea încântată de natura divină, stăpânind cățelușul de curmei.
— Jozefi-n-ne! răspunse lovu de Beșeni încântat. Simt aproape sonda plină de tainele dragostei...
Un fel de icneală cu sughițuri din partea bărbatului acoperi pauza ce urmă. Au ridicat încă un delușor împădurit, apoi au coborât pe un platou de unde se vedea ca în palmă râul șerpuitor printre stâncile din vale. S-au oprit așezându-se alături. Erau singuri. Pentru ei vorbea tăcerea. In fațâ era izvorul, cu o inscripție pronunțată pe un pietroi: "Pentru gospodarii și gospodinele fidele ale Slănicului." Privirile li s-au întâlnit. Ca la doi hulubași ai păcii...
— Budulăieșule...
—Jozefinne...
Proaspeții îndrăgostiți s-au decis să guste apa despre care la Slănic se vorbea pe furiș. Cățelușul se îndepărtase.
“Drag mi-a fost a ciobâni
Și-a bea apâ cu pumni...
îngână lovu.
Jozefinne de Napoleon se privi în oglindă, cochetând, încântată de tezaurul folcloric românesc.
Se făcea răcoare ca într-un zămnic. Clipele curgeau. Stâteau amândoi pe o buturugă de stejar. Soarele surâdea printre copacii fremătători. lovu luă apă în mâini și o servi pe Jozefinne din pumni. Sorbi cu plâcere și privirile lor se întâlniră iar. Luâ și dânsa apă, de-1 îndemnâ să-și potolească setea. lovu băui lung din pumnișorii rotunzi, închipuindu-și că soarbe mustul dulce al unui harbuz. Procedura le plăcu și fidelii amanți ai Slănicului au repetat la rând, de vreo câteva ori, procedura.
S-au lăsat apoi pe spate, ascultând cum crește iarba. lovu adună dumitrițele ce tremurau chiar la câpătâiul lui, așezându-le peste sann cat zamoșn ai madamei... instantaneu, săgetări stranii în
burtă... lovu de Beșeni se cârceie oțârât, lucru ce îl repetâ și Jozefinne de Napoleon. 0 pierdea încețoșată, cu vârcolaci, care le trezirâ halucinații nebuloase. lovu își adunâ toate puterile, strecurând doar printre dinți: "Scuze moi și mille pardon!..." Fără prea multe explicații, o luară valvârtej, printre tufarii din susul pădurii, spre cele mai apropiate tufișuri din josul izvorului. Numai câțelușul flocos, râmas de unul singur, începu
sâ tremure și să schelăie pițigăiat...
îndrâgostiți, nimeriseră întâmplător la sonda cu apâ purgativâ. Bâurâ cu lâcomie, cuprinși de văpâile sentimentelor ce-i stăpâneau chiar lângâ izvor. Ceea ce le păru mai dulce și fermecător, trebui să fie motivul unei amare despârțiri.
Se îndepârtară în direcții opuse. Nu se mai gâsiră nici peste o zi, nici peste două, nici pânâ la sfârșitul aflării lor la Slănic-Moldova. Neglijența de care dâdu dovadâ lovu de Beșeni îl fâcu de astă dată să rateze o minunată ocazie de a locui la Paris cu Jozefinne de Napoleon …
"AICI A TRÃIT ȘI A CREAT
Cu-cu! lacătă-mă-s și eu. Haiduc în două exemplare! Tânâr prozator, scriitoraș de însemnâtate locală, ce tinde din vârtos să ocupe oarecum tronul laureaților de talie republicană, europeană și chiar, poate, mondială!
Sunt disciplinat, n-am darul suptului, ca unii din cunoscuții deja consacrați, și-s fecund! Scriu hojma poezioare, povestioare, nuvelișoare, pamflețișoare, poemușoare... oare, oare... și asud mereu! Nu-i ușor să scrii mult și să rămâi m umbră, sâ nu te știe nimeni, dragă cititor. Așa mi-i dat. Unii scriitorași devin renumiți m timpul vieții, iar după ce dau ortul popii, devin zgârciți că iau tot scrisul lor cu ei la țintirim. Pe când eu, chiar daca mame-poimame voi mchide ochii, sunt sigur ca raman vestit în opinia publică de la noi ca un om bun și de treabă. Și cum să nu, dacă zeci de ani sunt citit de către colaboratorii redacțiilor și editurilor, restul populației nici bănuind că scriu.
Redactorii mă citesc atât de bine, că singuri lucrătorii prestigioaselor publicații au devenit egoiști: nu vor să dea nimânui să-mi citească opera. Cât despre publicare, nici vorbă...
Situația mă consolează și nu prea. Zeci de ani mâ lingușesc pe lângă cei cu portofele roase și posturi-cheie, dar toate-s în zadar.
...Scriu și asud. In anii ce s-au așternut între paginile biografiei mele, de când am îndrăznit să mă ițesc printre scriitorașii începători, am schimbat vreo zece locuri de lucru. La ce bun? E-he! Sunt precaut! Dacă într-o bună zi bătrâna
harca imi cere sa intmd sandaluțele, voi ști ca las m urma mea o biografie bogată și plinâ de taine. Sunt sigur că după moartea mea, brigăzi întregi de biografi vor studia intens firul vieții mele în plan istoric. lar după ce biografii au să rotunjească cât de cât truda mea măreață, la intrarea multor edificii, unde am lucrat, au să apară inscripții: "Aici a asudat și a creat..." Studiez și cunosc amarnic de multe, sunt gata sâ mâ împărtășesc cu viitorii cititori ai operelormele. Bunâoarâ, zilele trecute am aflat o noutate curioasă. Știați oare că omul, când strânutâ, aerul țâșnește afară pe gurâ cu o viteză de peste o sutâ de kilometri pe oră? N-ați știut? Apoi sâ știți! Dacâ veți îndrâzni să legați capăt de discuție cu mine, multe vă pot spune, însă acuma sunt preocupat mai mult de viitorul scrisului meu.
Cu-cu! Dragi celebrități din fotoliile de la casa Uniunii Scriitorilor! Am sosit să vă iau locul. Feriți-vă cumva mai într-o parte! și mai faceți un loc în jilțuri și pentru noi, tinerii condeieri, că avem de-acum bărbuțe blajine pe care ni le mângâie cu-atâta zel nepoții, iar manuscrisele noastre tot mucezesc pe rafturile editurilor, așteptându-și rândul să vadă lumina tiparului. Intre timp voi ați monopolizat toate și nu vreți să cedați cu una, cu două... Ehe-he! Destul cât, sătui butie fiind, ați organizat mereu în perioada de stagnare răzmerițe și ați fredonat cântece despre... foame! Avem și noi nevoie de libertatea voastrâ, iar scaune la mesele din birouri gâsim. Și un templu al dreptâții și adevărului găsim! lar vouâ vă zicem: "Basta! Destul cât ați avut libertate și vremuri de aur, când vitâritul la Dănceni era în floare, dealul Petricanilor — forjăria cadrelor republicane, iar un pseudosavant-rege aducea solii cu duiumul într-o livadă-parc, pentru a le demonstra cum cresc merele! Azi bat la poartă și așteaptă sâ sară pârleazul zeci de "tineri^ca mine, care... asudă și scriu." Nici la Ineasca, la cosit fânul în luncâ, nu se muncește cum lucrez eu, de-mi paraie oasele. bcnu, scnu, scnu m anommat... Soția, nevasta, soacra, copiii, nepoții nâzbâtnici nu izbutesc să mă citească din urmă și eu rămân în totală umbră. Noaptea tot omul doarme, visează lângâ draga lui soție, și numai eu casc, mi-i somn de prăpădenie, dar scriu, scriu...
La toate acestea vin cu un sfat către dragii mei confrați:
prin mijloace proprii, folosind fiecare în parte pista lui de decolare, sâ asaltăm birocrația zilelor de azi și să ne întâlnim, biruitori, în pragul editurilor la răsârit de soare în mileniul trei. Nu vă sfiiți! Vom răstuma fotoliile stagnanților, ca mai apoi să le trimitem lamuzeul ținutului natal. lar dacâ, oricum, vă este frică și teamă, că de, sunteți din gospodari, atunci luați exemplu de la mine.
Aprindeți luminile și priviți-mâ în persoană. Sunt, cum v-am mai spus, un haiduc în două exemplare: scriitoraș tânăr cu barba de-acum însuritâ, și scriitor de onoare în anticamerele redacțnlor și editurilor noastre. Cândva acolo, sunt sigur până in măduva oaselor, vor fi dezvelite, solemn, plăci comemorative cu inscnpții: "Aici a trăit, a creat și a așteptat…
ROATA MORII SE-NVÂRTEȘTE
Prietenului familiei noastre Silvestru Maximilian

Veneau la vale cinci muzicanți, înșiruiți de-a latul drumului ca fluierele naiului. Dobarul Mircea Cataramă, o lungoare crăcănată cu fața smolită și lunguiață, căruia satul îi zice "odorașul", pășea în fruntea tuturora, lovind ușurel, dar neîndemânatic, în darabana cârpită. Þinea hangul unei melodii săltărețe pe care o șuiera cu măiestrie deosebită Timofei Mosorel, un holtei, fecior de lele ce cânta de-o potrivă la caval, ocarină și iorgafon (instrumente purtare acum subsuoară) care-i aduceau mare bucurie și... necaz. Șuieratul pentru Timofei era o camuflare a stării lui sufletești. Arareori își sălta sprâncenele căutând supărat către "odoraș" care făcuse după încheierea nunții o mare nedreptate. Cântase cel mai mult la toate instrumentele, însă banii câștigați, din ambiția lui Mircea, i-au împărțit la toți totuna. Cu toate acestea dobarul, ca să acopere supărarea holteiului, atunci când nu se auzea șuieratul, prindea să țipe cu vocea lui deocheată:
"Cu rachet-am să mă sui In vârful rodomului..."
Lică Turturel, însurat luna trecută, om cu sânge iute, îngâna și el melodia impusă de dobar, dar se încurcă neștiind cuvintele;
surâdea cu dor, mirosind întruna lăcrimioarele ce le ducea la așternutul cald al soției. Pe cer luna surâdea și ea a plăcere, când umbrele celor cinci se lungeau și se scurtau printre ramurile înverzite ale copacilor.
— Degrabă ajungi la femeiușca ta, zice Mihai Jighiuță la urechea lui Lică, când printre ramuri, în vale, zăriră luminile sprințare ale satului. Milica o să-ți iasă în prag, îți va întinde mânuțele s-o iei în brațe, te va pupa... Arion Zestrașu, cel mai josuț și mai gras dintre toți drumeții, trăgea cu urechea la șoaptele pădurii, își achipuia gologanii de la fundul buzunarului și, găsindu-i la loc, oarecum nestăpânit, chiui sus și tare a izbândă. Deodată "odorașul" greși tactul melodiei și Mihai Jighiuță sări îndârjit cu vorba:
— Ba să am iertare, Odor Odorovici! La întorsătura asta trebuia să holbezi ochii de trei ori...
—Just, fiule, căzu de-acord Mircea. Unde sunt doi români, acolo există trei păreri. Și iar prinse să bată doba și să țipe.
— Te umflă cântările, nene, aprecie iar Arion. Dobarul însușise secretul bătutului pe apucate, de la colegii de companie, care îl învățaseră ca în timpul pauzelor să holbeze ochii, iar când lovește cu măciuca în darabană, să-i clipească. Cu maimuțăreala pe fața luminată de razele slabe ale lunii, Mircea, atunci, rămânând fidel semnelor convenționale însușite, trecu la alt cântec și țipătul lui deșucheat împânzea pădurea toată:
"laca s-o-mplinit și luna,
Când am fost și eu la una.
Și m-am dus pe înserat
La femeie cu bărbat.
Când pe la un miez de noapte,
Cineva la ușă bate.
Eu crezui că-i necuratul,
Dar ea-mi spune că-i bărbatul..."
Vocea dobarului se înalță până la vârful supărării lui Timofei, care, cu cât se apropiau de casa de la cordon a pădurarului, cu atât mai abitir clocotea de emoții. Își imagină cum acolo, într-o cămară cu perdele înflorate, pe divanul moale, în așternutul sacru doarme Ruxanda... Își aminti acea seară, când pe cerul senin, înmiresmat, se jucau stelele, iar el cerca zadarnic la geam să o convingă... Ea nu vroia să meargă după el. Atunci nu a vrut. Mai întâi Ruxanda i-a spus că iubește foarte mult poeziile (are o bibliotecă întreagă de cărți), deși dânsa nu le poate compune. Apoi s-a lăudat că șeful corului din Clocușna i-a dedicat un poem întreg, cu ea, eroină pozitivă desigur, m centru. Timofei în seara cu pricină și-a luat angajamentul, chiar i-a promis că își va da toate străduințele să învețe pe de rost multe versuri de dragoste... După toate, fata, sprijinită cu coatele pe pervazul geamului, privea la el cu zâmbetul șăgalnic și i-a spus că aceste promisiuni nu sunt destule. Nu-I poate accepta deocamdată ca logodnic, deoarece este... mai jos decât ea cu o șchioapă, și-apoi când va încălța pantofii cu tocuri înalte, cum va putea ieși cu el în lume? Înțeleaptă fată, potrivi el. Dar la despărțire îi spuse să nu se descurajeze cu totul, că și poate peste vreun an o să adauge șchioapa ceea...
Jumătate de an se tot chinui la bara fixă de pe toloaca satului, să se lungească și pare că și-a atins scopul. Dar amintindu-și de refuzul fetei, simțea că i se furișează în suflet un fior de tristețe și necaz. Unde mai pui că între timp ajunse la urechile lui că cel din Clocușna a izbutit să publice poezii dedicate Ruxandei la ziarul raional. Mai avea o noutate ce-i lăsa o doză de optimism: tatăl ei nu vroia s-o dea după corist, deși clocușneanul nu o dată a încercat s-o fure. Pădurarul trăia cu unica speranța: sa-i fie moștenitorul aproape, iar clocușneanul, și el ambițios, să o ducă în satul de la nordul republicii.
Timofei stătea în cumpene. Emoțiile îl năboiau și mai tare știind că peste câteva clipe va fi foarte aproape de Ruxanda. Poate să cadă de-acord cu Mircea și să-i trimită chiar acuma pețitori? Vezi, vinul deja fierbe în poloboace, și-apoi a crescut și el oleacă de la seara ceea când pe cer se certau stelele... Numai Cataramă aista strică afacerea cu urletele lui deocheate. Dacă aude pădurarul, viitorul socru, un boșorog capricios fără de pereche. Pesemne a sălbătăcit cu totul și nu-i pasă dacă Ruxanda se va chinui o viață în pustietatea asta!
"Ș-am sărit ca un cocoș
Peste-o putină cu borș
Și de frică, să vedeți,
Dam cu capul de pereți..."
— Te-apucă pachițele, Odor Odorovici? reproșă Timofei nemulțumit că dobarul întrece simțul măsurii.
— Nu te osândi, Mosorele, făcu Mircea hotărât. Știu durerea ta, dar vreau să-ți spun că deja ai crescut atâta ca să fii totuna cu Ruxanda. Te ducem mire acuma. Duduița pădurarului până la urmă se va pocăi în bisericuța sufletului tău.
— Numai de nu s-ar fi lățit în răstimpul cât n-ai văzut-o. Tare nu iubesc femeile frumoase, grase și proaste, conchise filozofic Arion Zestrașu.
Cineva chicoti, iar Lică Turturel, scărpinându-și dosul mâinii, privi fulgerator spre Arion, care-și achipuia gologanii în buzunar, și zise:
— Nu te pune în poară cu tinerețea, bade. Și nu râde. Noaptea râsul se plimbă de mână cu plânsul. Mai bine-ați lua de seamă... în margine s-aude cineva...
Tot atunci, încordându-și auzul, muzicanții deslușiră dinspre casa pădurarului o voce răgușită de bărbat:
"Pă-ă-ă-să-ri-că, mu-u-tă-ți cuibu-u-l..."
Vocea semăna mai mult cu un muget decât cu o declarație de dragoste și deodată fu acoperită cu o salvă de armă... După o clipa, vocea se auzi puțin mai încet și mai fricoasa.
— Împușcă haidamacul ca la sfințit de agheasmă la Iordan, făcu Mihai Jighiță, vârându-și mocoșitor cămașa în pantaloni. 0 păzește pe copilă de golanii din Clocușna. De fraierii ceea numai cu pușca cu două țevi poți scăpa. Le-a spus omul o dată, de două ori...
— Ești o putină de minciuni! aprecie liniștit cineva dintre condrumeți. Pădurarul nici nu vorbește cu el. Ba chiar nici la un metru de el nu-i dă voie să se apropie.
— Sigur, confirmă dobarul înduioșat. "Păsărica" e toată-n colivia pieptului holteieșului nostru și nu poate aparține altuia.
— Vă paște Mosorel! ațâță spiritele Arion strângând cu putere și izbândă banii în pumn. Lui Mosorel nu-i merge nici la o cale alâturi de Ruxanda. Mai ales dacă fata va încerca să se poarte la modă și să îmbrace pantofi cu tocuri înalte.
— Eu o iubesc! nu-și putu stăpâni emoțiile Timofei.
—Just, fiule! jubilă Mircea. Trebuie să ne hotărâm în seara asta, acum. Nu de alta, dar noaptea e lungă și până în zori cineva poate să-ți dea chișca. Ruxanda nu doarme acuma. Ea stă cu gura căscată să se mărite și poate că s-a săturat să mai stea în pustietatea asta...
Dinspre casa pădurarului, parcă aproape, parcă departe continua să se audă vocea solistului nocturn. Întreruptă iar de bubuitura de armă, continuă mai apoi, dar tânguios, ca o rugăminte umilitoare:
Pă-ă-să-ri-că...
— Îndrăznește, Mosorele, reveni calm la firul discuției dobarul. Altele din jur nu costă nici o pătlăgică. Hotărăște-te sa fii mire în ia-seara și lasă pe mine. Daca lași lucrurile în voia soartei, ți-o iau alții înainte.
— A rămas să te determini unde-ți îndrepți oiștea, spuse cineva și iar chicoti.
— Numai să nu dai în gard cu ea, îl susținu altul.
— Te dăm la lege, făcu Mircea cu voce liniștită. Omul o dată se naște, o dată moare și o dată trebuie să se însoare, Mosorele!
Muzicanții se agitaseră și Timofei simți cum îi zvâcnește inima. Iar și-o închipui pe Ruxanda cu gâță lungă peste umăr, buzele-i de vișină coaptă și gângăvi înghițind noduri:
— Dacă nu știu ce să fac...
— Apucă-te de c... și sai în sus...
Arion zâmbea zeflemitor la lumina slabă a lunii. Apoi adăugă, parcă înadins să-i atingă strunele sensibile ale sufletului:
— Nu-i cazul să te jertfești pentru o buleandră buiacă cum e Ruxanda, Mosorele. Am încercat și eu cândva, m-am dat drept gentleman, dar îți închipui ce mi-a zis ea? A spus că atuncea când o să mi se taie jumătate de pântece, mă voi putea numi gentleman... E iute la limbă și apoi la mijloc e și cel de la Clocușna, care umblă nebun după ea. Ba chiar am auzit că se întâlnesc pe furiș, ca doi motănași și vor să se ieie... Nu m-aș vârî în vizuina unde hodinește lupul!
— Fiștecare cu gusturile sale, nu mai putu băiatul, mai să scape iorganul de subsuoară.
Pe Arion îl puse pe gânduri îndârjirea flăcăului. Numără încă o dată banii din buzunar și cercă oarecum să se îndreptățească:
— Satul vuiește. Despre relațiile lor numai la gazetă nu se scrie. De-atâta se și teme pădurarul. Ori poate crezi că taică-său împușcă să sperie bursucii din popușoiște?
— E atât de bine și plăcut însurat! făcu Lică, clipind ochii de fericire, afundându-și nasul în buchețelul de lăcrimioare. 0 pețim ast'seară pe gagică, Mosorele?
— Ce v-ați legat de mine, dulăilor, de parc-aș fi cu stea în frunte și cuiva îi scapără între ochi? !
Pumnul lui cât un căuș putea să facă mare supărare.
— Apoi, Mosorele, încercă Mircea mai cu binișorul. Noi, cu mințile lucide și cu mâinile harnice, putem lega în ia-seară nodul unei căsnicii istețe.
— Faceți atâta haz de necazul meu.
— Mi-ești drag ca ochii din cap și n-aș vrea să pățești ca unii din noi, însurându-te nesocotit.
— Ferit-a sfântul! aprobă Arion. Odor Odorovici dacă se duce la curse lungi cu mașina, apoi femeia îl tunde chilug, ca să nu placă duduițelor zurlii, ci să le înspăimânte cu mutra lui de pompier.
— Tacă-ți talanca!
— Ce n-ați zice, dar însurătoarea e de la Dumnezeu pe capul omului, lansă Lică filozofic, îmbătat de mirosul lăcrimioarelor. Poate-a da Domnul să se lege în ia-seară între dânsul și Ruxanda o dragoste sălbatică pentru toată viața, și-apoi vorba ceea...
— Însurătoarea-i leacul nebunilor! sări Arion.
— Încă o vorbă-n plus, Arioane, și-ai să ieși din pantaloni ca să-ți fac o clismă cu ace de patefon! îl preîntâmpină băiatul cu voce militărească.
— Gata, tac...
— Fata nu-i o cetate de necucerit, reveni la discuție dobarul. Tu, Mosorele, ai mari emoții, ți se hotărăște soarta la vârsta când în trupul tău, după cum socoate medicina, ți se schimbă sângele. Dar las' pe noi! Calmează-te. Doar ești băiat deștept, cu ceas pe mâna!
— M-aș uni, dacă ar încerca cineva dintre voi să o scoată pe Ruxanda din casă. Și se apropie de Arion: Încearcă tu, doar ești lup și n-ai a te înspăimânta de pielea oii. Nu-i așa?

— Aș face-o, Mosorele, cu dragă inimă, dacă nu mi-ar fi mațele slabe la împușcături, murmură Arion.
Gâlceava stârnită de muzicanți se auzea la depărtare. Din înălțime, ochiul nopții lumina drumul șerpuitor spre vale. Cineva prinse iar să șuiere o melodie de scoatere a miresei din casă.
— Ce-ai găsit bun la Ruxanda, nicidecum nu se astâmpăra unul. Chiar să fiu lovit cu polonicul în frunte — totuna nu pricep...
— E deșteaptă că-i cu ochelari!
— Și-i din gospodari holteița, se băgă iar pe fir Zestrașu, cu veșnica-i mocoșeală de a-și vârî cămașa în pantaloni. E una la taică-său! Ați zărit juncanii priponiți la curtea lui Trifan? Văzut! Pentru cine-i crește pădurarul? Pentru gineraș! Are să-i cumpere "Jiguli" cu perdele albe. Ia atunci o să ne duci la nunți cu tranduletul, Mosorele!
— Ba o pleașă!..
— Nu-i chestia în bogăție, îngână Lică visător.
— Săraci să fim, dar bani s-avem! reproșă Arion.
— Logodesc în ia-seară! zise ferm Mosorel, dar în voce i se contură o scamă de emoții.
— Înțeles! pricepu Mircea. Dați-mi voie să vânez duduița?
— Avante!
Casa pădurarului era adumbrită de niște stejari și fagi tinerei, care fremătau ușurel în vânt. La unul din cele trei geamuri ardea un candelabru cu trei lumânări. Undeva, în fundul grădinii, după glugile de păpușoi, se auzea lătrat de câine. În jur mirosea a corovatică și matiolă. În pauzele dintre lătratul potăii se deslușea cântatul chiriecilor. Mircea, clipind și holbând ochii, încetișor lovea cu degetele în darabană, antrenându-se parcă, îngânând printre dinții de fier: "Roata morii se-nvârtește..." Între cei cinci înflorise înțelegerea și buna dispoziție, siguri că pădurarul, om gospodar, va fi întru totul de-acord să aibă un ginere ca Timofei. Mircea chibzuise vorbele pe care are să i le spună întru apărarea mirelui. E băiat singur la mama, dar e talentat și împreună într-o casă vor găsi sprijin și înțelegere.
În vale satul dormea. Lătratul câinilor amuțise, împușcăturile la fel, ca și cântecul cerșetor. Viața din jur părea o poveste și numai ceva imprevizibil putea să-i abată de la intenția frumoasă. Drumul cotea spre poarta înaltă, cu vârfurile crenelate de la cordonul pădurarului, când deodată Mircea Cataramă, ce pășea în fruntea tuturora, se opri înțepenit locului.
— Pluton, pe loc repaus!
S-au oprit și ceilalți plini de nedumerire și neîncredere. Ca din pământ, în calea lor, răsări o namilă de om. Adevărat dulap mișcător. În pălărie neagră de fetru, cu borurile largi. Rostise odinioară comanda și stătea cu o mână ridicată în sus și la lumina slabă a lunii se zărea tăiușul argintiu și lucitor al unei securi.
— E acel de la Clocușna, șopti Arion, apoi izbucni cu voce plângăreață: Oare de ce nunțile astea se mântuie pe la miezul nopții? Așa și m-am gândit că o să pățim, sfâșie el cuvintele printre dinți și slobozi banii în ciubotă.
— Gura, chiorhanule! ordonă apăsat Cataramă. Necunoscutul își păstra calmul, până muzicanții se astâmpărară, deși fiecare dintre ei se gândea că au pus-o de mămăligă cu veselia lor. Cel cu pălărie scoase din buzunarul pantalonilor galife o cutie și prinse a o hârcâi nervos pe tăișul lucitor al securii. Mircea aduse darabana la spate și socoti că e obligat să parlamenteze. Ieși cu pieptul înainte, flutură nemulțumit din cap și cuvântă apelând la propriul jargon diplomatic:
— Ce-ți dorește rânza, budihace?
Vorbele dobarului îl făcură pe necunoscut să tresară, încât se întoarse câtre copacii din preajmă și strănută ușurel. Tot atunci muzicanților le trecură furnici prin mădulare. Deveniră singurei și înstrăinați, parcă. Din toate pârtile din tufișuri mocneau mucuri de țigară a răzbunare. Ascuțind securea cu aceeași calmitate, necunoscutul se apropie de Arion, atinse cu unghia strunele chitarei și-i ordonă cu voce de bas:
—Zii lambada!
— Dacă n-am strune. S-au rupt la nuntă toate deodată, sări minciuna de pe buzele lui Arion.
— Acușica o să-ți dăm noi. Strune din mațe de lup sălbatic, zise necunoscutul cu severitate, după care se aplecă puțin, puse mâna la gură și strănută zgomotos, de parcă în mijlocul lăutarilor explodă o grenadă.
— Ce doriți de la sufletele noastre, domnule? interveni Mircea ca un sol al păcii.
— Să ne spuneți poezii, declară deodată necunoscutul la urechea fricoasă a lui Arion. Ca să eliberezi terenul strategic și să ieși de-aici teafăr, recită pe de rost balada "Vin turci cu maciuci .
Arion simți că îl cuprind sudorile. Frecventa școala serală și se cutremură mai auzind și rugămintea lui Mircea:
— Hai, cumătre Arioane, strânge mintea la teasc... Dar..., în loc de solicitările tuturora, Arion slobozi pe gâtlej un țipăt din fundul esofagului:
— Eu n-am ținere de minte pentru poezii!
— Păcat, nouă ne plac poeziile acuma în puterea nopții, regretă necunoscutul, ascuțind securea, în timp ce mucurile de țigară se strâmtorau pe lături din toate părțile. Erau mulți, cercul îngust și nicidecum n-aveai cum să speli putina și să dai bir cu fugiții.
— Odor Odorovici, spune-le să ne lase în pace, să nu mă înjunghie ca pe un godac, văzu Arion unica salvare în persoana dobarului și sughiță cu zgomot.
— Acasă ne așteaptă soțiile, confirmă Lică Turturel, mângâind cu gingășie buchețelul de lăcrimioare.
— Oameni buni, sloboziți-ne... Poate vă cântăm ceva, propuse și Mircea necunoscuților.
Mihai Jighiuță o isprăvise cu vârâtul cămășii în pantaloni, șterse greoi sudoarea de pe ceafa păroasă și zise:
— Cu adevărat, să veselim oleacă pe bieții creștini, care fumează...
— Niște nebuni au de gând să ne dea cep la sânge, iar noi să le cântăm de bucurie, se înfierbântă nemulțumit Timofei.
— Gura! Mosorele, dacă vrei să fii mire în ia-seară...
— lată ce-i cozul, fii ieșiți din sânul poporului, se lumină la față necunoscutul. Să ne fie vorba scurtă. Suntem veniți de departe și... căutăm și-avem nevoie de sânge haiducesc. La nordul republicii el este intoxicat cu samogon. Pe schimb de libertate o să vi-l scurgem din vinele voastre fierbinți. Și se adresă mucurilor de țigară: Care-i norma în astă-seară, leilor?
— Câte-o vadră de căciulă! glăsui cineva dintre copaci, urmat de zăngănitul unei căldări deșarte. In tăcerea creată, cineva socoti că e o glumă de prost gust, dar necunoscutul se apropie de Arion și printr-o mișcare fulgerătoare îi smulse un fir de păr din barbă.
— Nu vă atingeți de mine că-s neam cu președintele colhozului și-s deputat! țipă Arion tremurându'i călcâiele. Deputat în sovietul local.
— Se vede de la o poștă, fiule, că nu ești sex-gangster, zeflemisi necunoscutul, apropiindu-se de Mircea, care luă m fața lui poziție de drepți cu o mână sprijinind doba: Știi să o bați?
— Mă-nvârt după soare cu ea! raportă soldățește Mircea, tropăind din picioare ca un buestraș nărăvos.
— Acuma-i noapte, mă mizerie! îi aminti huiduma, strângându-și zâmbetul pe față.
—... Mă învârt după lună și stele! se corectă Mircea, stând smirna.
— Așa... Totdeauna când ne sperie cineva, ne place să scăpăm de belea prin supușenie oarbă, surâse iar huiduma ce continua să inspecteze muzicanții.
Apoi, de cel cu securea se apropiară doi inși tot atât de înalți și zdraveni. La pieptul unuia dintre ei se zărea o floare albă de cununie. Și-au șoptit ceva între ei și-l lăsară pe necunoscut să acționeze mai departe. Luna se ascundea tot mai des printre nori și devenea parcă mai întuneric. Muzicanții zăriră printre copaci, mai în vale, luminile câtorva limuzine ce bârnâiau abia auzite... A te învârti după lună cu o doba jerpelită e o treabă din domeniul fantasticii și necunoscutul scoase o întrebare parcă din buzunar:
— Dar... "Roata morii..." o puteți învârti?
— Știut-că! glăsuiră în cor toți luminați de zorile libertății.
— Toată lumea să cânte! ordonă înțepat necunoscutul, înălțând toporișca deasupra capului. Mergeți încolonați, cu marșul până în vale, dar să nu dea domnul să cârniți în altă parte ori să încetați de suflat până la casele cui vă are.
— Eu răspund de toate, îl încredință Mircea, holbând ochii, gata să lovească în darabană.
— Răspunzi cu capul! concretiză necunoscutul, m timp ce lăutarii s-au așezat vrând-nevrând în ordinea fluierelor de nai.
— Acuma, fiilor ieșiți din sânul poporului, veți îndeplini nobila misiune de-a sustrage inamicul hain... Pentru onor, cu "Roata morii...", spre Ineasca voastră iubită, înainte — ma-a-rș!
Pădurarul, auzind gălăgia de la poartă, încărcă pușca de vânătoare, încuie ușa iatacului unde dormea unica lui fiică cu lacăt englez și porni supărat:
— Golanii! 0 să-i împușc la dracul!..
Dar, numai cum deschise poarta, zări mucuri de țigară împrăștiindu-se prin tufișuri și izbucnirea unui marș de fanfară pe dată îi sustrase auzul. Mircea, clipind-holbând ochii, chiar alături de pădurar, pășea în fruntea tuturora, lovea încrezut cu măciuca m dobă și îndemna confrații cu vocea-i răgușită:
"Morărița cu fuiorul, țac, țac, țac! ..
Pădurarul închise în belciugi și porni amuzat pe urma muzicanților. Demult nu auzise o melodie atât de frumoasă și dulce. Părea că uitase de cele rele, care l-au chinuit pân-atunci. Puse o floare ruptă dintr-un copac în țeava armei și, cuprins de veselie, pe urmele muzicanților, care-i ziceau bine și apăsat, tropăia mulțumit că mai este tânăr și bătrânețea zăbovește undeva peste pădure. Veselia cobora în puterea nopții peste Ineasca, buimăcind oarecum somnul sătenilor. Numai în deal, la geamul Ruxandei, se descuiau lacătele și o voce, tot atât de dulce și plăpândă, străpungea întunericul.
"Pă-â-să-ri-câ, mutâ-ți cuibul..
Lăutarii umflau din răsputeri tromboanele, nici să se uite în urmă. Abia ajungând în mijlocul satului pustiu, îl lăsară nedumerit pe pădurar cu arma în spate ca să asculte ropotul pașilor speriați, care se împrăștiau buluciți pe la casele lor.
A doua zi era mare tărăboi. Pădurarul, mânios, demonstra valvârtej tuturor o secure, găsită sub geamul stricat al Ruxandei... li înjura de mama focului pe un oarecare poet ce-i lăsase zălog o poezie plină de înțelepciune. II îndemna să fie calm, să se pregătească de nuntă, deoarece dragostea mișcă soarele, stelele și nici o ambiție nu poate să-i stea în cale.
REPETIÞII NOCTURNE
(variantâ)
Istoria asta a început cu mult înainte de judecată... Nuvela Gutuie, conducătoarea cercului de dans, depuse multă trudă și sudoare până Zaharia Murgu ajunse dansator de forță în formația de artiști amatori "Invârtita". Fata era necruțătoare cu el în timpul repetițiilor.
— Plie! Sus piciorul, Murgule, sus!.. Zaharia, sărmanul, slăbise de nerecunoscut. In schimb câștigase în agerime și sprinteneală la executarea dansurilor pe scenele satelor din împrejurimi, unde concerta "Invârtita"..
Nuvela, însă, nu-1 scotea din regim și pace! Repetiții peste repetiții — mai mult în doi, în clubul pustiu până hăt spre miezul nopții...
De la o vreme, socotind că dansurile nu mai au farmecul de altă dată, Murgu Zaharia o cam rări cu repetițiile. Altfel zis, își văzu de treabă flăcăul satului, căci tractorul îi ducea dorul.
După primăvară, veni vara, apoi toamna.
Nuvela deveni mamă tânără, cu prunc pe brațe, iar el, Zaharia Murgu, fu dat în judecată. Era bănuit câ el e tatăl copilului...
In sală, la judecată, erau prezenți dansatorii "Invârtitei" și câțiva săteni care, întâmplător, nimeriseră în ziua aceea la Telenești. Treaba era delicată, plină de dramatism chiar, căci Nuvela, bătându-se cu pumnul în piept, susținea sus și tare că Zaharia e tăticul copilului, iar băiatul nu recunoștea nici în ruptul capului.
— Dacă te mai gândești? îl ținea din scurt Nuvela, așteptând să intre în sală judecătorul cu asesorii. Copilul îți seamănă leit... Ruptă bucățică!
— Știut că, numai eu am umblat cu tine la repetiție noaptea, se incrancena flăcaul.
— E sângele tău, și fata îl îndeamnă din ochi să se uite la fețișoara rozovă a pruncului. Năsucul, fruntișoara, buricuțul... Și prinzând la curaj: Gândește-te cât nu-i târziu...
— Parcă numai eu am fost la repetițiile tale, ținea una și bună. Ș-apoi ești mai mare decât mine cu cinci ani. Te-ai vârât peste cei mititei. Știut că poți să amăgești cum vrei.
— Tu, numai tu ești tatăl copilului, Zaharia meu, cel fost drag. Þii minte vara trecută, când ne plimbam noaptea dupâ istovitoarele repetiții pe malul Ciulucului? Cântau broaștele și broscoii. Eu am scris despre aceasta în jurnal...
— Hai taci, nu te mai lăuda!
In sală intră judecâtorul, asesorii. Lumea se ridică în picioare.
Zaharia, dupâ ce toți se așază, rămâne stâlp, cu' capul aplecat. La orice întrebare a instanței el are un singur răspuns:
— Nu știu nimica! Nu vreau să fiu tatâ! Trebuie mai întâi să fac armată, ș-apu...
— Expertiza medicală presupune că pruncul e al dumitale, domnișorule Murgu, afirmă judecâtorul, un bărbat gras, cărunt, cu alunică pe obraz.
— Nu vreau să știu nicâ. Ce-i scris acolo pe hârtie, îs mmciuni... Ea a nâscut copilul, ea să-1 crească!
Nuvela prevăzuse toate din timp și o asemenea cotiturâ de situație în viața ei n-a surprins-o. De mai bine de zece ani a tot făcut notițe într-un caiet, pe care-1 luase cu dânsa la judecată, servindu-i ca probă.
Ascultând oarecum amuzată bâiguiala lui Zaharia, dânsa lăsâ copilul alături, pe bancă, și prinse a răsfoi zilnicul. La pagina 13 citește: "E primăvară târzie. 25 mai. Noaptea, în club, e adâncâ. La geam zâmbește luna plină, reflectându-și pieziș lumina peste divanul de odihnă. Zaharia surâde prm somn a plăcere și arareori șoptește: "lubire!" (de șapte ori!) Cearșafurile miros a scrobealâ proaspătă..."
— Pe țaca n-ai s-o minți, îl previne Nuvela. E dovadă incontestabilă. Scrisă cu mânuța mea, în prezența ta! Atunci noaptea, după repetiții, la Duminica Mare...
Păi, am văzut că purta cu dânsa un caiet gros, dar ce credeți că mă interesa pe mine atuncea ce înregistra ea acolo? face supărat Zaharia. Ea mă chinuia întruna cu repetițiile. Toți dansatorii se duceau pe la casele lor, iar noi — haida!..
— Cocuța e și a ta! râde obraznic spre dânsul Nuvela.
— S-a vedea el până la urmă...
— Mai încap îndoieli, Murgule?
— incap! se impncineaza baiatul, manandu-și percica spre urechea stângă.
Pruncul din brațele Nuvelei începe să scâncească. Apoi —și sa planga tara sa-i pese de cele ce se întampla în jur. Remei încearca sa-1 ogoaie, dar acela se intarata și mai rau.
— Fii cavaler, domnișorule Murgu, vocea e a asesoarei celea tinerele din stânga judecătorului. Þine și dumneata olecuță copilul — vezi că femeii îi vine greu... Fii educat, măcar la judecată...
Șovăitor, Zaharia privește în jur, apoi ia pruncul și înțepenește cu el în brațe.
— Leagănă-1, Murgule! strigă cineva din cei ce asistă în sală.
Flăcâul, neîndemânatic, pornește să salte ușurel pruncul înfășat. Panglica roșie cu fundă mare, ce înconjoară pe la mijloc scuticul, îi ajunge la nas și îl gâdilă. Scâncetul pruncului se domolește.
— Ei, acum mai încap îndoieli, că nu sunteți tatăl copilului? îl întreabă mirat judecătorul.
— Incap! se rățoiește Zaharia. Și Mihalache Liulea a umblat noaptea la repetiție, dar acuma se face mort în popușoi... Când îi bâja, toți se dau cu fundătoarea la gard. Așa e de când lumea și pământul. Prietenul bun la nevoie se cunoaște!
In sală este invitat Mihalache, un flăcăuan cu mustața pe oală, tuciuriu la față, care se bunghește împrăștiat la cei trei judecători, dezvinovățându-se:
— Nu mai dansez, domnilor, de vreo trei ani... Să umblu noaptea la repetiție? Doamne ferește! Nuvela e de față — poate să confirme... Nu o dată mi-a spus că locul meu îi la treierat grâul pe fățare, nu la "Invârtita"... Eu am vrut sâ mai joc, dar dînsa nicicacum...
Tânăra mamă clatină aprobativ din cap, iar judecătorul îl ia din nou la discuție pe Murgu:
— Pe cine mai presupui dumneata că ar fi tatăl copilului?
— Pe Halarambie Susăiță... Mai în an vară despre relațiile lor numai în gazete nu se scria. Vuia satul...
— Are femeie, bre! îl obrăzește careva din sală.
— Te târâie careva de limbă? și Zaharia își aruncă încruntat cătâtura spre sală, legănând pruncul în brațe. Eu răspund pentru cuvintele mele, căci se hotărăște soarta mea de azi încolo...Lui Susăiță aista tot îi plâcea să facă repetițiile în puterea nopții.
Nuvela sare imediat de pe bancă, răsfoiește în pripâ caietul și ia poziție de apărare:
— Nu minți! Susăiță nici în zilnicul meu nu figurează..
— Parcâ în pomelnicul tău ai scris totul...
Judecata urmărește scopul să descopere adevărul. In sală este invitat martorul Susăiță, un tânăr bondoc, rumen la față, cu părul creț, neîngrijit. Poartă ciubote cu tureatca întoarsă, cămașă roșie.Se uită în jur și tresare, când copilul din brațele lui Zaharia prinde iar să scâncească.
— Leagănă-1, domnișoru Murgu! iar îl îndeamnă asesoarea tinerica.
Zaharia, ascultător, începe săjoace gospodărește copilul pe brațe.
— Huța! Huța!.. Liuliu! ..Liuliu!.. îl încurajează o voce din sală.
Judecătorul surâde ușurel, abia vizibil pe sub mustăți, dar se străduiește să pară solemn.
— Anul trecut, în luna când s-a zămislit copilul nostru, Halarambie era în concediu, la Pițunda, jubilează Nuvela descoperind semnătura din zilnic.
— întocmai! răsuflă ușurat Halarambie. Vara trecută am stat îngropat m nisipul fierbinte aproape o lună, ca să-mi lecuiesc stomacul...
— Oare numai eu îs tatăl copilului?! face Zaharia către Susăiță. Nu-i chip să fii și tu?
— Numai tu, Murgule, tu... îi șoptește Susăiță, dar în așa fel, ca să-1 audă și sala.
— Recunoaște, farmazonule! strigă, descumpănitâ, mâtușa Vera lui Sajin ce stătuse până atunci tăcută pe banca din fundul sălii. Paznic ani de ani la clubul din sat: pe toate le vede și pe toate le știe. Are fața mare, plină de încrețituri, puțin tremură din cap și poartă mărgele mășcate, galbene la gât. Zaharia, simțind că funia se cam strânge la par, cearcă să înfrunte vorba mătușii:
— N-am nevoie de părerea matale... Mata le scornești pe toate...
— Ferit-a sfântul! Câte știu eu... zice bătrâna ofensată. Oare nu eu te-am văzut cum jiucai noaptea cu pielea prin club, tropăind înaintea bietei femei ca un armăsar?
Lumea devine mai atentă și o ascultă pe mătușa Vera, care mărturisește cum "repetau" Nuvela și Zaharia în toiul nopții anul trecut, în primăvara ceea, cum farmazonii i-au "pișcat" cireșele din grădină, cum i-au pâtulit pătrunjelul...
— Ei, ziceți și dumneavoastră, cine altul poate fi tata copilului, dacă nu el, mânca-1-ar posoaca! își încheie mătușa Vera depunerea de mărturii, arătând spre bietul Zaharia. Săptămâna trecută 1-am văzut în fața clubului, când a întâlnit-o pe nevasta asta cu pruncul în brațe. El, biribantul, a tras scutecelul de pe fața pruncului și a zis tare: "Gu-gu-gu, fetița tateiF
Zaharia, mai mult mort decât viu, continuă să legene copilul cu privirile plecate. Nuvela zâmbește, se apropie de dânsul, ridică scutecelul și se convinge că fetița doarme.
— Mai întreb o dată: recunoașteți că sunteți tatâl copilului? rostește judecătorul.
— Incă-s prea mititel ca să fiu tată, nu se pierde Zaharia. Atunci judecătorul apelează nemijlocit la probele materiale anexate la dosarul civil. Un șumuiag de fotografii și toate — numai Zaharia cn Nuvela! In doi — pe malul Ciulucului (ambii în costume de baie), în doi — pe scena clubului "La vatra horelor", sub un vișin dat în floare. Obraz lângă obraz, mână în mână...
— Mai aveți ce spune, domnișorule! ? îl împunse asesoarea tinerică.
— Greșeala tinereții... convine în sfârșit Zaharia, după o grea și îndelungată pauză.
— Nu v-am spus eu, mânca-1-ar norocul! aprobâ opinia publică în persoana mătușii Vera. Apoi câtre Zaharia și Nuvela:
Decât ați umbla pe la judecată, mai bine ați face o nuntâ, apoi o cumătrie frumoasă..
— 0 nuntâ de-acele comsomoliste, fără de alcool! Strigă cineva din "Invârtita".
— Ce fel de nuntă, dacâ mireasa nu-i fată? face altul în șoaptă.
— Amu așa e moda.
— Eh, se frăsuie Zaharia, că zbuciumate mai sunt tinerețile în zilele noastre... N-ai chip nici cu dragostea sâ șuguiești, că îndată apar copiii...
— Apoi, vreți sâ fiți tată de bunâ voie, domnișorule Murgu? întreabă serioasă asesoarea.
— Nici capul, nici mintea nu mâ duc ce sâ fac... abia auzit murmură Zaharia.
... Când judecata se sfârși, Nuvela luă copilul din brațele proaspătului, declarat de instanță, tătic și-i zise lui Zaharia:
— la-te de seamă! Desearâ reîncepem repetițiile. Să fii prezent la club! Doar ești primul dansator al "Invârtitei".
AH, DE-AȘ FI UN...JAPONEZ
De la o vreme încoace mulți dintre compatrioții noștri îmi dau ghes la ușa baroului de avocați, cerându-mi consultații cum să obțină asistență juridică să-și rezolve o opțiune după care să poată liber, fără probleme, emigra în faimosul Occident. Încearcă în fel și chip să convingă instanțele judecătorești că pe vremurile de până la perestroikă au fost nevoiți să-și camufleze originea. Adică ei, în realitate, nu mai sunt români basarabeni, cum este scris negru pe alb în documentele lor oficiale, ci aparțin unei națiuni cu mult mai prestigioase a lumii contemporane. Ei aduc, cu lux de amânunte, argumente pe masă că Moldova, precum a zis și cronicarul, s-a aflat totdeauna în calea tuturor relelor, iar invadatorii — turci, tătari, francezi, nemți, ruși — toți au fost tineri și iubitori de femei frumoase, precum sunt moldovencele. Nemaivorbind de evrei, care au trăit totdeauna umăr la umăr cu moldovenii, populând în trecutul apropiat majoritatea urbelor noastre...
Clienții mei sunt destul de fermi în acțiunile lor. Fiecare vine la birou cu probe bazate ba pe un act de cununie al părinților, scos nu se știe de unde, ba pe alte mărturisiri din cele mai ingenioase.
— Mama mea m-a făcut cu un evreu, îmi declară deunăzi un cetățean dintr-un sat din preajma Teleneștilor.
--Păi, certificatul dumitale indică foarte clar că ești moldovean.
-- Apoi, știi matale, dom'le avocat, mătușa mea mi-a spus tot secretul: mama, când era tinerică și tata dus la concentrare, s-a abătut până în târgul Teleneștilor, să vândă o găină. La tejghea stătea Ițic Șlagbaum, evreu, tinerel și el. Buna mea măicuță a cerut un preț pe găinușă, iar chipeșul evreu i-a pus condiție: dacă trece să-i arate păsărica după paravanul magaziei, costul orătaniei va crește considerabil... Mama, buna mea mamă... S-a cam codit o habă, dar, împovărată de nevoia sărăciei, s-a lăsat pupată după dorința vicleanului Ițic... Atunci m-au și zămislit pe mine... Deci, în realitate sunt evreu și vreau să emigrez în țara în care bătrânul Ițic își încălzește oasele pe nisipurile litoralului mediteranean...
Mărturisirile tipului par a fi potrivite. Îi fac o acțiune în judecată. Dânsul mai aduce în sala onoratei instanțe câteva persoane ce erau prezente atunci în piața găinilor. In consecință, judecata emite o decizie prin care clientul meu obține în actele de identitate apartenența la una din cele mai prestigioase națiuni ale lumii, garantându-și o viață plină de belșug în chiar inima Israelului...
Mă învăluie invidia. De ce nu aș putea găsi și eu un clenci să devin evreu? Poate altfel s-ar uita lumea la mine. M-aș bucura de mai mare respect printre clienți, dar așa... Mi-i milă de bunii mei părinți. Nu știu de ce, dar clienții vin să-și schimbe naționalitatea, ca să poată emigra în țara lor de origine, numai după ce le decedează părinții. Unul spunea în judecată, cu lacrimi în ochi, că buna și cinstita lui mămică avuse aventură de dragoste — în fâșia de pădure de lângă Ineasca — cu un hitlerist, în timp ce tatăl său, notat în buletinul de naștere, era mobilizat să lupte cu rușii. Din motive demne de înțeles, el n-a divulgat acest secret până nu s-a schimbat politica... Acuma dorește să obțină apartenența la o națiune deșteaptă și cultă, precum este considerată cea germană. Deși lucrează la stația raională de însămânțare a vacilor, în esență și în gând este neamț. Tatăl lui a fost Hans, și nicidecum Haralambie... Plus că s-a mai interesat: dacă va fi declarat neamț, acolo, în Germania, va obține casă, masă, serviciu, un trai din belșug scutit de pogromuri.
Munca avocatului se compune, precum pricepeți, din viețile clienților, cu toate problemele lor.
-- Domnule, mă pisălogește unul într-o zi. Sunt rus în cuget și gândire, până în a șaptea viță. Chiar dacă într-o bună zi toți rușii, printr-o minune dumnezeiască, pleacă pe o navă în cosmos și nu rămâne nici unul pe pământ, eu totuna cu ei am să țin și rus o să mă socot.
-- Ai vreun temei să te consideri rus? Îl întreb pe bărbatul cu capul patrat și spatele lat de la Nisporeni.
-- Iată, continuă, demonstrîndu-mi o fotografie îngălbenită de
de vreme, în care 1-am recunoscut pe eroul legendar Grigon Kotovski în tinerețe. Cu o armonică în mână, înconjurat de duduițe chipeșe și zvelte. Ultimul haiduc strângea în brațul stâng o codană de o frumusețe rară, venitâ spre noi dir vâltoarea anilor.
— E bunica mea, concretizează cu trufie clientul, arătând cu degetul la fetișcana din brațele lui Kotovski. Dânsa a fost... î-î-î, cum sâ zic... ibovnica eroului legendar, care fura de la cei bogați și împărțea celor săraci. Deci, bunica mea este partici-pantă la instaurarea Puterii Sovietice m Basarabia... Ei, precum vă dați bine seama, eu, ca nepot al acestei onorabile femei, sunt de origine rusă. Am dreptate?
Oricum, peste o habă de vreme, clientul în cauză vine la mine și-mi flutură decizia judecății — argumentul lui cu fotografia a fost fenomenal pentru instanța de judecată. In sfârșit, el se poate considera liber, obținând ceea ce a dorit:
— De azi înainte și pcntru totdeauna, în spatele meu va sta Moscova, și nu Bucureștii. Sunt mândru că aparțin națiunii marelui Pușkin, Tolstoi, Dostoievski și soției voievodului nostru...
— Trăiască nația! strig cu deodată.
— Sus cu ea! exclamâ clientul meu victorios. Coșul pieptului i se umflă de mândrie. Câtă bucurie simte un om al legii când clientul său câștigă cu brio cauza în instanța judecătorească. Datorită muncii lui asidue, a avocatului, astăzi foștii noștri consângeni sunt proprietari de magazine la TelAviv, Paris, Berlin, muncesc de zor chiar și la curățatul closetelor m țărilc unde au izbutit, grație fanteziei și ingeniozității lor, să se aciueze, găsindu-și vâna strămoșească.
Numai eu mă chinui în "țărișoara" asta mică cu problemele mari, și nu pot izbândi nimica. Fiindcă părinții mei, precum v-am mai spus, au fost și rămân oameni de treabă, s-au împăcat cu ceea ce au avut și n-au încurcat credința cu puterea, moșia cu muierea, sula cu prefectura.
Dar fantezia mea tot nu se poate ostoi. Chibzuiesc să-mi fac și eu operație plastică, pentru a-mi îngusta făcătura ochilor, să seamăn cu un nipon get-beget. Atunci am să-i întrec pe toți:
emigrez în Japonia. Numai de s-ar mai potoli acolo un pic cutremurele de pământ și intoxicațiile cu gaze sarin.

INDISPOZIÞIE
Fiicei Nelly
Mircea Buzatu nu se mai simte în apele sale deja o săptămână încheiată. Aseară, venind de la serviciu, nici n-a mâncat, nici n-a băut. S-a lungit în pat cu un ziar dinainte, iar soția lui, Natalița, câreia îi place să se privească întruna în oglinda, m loc sa-1 caineze, sa-1 mangaie ca are un lucru nervos, îl luă la rost. Că ar^ trei fete, că iarna bate la ușă, iar ele n-au paltoane. Soția îl sâcâie mereu, vrea să-1 descoase, să afle gândurile care-1 frâmântă, dar el tace. 0 tăcere lungâ, apăsătoafe, care tocmai năruiește pereții. își plimbă privirile prin casă și, în afară de dezordine, pare a nu vedea nimic. Parcă are halucinații magărești. "Nevastă-mea, se gândește el nemulțumit, numai fete poate face. Ș-apoi unde poți să mergi mai departe, bre Mircea Buzatu, numai cu fete ? Una e că țoalele femeiești, începănd de la lenjerie și terminând cu scurtele de piele și căciulile de ondatră sunt al naibii de scumpe, iar alta... Degrabă va da în ele pârpâra măritatului, vor împrumuta numele de familie al ginerilor și se duce pe copcă seminția Buzaților!..." Pe fața lui se perindează o umbră de tristețe. "Da, așa e... Mi s-a învechit nevasta. Numai să vorbească întruna, ca un automat de apă gazoasă, poate. Ce-i pasă ei că la serviciul meu se efectuează revizia fiscală, iar șeful, care-a absolvit două cursuri de parașutist, barem idee să aibă despre contabilitate..." Seara e plictisitoare, gândurile îl duc mereu la masa de serviciu. Iși pipăie nervos mustățile, care, susțin colegii de breaslă, seamănă leit cu cele ale șefului. Nici s-o audă pe Natalița! Soția, după ce stinge lumina în odae, prinde a-i da târcoale în așternut ca o vulpișoară. Mircea, neîmpăcat, se scoală și pleacă să se relaxeze în altă odaie.
"Dacă eram mai hâtru pe când holteiam, astăzi n-ajungeam un biet contabil cu mânecări jerpelite. Eram vedeta scenelor . În mine zilnic moare un artist!"
Iși amintește de prima dragoste, care a ajuns vedetă a ecranului, și cearcă să se îndreptâțească. "Artist ajungeam și eu, de ce nu?" Privește în oglinda șifonierului, încruntă sprâncenele, chipurile, își antrenează mimica mușchilor faciali și iar se întristeazâ. "Acolo, pe scenă, toate își au legile lor stricte, regizate. Vorbești cu glas tare, cu voce stinsâ. Artist fiind, mai poți improviza câte ceva în timpul spectacolului! Dar un contabil? Incearcă și opune-te voinței șefului..."
Mircea adoarme într-un târziu, ca să se trezească dimineața îmbrăcat în aștemut. Noaptea prin somn a visat coșmaruri: s-a certat la cuțit cu ex-parașutistul... lese din odaie. In casâ deja e tărăboiul obișnuit de dimineață. Soția și fiicele fac aerobica în fața televizorului. In costume de baie, sar, se frământă una în fafa alteia, iar vocea optimistă a cântârețului de după ecran le ține hangul:
"Ai intrat a câta oarâ, ai, ai, ai...
In liga superioarâ, ai, ai...
lar noi mai dorim ceua —
Sâ obții tu cupa UEFA.
Zimbru! Zimbru!..."
Mircea abia se strecoară spre lavoar printre coapsele ce jongleazâ nerușinate în calea lui.
— Mircele! îi strigă soția, care se ridică dintr-odată în mâini cu picioarele în sus, desfăcute țăpoi. Imi permiți să-mi fac ondulație chimică?..
Mircea trântește supărat ușa, încearcâ să se spele, dar apare mezina cu tetina in gura, tațaindu-se și ea m ntmul muzicn. Se dezbrâcă de pijamă și-1 roagă pe tăticu s-o îmbrace în costumul de gimnastică. Se spală grăbit, căci întârzie la serviciu și — fuga în stradă, cu geanta plină de documente.
La serviciu, în cabinet, sunt trei mese, la care stau el și încă doi colaboratori: o femeie în vârstă și un moșneguț cu fmntea încrețită, fără un fir de păr pe cap. Mircea, înainte de-a se hotărî sâ revadă clitul de acte ce așteaptă iscălitura lui, scoate din buzunarul vestonului pieptenele, oglinjoara, scuipâ în palmă, să-și netezească părul roșcat, gâtul pistruiat, și...deodată înțepenește de-1 trec furnici. Și-a uitat o jumătate de mustață nebărbierită! El, despre care se spune că seamănă leit... Iși acoperă speriat cu palma buza de sus.
Noroc că nimeni nu 1-a observat. Bătrânul ia receptorul, formează alene un număr, apoi, la receptor, prinde a se lăuda cuiva de la celălalt capăt de fir că i-a rămas un singur an până la pensie și mai lucrează așa, târâș-grăpiș, ceac-pac, să treacă timpul... In vremea asta femeia își tocește cu o piuliță argintie manichiura; a izbutit dis-de-dimineață să-și cumpere la bufet patru borcănașe cu mazăre verde. Cel care a vorbit la telefon întrerupe liniștea din cabinet:
— Vă este știut? rostește el pe o notă monotonă. In cantina trustului nostru nu se pune norma cuvenită de zahăr în ceai.
— Păi toți bucătarii de-acolo sunt hoți! exclamă femeia. Și propune: Poate n-ar trebui să tăcem și să-i declarâm la poliția fiscală.
Femeia și bătrânul privesc spre Mircea, care se ține cu mâna de gură. Amândoi înțeleg că-1 doare măseaua și prind a-1 căina, însă Mircea socoate că ar fi mai bine să-i jelească stomacul ce-i ghiorăie de foame. Seara trecută, certându-se cu Natalița, a refuzat să cineze. Iși amintește și despre vizita prietenului de mai deunăzi, care, venit în ospeție, nu s-a dat dus acasă până n-au chiuit de câteva ori — să-1 audă întreg blocul. Era vesel și dispus ca un godăcel după baie:
— De mâine vom bea numai lapte și ceai! Declar în astă-seară Legea prohibiției! Adio, rachioaș!... Totuși până mâine mai este și hai să bem! După care amicul, gros la șale cât un butoi, trase o concluzie filozofică: Dar știi tu, Mirciule, că cea mai rea situație pentru un bărbat alde tine este atunci când te dor măselele, în casă e frig, în căldare nu-i apă, iar scumpa ta soțioară se dedă cu precizie undeva desfrâului...
Mircea atunci, fără a mai aștepta declanșarea Nataliței, sătul de tărăboaie, îl apucă de guler și umplu strada cu el...
Buzatu se pomenește deodată alături cu femeia în vârstă, care-1 întreabă de-1 mai slăbește măseaua...
— Ihî, răspunde el acru.
Subalterna se retrage îndurerată, formează un număr la telefon și în alt capât al orașului găsește prietena ce lucrează în calitate de medic. Mai întâi se plânge de nelegiuirile care se revoltă că în ospatana lor — ca nu-i carne, acum m preajma sărbătorii —, apoi spune despre năpasta ce a dat peste șeful ei.
E veterană a trustului. Mircea îi cunoaște siauiciumle. Ea își lăuda și-și câina superiorul până când acela se concedia... Pe urmă... Bătrânul ferește în lături clitul de hârtii și, simțind câ nu-i iese ceva la socoteală, le pune neglijent în sertar. Revizorul i-a găsit unele greșeli, dar el speră să le rectifice în viitorul apropiat.
Mai are timp. Profită de ocazie că femeia vorbește continuu la telefon, sustrăgând atenția șefului, și iese afarâ.
Mircea se plictisește de vorbăraia femeii. Repede mâinile in parți, sa-i trosneasca in^neietunle și, aruncandu-și întâmplător privirile pe fereastră, vede cum, peste drum, afară, lângă o cisternă, stă în coadă bătrânul. După ce își ia țapul de bere, moșul revine în cabinet roșu la față, ca o sfeclă de borș. Se așază la masă. Dar... are poftă de ducă.
Fără zâbavă, oțărându-se, își aranjează basca roșie pe cap și începe să geamă. Sș apucă de burtă și iese pe ușă.
— Ulcerul! se întristează femeia. în decursul zilei nu-1 mai vede nimeni la masa de lucru. Femeia îi ia apărarea, continuând să-1 compătimească:
— Extraordinar! Pânâ la masâ a fost sănătos și, uitați-vă, ce fac bătrânețile. Vai! Vai!..
Timpul trece, soarele se ițește de printre nori, luminând crengile dezgolite ale copacilor din preajmâ. Câte un fulg argintiu joacâ neastâmpărat dincolo de sticla geamului.
Revizia e în toi. Trece de la o secție la alta. Mare panicâ în rândul administrației. Sunâ telefoanele de serviciu, se verifică cifre, revizorii cer documentele necesare, colaboratorii se scarpină la ceafă nedumeriți... Cine face, măi, revizie m preajma Anului Nou?
Mircea se apucă de lucru. Scoate stiloul din buzunar, își acoperâ porția de mustață nebărbierită. Prinde a scrie și... iar zăbovește, sustras de fotografia de sub sticla mesei. Zăbovește a necaz. Trei fete, cu gurile larg deschise, râd obraznice la dânsul.
"Gherghinele tatei, gherghine...".
Incearcă a se lua cu alte gânduri, însă telefonul nu-1 lasă în pace. Mare năpastă pe capul omului mai sunt și telefoanele acestea... Sună soția. Un hohot de râs se revarsă în receptor:
— Citesc o carte despre Japonia. (Natalița lucrează bibliotecarâ.) Știi, Mircele, vreau sâ devin pentru tine o g-heișâ! Sâ mai nasc douâ fetițe. Sâ avem cinci fetițe. Ador c'ifra clnci. Sunt născută în luna mai și vreau să am cinci fete... Ce zici? și soția râde de pârâie receptorul, după care îl întreabâ: N-ai uitat că trebuie să-i cumperi Margaretei paltonaș? Să fie francez, bordo, ca la copila vecinului... Și Corina are nevoie de un palton cu guler de lamă, iar Daniela... Apoi nevasta trece la alte griji de familie: Când închei programul?
— La șapte, ca de obicei.
— Atunci să treci pe la alimentară, pe la unchiul Fănuță. Imprumută de la el niște bani și cumpărâ ouă, carne, iaurt... Ai înțeles ?
— Până la salariul meu au mai rămas cinci zile.
—Uite! larăși cifra “cinci”…Minunat! exclamă în receptor soția, dar de cedat nu cedează: Fă-i o vizită lui Goriță — roagă-1 să-ți împrumute câteva cutii de bomboane "Meteorit", de-ale noastre, "Bucuria"...
Mircea desprinde receptorul de la ureche, îl ține cât mai departe, dâ îngăduitor din cap, iar cu mâna se ține oțărât de mustațâ. Femeia a observat ceva suspect și nu-1 slăbește, privindu-1. El ar vrea să încheie discuția, dar soția, la telefon, ține morțiș să afle, totuși, dacă dorește bărbatul ei să aibă o gheișă la casă, care i-ar naște în viitorii ani încă două fete.
Intre timp colaboratorea ieși din cabinet și reapăru peste o vreme cu un pachet. Cumpărase de la bufet ficat de porc. Din urma ei dădură buzna câteva colege durdulii. Au deschis o revistă de mode străinâ și prinseră a se măsura una pe alta cu un metru: li se potrivește rochia recomandată acolo ori nu. Bătrâna stă lângâ ușă, păzește să nu intre careva străin să le surpnnda cu ce se ocupa in timpul servicmlui.
Prietenele discută agitate despre ficatul de porc, ce se vinde acuma la bufet, dar și despre moda contemporană. Curând, în cabinet intră, neliniștită, secretara de la anticameră și înainte de-a se încadra și dânsa în polemică, privind moda contemporană, îi face semn cu degetul.
-- Vă cheamă șeful, tot acum. Urgent!
— la mai lasă-mă în pace! își smotri Mircea soția, care nicidecum nu dorea să-1 slâbească la telefon. Mă cheamă șeful, ți-i clar?
Femeile se împrăștie. bâtrâna ascunde ficatul în masă, metrul îl bagă în buzunar. Când dă să plece, în cale-i apare Valeriu, economistul trustului.
— la mapa cuvenită, zice prietenul. Fii comunist până la urmă! Să nu-ți fie teamă. Prin greutăți — spre stele!
Mircea stâ pe gânduri, se frământă, apoi ia mapa cea groasă subsuoară și în vreme ce de la Moscova se transmiteau cuvântârile delegaților la congres, iese în coridor.
Pornește cu pas hotărât, deși n-a avut niciodatâ tărie de caracter sâ-i spună șefului ade^ărul crud atunci când acesta, în prezența revizorilor, încearcă să dea vina pe subalterni.
Șeful îl întâlnește cu ochi de sticlă. Trage lacom din țigarâ. Rămâne țeapăn o clipă, apoi iarâși apropie țigara tremurândă, parcă să zădăre buzele lui subțiri, și, în sfârșit, sloboade fumul. Mircea se gândește: "Dacă mai scap teafăr și de data asta, îi cumpăr soției și fetelor paltoane din stofă de câmilă! ...Numai sâ nu mâ dea afară din servici. Sunt membru de partid..."
— Cum dovedești dumneata, tovarășe Buzatu, că piatra și cimentul ard în foc? se bunghește șeful la el, arătându-i pe document poziția contului, unde îi stă iscălitura. Materialele m cauzâ sunt trecute la pierderi. Cică au ars împreună cu depozitul, vara trecută. Poftim!..
Mircea a luat apă în gură. Șeful e strofolit.
— Cum? ! continuâ să-i sarâ țandăra fostului parașutist. Răspunde, pentru că aceeași întrebare mi-o pune și mie revizorul de la minister.
Cu o mânâ se ține de falcă, iar cu altă mânâ smulge din mapă un document după altul, le înșiră pe masă și începe a explica situația realâ. Vorbește cu atâta înfocare, încât, de-odată, uitâ că palma nu trebuie s-o dezlipească de la falcă... Dar fiindcă a uitat, capătul nebărbierit al mustâții se repede ca o sâgeată în ochii sclipitori ai șefului...
— E vorba de camioanele cu piatrâ de construcție și ciment, îi explicâ Mircea șefului, care în probleme elementare de contabilitate e tufă. Sunt camioanele care au luat calea de la poarta depozitului, astă-vară, spre vila cumnatului dumnea voastrâ... lată, drept confirmare, țidula iscălită cu propria-vă mână, tovarășe director general... In ziua ceea m-ați prevenit și la telefon: "Mircică, materialele în cauză, care s-au dus la vila cumnatului, le treci imediat la pierderi, împreună cu depozitul incendiat..."
Șeful trosnește, în sfârșit nervos din degete și își dă seama că, în afară de Mircea, nimeni nu-1 mai poate salva. Dă să-i întindă mapa înapoi, dar contabilul se face a nu vedea. Atunci îl ia altfel:
— Știu că ai nevoie de primă, pentru a procura paltoane fetițelor dumitale. Soață-ta m-a telefonat odinioară, m-a rugat... Am niște cunoștințe la depozitul de mărfuri industriale...
— N-am nevoie de nimic!
Mircea iese grăbit din cabinet, răsuflă ușurat și o vreme sprijină ușa cu spatele. Cineva îl întreabă despre dispoziția directorului general, dar el, agitat din cale afară, duce mâna la falcă, acoperindu-și mustața. Cu cealaltă mână își șterge fruntea asudată, după care se întoarce m cabinetul său, unde femeia m vârstă atâta și așteaptă — sâ-i pună o mie și una de întrebări. Mircea, însă, a amuțit ca de când lumea...
Ca din pământ, apare și o prietenă a acesteia, una cu nasul cât o gulă mășcată, de parcă și 1-ar fi altoit, și discuția pornește! Discută aprins ele în de ele, îndreptățindu-1 pe șef: om bun ca el nu găsești în toată republica! Cine altul, dacă nu el poartă răspunderea enormă în timpul reviziei? Un glas din coridor dă zvon răsunător:
— Curcani! Hai la curcani!
Tropăituri grăbite — pe coridor, pe scări, lumea dând buzna spre bufetul de la parterul edificiului. In cabinet se face tăcere. Mircea, rămânând singur, lasă mustața m pace și cu gândul sa se apuce in siarșit, de lucru, porm sa se așeze in scaun. Dar, de vreo săptămână, din bunătatea colaboratoarei, în cabinetul lor se oploșise o lepădătură de motănoi. Și ciudat lucru, motanul cu pricina, preferă scaunul lui... Mai pare să aibâ și purici, fiindcă de-aseară a început să-1 piște pe sub haine. Acuma doarme pe scaunul lui Mircea. De parcă s-ar plodi șoarecii anume aici. Inciudat cum era, înșfacă pisoiul de blană, îi leagâ o tinichea de coadâ și, zăbovind un pic, îl aruncă în coridorul lung, cam întunecos și pustiu. Femeile în celâlalt capât tocmai se ridicau pe scările de la primul etaj, de la bufet — cu jambon și curcani afumați. Inaintea tuturor, "în avangardă", pășea bătrânul colaborator cu bască roșie pe cap, ducând și el alandala un cogeamite curcânoi. Motanul, speriat de zgomotul tinichelei, saltă dintr-o parte în alta, nimerind curând drept în brațele moșneagului. Acestuia îi sare basca de pe scâfârlie și curcanul afumat din mână! Þipetele stridente îl fac pe Mircea să iasă în coridor, uitând, bineînțeles, de jumătatea de mustață. Se pomenește față în față cu subaltema. Femeia surâde nedumerită, "savurându-i", amuzată, jumătatea necioplitâ a mustății...
Îi face loc să treacă în cabinet, intrând și el dupâ dansa. Hârtiile gem pe masă. Și contabilul Mircea Buzatu se înfundă în ele. Scrie, socoate la abac și iar notează cifre. Femeia s-a agățat de telefon și nu-1 mai sloboade din mână. Iși anunță toate cunoștințele câ s-a pricopsit cu un curcan, jambon, câ și-a găsit într-o revistă germană modelul unei rochii potrivite pentru sezonul estival.
Mircea oftează din când în când, dar de la birou nu se ridică pân' la sfârșitul zilei de muncâ. lese ultimul din cabinet și urcă în autobuzul de serviciu, care așteaptă la scară.
Autobuzul așteaptâ ca pe poartă să iasâ mai întâi mașina șefului. Dupâ un timp oarecare iatâ-1 și pe șef, apărând în pragul clâdirii. Mustățile, mai ieri țepoase și țapene, acum îi sunt plioștite.
— E slut cu "fiurerur nostru! scapă cineva o vorbă.
— Așa-i soarta de parașutist! Azi într-un loc luminos, mâine laîntuneric...
Și Mircea își netezește pârul roșcat de sub nas. Bine a fâcut, chibzuiește el în mintea lui, că a hotărât să nu-și mai lase mustăți. Ca ale directorului...
De hotărât hotărâse el, dar de ras și le-a ras, deocamdatâ, numai pe jumătate...
NICHITA DE LA TROLEIBUZ
0 iarnă întreagă clubul din Ineasca a stat închis, sub lacăte. De vină a fost Nichita Þurluiac, nepotul primarului, care m răstimpul dat asalta cu râvnă niște cursuri de iluminare cul-turală la Soroca. Tineretul se revolta, cerea să le vină în ajutor Chișinăul. Clubul, însă, cu toate acestea a rămas sub zăvoare, iar locul șefului pustiu.
In același timp Mircea Căruntu, băiat cuminte, harnic, ascultător, deștept și cu studii muzicale terminate, ascundea de ochii lumii diploma cu mențiune și lucra cu rnare însuflețire laborant la stația pentru însămânțarea vacilor de la Telenești.
Pe Nichita îl așteptau acasă și părinții, mai cu seamă bunicuța — la rugămintea nepotului ea vânduse urgent junca, să-1 ajute la încheierea studiilor. E adevărat că dânsul făgăduise bătrânei că-i va restitui cheltuielile, cum numai o să intre în exercitarea funcției — chiar din primul salariu.
Abia la sfârșitul lui aprilie, când părea că răbdarea tineretului nu mai are mult și plesnește, Nichita părăsi pe neașteptate cursurile și se mființă la Ineasca.
S-au descuiat lacătele, au zângănit zăvoarele și în club s-au aprins deodată toate luminile. A venit Nichita!
Băiatul, fiind om cu obraz, mai întâi s-a socotit într-un mod original cu mâca. I-a aninat în casa cea mare un tablou pe care era desenată o vacă de toată frumusețea, ce semăna leit cu junca tărcată, vândută de bătrână, pentru ca nepoțelul să-și sfârșească studiile. Apoi s-a apucat cu trup și suflet de desțelenirea vieții culturale din sat.
Se făcuse parcă mai zdravăn. Se mirau și sătenii: iată cum îl preface orașul pe om. In câteva luni!.. Și cui să-i treacă prin minte că băiatul îmbrăca sub cămașă o cojocică, iar când se întorcea noaptea de la serviciu, își prindea sub haine, lângă linguriță și buric, o lopată de fier. In cazul dacă 1-ar încerca cumva cu pumnii în burtă. Chipurile, sâ simtă fraierii cu cine are de-a face, și să nu-1 mai sâcâie pentru lipsa îndelungată din sat, din ce cauză clubul n-a funcționat. Lumea, privindu-i manierele cam bănuitoare, strângea din umere. Vorba ineștenilor: priviri deștepte, gânduri proaste!
De repezit, însă, n-avea cine să se repadă la Nichita. L-au lăsat în plata domnului. Și el, simțind că sătenii sunt din neamul pacifiștilor, mai în toiul verii aruncă dracului lopata și bondița, câci se topea de câldură...
Purta blugi peticiți, cu șapte buzunare și două prohaburi, o scurteică cu bărboși imprimați pe spate, de cotcodăceau găinile prin mahala când îl vedeau, iar pe maiou — o frumusețe de buhai se repezea spre toreadorul elegant cu sombrero... Mergea prin sat, ca un curcan zadarat de o carpa roșie, cu pnvin importante, vajnice, de parcâ s-ar fi temut să nu dea în gropi. Colegii de școală nu și-au dat seama încotro bate consăteanul lor. Mai ales la început. De-1 întrebau: "Sunt probleme, Nichita?", n-auzea. Era necesitate să-1 mai întrebe o dată... De-1 salutau ca mai înainte: "Noroc, Nichita!", el tușea m silă și răspundea grozav de tot: "Bună ziua!”
Ca tânăr specialist ce se considera, muncea pentru autoritate, știind câ va veni timpul când ea, autoritatea, va lucra pentru el. Lucruri banale, dar Nichita avea încredere în puterile sale și nu stătea cu mâinile în șolduri. La intrarea în cabinetul lui, te întâmpina inscripțiaî "Accesul persoanelor neoficiale este interzis".
Imbrăcase pereții cu poze de femei celebre, nițeluș despuiate. Pe birou o balerină de porțelan ținea în mâna ridicată o tablă pe care era scris în limbile oficiale ale ONU "Nu fumați!" Magnetofonul, legat cu difuzorul de pe acoperișul clubului, stâtea în dreapta mesei. Când era în duși buni, anunța prin microfon știrile sportive, alteori, de-1 frecventa muza, își recita poeziile. Se considera un poet viu, primul poet m sat. Crezul lui era că literatura este o chestie ce-1 face pe om sâ viseze lucruri mari, chiar având mijloace mici. La Moldova, în ultima vreme, cui nu-i lene se face poet cu multe cărți publicate, dacă izbutești să ai pile... Și el, deseori, noaptea mai ales, se visa călare pe un Pegas, zburând deasupra unei plaje. Unde și te întorceai — portretul lui Nichita Þurluiac de poet melancolic, elegiac... Niște profesori chei, pleșcați pe de-a întregul, cu ochelari cenușii, se plimbă mânați de orgoliu pe țărmul mării. discutând agitați faima lui Nichita...
Dacă și se întâmpla să-i dea târcoale vreo criză de creație, nu se dădea bătut. Iși punea costumul sportiv, încălța adidașii. Lumea dovedea să prășească lanuri de păpușoi, iar Nichita alerga într-o goană nebună, peste Lipăgău, spre Podiș, până la pâdurea de la Stănica. Dus și întors.
Sătenilor le plăceau antrenamentele asidue ale șefului focarului cultural, căci dânsul se dovedi a fi și un fotbalist talentat, înnăscut. Fetele, admirându-ijocul, se dădeau în vânt după dânsul, strigându-i entuziasmate pe la colțuri de hudiți:
—Dă-i cărbuni, Nichita! Bravo-o-o! Bravisimo! Unul din liderii sindicatelor locale, la o adunare a cotașilor, a declarat cu toată seriozitatea, împungând cu degetul mic
spre Nichita:
— Plânge "Zimbru" după tine, maiestre!
Și cum să nu fie admirat, dacă a fost primul care a știrbit tradițiile "Butoiașului"...
Ani la rând tagma Târsâneștilor nu primise pe nimeni în echipă, decât din neamul lor, consângeni adică. De la nepoțelul Gavrilaș și finuțul Costică (vârful de atac), Păncrat (libero) și terminând cu nănășelul Ghițâ (portarul), toți se țineau scai, mai ales că la sfârșitul meciului, ca din minune cineva din liderii locali scociora de undeva o limită de fonduri bănești pentru a face o sindrofîe grandioasă la marginea pădurii, la Chitca.
Toate au mers cum au mers până mai vara trecută, când formația locală s-a poticnit la ecuatorul întâietâții raionale, pomenindu-se în dedesubtul clasamentului. Atunci, dupâ intervenția la țanc și dibace a primarului, Nichita își făcu loc (cu coatele) în "Butoiaș".
Pe teren a apărut ca un vârtej. Purta pe chiloți un "zece" (ca la Diego Maradona sau Pele), iar pe maiou își afișase cu litere de-o șchioapă numele: "Nichita Þurluiac". Debutantul presta un joc spectaculos, rezultativ, orice ocazie de gol fiind fructificată. Cea mai mare laudă a obținut-o prin golul victoriei asupra "Strugurașului" din Hirișeni, rivalul dintotdeauna al echipei lor.”Butoiașul” s-a pomenit în cohorta liderilor! Evenimenl care a cutremurat din temelie opinia publicâ din împrejurimi. Din ziua ceea pe stadionul din Ineasca, scandat fâră osteneală, numele șefului de club plutea în aer ca o turturică câtre apele Ciulucului, ajungând pânâ hăt departe, la ferma de lapte marfă. De la o vreme se ivise printre admiratorii lui Nichita și conducători ai echipelor prestigioase din capitala țării, interesându-se cam cât ar valora un eventual transfer al fotbalistului cu numărul "zece" pe chiloți. Dar Nichita nici nu dorea să ascuite sau sâ discute despre oferta vreunei achiziții la fotbalul profesionist. Punctul lui de reper — în suflet — rămânea, totuși, poezia.
Pe zi ce trecea în mintea lui se înfiripau gânduri tot mai nobile și mai frumoase. Simțea chiar cum îi cresc aripile avântului și ale inspirației. Compusese o claie de stihuri. Ultimul său poem, de pildă, avea plasat în frunte un epigraf șocant, orientat împotriva unui lector ce-1 chinuise în examenele de absolvire la cursurile de iluminare culturală:
"Te uitai atunci ca lupul
Unde-mi odihneam eu trupul."
Lucrarea avea un deznodământ tragic. Sârea cămașa de pe Nichita, în miezul nopții, deasupra microfonului, citind cu mare vervă strofele din capul epilogului:
"Fiț-ar mutra-n pușcârie,
Element burghez ce ești!
Râu ar fi de tine, "Știrliț",
De-ai veni pe la Inești!.."
Și, vorba ceea: "Unde dai și unde crapă." Nu izbuti Nichita sâ-și ia păhăruțul răgazului, că la ușa cabinetului auzi un lătrat strident de câine. Cățeaua lui Ghiță Fâlfâitu, paznicul de la prisacă, hămăia turbată, iar proprietarul potăii, enervat la culme pe Nichita, răcni prin broasca ușii:
— Dacă nu ieși pân-afară, mai bine fă-ți harachirea! Și Ghiță izbi cu piciorul în ușă, uitați-vă, oameni buni, să nu pot închide un ochi noptilița întreagă din pricina lui...
— Moș Ghițâ-ă! sări fără sine Nichita. Dați-vă seama! Intențiile dumneavoastră constituie un caz de infracțiune cinică și, conform articolului din codul penal... Mai bine, cât e lucru cu cinste, luați-vă coteieșul agresiv și bateți în retragere...
Paznicul, fiind megieș cu părinții lui Nichita, era poate singurul care știa că băiatul mai intenționează să devină om al legii. Jurist! Deseori, mai pe înserate, îl zărea sub nucul din grădină cu un băț vărgat în mână, mătăhăind cu el energic, chipurile, dirijează circulația pietonilor pe stradă. Auzind împerecherea de cuvinte "cod penal", el o lăsă mai moale, prinzând potaia de curmei. 'Te pui cu nichipercea?" se gândi el. Scuipă vârtos și, pornind spre casă, strigă ctitorului cul-tural de la Ineasca:
— Băiețele! S-o știi de la mine: de mai aud o dată nevoia asta de radiu, care nu mă lasă noaptea să mă odihnesc, îți beau sângele!.. Hai, Braun, acasă, las' c-oi vorbi eu cu tat-su...
A fost Ghiță, a vorbit, numai că părmții lui Nichita 1-au probozit că nu înțelege progresul culturii în mediul nostru ru-ral, al cărui promotor e feciorașul lor și, în genere, i-au dat de înțeles să fie mai precaut și mai atent cu valul de gusturi moderne ale generației tinere...
Nichita, simțind astfel sprijin și putere în sine, hotărî să nu se abată nici în ruptul capului de pe calea iluminării. Iși înjghebă o bibliotecă și, în scurtă vreme, toate cărțile mai întrebate despre dragoste numai la el le puteai găsi. Se plimba pe lângă "Luminița" satului, cu o carte subsuoară, dornic s-o schimbe — să fie tot despre amor, dar mai frumoasă la copertă. Era moda cărților necitite, dar tendința de a le colecta cât mai multe.
A mai vrut Nichita să organizeze la club un ansamblu vo-cal-instrumental, chiar alcătuise cu propriile-i puteri cântecul, care trebuia să fie "marca" formației, "Dați-mi voie să vă... vânez", însă Mircea Căruntu, invidios, nevoie mare, boicotă propunerea șefului de club, când acesta propusese ca ansamblul să fie numit "Procurorii", și toate s-au dus de râpă. Nichita însă nu cedă, căci pe tărâmul culturii mai rămân atâtea de făcut!
În sat sosi toamna aurie și, o dată cu ea, numai cum se lâsa amurgul, peste Ineasca, de pe acoperișul clubului, începeau să se reverse melodii selectate de pe toate meridianele globului. Inimosul ctitor al culturii considera că ar fi fost păcat să nu comenteze arta la microfon:
"Stimată mătușa Lițica, drept recompensă pentru munca plinâ de abnegație pe lanurile mânoase ale satului, noi, generația mai tânâră, vă oferim un cadou muzical: Simfonia a patruzecea si-bemol major, de Motzart".
Cum trebăluia prin ogradă, mătușa începu să lăcrimeze de bucurie. N-a mai crezut ea ca la bătrânețe să se găseascâ cineva să-i pomeneascâ de bine numele...
"Pricochi Taran a fost găbjit aseară cu-n țuhal de urluială. Pentru domnul Taran, se adresa Nichita prevenitor prin difuzor, transmitem cântecul: "Doamne, ocrotește-i pe români!" Muzica, Păunescu Adrian!"
Pricochi ascultă, icnind înădușit m pumn, și mai să intre în pâmânt de rușine.
Dar... după cum Ciulucul își are sfârșitul în Răut, după cum soarele răsare ca să apunâ, așa și lui Þurluiac al nostru îi veni sorocul să eclipseze de pe "ecranul" satului. Ineasca se făcea a nu-1 înțelege. Lucru știut: dacă începe să nu-ți meargă în viață, ia-ți lumea-n cap și fugi, cât nu-i târziu, să nu știe nimeni încotro ai dispărut. Le poți lua pe toate de la început, numai, de data asta, în altă parte. Și, colac peste pupăză: în meciul final la cupa raională "Butoiașul" cedâ la limitâ m fața "Strugurașului". Nichita a jucat formidabil, dar Târsâneștii îi boicotase întreg meciul, fără a-i permite sâ realizeze vreun moment de atac. lar pe deasupra, în cursa unui dribling căzu cât era de lung, într-o baligă de bovină, nimeritâ pe gazon, apoi se ridică și alergă ca bătut de cahlă, cu niște litere abia deslușite pe spate: "NIA... ÞUIA.."
Fortuna i-a întors haina pe dos. De necaz, și-a vândut cămașa cu toreadorul desenat pe ea unui muzicant din Chiștelnița, cumpărându-și în loc o chitarâ...
A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, fărâ a da clubul în primire, Nichita lăsă urmâtorul anunț pe ușa cabinetului: "Am plecat în haiducie". Și părăsi satul. Plecă scârbit, migrând la oraș.
…Timpul nu stă pe loc .Șef de club a fost numit în cele din urmă ,Mircea Căruntu. La o lună, în sat a luat ființă un teatru popular. Acum, la sărbători, Ineasca se îmbracă în cele mai frumoase haine și nu e lume mai veselă ca oamenii din părțile noastre.
Despre Nichita veneau niște zvonuri, cum că a devenit artist și se plimbă cu “trupul” prin țară și peste hotarele ei.
Numai Ghiță Fîlfîitul regretă că Nichita Þurluiac a părăsit satul și…s-a dus să lucreze procuror “pi tăt” Chișinăul…
Dar s-a întîmplat odată că cineva din săteni venind la capitală, s-a plimbat cu troilebusul….A uitat să perforeze tichetul la compostor.Și-atunci, prin oglinda retrovizorului din cabina șoferului, îi ținti ochii unui tînăr, care tot atunci, cu o eleganță afișată, luă microfonul și preveni călătorii cu glasul atît de cunoscut:
-- Stimați orășeni, nu uitați să dezverginați tichetele la timp! Obrazul este cel mai sigul controlor!
Era Nichita…
DÃ-I PINTENI, NICHITA
După multe peregrinări la oraș, făcându-și tot atâția prieteni câți și dușmani, Nichita Þurluiac s-a reîntors la Ineasca. Ca sâ se pregătească de examene la drept și, poate-poate, să se însoare. Clipa marilor încercări de la universitate era încă departe și până atunci, el se luă în bedreag cu vărul Valentin, mai mare ca el cu vreo cinci ani și flăcău tomnatic, cum sunt mulți pe la Ineasca. li ajuta să împartă buteliile cu butan-propan sătenilor.
— Dă-i pinteni, Nichita! îi zise vărul în prima zi de lucru. Fraza îi plăcu băiatului și de-atunci încolo încerca să nu scape nici un moment important în viață.
Gazul era deficitar și primele pe listâ erau femeile gravide, mamele singure și participanții la războiul cu Hitler. Abia după ce toți aceștia erau asigurați, ceea ce nu se întâmpla niciodată, verișorii cu tractorul puteau să mai poposeascâ pe la berăria lui Þalic din centrul satului.
Intr-o zi când văpaia verii pârjolea tot ce era verde, la Ineasca, tractorul cu remorcă fu stopat în loc de Domnica Zăludache, femeiușcă uscățivă, cu ceas pe mână, care începu să-i mitralieze cu rafale de vorbe deocheate:
— Nu mă feresc din drum pân' nu-mi dați o butelie... Raionul are grijă de noi. Și pentru confirmare se răsproțăpi înaintea lor, adaugând cu o siguranță hotărâtă: Să știu că vă crapă beșica udului, că nu mă feresc...
Cu Domnica Zăludache, așijderi ca orice femeie nesatisfăcută la Ineasca, poți stârni un război mondial. Rudele lui Agache Feștilă, care-i era dator cu niște bani și care decedă fără să o preîntâmpine, au întors mortul de la poarta țintirimului îndărăt. Până când n-au pus mână de la mână de s-a achitat, defunctul n-a fost predat humei.
— Du-te acasă și așteaptă, încercă Valentin s-o i-a cu blândețe..
— 0 pleașă, țipă deocheat Domnica. Vă știu eu... Șalvirilor. Am să merg împreunâ și-o sâ-mi dați butelia...
— Unde să te luăm?
— în remorcă, pe butelii, îngădui nervos femeia.
— Nu permite tehnica securitâții. Vrei să buhneascâ vreo butelie. Dar văzând ochii încruntați ai Domnicăi și picioarele-i proțăpite în fața tractorului, Valentin se ogoi zicând: Ca să n-avem neplăceri, urcâ-te pe butelii, dar îmbracâ antigazul pe fațâ.
— Și-oi îmbrâca, se burzului nevasta, smucind din mâinile tractoristului antigazul. Scufundându-și fața în el, arâta ca o elefantiță. Tot atunci se cățărâ ca o felinâ în remorcă, pe stogul de butelii.
Tractorul se smuci din loc și pe arșița toridă cutreieră cu Domnica cocoțatâ pe vârful piramidei tot satul. Sâtenii, trecând pe ulițe, căscau gurile ca strămoșii noștri la urs, când țiganii veneau cu circul ambulant. Văzând că femeia suportâ cu stoi-cism zâpușeala, Valentin, în cele din urmâ, opri tractorul în dreptul berăriei lui Þalic... In vreme ce verișorii se râcoreau la umbra nucului, chinul Domnicâi trecu peste paharul nâdufului. Aruncă cât colo trompa antigazului, luându-i la haimana chiar în pragul bufetului:
— Armâsarilor! Porcani împuțiți... Sâ mâ ista eu în gazul vostru. Am să plătesc slujbe la rabinul din Puțuleuca de-o să mergeți afară sânge și patroane. Sâ știți cum sâ vâ bateți joc de nărod...
Martor conflictului trebui să fie tocmai Miclușa Lipovanul, pictorul avangardist din sat, care vara trecută, pentru că nu-1 asigurase la vreme cu cotă de pâmânt, făcu greva foamei în fața primăriei. 0 lună întreagă Miclușa fu asistat de-o grupă de medici, iar Valentin 1-a salvat de la moarte... cu tractorul. El a adus la fața locului o cisternâ cu apă călduță, pentru a i se face clistire la vreme... Pânâ la urmă, răzvrătitul avangardist și-a obținut cota funciară și de-atunci el constituie ochiul supraveghetor al dreptâții la Ineasca. Verișorii, după dojana ce le-o ținu Miclușa, trebuirâ să ia în seamâ chemarea la re-spect, ca să-i ducă Domnicăi butelia mult râvnită.
Nu considerau verișorii că au fâcut vreo gafâ. Viața pentru ei deveni interesantă prin observațiile active efectuate dintr-o parte. 'Trebuie sâ te dedici umorului, astfel viața e cu mult mai interesantă, îl învăța Valentin, apoi striga să răsune Lipâgăul: Dă-i pinteni, Nichita!"
Mâncau bine pe la stăpânii buteliilor și dormeau haiducește sub tufele de poamă căpșună, din grădina lui Nichita, unde se și mai pregâteau de examene, aci asaltând cărțile, aci urmârind viața mahalei, oamenii ei. Vorba e că Miclușa dobândise de la un comunist descurcăreț de la Ghermănești un țap de prăsilă, zvonind peste tot câ e de Angora, bun de sămânță. Oamenii dornici de bișniță cu lână de calitate prin Turcia și Polonia, se dădeau în vânt după samânță de capre de soi. Miclușa, profitând de ocazie, stabili chiar și o taxă pentru un seans de împerechere:
zece "leoparzi" (așa poreclise el valuta națională). El abandonase pictura și atâta auzeai in ograda lui, în ocol:
— Djulibars, avante.
Patrupedul iubit își făcea misiunea plin de conștiinciozitate, sub supravegherea stăpânului, care la sfârșit aplauda frenetic. lar la urmă incasa solda, cunoscută și acceptată de întreaga împrejurime din lunca Ciulucului.
Și poate nu se întâmpla nimic deosebit, dacă luptătorul de ieri pentru echitatea socială nu mai făcea abuz și din asta. Patrupedul de Angora nu putea acoperi ofertele, iar caprele veneau la țap cu duiumul. Oricât Miclușa nu-și îmbărbăta dobitocul — Djulibars, atacă! —, combustibil nu-i ajungea. Și ce credeți câ s-a întâmplat? Ex-grevistul se închidea în cotețul ocolului și, izolat, boronea cu o măturiță de dracilă spatele căpriței, chipurile, a fost chinuită de copitele lui Djulibars. Obținea astfel "leoparzii" săi iliciți, capra rămânând însă stearpă, iarposesorul ei... cu buza umflată. Când oropsitul popor îl năvăli revoltat peste o habă de vreme, Miclușa încercă a se justifica, chipurile, nu s-a ținut sămânța, promițând să le mai treacă o dată pe bietele pătimașe prin "cabinetul" lui Djulibars pe gratis. Aici Valentin și Nichita nu mai scăpară ocazia și-1 amenințară cu răchetul.
-- Păi, nu vedeți ce vremuri trăim? se sperie el de-a binelea. Arta e pe brânci, statul nu dă nici un leopard pentru ameliorarea ei, iar Djulibars salvează frumusețea de care are nevoie popo-rul... Cu ajutorul lui'mă hrânesc și eu, și satul are lapte și carne de ied. Dacă vând tablourile mele la SOTBI, achit toate... caprele sterpe.
Și ca să se dezbaiere de orice conflict, Miclușa descântă țapul cu agheasmă și-1 vându la Căprești, pe un preț solid, niștor țigani din Soroca.
Verii, însă, rămâneau și mai departe observatorii activi ai satului. De examene se pregăteau ca motanul pentru nuntâ, încât atunci când veni vremea, cum s-au dus așa și au venit de la oraș. Căutau compătimire la fiecare cine-i întreba, cercând a se îndreptăți.
— Nu-i dreptate pe fața pământului, nu-i, se tânguia Valentin.
Nichita era și mai drastic în concluziile sale.
— Dacâ aveam un butonaș sub masă, aruncam în aer pocitania ceea de examinator, care stă^a în. fața noastră, molfăia jambon cu mămăligă prăjită și ne întreba niște lucruri despre care nici la carte nu scrie...
— La chimie m-a pus să scriu la tabla "H", iar eu am scris așa cum s-a auzit cuvântul "Gaș". Parcă nu e totuna? întreba obijduit Valentin, câutând consolare în privirile camarazilor.
Dar cum lumea astăzi nu e prea sentimentală, degrabă tânguirile lor nu mai mișcau pe nimeni și verișorii continuau să lucreze împreună, rămânând martorii capriciilor și năzdră-vâmilor sâtenilor,
— Dă-i pinteni, Nichita, strigă Valentin, apăsând pe acce-lerator. Și Nichita se făcea atent la viață și... la alte peripeții.. Peste sat veni timpul când toată lumea cumpără, vinde și nimeni nu se intereseazâ ce se face peste pâriaz. In vecmatatea verișorilor, trăiește lon al lui Manolache, căruia, Dumnezeu i-a ajutat, să se însoare a șaptea oară cu o femeie ingenioasă, ce porni sâ-1 învețe chiar din primele zile cum are loc trecerea de la socialism la capitalism. Băbătia își croi un drum stabil între casă și bișnițăria din Puțuleuca, "măritând", cum zicea ea, toate vechiturile din vistieria soțului, aduse cândva ca trofeie din Germania la sfârșitul râzboiului. Apoi dânsa târgui vinul ce-i mai rămăsese în poloboace, îmbărbătându-1 pe moșneag că pe banii câștigați se vor duce la vară la odihnă, pe nisipurile Tatarbunarului...
Când baba rumenită, sulemenită și bine hrănită nu mai avu mărfuri la îndemână, se făcu, în văzul Ineascăi, vânzătoare de cârnaț. Propunea trecătorilor de la Malul Galben marfă delicată și aromată. Nimeni nici să priceapă de unde lua carne pentru asemenea industrie, până când într-o după-amiază satul nu fu zguduit de o împușcătură. In ograda lui Manolache baba, albă ca varul, stătea îngenuncheată cu mâinile împreunate la piept, înduplecându-și soțul ce ținea m cumpene țeava armei fumegând:
— lonel, loane, mărogel, se ruga ea speriată fâcând temenele.
— la-o la trap spre baștină, de uită aceste meleaguri, striga moșul. De nu, fac râșniță din șoldurile tale. Mută, polonicul lui tat-o...
Văzând pușca îndreptată iar spre sânii ei enormi, baba, adunându-și în mâini poalele rochiei largi, țipă, apoi adoptă viteza antilopei saiga, urcă dintr-odată dealul Lipăgăului, unde, asudată și gâfâind greu, în văzul întregului sat, se opri. De-acolo, pentru orice eventualitate, mai chibzui să-și strige soțul înfuriat:
— Măi loane, poate te răzgândești, ai?
In loc de răspuns, moșul ochi și trase două focuri spre movila de carne mișcătoare din vârful medeanului. Baba prinse câteva boabe de mazăre în poale, mai țipă o dată muierește și, lăsând colbul în urma ei să se răsfețe, dispăru după salcâmii de-acolo o dată și pentru totdeauna. Satul nu avu când să-1 condamne pe moșneag. Mai ales că faptele babei le adulmecară tot Nichita cu Valentin. Descoperiră că de când Manolacheoaia începu s-o dea cu cârnațul pe la Puțuleuca și malul Galben, toate mâțele și câinii Ineascăi dispăreau pe apa sâmbetei... Aflând aceasta de la flăcăi, moș lon nu putu să nu-și amintească de arma cu care a umblat ani în șir la vânâtoare. De-atunci pierdu cheful să se mai căsâtorească. Cu toate acestea, la veselii dansa, săltând prin horă ca un holteieș, și Nichita odată-1 ischiti de n-are cumva o lumânare în buzunarul vestonului, ca în caz de nevoie să aibă cu ce-1 veghea la o eventuală trecere în lumea celor drepți. Om mai hotărât și prevăzător ca el la Ineasca nu e. El fu unicul care dete cel mai prețios sfat lui Gică Vatamanu, suferind de când era de obezitate. Dacă se adresă lui Manolache cum s-o facă mai pe slăbănogul, acesta clipi șiret din ochi:
--Sâ flămânzești ca și Miclușa la grevă și să sapi la canal mâncând numai moare de curechi. Dieta asta te face vână la toate...
Din acea zi Gică lăsă tractorul, începând sâ se ocupe de gospodărie. Zidi beci, poețică și ca să aibă un ban în casă își cumpără o dobă. Să fii muzicant la Ineasca e mare lucru. Mai ales era venerată orchestra la înmormântare, solicitată la Telenești, la Bănești (unde se mănâncă covrig cu mâlai), la Mihalașa și Leușeni, peste tot unde cuiva îi venea de cântat prohodul. Și cum Gică nu prea avea auz muzical, toată mahalaua, de când își procurase dobâ, era cuprinsâ de nesomn. Cum numai se lăsa amurgul, se ducea în casa mare și începeau repetițiile. La început măhălenii credeau că el bate podele. Până cineva il ispiti și el raspunse sincer, ca un inger:
— laca și noaptea visez notele. Dacă nu mă scol și nu le bat oleacă, parcă nu-mi ajunge ceva. Numai așa pot să mai slăbesc...
— Dâ-i pmtem, bâiete, îl îndemnau verișorii în locul mahalei.
Vatamanu s-a zbătut până când Mihai Curjos 1-a inclus în orchestră. Dar chiar din debut, la o ceremonie funerară, în loc să țină ritmul "huralului", începu să bată doba zăluțește, în ritm de "bulgărească", făcând de râs onoarea muzicanților. Fu exclus din compania lui Curjos și de-atunci totul porni să-i meargâ anapoda. Când soția nâscu, el se chercheli și striga la oficialitâți că dorește să-și numeascâ fiică-sa Strulea. Și se tot zborșea cu vocea lui de artizan cât îl țineau bojocii:
— Fa, cine a făcut casa, beciul și saraiul ista? Fără a aștepta răspunsul tot, el tropăia cu picioarele în dușumea: Eu, fa-a, eu.
Soția crezu că 1-a deocheat cineva, duse un sac de tărâțe la Marina țiganca de-1 descântă cu păr de câine și de-atunci Gică se împacă mai binișor cu consoarta. De câte ori se întâlnea cu Nichita, îi răspundea:
— De ce nu mai cânt la dobă? Păi, am înțeles că nu-i frumos. Toată lumea la mort plânge, iar eu, un nebun, trebuie să cânt.
Și dacă pe Vatamanu Nichita îl înțelegea, apoi pe Nicolae Þuhup, vecinul din fundul grădinii lor, nu prea. Abia de-i crescuse puf pe la nas că-și aduse mireasă acasă, la mama și tata.
— Mă însor, tatăi, trânti el hotărât.
— Ești încâ mititel, măi. Se străduia părintele să-i stăvilească patimile înflăcărate ale feciorașului.

— Invață-1 pe tâta copiilor matale, reproșâ Nicolae. Dacâ imi stncați msuratoarea, daram soba cu picioarele...
Dar după nuntă Nicolae deveni băiat de treabă. Atât doar că rămăsese certat cu toate rubedeniile, numai ca să-și păstreze căminul de familie. Poate de aceea nu se prea ducea în sat pe la nunți și cumetrii, deși atât lui, cât și nevestei tare le mai plăcea să se veselească în petreceri. Au găsit și ei consolare. Stăteau amândoi pe prispă și ascultau cum din mijlocul satului venea în valuri muzica de nuntă. Apoi se ridicau, prin pocloane adânci se invitau unul pe altul și porneau prin toată ograda să înjghebe dansuri de societate.
Dragostea e ca fasolea din căldare: cu cât adaugi apă, cu atât se umflă mai tare. Vorba cântecului: "Numai puișor și pui, el e-al meu și eu-s a lui..."
Uneori se duceau la părinții lui Nichita, și atunci flăcăul trebuia să asculte laudele proaspătului însurățel cu vreo zece ani mai tanar:
— Eu, când mă întâlneam cu actuala mea soție, eram cuprins de tremurici sufletești și ziceam în mine: "Doamne, fă s-o iau pe Eleonora... "
Dar nici Eleonora nu se dădea bătută:
— lar eu, când ibovniceam cu Nicolae, făceam rugăciuni înaintea fiecărei întâlniri: "Da, doamne, sâ mă ceară Þuhup al meu m casmcie...
Mărturisirile tinerilor îl răzbiră pe Nichita. Se lăsă păgubaș dejundica și-și puse basaul ca sa gaseasca aleasa mimn. beara se abătea pe la fete. Până în amurg pregătea în ogradă, la cuptoraș, cele necesare pentru un borș cu sfeclâ roșie, mâncarea lui preferată. Apoi chema duduile respectate ale satului, încercându-le care cum poate bucătări, dar nici una n-a putut susține concursul. Și el conchise că fericirea trebuie căutată în altă parte. II lepădă pe Valentin în plină zi, tocmai când se defectă tractorul și plecă la un prieten, la Bălți.
Toamna târziu, când Ineasca sfârșea culesul și răvacul fierbea în butoaie, Nichita se întoarse cu mireasâ în sat. 0 fetișcană iute ca piperul, care practica aerobica. In fiecare dimineață , în costum de baie, făcea antrenamente în ogradă la Nichita și toată mahalaua se trezi încântată câ nora lui Gheorghe Þurluiac poate sta cu picioarele în sus ca țăpoiul, da poate și să le râșchire pe linie dreaptă, cum nu s-a mai văzut la Ineasca.
Una din măhălence, Ileana lui Vasile Fotea, mai avană de ambiț, încă destul de tânâră și ea, dar rotunjind peste o sută de kilograme la cantar, ca sa slabeasca, iși baga m cap ca ar putea și ea sâ învețe a ține picioarele linie. Urmări vreo câteva dimineți nora lui moș Gheorghe Þuruiac, întârziind chiar și cu mulsul vacii, până crezu că a prins secretul figurii. Și într-o bună zi, pe la miezul nopții, când toți ai casei adormirâ, ieși în grădiniță și, sprijinindu-se de gărducean, desfăcu cât putu picioarele și se lăsă din putere, așa cum văzuse câ face nora mahalagiului. Sub greutatea sutei de kilograme, picioarele se desfăcură, dar tot atunci, străpunsă până la creier de un junghi mai strașnic decât la naștere, Ileana leșină. Iși reveni cam peste o orâ, oftând lung și anevoie, amorțită de reveneala dinspre zori, cu bărbatul chinuindu-se să o ridice. Vreo trei zile nu-și putu aduna picioarele la loc, încât Vasile fu pornit să-i ceară socoteală lui Nichita pentru paguba ce aduse, chipurile, sănătății neveste-si și liniștii din familie...
Viața la Ineasca își urma cursul ei. Oamenii — fie la noi, fie la București — se laudă, se ceartă, se împacă, se bețivănesc, dacă-și dau slăbiciune gâtului, și o iau la goană dacă trebuie în căutarea fericirii, s-ajungâ un tren plecat din gară. Nichita uită degrabâ ciracii de la oraș, îl lăsă pe Valentin să se războiască cu Domnica Zăludache și cu pensionarii, iar pe zăluzii satului — în plata lui Dumnezeu. Și doar când zămislea un gând mai vrednic — o cumetrie sau o casă nouă —, își proțăpea vârtos picioarele pe glie și-și șoptea în sinea sa:
— Dă-i pinteni, Nichita!

TAVERNÃ
Aproape de miezul nopții sindrofia luase amploare. În izul apăsător de alcool, în fumăraia deasă—numai vorbe și frînturi de cîntece. Mușterii ajunseră la gradul de beție cînd toți vorbesc și nimeni nu ascultă.Dacă stăteai gînditor într-un colț de sală, puteai auzi:
--Am trăit toată viața cum mi-a plăcut. Cu multe femei și soacre. Nu mă mai interesează ce-o să se petreacă după mine, cînd mă vor duce cu picioarele înainte la țîntirim și apoi, peste hoitul meu gropașii vor trînti trei tone de pămînt…
-- Trăim într-o societate oarbă, cînd toată lumea e guristă și nimeni nu vrea să fie…urechist! Nimeni nu ia în seamă vorbele pronunțate cu atîta zel de bărbații de-aici, iar chelnerul atâta apucă – să le execute comenzile, tot turnîndu-le în pahare…
-- Toți se vaicără că se trăiește rău… Nu-i adevărat; se papă, se bea ca înainte, dar… cu frică pentru ziua de mîine!
-- Am ajuns la vîrsta cînd încetișor, câte unul, o să înceapă a ne duce cu sandalele-nainte la cimitir. Un vecin de-al meu, businessman, are deja comandat cimitirul său, privat! E bogat, cu chiag!A mai cumpărat un hectar de pășune aparte.Vrea să se simtă și pe lumea cealaltă aparte, cu bogații! Deși el nu știe că pe mormîntul lui, ca pe celelalte, obișnuit noapte se vor pișa cîinii…
--Aseară am bătut cu pumnul în masă și i-am declarat consoartei: Ori eu, ori soacra! Că de nu, am armă, mitralieră. O invit la marginea satului și în fața ei , trag prima împușcătură în văzduh. Și dacă nu o croiește de fugă, adica nu se sperie, ochesc în ea…
-- La traiul care-am ajuns s-avem lumînări pregătite de-a gata. Mai ales să dovedim să le aprindem la vreme!
-- Ce minune de popor sunt vecinii mei evrei! Cît de frumos și iscusit se pot ei lăuda unul pe altul! Numai pentru asta trebuiesc stimați. Mai ales că au și un premiu de prestigiu, al lor, național, care se numește… Nobel!
— Amice, ai frică să nu te-audă! Ești talent și geniu local, dar dac-o să te pronunți prea dur despre ei, geniu de însemnătate locală vei rămânea. Fii prudent cu femeile, mai ales!
— Tremur de frică, dar așa e firea mea. Nu pot să țin gura închisă. Dacă tac prea mult — buhnesc!..
— Un păcat e televiziunea română... Ei se complac în filme strâine, muzică engleză și au uitat că mai au și limbă maternă. La modă sunt banii țiganilor, turcilor și curvele basarabene, venite dinspre Rusia. lată ce este televiziunea română după revoluția lui Ceaușescu... Jos totul și sus ... n-ai ce ridica!
— Tot ce glăsuiești sunt minciuni! Ei acolo vorbesc ca amencanii, se comporta ca americann, lar daca ar ști ca sunt acoperiți cu dolari... se vor preface în negri americani! Ts-s!.. Taci să nu ne audă securitatea noastră națională!
— "Așa-i româ-nu-1, când se veselește-e-e..."
— Gata, s-a zis cu limba lor de stat! Economia e a noastră, a rușilor. In mâinile noastre e pâinea și cuțitul moldovenilor...
— Trăiască nația și... sus cu ea!
— E slut de mine, amice... Aseară mi-am uitat femeia în troleibuz...
— Dragul meu, de-ai ști dumneata câtă artă și literatură se face la noi în stare de ebrietate! lată de ce criticii nici la trezie nu pot să scrie un rând despre ea. Nu li se plătește și, dacă au pântece mare, trebuie găluște și multă, multă băutură. Acolo în pântece se nasc vorbele lor și laudele multe, pe zacaz! Lăutori de cuvinte pot face criticii noștri.
— Consoarta, aseară, întâmpinându-mă cu citorul în prag, m-a săltat de guleraș și mi-a colindat: "Netrebnicule, măgarule, curvarule, impotentule, neostoitule, șmecherule, bețivanule, bătrânciosule, urâciosule, buhaiule, fustangiule, palavragiule, berbecuțule, vulturașule, șoimulețule, dragule, iubitule!.."Am o soție de platină!
"Așa-mi vine câteodatâ
Sâ mâ bat cu ea de piatrâ.
Dar când stau și mâ gândesc
Tot cu dânsa mă hrânesc..."
-- Popa ista urlâ așa de tare că ne-astupă pe toți. Hai să-1 bocănim, fraților, câ doar nu suntem în biserică...
— Dacă lumea va încerca vreodată să-și exprime nemul-țumirea prin tăcere, apoi să știți că viața-n țara noastră va muri. Să nu lăsăm ca poporul nostru să piarâ din senin...
— Apostolul nostru de la Moscova e puternic! Genial! lar noi îi dăm cu piciorul...El e maladeț! Nu citește în ultima vreme nici o gazetă. El, în caz de eșec aicea, are unde s-ascunde acolo. S-au deprins demult cu frigurile și rușii. S-a deprins și-aici, când vede prosoapele noastre așternute sub colaci voievodali... Ca sâ vezi hâtrenie! Spui ceva și fugi, apoi după ce ai fugit, revii, lar spui și lar fugi...
— Trăiască mintea moldovanului cea de pe urmă! Unul la zero pentru fotbaliștii de la "Tiligul"! Oamenii noștri la Chișinâu sau la Paris, la New York sunt gata să ne prezinte... rânza! Așa ne este feleșagul: cu cât îi este mai rău vecinului, cu-atât mai bine nouă!
— Noi, care până la urmâ totuna o să biruim!
— In țara noastră nu poți fi ocrotit decât numai după ce eștibătut. Poliției, organelor de drept, le trebuiesc fapte, probe, dovezi, amprente pe fațâ... Mai întâi primește, domnule sau doamno, o bătâiușcă, să nu te poți hrâni vreo lună-douâ, apoi procuratura te va lua în seamă.
— Mai ales când începe campania preelectorală și în prag apar "Sfinți părinți de la mânăstire..." ca sâ-ți demonstreze că cutare pretendent e fidel. Nu mai ține nici cu rușii, nici cu românii, și s-a oprit de furat din ajutoarele de binefacere venite de peste hotare.
— "Foaie verde, lobodă, hai bărbați că-i sloboda..."
— "Așa-i viața, așa-i piața, așa-i țața!.."
— Plec iar la soție. N-ai putea să-mi spui ce-ar trebui să fac pentru a lichida mirosul de usturoi? Ea mă trimite să dorm până-n zori în șură, apoi dimineața, după ce-mi spăl dinții cu "Colgate", mă trimite la serviciu... laca s-au obrăznicit țoapele! N-am nici o vină că-mi place usturoiul, iar dacă mă împuțesc nițel, ea totuna trebuie să mă iubească. Nu-i așa, frățîne?.. Numai centura de marinar le mai poate învăța minte pe muieri! Dar marea ne-au luat-o ucrainenii și catarame de marinar în Moldova n-au de unde să fie. Ați înțeles politica?
— Am horăit noaptea trecută, iar femeia mea m-a alungat de lângă ea, să dorm în iatac. Eu îi spun o dată și de-o mie de ori că horăitul nu este o boală...
— Opriți căldura, fraților! în orașul nostru s-au plodit o mulțime de escroci și aș vrea să le public pozele la ziar, dar printre ei sunt mulți oameni de stat, judecători, polițiști, pe care-i arată zilnic la televizor și... am întârziat...
— Inainte de a acosta soți, eu... am fost nevoit să dorm cu ea în ascensor, iar acolo nu știu cine-a pus un divan. laca lume obraznică!
— Da-i slută muierea ca o cioroaică... Nici nu știu pe cine să mulțumesc, nici nu știu pe cine să... bat. Așa am o poftă să pup pe cineva străin acum! Fraților, ador virginele și nicidecum perforatele. Că nu-s tichete de troleibuz!..
— Fii cuminte și nu te repezi la portretul de pe perete. E proaspăt ales. E cu ochelari, deștept. lar securitatea ți-a da un pupat, că n-o să-1 poți duce.
— Fraților! S-a stins lumina!..
— Acum se pot arunca grenade!..
Se mijea de ziuă. Dinspre stradă se auzeau tot mai frecvent troleibuzele. Numai șoferii, care-și așteptară toată noaptea patronii, dormitând m mașinile luxoase, ieșiră acum într-un cerc al lor și, mai întinzându-și ciolanele de lene și oboseală, să le pocnească mădularele, aprinseră țigările...
VOIEVODUL ARE GRIJÃ DE NOI (IX)
Viața moșiei mustește, e în fierbere, în clocot.Scrutin după sufragiu, gașcă după gașcă urlă, trîmbițează din surle,dorindu-se cu orice preț…găibărați la treuca, la tîrlă...Pleacă în hăul istoriei Pekea Piatră Licurici Balalaiecinicul zîmbăreț care mugea și s-a huștiulit în tronul națiunii Vovka Buliharin de Mauzoleu, hîtru …de rage. Buna ziua noapte! Minunea s-a petrecut! Principala profesie care au însușit-o de minune holopii moldoveni e să fii… prost . Nu mai este Pekea să ne vîrfuiască! Suntem fericiți că în frumtea holopilor de noi stă Vovca Buliharin,care în viața lui nu a citit nici o carte românească! El e soarle răsare al națiunii. Chip lui patrat și brumăriu insuflă încredere,mai ales că e în cîrdășie cu Vova țiganul de la Orhei,care numai moschicește știe a vorghi.Vovka Buliharin ne va aduce o viață bună, promite că n-o să ne belească,nici belciugească! Promite a deveni un voievod cu adevărat autohton necastrat de ouăle patriotice. Curaj, confraților holopi!Unul ne-o belește, altul ne-o zîmbește, toți ne promit și ne doresc binele,ca deocamdată să rămînem crăcănați în fața propriului destin.
Vovka Buliharin nu dorește să ne bădărănească.Ne urmărește prin ochiană, întărtat de prințișorul,cu vreo trei uzinele de zahăr la nordul friguros al Þării de sus și, bate cu toiagul în alfaltul fertil după secetă,și vociferează de pe dealul Durleștiului,imaginîndu-și că se află pe blindatul “Aurora”:
-- Am luat puterea tătî și nu-mi clădiți macaroane pi… uși ! Kapeț! ochii lui secați,reci ne privește prin ceață, dorindu-ne prosperarea,dar se zguduie, auzind la urechea lui :”Cucurigu, boieri mari, da-ți punguța cu doi bani!”
La asemenea întorsătură de situație, el își continuă logosul:Ce fel de punguță, ce fel de bani, dacă lipciofleandura mea de băiet e acolo?!Da o pleșă nu vreți?Știți ce-I aceea pleașă?Pot să vă spun pi moldovenești… De la Cremlin a plecat Buric Rachiu Ursălăul și a venit Budăieșul Trîntaciul.Acesta are să ne facă dreptate.Să vedeți dacă nu îmi va da medalie pentru ce-o să vă fac.Eu vă spun pi moldovnești…Nicidecum pi romînești.De unde s-au luat românii iștea pe capul nostru? Hospodi!… Eu nu pot să vă fac nimica ghini dacă cei de eri au părăsit distanța…Sînt impotent și eu oleacă la făcutul ghinelui..Ponimaieși?..
Da, stimată holopime , au părăsit distanța figurile de ceară ale istoriei Sulănare Gurgui Ghebuțovici, Zamfirache Bîrghidău Andreli,Michea Þopan etc…E pus în rînduri de cutiuțe Boldei Cotei de la Cobaie,cu tăt cu fumei,Babacul a oprit răncăluindu-se a supărare ceasulSpectaculos a părăsit tabăra de izgoi Andrușa Curbă Anu.Acuma e în halat vărgat nou, se v-a ascunde prin vizuina a vreunei organizații de binefacere. De unii mîncăi ai neamului, îmi pare rău că vor să plece.Cu dînșii am lucrat, cu dînșii am furat și-acuma uite-I pleacă,pentru că îi lasă la putere pe feciorii și nepoții lor…Se stinge ecranul cu Michea Þopan, plecat cu cireada la 380 de grade, ca să împerecheze vitele cu buhaiul satului. Andrușca Curbă Anu grămăticul,care a țipat de la tribună alegîndu-se cu hernie și patrimoniu furat. Linia moartă nu a acceptat-o doar Bărbosul cu limbrici și păduchi patriotici .Maladeț! El , datorită celui cu trebălăul și pumnălăul mai mare decît creierul s-a poticnit în capătul unei hudiți .Acuma dînșii n-au prilejul să buhăiască în pumn! Ei au prins muchia treucei,au evitat secerea ce le trecea pe la fudulie. E o tulburare de fricire în cercul lor , ca în mijlocul unei cirezi dezorientate de strechii…Așa e viața!
Doar Babacul,uitîndu-se la ceas mai încearcă să se opună cu declarația de țăran mucalit:
-- Nu rîdeți,nu vă hliziți și nu vă chifniți în fața eșecului nostru!Loc pentru revanșă există totdeauna.Mai ales dacă am izbutit să furăm bani destui pe care-I păstrăm la colțun…Da-u-ar Hatab și urmașii lui Filimon Boghiu peste cei care nu ne-au ales!..Oameni buni! Mă cunoașteți și vă cunosc. De azi înainte cobor cu mare tristețe în ilegalitate. Nuplec la Florești, care este Camp Davidul nostru natal, ci purced în haiducie, sperînd de curînd să revin, să fac un nou haos în țarat, pentru a ne aburca precum omida în cornul puterii.Deocamdată trageți adînc cu toții în plămîni aerul răgazului.Ancipați lucrurile și buclucurile! Nădăjduiți că va veni ziua cînd vom merge iar în Piața Marii adunări naționale. Acolo o să crăcănăm cu toții degetele de-asupra scăfîrliilor și 29/06/06vom striga “Victory!”pentru ca iar… să ne dați crezare! Pînă atunci, suportați cutremurul social. Să luptăm molcom chiar fiind mutilați psihologic, fără tărie în mișchi, fie și slăbiți…fără de un coi…
--Voievodul are grijă de noi!
Roata istoriei se cotilește înainte.Prostia autohtonă, altoită cu frica incurabilă venită de la turci și muscali, i-au amplasat în avanscenă, la cîrma divanului pe Malciș Plohiș Comsomoliș,Vovka Þiganul mentul de Orhei,care știe a vorghi doar moschicește și, desigur Vovka Buliharin .Deci, aceștea au sceptrul, aceștea s-au apucat să meargă din nou la furat, la amăgit,la promis, la surîs aidoma lui Pekea Balalaiecinicul, cel care cu fiece ocazie știa a cînta ceastușca:
--Foaie verde doi bujori,
Iarna pe la șezători,
V-am cusut iei cu flori…
La-la-la-la-la- fumeia mea!!!
Melodia preferată și a Calminei Spalnîi, acea vertebră națională ale așternuturilor domnești! Această Doamnă mai continuă să fîsîie, adică să joace precum a jucat și în jurul casei partidului!
Dumnezeu să ne ierte. Așa au fost și așa sunt timpurile!De trăit bine oricînd trebuie!Nu-i vina nimănui, al ei cu atît mai mult. Cine nu este împăcat de politica țaratului, să se adreseze Bîrlogului Constituțional , la Vichea Artilieristul,unde veți găsi pulpa, vîna dreptății. Cine însă, nu o va găsi acolo, s-o caute insistent…la fundul mării. Chiar dacă ukrainenii ne-au tîlhărit marea cu ajutorul muscalilor, neavînd ieșire la ea, totuna căutați-o, holopime! Vedeți, că pentru cineva dreptatea în țaratul nostru, se dă cu lopata.Mai ales pentru acei care dobîndesc credite și obțin la treucă comisioanele. Dă-te bă într-o parte și nu divulga tainele statului.Speră,tinde,caută, faceți un sfîntu-așteaptă înapoi …
-- Voievodul are grijă de noi!
Odrasla lui Vezir Piatră Licuric a pierdut jumătate de moșie la cărți? Nu-i nimica! Robii de noi, îndreaptă cu pielea și-n papuci orișice greșală istorică.Ați înțeles treaba.Ați realizat-o? Bine! Zîmbiți vă rog, cu toții încă pentru o sută de gramuri!Dați-vă șlepcile peste ochi, acei pupcuriști, care sunteți simpatizanții voievodului la bucurie și necaz, căci Budăieșul de Mosc vă v-a susține. La Tirișpolie stau tancurile de-a gata, de vîndut pentru cei care se mai plîng că nu și-au împlut buzunarele,pentru ca mai apoi să facă acte de binefacere. Ajută vreo cinci bătrîni și tot atîțea orfani,drept ca rezultat să-și aducă masiva contribuție la majorarea numărului de vagabonzi și copii ai străzilot.Și nimeni pentru asta să nu aibă nici o vină și, desigur -- nici o răspundere.Cel de mai eri cu păducii Patriotici în barbă de la Gloata populară ne mai zîmbește (înainte de a se stinge gunoaiele aprinse sub el, mai fumegă putoarea promisiunilor făcute cu duiumul) ca un turnător al KGBului, prin mijlocirea prestigioaselor “Glia”, “Evoluția mării”,turnînd peste oponenți malofeică și zoi:
-- Voievodul are grijă de noi!
Dar să lăsăm în pace ordinarii logofeți, găibărați cu ajutorul nostru,legal la treuca puterii. Să luăm aminte la artificiile mileniului din piața Marii adunări naționale,unde frumosul adormit al națiunii, împreună cu unicul campion al țaratului la SUMO Aferim Burlăgheanu ( cel care la Anul nou a împărțit macaroane germănoase și posmagi pentru măseluțele bieților pensionari, să-și ridice reitingul) privesc încîntați la mana care v-a veni. Uimitor logofăt mai e și acest ampion al luptelor SUMO ! Stă viclean și hîtru, în ambrazurica Cetății de scaun ,aidoma unui bărbat al neamului de la nordul țaratului, și așteaptă momentul ! El e (deocamdată) mina de aur a rezervelor naționale, unde se clocesc politicienii de mîine. Ceilalți,Voi, hoaspa tulburați-vă, amestecați-vă cu urluială, iar cînd v-a veni momentul, porcii au să vă pape! Știm cui să dăm sceptrul... Și iar aplaudă manevranta Calmila Spalnîi, îndreptîndu-și ochelarii cu rama aurită a comunismului. Dac-a trebui, campionul SUMO, Aferim Burlăgheanu, huștiuliuc în tron!Deocamdată răbdare și... calîm.Care nu poate răbda îl punem pe post pe genralul cu pumnălăii și trebălăul lui de-o să vă iasă mustul pe ochi. Fiți cuminți, dacă doriți ca pendulul istoriei să se bălăbănească normal,încolo și-napoi…
-- Voievodul gîndește… are grijă de noi!
Mai avem vreme de a cugeta pînă a fi mai bine răul decît astăzi.Au începu a se bolborosi divănarii în apele lor tulbure.S-au tulburat pînă mai ieri, cînd bunul nostru voievod, s-a decis să abandoneze tronul.A cugetat îndelung ,și-a amintit despre aceia că trebuie să ne onoreze cu un logos de adio,aidoma lui Buric Rachiu Ursălăul, înainte de a-i ceda sceptrul lui Budăieș Trîntaciul. Pekea Piatră Licurici Balalaiecinicul și-a îndreptat la rădăcină ochelarii și, purtîndu-și limba peste buzele secătuite de atîta lenevie domnească, a vociferat:
-- Gata! Fertic! Eu mă retrag! Eu nu mai pot iubi cum o făceam în tinerețe! Am dat drumul la slobodă cît am putut dar de-acuma nu mai pot da drumul oricît m-aș stărui noaptea…Dragi holopi! Ridic această cupă de șampanie pentru cei care au trăit pe lîngă mine de au supt țîța domnească!V-am condus cu multe amăgeli și intrigi. Așa mi-i feleșagul din moși strămoși.Asta m-o învațat partidul!Doar de pe lîngă Soroca mă trag!.. Am o rugăminte la voi, dragii mei sătui și asigurați holopi,datorită mie (zicînd acestea el ne arată pe furiș limba)… N-o credeți pe Ala lui Filip Pugaciov, care a spus, nerușinata că vila de la Mayami e a mea. Nu-I adevărat! Căsuța ceia de cîteva hectare nu este numai a mea.dacă e să-l parafrazez pe marele Ștefan… Acea vilă este a nepoților și străstră nepoților mei!.. Gata, plec la odihna binemeritată. M-am obosit să tot zîmbesc, să tot amăgesc! Destul atîta frunză pentru cîini, mînca-m-ar norocul!Spatele frontului îmi este asigurat! Ei, Malciș Plohiș Comsomoliș! Fii solemn! Sulănare Gurgui Ghebuțovici,la fel, așijderi!…Ș-apui eu, să știți… Mai am niște prieteni nevizitați,niște cărți erotice necitite (despre viața eroică a Monicăi Levinsky) la îndemînă…
La acest pasaj el tușește în pumn, iar Vovka Buliharin de la Mauzoleu,alături de Apostol Pavel de Mosc, se cutremură în balia de sudoare patriotică în care s-au pomenit…Alături stă micul schizofrenic Costică Văleanu,care dindată se apucă entuziasmat a citi în stil kagebist versurile marelui Pușkin…Nicidecum în românește. Kakaia raznița!? face el, să-l audă Buliharin…
În această pauză istorică,deodată intervine, cine credeți…
-- Este pe-aici vreun creștin să-mi dee o cană cu apă? Vreau să încep un discurs în limba natală,face Apostolul Pavel de Mosc cu toată povara bunătății noastre... Tot ce voi spune este adevărat! Ascultați voievodul care pleacă și pe cel care va veni! Ei o să-mi dee banii care i-am pierdut la inflația operelor mele. Trăiască noul aoărut în istoria românilor basarabeni!
-- Ce-i cu românii iștea face deodată,spărgînd gheața nedumeririlor Vovka Buliharin. Terminați odată, și nu-mi aninați macaroane pi uși…de furie acesta se înneacă în emoții,nu poate vorbi mai departe , făcînd doar un semn holopilor de a continua să dea ascultare voievodului ce abdică.
-- O să vă amintiți mereu de mine, preia logosul Pekea.Am fost un voievod care a știut să
trăiască în pace cu Dracul și în prietenie cu… latrina! N-am adus nici un rău răilor,deaceia răul m-a ocolit pe mine pe jupîneasa mea, prima madonă moldovnească ce este ..rusoaică, dar spre fericire s-a izghit în țară peste voi...Doar nu este bine atunci cînd nu faci nimica căci,precum a spus-o mama mea,în această situație a demagogiei nimica nu se întîmplă!E o legitate de pe vremea cînd eram la comsomoale. V-am dorit din birou mereu ghinele dar dacă nu s-a primit… ( desface mîinile în părți și,pe furiș ne-arată iarăși limba!) Ce să-i faci,precum a zis poetul: rabdă holopule și taci!Pe vremea domniei mele s-a cîrligat un viac și alt linoleum (pardon, mileniu!) a început. Aș dori ca să-mi coaseți un halat de Doctor Honoris Cauza! Să-i dați cezarului ce este al cezarului și să mă trimiteți, nu la origine căci acolo touna n-o să încap și n-o să mă duc, dar să mă trimiteți la vila de la Condrița ca să beau apă cristalină de izvor și să vă scriu memuare…Dacă n-aveți postav pentru halat de Doctor, apelez îndată la amicii prințului de la Solnțevo, ceia ce în traducere româneasco-moldovenească înseamnă Þara soarelui haiducesc!Deci, dragi holopi aruncați șarvanalele! Aprindeți poponețele și încercați de a pune vrănile sărite de la balercile desfundate ale națiunii! Poftim sceptrul, Vovka Buliharin !Pleacă prin țaratele unde sunt transferate de către banditomanii autohtoni visteria, comisioanele.Treuca deja e a ta! Divănarii vă stau la dispoziție. Iar voi holopi, fiți cuminți și spor la sorghitură! (Înainte de a spune ultimile cuvinte, cortina începe să cadă, iar în toată Cetatea de scaun deja prind să grohăie porcălăii…) În rest,dragii mei succesori ai partidului, porniți șenilul! Nici un pas în stînga, în dreapta decît numai cu dinaintea înapoi! În toate situațiile e binecunoscut…
--Voievodul are grijă de noi!

VOIEVODUL ARE GRIJÃ DE NOI (X)

Deci,iată-ne pricopsiți cu un doge proaspăt în mileniul trei de la nașterea lui Hristos.
-- Privet, șanti, buna zîua tovarăș! Dacî vrei șă șii ministru, treb” sî șii de pisti Nistru! După cum se vede, complect uitasă-ți cu toții de noi…Așa, treaba nu merge! Privet!, ne salută el de la înalta tribună a partidului unde s-a hotărît dînsul , fericitul să șiibă în fruntea noastră a , tuturora cum s-ar zice și cum se spune…Și să nu îi punem macaroane pi…uși!Căci el e puternic ca boul, are voință, dar…nu prea are minte.Dar , așa ne dă Dumnezeu,gărgăuni, cît merităm și ăputem duce. Treaba , sau trebălăul v-a merge iute și bine!
Voievodul-trufanda, o să ne scape, e de-al nostru, încercat, călit ,trecut prin toate labirinturile hoțiilor dezastruoase săvîrșite în aspect istoric și umanitar.După ce a pus mîna pe Biblie, a pupat steagul, a bolmojit jurămîntul adăugă hotărît că el pornește să ne aducă multe vîrtejuri de bunătate. Cum a fost pîn-amu n-are să mai fie încolo nicicacum!A dat slobozire boierilor să-și schimbe mașinele,vilele,comisioanele, copiii lor să însușească engleza căci vor trebui să stea la cîrmă atît aici cît și peste hotarele gliei.Bucură-te țară,bucură-te popor căci peste noi a venit din nou năluca Europei.Au venit priviri agresive,priviri hapsine divănari cu buzunare goale...Aceștea o să ne salveze.Nu-i nici un bai că cei ce au luat toiagul pribegiei fugind de fericirea ce mișună în țarat.Buliharin e un general de nuntă deja. Face temenele pline de succes față de Vovka Budăieșul Trîntaciul de la Kremlin și totul o să șiibî ghini! Precum au spus-o latinii:Veni,vedi vici! Ceia ce pre dulcele grai moldovenesc înseamnă,precum a spus-o noul voievod:Am venit ,am văzut…am cufirit, ponimaieși!? Și nu-I aninați macaroane pi uși! Așa-i zaconu și putoarea, pardon,am vrut să zic: Puterea! Vova Buliharin este profetul, el a venit cu tot adinsul să ne scape de hoții, beții, curvării și alte metehne condamnate și de bunul Dumnezeu.Cît mai multă seriozitate cut mai multe flori la postamentul domnitorilor și al eroilor! Asaltează istoria, bagăte în ea cu mîinile și cu picioarele căci unde au intrat mîinile și picioarele acolo, neapărat va intra și capul! Slava este aproape de noi. Doriți rezolvarea nodului gordian al Transnistria? Poftim! O cedăm dracului, căci totuna nici un tolc din ea. Așa, pe moldovenește și nicidecum pe romînește. Hospodi, tî moi!
- Voievodul are grijă de noi!
Acuma trebuie să ne bucurăm de schimbările venite peste noi, după ce Malciș Plohiș Comsomoliș, a lunecat de pe arena politică… în jilțul divanului, la gospodăria țaratului…Pe neprins de veste s-a popoțat la cîrma țaratului triumviratul: Brutarul,Culinarul și … Ciocoladnicul! O crăiasă și doi crai cu mintea de la răsărit!Primele trei puteri! Cea de-a patra sunt mîncătorii de voroave… gazetarii adică! Dar une-i jurisprudența, mărite voievod? Da, her ego znaiet! Ne răspunde el cu seriozitate și cumpătare în voce… “ Iaca așa,să știe holopii că noi nimica nu vrem să facem decît numai cu mîinile altora, și nicidecum nu cu ai noștri ,părtașii lui Valoghea de la Mauzoleu”, a spus încruntîndu-și fruntea Vova al Nostru, Buliharin…Vonic ca boul,plin de voință și cu puțină minte! ”Dar, dacă-i așa, așa să fie!”, am vociferat noi holopii, hotărîți a merge înainte cu noul gospodar, cu pațanul de Bașcalia, rugîndu-l… să nu dea .. bîca! Dacă se întîmplă ceva neconvenit muscalilor, nu dați înapoi, căci…
-- Voievodul are grijă de noi!
Precum am înțeles viața merge și mai bine înainte. Pekea,spulberat cu un picior în fund de către valul istoriei, folosind anume acest pseudonim literar, mulțumit de cele prădate și furate, a început din numele lui Vezir Piatră Licurici , să scrie monografie după monografie, demonstrînd ce bine a fost în perioada lui de intrigi și ciulangeală partiinică.Printre ochelarii lui impozanți ne privește vesel și surîde,privindu-se mai apoi în oglindă,mirîndu-se că… hîtru l-a mai făcut mamă-sa.A condus tronul cîțiva ani, fără să facă nimica și a rămas… erou! Brava! Petrucio! Dă-i pinteni Vova Buliharin! Mauzoleul e al tău, sceptrul , la fel. Trezește-l pe Vovka, bărbatul lui Nadea și adă-l în centrul cetății de scaun. Iar tu pupă steagurile,sărută icoanele, vizitează mereu altarele , unde bandiții tăi odată cu atăta insistență le-.au ponegrit. E o tradiție istorică, evidentă de a linge cele ce ai scuipat odată.De la Pekea și Babacul pornite. De, așa stau vremile, așa ne-a schimbat istoria…Oare nu sunt de acord și patriarhii poieziilor noastre? Cum să nu fie, dacă dînșii , la fel doresc să li se dea medalii și regalii pentru a avea cu ce se duce la nunți și cumătrii.În parcul public leagă la gît cravate roșii, amintind că Vovka de la Mauzoleu le este călăuză și putere!Nici un fel de frică, nici un fel de rușine, totul să se facă monoton, serios, cu pasul înainte și capul sus spre stele…În divan e democrație ca niciodată. Pe canapelele lui moi au nimerit alcoolicii,depravații,schizofrenicii,urlătorii de teorii mediocre. Într-un cuvînt: au nimerit toate păturile sociale de al căror reprezentanți, țaratul demult visa și merita…Meritul l-a adus și icoanele, bojicele noastre patriuotice, care s-au pricopsit cu avere, premii,dracul știe pe unde și cu care comînd prin Moscova, București.Principalul e că cei, care au monopolizat patriotismul s-au pricopsit cu lauri. Și continuiă să se mai pricopsească! Căci, Europa de-cuma începe a ne duce înapoi, fiindcă,
--Voievodul are grijă de noi!
Mai ieri, la Nistru, bunul nostru doge, însoțit de Vovca albăstrelul, care poartă mereu în reasă celular pentru a ține contact direct cu cancelaria domnească,a fost întors de la pîrlaz înapoi, la Cetatea de scaun. Mefisto de Tirișpolia i-a dat de înțeles lui Vova Buliharin, că nu este deplinu stăpîn al moșiei. Vovca Buliharin a smîrcit, a înghițit gălușca și și-a achipuit în tăcere ouăle puterii, căzînd de-acord totdeuna să continuie voroavele cu Mefistofel de Tirișpolia,manevrat ca Arlechinul de către cerata lui Vova Budăieșul de Mosc.Precum înețelegeți, dragi holopi trebile pe dinăuntru și cele din afară merg strună și în cruce de ghini!Și tot așa înainte spre comunism! Armata proștilor la conducere, cei hîtri de rag (care au ales majoritatea!) să stea cu nasul într-un loc și să se obișnuiască de a se tace, dacă se dorește de a nu fi cumva mutilat el și odraslele lui. Iat-așa. Unde-s trei nu sunt doi:
--Voievodul are grijă de noi!
Priviți la diriguitorii sfărăiților noștri cum se bălbîie în exprimare și uimiți-vă! Prim gospodarul, cînd vorbește ai impresia că nu –și duce gîndurile pînă la capăt,e speriat ca și cum ar fi ieșit odinioară din vizuina de lupi și își spune ultimul cuvînt înainte de a i se pronunța sențința capitală. Doamna din capul divanului, încurcă verbul cu substantivul, adjectivul cu predicatul și își face socotelile ei culinarice., ca un meșter veritabil din dealul Sorocii.Vovca ,mai ieri primește în fund un picior de la Mefisto de Tirișpolia și…devine pe dată albăstrel!Cum îl hutuchește, el așa dansează a lea Mosc! Așa vă trebuie ,proștilor de voi…
--- Voievodul are grijă de noi!
Privirile lui puternice, de bou prăvălit, face să se hurduce scaunele multora, chiar și unele bojici naționale, care mai ieri îl sărbătoreau și se pupau cu Zîmbărețul,Piatră Licurici, acuma caută cu privirile printre gard, cum să facă de a nimenri în atenția lui Buliharin, căci, de, au copchii și ei, cu magazine și bufeturi pe lîngî biblioteca națională, care trebuiesc creditate, ocrotite în furtul lor obișnuit.Bardul își aruncă pletele a lea Mihia peste fruntea-i chinuită de boală, și caută caută…Poate bojica lui să aibă primenire la Cetatea de Scaun iar…De-ar da Domnul să fie iar observată tot așa cum era pe timpul lui Vezir Piatră Licurici !Iar dacă nu, vorba ceia : « Huideo, potaie ! »Plecați la baie !
MENTALITÃÞI

Cleptomanul

De cum intră în transportul public, morsocînd guma de mestecat,privește parcă indiferent la toți călătorii. Se străduie să fie mai corect decît alții, să nu calce pe nimeni pe picioare, să nu să se înghesuie.Doar că mîinile lui, parcă înadins vrei-nu- vrei lunecă inteligente printr-un buzunar-două, care îi oferă posibilitatea modestă de a trăi și el din puținul ce-l agonisesc oamenii. Și cum să-și blesteme el soarta, dacă spre deosebire de ceilalți călători, cum n-o dai mîna-i lunecă,lunecă prin sacoșe,prin…sutienele femeilor, ce tăinuiesc pe-acolo bani petru a face piața.... Doar buzunarele, sutienele nesupravegheate, necesită și ele…pază. Puțin îl interesează sexul și alte patimi vremelnice ale tinereței oarbe. Nimic mai scump pe lume pentru el nu există decît senzația de a…achipui întruna buzunarele oamenilor.
Invidiosul
E tăcut, știe a ține limba după dinți, posedă toate soluțiile și recetele ce-ți pot asigura un trai mai bun. Are caracter dur, lucru ce-o ajută să-și tăinuiască toate cunoștințele. Dorește să fie singurul deținător a mai tuturor tainelor, încît nici SIS-ul să nu poată concura cu el.E bine dacă Dumnezeu l-a înzestrat cu un oarecare talent, iar dacă nu, apoi dă-i Doamne unghii mari ca să aibă ce ronțăi cu dinții. Dacă aude că cineva din apropiații lui are oaczia de a călători pe gratis în America sau că face dragoste cu o domnișoară cu părinți bogați se apucă de-și mușcă mustățile. După ce-și termină de ronțăit unghiile și dinții din gură. Așa i-i feleșagul și n-ai ce-i face.

Lăudărosul

Vrea ca tot ce spune el să devină doctrină filosofică, puț de înțelepciune ! Își dorește toate minciunile pămîntului ca să devină adevăr numai pentru clipa cînd le rostește. Mai vrea ca prima noutate să parvină de la el; că pămîntul se rotește, că e rotund, că el a dresat în toiul campaniei electorale…trei fosile, două jirafe la menagerie și …o deputată din fracțiunea parlamentară Liga femeilor.După fiece vorbă a sa, mai ales în public, obișnuiește ca pielea obrazului să-i fie rezistentă, trecută prin încercări psihologice …


Harnicul

Dacă e moldovean neapărat lucrează pentru străini.Mai ales la măturatul străzilor și curățitul copacilor, clumbelor din parcuri. Dacă e rus – pentru votcă, iar de e evreu --pentru dînsul și progeniturile sale.Mereu e cu gîndul la redobîndirea capitalului,pentru care nu cumva să permită lenei să intre între pereții trupului său. Se scoală dimineață, trezește copii somnoroși și le dă cîte o mînă de răsărită, silindu-i să iasă în stradă să numere camioanele care circulă pe șosea. Numai așa va deveni harnic el și cei care vor veni după el. Așa e mintea moldovanului, mai ales cea de pe urmă. E chinuit cînd simte că oamenii nu au nevoie de el, îl lasă parcă să stea pe linie moartă. Saltă de pe un loc pe altul, vocea îi sună ca de aramă înăuntrul sufletului, chemînd semenii ca să nu rămînă indiferenți față de ei însăși, față de femomenele negative ce se derulează în jurul lor…Deaceia printre moldoveni sunt mai mulți oameni harnici, decît printre sămașii lor de alte naționalități, fiindcă ei bine mînuiesc mătura, hărlețul, lopata,beschia și barosul… Și va fi așa pînă moldovenii nu vor conștientiza că sunt români și punctum !

Lenosul

I se înmoaie mădularele și toată coloana vertebrală. Cînd este poftit la curvoadă se ascunde sub laviță.Toată lumea i se face vinovată, iar soarele devine călău cînd stă în dricul zilei și încurcă societatea… să adoarmă. Cel mai mare călău al său în dricul amezii poate fi soarele care-l bate în ochi cu razele calde prin rama ferestrei de la căpătîi. Pentru a înlătura aerul greu în încăperea unde se află, este dator să se folosească de parfumuri sau deodorante.

Profesorul

Scărpinîndu-se adesea în pantaloni cu mîinile, trăiește după teoria constantă că oul nu poate fi mai hîtru decît găina. Þine să adune toate prelegerile lui cu miors de naftalină într-o monografie , pe care o va pune în vînzare studenților la un preț fabulos, nu cu mult înainte de începerea examenilor la disciplinile pe care le predă. Ochii lui ageri mișună în orbite acoperind clocotul chemător al sufletului, trezit la viață de domnișoare drăgălașe ce ascultă cu înfrigurare prelegerile lui geniale…cu miros de naftalină.Este sigur , că odată și odată Președintele țării o să-i aprecieze munca sa de ani de zile și-i v-a conferi neapărat titlul de “Om al științei”!

Studentul

Pentru dînsul învățătura e pe planul secund. El trebuie să fie rumior, odihnit, cu bani de buzunar, luați de la amantă sau de la bunica din pensie.El confundă lesne orașul Ulan Bator cu orașul Brașov, Roma cu Aroma, Geografia cu Geometria. Cînd are nevoie spune că e student, cînd îl impune situația, zice că-i șomer. Poate concubina cu o vădană mai în vîrstă, decît mama sa ,numai să fie bogată. Putred de bogată!

Orășeanul

E deprins să-și facă necesitățile în casă. Vorbește puțin cînd n-are bani deloc și vorbește mult cînd are bani puțini.Cînd pierde numărul banilor agonisiți pe căi neoficiale este întreprinzător și…fudul. Uită că își are obîrșia din Puțuleuca, mahalaua faimoasă a Teleneștilor ! Mereu e cu gîndul să emigreze în țări prosprere, iar într-o bună zi, mergînd spre locul de muncă, nitam-nisam să găsească jos, în fața lui…o pungă cu bani.Să vorbească mai mult rusește și să falsifice accentele cuvintelor limbii române, pentru a părea mai vajnic și mai solid.
Săteanul
Toate ale gospodăriei necesită a le face cu propriile puteri, singur, neajutorat de nimeni. Să se plîngă mereu pe guvernanții de sus, care mereu uită, complectamente de…țărani.Să facă o casă, apoi un sarai alături puțin mai mare decît casa, pe urmă—o bașcă la poartă și o bicătărie de vară, unde să doarmă în serile senine. Mai ales toamna, să strîngă roada, să mărite, să însoare, să cunune, să fie invitat la ceremonii: femeia merge în urmă, iar gospodarul înainte. Dacă este invitat la orele 12, sau după masă, el neapărat se prezintă la 00 noaptea sau după miezul nopții.Invitat la masa cea mare el nu prea gustă din bucate, fiindcă înainte de-a veni la sărbătoare… a mîncat acasă. Așa e bine și așa e de folos ! Cu cît mai mulți cumătri și fini, cu atît e mai trainică mafia locală !
Curvarul

Mereu îi tremură călcîiele și este preocupat de statistică: cîte femei iubește în decursul săptămînii,lunii și anului? Are fraze bine chibzuite, de serviciu, care le adresează fetelor, domnișoarelor și doamnelor, deși nicidecum nu se descurcă, nu știe cum să deosebească clar aceste categorii…Este cea mai grea , cea mai străveche profesie a pămîntului,pe care a inventat-o omenirea.Un curvar nu are dreptul moral de a fi lipsit de timp liber. El nu are nici dreptul material de a umbla hoira fără bani de buzunar.Altfel el nici nu mai poate să se numească așa.Mai este necesar ca el să fie liniștit cu gîndul, că dacă nu era curvar neapărat trebuia să se drogheze…

Vînzătorul

Este enervat mereu pe organele fiscale, pe cîntarele corecte și mărfurile care nu cresc în pre. Îl irită trecătorii care trec parcă aiuriți pe lăngă tejghele și nu cumpără nimica. Îl enervează și-l aduc la cataclisme sufletești, scrîșnește nevolnic din dinții, dacă chiar în apropiatul său loc de speculă s-a instalat un rival…. Vrea să vîndă totul, inclusiv pereții magazinului, iar marfa să i-o aducă înapoi cumpărătorii pentru ca el s-o revîndă la un preț majorat. Și nimeni să nu aibă grijă cu care organe sau lucruri necesită a se ocupa.Regretă întruna că nu a sosit timpul cînd se v-a începe a vinde aerul de-afară…

Cumpărătorul

Este derutat de avalanșa mărfurilor ieftine și nepotrivite. Idealul unui cumpărător e cum să-l poată minte pe cel zîmbăreț de la tejghea, cum să-l impună de a-i ceda cît mai mult din prețul de cumpărare. Dorește totdeauna cu bani puțini să procure mărfuri diverse și bogate.Să miroase conservele, peștele și carnea înainte de a se achita cu ele.Să facă frumoase complimente domnișoarelor vînzătoare, fiind totodată prudente, ca ele să nu-i fraierească la preț…

Zgîrcitul

E un mare specialist în calitatea hîrtiei igienice. În majoritatea lor sunt născuți în zodia Fecioarei. Își face cu regularitate clistire și întreprinde cure de slăbire, dar de fiecare dată cînd intră în veceu rîde, iar cînd iese e mîhnit de pierderile și risipa ce i-o poate aduce destinul….Are multe vocații, talente înnăscute, dar nu le dezvoltă, fiindcă e convins că nu-i va aduce niciunul profit.

Businessmanul

Banii sunt puternicia lui și principalul obiect de studiu în vizorul zilnic. De cum se trezește în pat este frămîntat de unul și acelaș gînd: Cum să găsească un partener străbogat pe care să-l poată bancrotiza fără de judecată civilă!?sum să-și convingă contraagentul de a obține un credit, care nu v-a fi posibil de rambursat vreodată… Zgîrcenia este zestrea lui principală. El poate să ofere multe daruri unei prostituate și, nicidecum un suport celora care sunt săraci cu adevărat. Nu vrea să creadă faptul că toată averea lui este furată de la noi, oamenii simpli și precipitată în buzunarele-i slinoase ale businessului autohton…Toate petrecerile : cununiile, nunțile, botezurile, cumătriile sunt ale lui și el stă totdeauna cocoțat în capul mesei. Este invitat în casa majorității, fiindcă de la el…pute a bani !

Afaceristul

Pentru a reuși un favor buzunarului este gata să citească romane, iar la nevoie concretă chiar să se prefacă din bărbat în muiere. Pentru a participa la o discuție serioasă nu v-a avea nevoie decît să-și scoată capul de sub poala rochiei Se v-a ține în rochie pînă cineva îi v-a împrumuta o sumă frumușică. După aceasta poate reveni la starea de bărbat , pentru că acum e tocmai momentul să plece, neobservat din oraș. El este bine educat, chitit la haine, cu pantofii lustruiți și chepcă în carouri, cu bumb de-asupra capului.Trebuie să faci acte de escrocherie, cît mai frecvent să-ți schimbi locul și mijlocul de acaparare. Adresa juridică să coincidă cu locașul unei biserici, unei grădinițe de copii sau, în cel mai rău caz cu cel al comisariatului de poliție… Iar după aceasta, poftim ! Creditorii să-l caute cît doresc și unde vor !
Deputatul parlamentar

Cît e la cîrma puterii are privirile importante, pășește puțin crăcănat, alandala, de parcă ar avea chiag la fund și se salută alene. E un dihore de însemnătate statală! E sluga noastră, el ne conduce și are dreptate în…imunitate. Trebuie mereu să fie concentrat cum să izbutescă să se acapere cu mai multe bunătăți pe care i le-a dăruit soarta. A învățat eticheta zîmbetului, poate să promită multe, dar nimica să nu facă, să fie gros de obraz și minciunos, dar minciunile le spune cu iscusință, încît și singur le crede, pentrucă sunt minciuni…care aduc profit!Una din condițiile principale, e că a fost nomenclaturist la comsomoale, la partidul comunist.Altă condiție că este colaborator înnăscut al KGBului, sau ale altor servicii speciale ale statutlui. Altfel ar fi văzut el loc în Parlament cum și-ar fi privit ceafa fără de oglindă. Numai că o condiție strictă al securiștilor totdeauna a fost sfînta obligațiune ca să nu recunoască acest lucru nici chiar atunci cînd este dus la țîntirim.


Savamți…Savanți…

De la o vreme Academia din Moldova a început să pîrîie de doctori habiltați și nehabilitați.Un deosebit progres în ale cuceririi olimpului științific îl ocupă la moment…juriștii.Din studentul de ieri, te pomenești azi (și de ce nu mîine?!) cu un savant… de însemnătate…locală! Numeroase consilii de dincoace și de dincolo de Prut, prezidează, (mai că nu prinzînd chieag la fund!) ascultă, apoi beau vin, mănîncă găluște și conferă,decernează,declară… La ora actuală în Moldova știința curge gîrla! Juriștii demonstrează prin legi locale și internaționale cum este posibil și admisibil combaterea crimei organizate,corupția în cele mai înalte eșaloane ale puterii…Apoi, acești masculi ai națiunii, (este o raritate de menagerie de a descoperi un colaborator al jurisprudenței care cîntărește sub o sută de kilograme!), obțin titluri,titluri.Peste piepturile lor maiestoase de marinar, curg conferiri,denumiri de doctori habilitați-tărcați și nehabilitați-roșcați!În piepturile lor de-aramă clocotește sîngele a patru vieți.Deșteaptă-te, române! La noi în țară e ordine și bunăstare fiindcă avem savanți juriști.Dar dacă are iscusința de a lua masiv mită, aflîndu-se în exercițiul funcțiunii, acest reprezentant al Femidei semioarbe din societate, mai devine și jurist din blocul economiștilor. Hai la alegeri, maiestre! Instaurează simbolul,precedentul! De însemnătate locală, deși dînșii se consideră Cavaleri de Puțuleuca!Cum ei numai își apără tezele,pe dată la noi încetează evaziunile fiscale,se dau cepurile la poloboace, găluștele aburinde stau de-a gata.
Și asta nu-i totul.Cei care au cufirit (pardon, cucerit!) tot ce se poate cuceri, nu se opresc. Ei asaltează orizonturi noi. Peste noapte avornici devin…Doctor Honoris cauza! Prin pile se coase halate și, îmbrăcîndu-le obțin chipuri sobre de mitropolit albăstrel și obtuz… La ceremoniile de abilitare asistă Patriarhii poeziei noastre, care cu pletele răvășite în vînt, recitesc…”Măicuță, de ce l-ai adus pe lume pe Petruță…Măicuță ușor, încetișor…fă-l din fașă doctor…”
Unul,care vinde cu succes armament în Transnistria, are trupul păzit de satrapi, participă în grup de jaaz și sponsorizează abil tartajurile tuturor cărților.După ce a furat toate ajutoarele umanitare, în loc să stea la zdup, el dintr-odată, chiar dacă nu prea știe a scrie și a citi, este declarat și el Doctor Honoris cauza! Nu încape nici o îndoială! El merită! Așa spune și Patriarhul poeziei naționale cu pletele împrăștiate în vînt.Totul e bazat pe lege,totul este justificat. Înainte, națiune! Cînd l-au îmbrăcat în chimonoul megru, i-au clădit chipiul cu canaf, individul în cauză, a făcut o plecăciune, vociferînd:” Eu vă iubesc fiindcă altele nu știu cum să fac…Vreau să vă bucur! Sunt mecenat,căci am fost spriginit să fur totul ce se poate.Pe bază juridică furînd de la golănime ajutoarele umanitoare,le-am supus comercializărilor holopilor prostiți, ca mai apoi să-mi clădesc numele pe memoria istoriei…Oare nu vedeți cum mă slăvesc barzii,muzicanții,pupcuriștii eterni ai Curții! Mersi pentru că suntem proști!Profesia ne merge de minune.Pentru titlurile națiunii. Ca să devii savant nu odată capeți hemoroizi.Deci, pentru doctori,pentru Honorizi-hemoroizi!…”
Astăzi chiar dacă avem mai puțini preoți decît Doctori Honorius causa…principalul e să respectăm statistica!Nunțile și cumetriile.Să ne știm de neamuri, să ne avem de cumetri! Fiurerii, dogii,ducii și regii sunt la rînd…Important să fim răbdători a ne da la strungă pe rînd!Cineva a declarat că, avînd bani poți face ca și oile să fie frumoase.Se avîntă în știință generalii,care au, se zice pumnii mai grei decît creierii. Și în loc de minte,un trebălău în frunte!Știința e în afara politicii,fiindcă politica, precum s-a spus nu odată , e o mare prostituată…La treabă băieți.Dacă nu cu pumnălăul, apoi cu trebălăul! Juriștii,economiștii devin cu duiumul la modă,în avanscena vieții științifice. Nu cruțați pereții Academiei!Deșteaptă-te române! Avante! Înainte, căci orașul,localitățile noastre au o sumedenie de edificii,pereții cărora sunt îmbogățite cu plăci comemorative ale mediocrităților din trecut.Numai dacă o să izbutești a obține în viața asta un milion două furat, neapărat progeniturile tale, o să-ți ridice onorul și prin plăcile comemorative, în care se va menționa cu litere de aur, scrise pe marmura albă:”Aici a trăit, a umblat ,s-a odihnit și a creat…” Principalul e să nu ne hîrtoiem pe loc drept. Inainte!Avante! Cine să ne susțină, cine să ne cînte osanale totdeauna avem.

AVEM COPII MINUNE, AVEM UN VIITOR!

Vecinii republicii încearcă să înțeleagă, de ce avînd un petic de rai trăim rău cu cei mai dotați copii din lume. Și africanii, și chinezii cu istoriile lor milenare, ba chiar grecii și evreii, au obosit în mersul lor greoi să-I ajungă din urmă pe copii noștri. Ce mai vorbă. Ai noștri ca brazii! Din victorie-n victorie! Pleacă la concursuri peste hotare, acolo unde nici nu au auzit de Moldova., de Nistru , de Prut, Maria Bieșu și Grig Vieru,Galaicu Păun și Vasile Gărneț,ei ne duc faima… Avem cei mai dotați, talentați copii din Sud-Estul Europei!Copiii noștri fac minuni la Paris! În mod obișnuit ei scuipă cu virtuozitate în capul trecătorilor de pe Turnul Eifel. Din Occident revin acasă cu lauri, titluri și burse!Premii la fel! Nu uitați,luați aminte. Dar cine sunt acești vunder cinzi ai junglei noastre naționale? Cînd am căutat mai bine, ei nu sunt decît niște descendenți din părinți care ne-au trîntit economia de pe șezute, pe pîntece…Odraslele acestora se plimbă încolo și încoace ducîndu-ne faima. Această jertfă a națiunii se va recupera înzecit atunci cînd noi nu vom mai fi, dar trebuie să răbdăm pînă la capăt…
Un tip, mai ieri era fugaci la școală ,peste noapte a devenit medic care culca și continuă să culce oamenii pe spate, sugerîndu-le că el nu are nimica cu securitatea.Acuma, dînsul și-a lansat progenitura, în aula studențească! Savant celebru! Contra bani și oile devin celebre! Dar,nici o discuție în plus! Copiii noștri sunt cei mai talentați de la marginea Europei de Sud Est...de talie...locală!Principalul ca părinții progenitorilor noastre să aibă cu ce se lăuda pe la nunți și cumătrii!Și la alte ceremonii publice și nepublice. Cine și ce are cu copiii lor.Care și cît a furat și are ocazia să se laude…Doar nu este frumos să ai bani și să chiulangești.Sau chiulangind să rămîi lefter… Copiii lor sunt pregătiți pe banii noștri și asta tot e bine… Precum a spus marele Bard,la răsărit sub soare se-nchin-al meu apus…Cu-atît mai bine țării și lor cu-atît mai bine…
Cui lor? Celor care știu a repartiza cu iscusință banii comuni dintr-un buzunar în altul…Dar ce ne facem cu oamenii care n-au bani și nu pot să-și lanseze progeniturile pe orbită occidentală? Să fie liniștiți și siguri că sunt oameni de treabă, împreună cu copiii lor? Nu prea iese la socoteală, trebușoara mă-sii de treabă. Ce curată murdărie! Ce spurcăciune de timpuri avea să aducă omul nou, Doamne, iartă-mă, dacă poți…

TARCAÞAUA

Mitică Tarcațaua dorimise noaptea într-un stog de fîn din preajma heleșteului,ademenit de murmurul izvorului ce se scurge spre apa tulbure a Ciulucului. Hainele lui erau boțite de parcă odinioară ioeșide din gura vacii.Sughița, clipea mereu din ochi precum au obiceiul s-o facă mahmurii și-i sălta din cînd în cînd umărul stîng.Întîrziase ca să vină la vreme la ferma de vaci. Colegii lui au fost nevoiți să încarce iarba cosită cu furcile, căci numai el, Mirtică putea porni tractorul din șopron. Îninte de a pleca la odihnă el, îi punea niște secrete și oricît nu s-ar străduit cineva să-l pornească, era zadarnic. Această mîiestrie, îi aducea lui Mitică o doză de mîndrie și, presupusă încredere de sine. Fără de el, munca la fermă nu poate avea loc!De data aceasta,îi părea oarecum rău că a întîrziat, și-a dus de nas camarazii, însă, în obiceiurile lui nu era ca să recunoască deschis greșelile, oricît de mari și grele nu le-ar fi făcut. Orgoliul și mîndria de sine lua vîrf la toate. Așa îi este caracterul împrumutat de la părinți!
Acuma, după ce se încheiase mulsul vacilor de dimineață,iar cîrdul cirezii fusese mînat de către cîteva femei la păscut pe șes,majoritatea firmarilor venise la cantină.Obosiți de muncile grele prestate desdedimineață, mîncați de-a binelea, majoritatea bărbaților din sală, mai zăboveau la mese, savurînd odihna.Mitică, intră vajnic în ospătărie, se salută cu camarazii printr-un gest al mîinii, făcînd o mină de parcă nimica nu s-ar fi întîmplat și se apropie de ferestruica albă, la care stătea Ana bucătăreasa.Era în vinerea mare și, Ana înainte de a-i turna în farfurie,în întrebă:
În macaroane să pun ulei sau unt?
-- Lui, mai bine pune-i clorofos! Strigă de la masa lui Gavrilă, feciorul lui popa Dumitru.
Mitică înțepeni locului, de parcă odinioară vorbele băiatului guraliv îl înfipse cu un bold într-o bucă.Își întoarse privirile cu mișcări de manechină și-i arătă băiatului cu degetul spre obraz, chipurile; dă-ți seama ce vorbești, june!
-- Da, da, acolo este un hîrb de clorofos, -- repetă ștrengărește Gavril, -- uite, sub calorifer.
-- Mergem pînă afară, -- îl opri Mitică cu glasul calm. – Să clarificăm situația.
-- Mergem pînă afară! – sări de pe scaun băiatul.
Toți ieșiră buluc din ospătărie. Cineva dintre firmari zise: ce-o să mai fie și acuma!..
Aneta, rămase portret la gura gișeului. Văzînd că tot conflictul s-a început de la curiozitatea ei, ieși speriată după cei doi certați, dar era tîrziu.
Primul ieși cugura înainte, Mitică:
-- Mă murdărie, -- se îndîrji el către băiat, -- Mitică îi apăsă batjocoritor cozorocul șepcei peste ochi și făcu nemulțumit: -- Mulgărițoiule!.. Te pui în poară cu badea care-i tractorist nu odată, dar de 700 de ori…
-- Mînile ți-s de aur, iar capul ți-i de oaie, -- zise Gavril îndreptîndu-și cozorocul.
Mulțimea adunată în jurul lor făcu o pauză cu tăcerea. Mirosea a bătaie. Mitică însultat se făcu roșu ca bogasiul, gîndi să-i tragă băiatului un bobîrnac, dar se reținu. Vorba e că Gavril cîțiva ani în șir a cîștigat berbecul la trîntă. Și mai avea o socoteală Mitică. Pentru dînsul ziua cea era încărcată și trebuia s-o scoată la capăt mai repede. Avea de bătut doba la un mort și treaba asta pentru dînsul însemna un ban cîștigat.
-- Eu nu mă ocup cu murdării ca voi, -- o făcu Mitică simțindu-se obijduit, apoi îl amenință pe băiat: -- Ați tăiat vacă zdohnită și nu v-ați temut că dați carnea la stat.
-- Nu era zdohnită, -- protestă Gavril supărat.
-- Avea o sîrmă în inimă, -- zise Arion , medicul veterinar.
-- D-apoi de ce n-a ras cînd ai înjungiat-o? – se hlizi Mitică la băiat.
-- Am ras eu, ție nu ți-i tot una? – îl izbi băiatul cu privirile.
-- Știu eu, -- se hlizea Mitică, în schimb ce lumea grămădită în jurul lui nu vedea nimic de rîs, ba chiar căruțașul Agache îl mustră:
-- Ai în vedere Mitică, dacă n-o să cari buruianul de pe Balțata, la iarna o să te mugă vacile…
-- Păi vezi că țîncul popii nu-mi dă pace să trăiesc! – să îmboură Mitică spre băiatul, care își mușcă buza de obidă, cît pe ce să-l lovească cu pumnul, dar în orice lucru trebuie să-ți păstrezi calmul pînă-n ultimul moment.
-- Bade, -- zise Gavril împecuitor, -- hai mai bine la lucru și lasă doba în pace, caci la ferma fără tractorul matale ni-i greu. Mitică avea de dus și azi la calîm și avea temeiul să se laude.
-- Mă învîrt cu doba după soare! – apoi se laudă către băiat.—Tu nu știi cu cine ai de furcă… Cum îs eu, dar asară l-am întîlnit la nuntă pe Sulac, chiar am băut cu dînsul.
-- Toată lumea știe că ai un pîntece plin cu minciuni, -- nu tăcu Gavril.
În sfîrșit Gavril îl șocă pe Mitică, care se supără cu totul și încearcă să-și bată joc de băiat:
-- Spune chiar acuma; tîrșilă: Cine îți este popa Dumitru în afară de tată? Spune repede? Ha? N-aud… -- Mitică se apropie cu urechea spre el.
Gavril se fîstîci. Cineva se chicoti de rîs, dar își prinse veselia în palme. Băiatul , la asemenea întrebare simți că să topește pănîntul sub el. Sînjele îi clocotea în vine, să plîngă de necaz, nu alta, dar după o habă de tăcere iradie bucuros. Culesese o idee ingenioasă și îndemnă toată gloata să.l urmeze lîngă perjul de lîngă șopron. Acolo în timpul mesei iubeau toți firmarii să se joace de-a “capra”.
-- Mensiu Tarcațaua! – zise Gavril, lovindu-l cu degetul în burtă, -- dacă îți spun cine e părintele, în afară de tată – află toată lumea. Nu-i cinstit , Mitică Belofrontovici.
-- Tu nu înconjura, spune ce te întreabă poporul, îl preveni Mitică cu însistență de parcă vroia să se vîre în sufletul băiatului.
-- Camarad Tarcațaua! – reproșă Gavril parcă cu politețe. – O să vă scîrbiți de bucuria dumneavoastră. Pe cuvînt! Lumea e de față, e martor ocular. Dacă îți spun în auzul tuturora te faci “capră” și te sap de trei ori…
-- Ha? – cască prostește Mitică. – De trei ori?
-- De două ori? – se interesă Gavril.
-- Spune ce te-am întrebat, -- parcă se împăcă Mitică rîzînd caragios. Băiatul îl sprijini
pe Mitică de perj făcîndu-l o “capră” miauată în toată lungimea tractorului de marca 700.
-- E mult de două ori, -- hotărî să scape de belea Mitică.
-- M-am gîndit și la lucrul ista, -- îl netezi Gavril pe spate, -- Ca să nu-ți pară mult, o să te sărim țoi deodată. Așa-i că fac de două ori?
-- Știutcă, -- se împăcă Mitică și iar bombăni, -- Spune tare ce te-am întrebat…
Gloata știa răspunsul care trebuia să-l spună Gavril, dar luară cu toții apă în gură. Băiatul n-avea încotro. Nu știa precis dacă e drept cele stîrnite de lume, dar se dădu lîngă urechea “caprei” și zise plin de necaz:
-- Popa Dumitru mi-i și tată mi-i și bunel…
Nu dovedi să termină vorbele, că mulțimea începu să hohotească. Gavril se uita la o movilă de guri proaste și urîte. Ferbea de mînie. Mai tare rîdea Mitică, care cu timpul își ascunse nasul mulțămit în sînul camașei și aștepta să fie călărit din clipă în clipă.
Gavril îl luă lăturaș pe Mișa Cănățui, un munte de băiat, se depărtară de-o poștă să aibă cum își face răzgon și amîndoi scuipară a treabă în palme.
-- Haide să-i atacăm maiura prorocului Tarcațaua! – țipă Mișa fălos.
-- Ecze-cu-ți-a! – îl susținu Gavril amuțindu-l cu degetul pe Mitică. Băiatul venit din viteza mare, ateriză pe umeri înguști de femeie a tractoristului. “Capra” icai ridicol. Gavril simți iz ascuțit ce îi hîrtoie vasul, dar se sprijini să nu cadă, c-apoi, după lejile joacei “țapii” devin ei singuri “capre”. Din urmă, ca o stihie, trăgînd ciubotele murdare de beligar după sine Mihai, fără cruțare, se năpusti pe noada lui Tarcațaua. “Capra”, spre hazul tuturora, urlă dobitocește și căzu răpusă la pămînt…
Lui Mitică din nas îi curgea o șuviță de sînge. Parcă îl apucase posoaca. Se ținea de șale și unicul gînd care îi clocotea în mînia sa, vroia să se răzbune pe toți care rîdeau…
Se desprinse cătinel de la locul “caprei” și dispăru pentru multă vreme. Le-a părut de șanț la toți, dar Mitică o luă la obraz. Era de acum soarele sus, ameaza, însă tractorul stătea priponit lîngă groapa de silos și nimeni nu-i știa năravul.
Șeful fermei, un om slab, dar al dracului la gură, tăman venise de la raion unde participase la un seminar. Dintr-o frază a pus toată lumea pe roate, iar Gavril era în sat să-l caute pe Mitică. Îl găsi pe Mitică la țîntirim. Se încîlcea printre cruci din urma sicriului și lovea ca un hăbăug în doba cîrpită. Lumea se îmbulzea lîngă groapă, dar nici Mitică nu se lăsa în urmă și lui Gavril îi venea greu să între în vorbă cu dînsul. Popa Dumitru cînta “Veșnica pomenire, veșnica pomenire!”, iar Mitică nu uita să-i țină hangul cu doba și lumea se uita chiorîș la el. Popa se încurca. Zăpăcea prin aer cu cadelnița de parcă silea să se dea mai repede sicriul în groapă. Și aici Mitică veni în “ajutor”. Lăsă doba într-o parte, zmunci lopata din mîna gropașului și începu energic a da țărîna peste sicriul din groapă… Lumea încremeni.
-- Oprește, fiule! – sări cu vorba părintele Dumitru, -- eu trebuie s-arunc primul. După buchia sfîntei scripturi, pentru iertarea păcatelor…
-- Păi da, părinte, -- i-o întoarse Mitică cu gura bată, -- dumneata ai leafă, iar eu îs din vîrabotcă: cît lucrez – atîta îmi plătește…
Gavril nu știa ce să facă. Vre-o doi oameni vînjoși, plini de jale îl luă pe Mitică în părîng, de mîni și de picioare, și îl aruncă cu toată ura peste niște ciritei de porumbrele. Îi aruncă doba cît colo în rîpă și Mitică înțelesese că nu-i de glumit cu poporul satului. O luă la sănătoasa cît mai era lucrurile cu cinste și veni acasă.Îi ieșise băutura pe gîtlej, dar nu vroia să meargă la fermă, oricît nu-l rugă băiatul. Veni a doua zi. Șeful fermei îl chemă la cabinet și după ce ieși de acolo era galbăn, lovit de frică. Șeful i-a amintit că sunt legi pe care fiecare e dator să le răspecte, iar Mitică se teme de miliție. Alta e că Gavril nu dormise toată noaptea. Se gîndi cum să-l “bucure” pe renumitul tractorist al fermei lor… Acum Mitică pășea spre tractor și nu credea în altele decît în muncă și disciplină, dar lîngă groapa de silos se buimăci… La volan cineva puse un “Crocodil”. Răpitorul de faneră ținea într-o mînă o furcă de fier , iar în cealaltă panoul pe care atîrna caricatura. Eroul nostru era înfățoșat într-o mantie, beat la volanul tractorului care plutește într-o sticlă cu rachiu…
În acea zi Mitică deveni hegemonul revoluției din sat.Tractorul lui bîrnîia pe toate hudițele satului, în căutarea lui Gavriil, dar el nu avea să știe că feciorul popii, deja plecase cu o zi în urmă la școala de mecanizatori din Cucucruzeni.
Tarcațaua avuse pocsie pe tot satul.Pînă la sfîrșitul lunii cînd primi salariul.
--Am cîștigat luna asta puțintel, dar…macar mă trag cu tractorul! Și la urmă iar își amintea de năzbîtnicul Gavriil: De ce m-a desenat baistrucul cu bască roșie pe cap? N-am purtat bască roșie de cînd m-a făcut mama pe fața pămîntului?!..D-apoi pe desenul cela nu era chip de om gospodar, ci o animală ordinară!
De-atunci Mitică, deși a îmbătrînit, oamenii tot îl mai sîcîie:
--Ei, cum măi Todirică, era bine de trăit înainte?
-- Eram tînăr și-n putere. Mecanizația era pe picioare, iar eu cît doream atîta mă trăgeam cu tractorul…Iaca Gavriil, s-a făcut bisnessman și nici nu cearcă să grăiască cu mine…E bogat,pentru dînsul e altă viață…Între taică-său și bunelul său…


EPISTOLA

lui Timofei Trubă
pentru rubrica “felicitări”
a redacției « De-a hîrjoana »

Domnule redactor!
Prin prezenta țin să vă comunic că de azi înainte nu mai este chip de trăit normal în țara asta. M-am apucat să vă scriu cu scopul de a-l felicita pe nănașul meu cu ziua nașterii,dar înainte de a vă ruga ceva, doresc să analizez unele aspecte religioase și morale din societatea noastră scîrnavă. Pentru asta țin să vă înșir sfaturile mele acumulate pe propria-mi experiență de viață:
Mai întîi de toate – în rezultatul oricărui amor, nici un fel de aborturi!Nici un atribut anticontraceptiv!Nici un fel de acțiuni care ar întrerupe sarcina!
În al doilea rînd -- nici un fel de mîngîieri cu schimb de …palme! În timpul actului necesită a se ști că se poate de sărutat numai obrazul drept și arareori -- spatele. În timpul sexului vîrsta bărbatului nu e de dorit să depășească cea a femeii.Actul sexual propriu-zis sau coitusul se admite și chiar se recomandă de-a se exercita nu mai mult de odată între cicluri.
În al treilea rînd, femeia trebuie să nască singură, fără ajutorul cuiva,dintr-o parte. Nu trebuie nimica să se taie.Instinctul totdeauna dictează momentul ceea ce trebuie să se facă în situiații de-acestea dificile.E nevoie să se aibă un mod sănătos de viață. Fără excese , fără pară și foc! E de dorit, cînd afli că a născut amanta, să tragi un joc gol pușcă,la lumina lunii. Viața trebuie s-o trăim fără de arme, fără rezervoare artificiale de apă.Este oribil de a-ți face baie, stînd lioarcă în ploaie.Ei, dar dacă undeva te mănîncă, trebuie să te și mai scarpini la timp. Rapănul de pe corp se poate de curățit și cu mîinile goale, dacă o să te clătești cu propria-ți… urină. În asemenea situații se recomandă a evita plăcerile acute, alcoolul și chiperul iute. Dar să încerci a scrie poezii, și de a-ți face cu regularitate clismă. Fiecare lehuză să împroaște cu laptele ei din piept cînd alăptezi un copil străin. Altminterlea laptele poate să se îmbrînzoșeze. Luați aminte! De la vaci, capre, oi și alte animale mulgătoare, a se lua laptele în beneficiul naturii.
În al patrulea rînd: Ceea ce se seamănă și trebuie să încolțească nu trebuie de mîncat. Nici semințele de floarea soarelui, fără a se scuipa cojile nu trebuiesc consumate, altfel, pe neobservate te încui și basta, nu mai vezi soarele! De la copacii ofiliți nu trebuie să se frîngă frunzele. De-acolo ele cad cu de la sine putere… Vorba poetului! Merele, perele, vișinile, trebuie să cadă de pe ramuri cu tot cu codițe. Iar harbuzul – cu coadă cu tot. Și doamne ferește să i se mănînce coaja.În asemenea situație nu trebuie să te frezezi, să te bărbierești, să-ți tai unghiile. Iar țînțarii, gîzele ori să le strivești sau nu totuna ele există și vor exista pe capul nostru cît vom fi și vom trăi. Mai bine rabdă cu îndîrjire pișcăturile lor! Lucrul acesta nu se chiamă călire. Asta e viața în toate manifestările ei. Dacă ai prins o căpușă, înainte de a o scăpa sub piele,de ai trîntit-o la pămînt, asta înseamnă că ești demn de a fi decorat cu “Meritul civic”. Iar dacă gîza a izbutit să intre sub pielea ta, mai bine crîșnește dinții și rabdă urlînd pentru a te descărca, a te răcori….Mai în scurt, nu trebuie s-o nimicești, căci și dînsa e dată de la Dumnezeu să trăiască cum poate. Nici un fel de medicină! Nici un fel de lecuire,tratament (ultimile două cuvinte sunt sinonime).
În al cincilea rînd: Dacă cineva s-a hotărît să moară,se interzice orice înmormîntare. Hoitul mai bine nu trebuie de atins.
În încheiere,iarăși doresc a mă referi la sex.În primul rînd el trebuie să decurgă în mod natural. Instinctul totdeauna te duce de rîpă. Amplituda devierilor în timpul așa- numitului coitus (cuvînt sinonim cu “sexul”) trebuie să se desfășoare în așa mod, încît să se facă cît mai puțină fricție peste tot. Se înterzice categoric de a orienta organele genitale cu ajutorul mîinilor.
Asta-i tot, stimată redacție, ce vă propun eu pentru rubrica “Felicitări.”
Da, era să uit, mai am o rugăminte. Transmiteți vă rog o melodie în înterpretarea lui Nicolai Vasilevici Sulac, pentru soacrele mele. Nu uitați că degrabă va începe vremea cînd oile umblă cu berbecul.E o tradiție milenară de înmulțire a genului oieresc. Cu atît mai mult cu cît la Paște avem nevoie de cîrlănași jertfiți și fripți pe tigaie, sau jăratec… De pelicele la fel, fiindcă ernele prin părțile noastre au devenit geroase, cu multă zăpadă. Deci, precum ați înțeles --- toate încep și converg la oi… Îmi pare bine că redacția va avea prilejul să publice o bogată informație , precum este articolul meu , scris din abnegație, la lumina scundă a opaițului, comunicîndu-vă totodată că prin părțile noastre lumină electrică, se dă cu țîrîita… Þăranul știe și rabdă multe. Alta nu i-au rămas de făcut…și asta e tot ce am putut să vă comunic prin prezenta.Mulțumesc anticipat,de la un viitor deputat, al vostru Timofei a lui Halarambie Trubă de la Puțuleuca.
LA ZATOCA
Dacă doriți a savura fermecătoarea Marea Neagră,pe care cu atîta amabilitate și zel ne-au furat-o rușii,ca s-o deie în stăpînirea perseverenților ukraineni,este nevoie să confruntați vămile...Exact cum m-am pomenit , cu familia în vipia verii trecute mergînd la odihnă spre Zatoca...Am avut prilejul de a simți pe propria-mi piele privirile încruntate ale vameșilor ,care prin acțiunile lor de intimidare cu mult zel își bat joc de moldoveni, convinși că nimeni nu-i v-a trage în țeapă.Doar ukrainenii ca și noi sunt în devenirea deplinilor depline de membri ai Consiliului Europei...Ei n-au auzit că prin aceste locuri cîndva au existat și moldoveni; că Cetatea Albă, Chilia, Izmailul... mai poartă file scrise ale istoriei românilor.Oamenii din părțile locului par a vea pe lngă stomacul lor și o...rînză de găină...Ne-au controlat bagajele,copiii, soțiile, soacrele au fost verificate dacă nu cumva vreuna din ele e de...sex ambigen...În sfîrșit,iată-ne cazați,pe omoplați,la una dintre bazele turistice situată în edificii exmoldovenești...Adică dintre cele construite de către moldovenii contemporani,dar vîndute de către birocrații de la Chișinău,pentru costul de un leu și un comision de..un milion...Oricum mizeria e mare,iar prețurile sunt de talie europeană.Severitate,strictețe și obrăznicie în stilul bunilor noștri vecini... Am cerut ca pe lîngă odihnă, să mi se prezinte (precum au afirmat romanii)...spectacole de circ! Contra valută forte, nci o problemă.Oricare capriciu din banii noștri sunt potolite. Am mers în excursie ,să le arăt copilașilor mei Cetatea Albă,fala istoriei noastre naționale.Acolo, însă am găsit cetatea în măreția ei falmică, dar ghizii nici mîrc ceva despre moldoveni! Am purces apoi în drum și iată-ne de curînd la Tatarbunarul cu istoria sa glorioasă. Am fost familiarizați cu istoria revoluției de la 1924 ațîțată de ruși și ukraineni contra românilor, pentru ca ulterior tot ei , rușii după 1940 să căsăpească și pe învinși și pe răzvrătiți... Pe vitrinele expoziționale n-am văzut decît doar pistoalele revoluționare pentru vameșii ukraineni de azi... Purcedem mai departe,la faimosul Ismail, unde cîndva un general chior i-a zdrobit pe aliotmani ca să ne elibereze,chipurile,ocupîndu-ne cu abilitate pămînturile dintre Nistru și Prut.Dar pe malul Dunării, nici zare de cetate! La Chilia au găsit luntre și pescari...Care va să zică, ce nu vă place,bă? Nu-i nimica, pane hohol! Prietenia de nezdruncinat între noi și voi continuă faimos! Chiar dacă nu ne comvine ceva: noi înghițim gălușca,iar voi -- mîncați-vă slănina.... Ce simpăticuți sunt vecini aduși peste noapte pe capul nostru în obrăznicia lor, de către “fratele mai mare!” Cine nu mă crede n-are decît să meargă la ei,trecîndu-le vămile, admirîndu-le Zatoca și istoria care nu le aparține, de care nu au grijă…

GENERALUL DE PAIE

Înalt,zdravăn,rebel la privire,cu mîinile mari și puternice cît căușile de turnat grîul în țuhali.Adevărat taur,adevărat dulap mișcător. Are o înfățișare de frate al pămîntului,răpit de la coarnele plugului, adică țaran,mereu cu ochii-i iscoditori, mereu se întreabă în sine: Cît o să aștepte pînă v-a ajunge: de la plug… la cosmodrom?! Uneori își permite să glumească.Cravata de la gît parcă stă mai mult de formă, mai curînd e un atribut de prisos. Creierul lui ( au determinat gerontorologii!) în cutia lui craniană e minuscul ,comparativ cu pumnălăii... În vreme ce actualii miniștri, demnitari ai statutlui,făceau năzdrăvăniile lor, el, cu pas convins de tractorist, mergea zilnic în pădurea Sireților de se lua la încăierare cu stupul de albine, ridica greutăți,bea must de buruiene... Făcea sport , adică. Astăzi a devenit tare ca oțelul,numai vînă de Putere! Așa și trebu, zice dînsul! Edilii, oponenții lui de eri, au rămas răscrăcănați! S-au înfricoșat c-o să-i omoare ,stau în așteptare c-o să le taie tuturora boașele… Mulți s-au speriat de el și au fugit.Alții stau călare pe geamantane, ascunși prin fări, cei de-al treilea soi, s-au predat. Au cedat...te pui cu nebulul, zic ei!I-au permis fără echivoc, să avanseze pe ierarhia serviciului specific, vertiginos fugitiv ,demn de zborul unui general-savant, doctor în științe!.. El e în avanscena vieții cotidiene!Mereu apare la ecranul televizoarelor, vociferînd că e pornit să încearcece a dezrădăcina crima organizată , corupția...Nu are în nimeni încredere. Mereu aruncă fraze –tertipuri: “Las-că te știu eu pe dumneata! Ai furat ,împreună cu voievodul calul lui Kotovski, tata rechetului!..” Într-o zi a mers la Guvern ,cerînd de la întreg cabinetul, să lase amprentele lor pentru verificare...Miniștrii și toți hoții legali de rang mare de-acolo s-au înfricoșat văzîndu-l, de moarte. Și-au făcut cruce, au scuipat în sîn cu toții. Mai ales că el , în locul bodygarzilor, ținea de curmei un dulău cît un vițel, hrănit cu inimă de bou...
Salvarea săracilor și oropsiților! Generalul nostru național, faima și mîndria gliei populare! Datorită lui de azi înainte avem toată încrederea că nimănui dintre noi, holopii, nu ni se vor încalcă drepturile omului...Numai să fim atenți , să nu-l scoatem din sărite,c-apoi!.. Dacă se enervează, îi saltă pahoanele din loc, ciocănește cu pumnălăii metalici în biroul de stejat, tună cu niscavai Dumnezei peste cap și...purcede străduitor de a combate corupția și crima organizată ce mișună ca o nălucă în statul independent și suveran.... Sunt mîndru de pămînteanul meu codrean! El a devenit o spaimă națională pentru mafia de la nord cuibărită tot mai mult și mai aprig la capitală!
În ultima vreme, cînd trebuie ca cineva să evite închisoarea pentru comiterea fraudelor, moldovenii, neapărat îi fac peste noapte… aleși ai poporului! Astăzi pumnălăii și trebălăul generalului flutură ca două barosuri pe ecranele națiunii. “ Și duneata și Dumneata taci că știu cine iești și cît ai furat; cine ții ginerele cine ți-I soacra ș-așa mai departe…Așa cî…tăceți cu toții!Dacă vreți s-aveți de-aface cu mine,încercați… Pînă n-am încercat eu!”
DE VINÃ SUNTEM NUMAI NOI… BÃRBAÞII

Femeile țării Moldovei sunt derutate. Pentru a limpezi lucrurile, ele se întrunesc, fac mereu concrese , cerîndu-și drepturile spre aripile albe ale democrației, egalității și echitării sociale. Ele au lideri ce binecuvîntează sus și tare de la tribune, toate discursurile lor, canalizîndu-se în problema legată de facerea pîrtiilor spre cîrma țării; de a face în fel și chip ca pe noi, bărbații să ne mai trimită… la cuhnie. Dar, precum suntem noi, barbatii fideli puncii lui Dumnezeu ca femeia trebuie sa si mai teama de sexul vinjos, ele, adeseori, in mare voga ne invinuiesc in toate pacatele pamintului.Acuzarile femeilor societatii nostre sunt strins legate de fenomenele sociale si naturale ale economiei de piata.Totul ce se intimpla cu ele in ultima vreme,de vina suntem noi, barbatii... Poate pentr-aceasta ele au recurs la un procedeu politic de rezonanta. Au cocotat la tribuna epocii o gurista a natiunii care, de cum se urca la tribuna, spriginindu-se in cirje vocifereaza, cercind sa dee la socoteala occidentul::-- Doamne , Iisuse Hristoase, pazeste tara si poporul! Adu-ti aminte, Doamne ca Rusevel a condus America stind in carucior, fiind hranit cu lingurita, iar pe mine nu vor raii istea de moldoveni, sa ma aleaga presedinte! Barbatii nostri sunt niste marginiti la aceasta margine a Europei! -- Sa fie marginiti masculii! racnesc politiencile noastre.Vreau sa amintesc:fmeile noastre sunt receptive fata de idealul dragostei.Simtind mizeria vremii pe propria lor piele, ele au dreptul ...sa scuipe pe printul care incearca sa le ancoreze , daca saua calului sau nu este de aur, iar cavalerul respectiv nu este seful unei companii bogate. La noi femeile, acuza si ochesc tinta, in centrul careia se zvircoleste un suflet de barbat.. O domnita cu tigaroiul in gura sta sub un gard cautindu-si insistenta ...pantalonii, arareori trage un git de sampanie dintro garafa cu eticheta rupta, sughitind amarnic, aratind cu degetul catre primul ins care trece linistit pe-alaturi: " Voi sunteti urmasii Romei?.." Bordelurile si bulevardele oraselor din Turcia, Grecia , Italia, Cipru, Portugalia... s-au aglomerat de curvistinele noastre. Apare simpla intrebare: Cine sunt de vina de-aacest dezastru ? Desigur , barbatii!O domnisoara, studenta la facultatea de Drept de la ULIM la maternitate a nascut cu succes un arab ca pina seara , cu performanta olimpica sa-l paraseasca, sarind geamul. Cine este vinovatul? Desigur, noi barbatii moldoveni! In tara noastra , fiecare a doua femeie e, schizofrenica, din nascare... Cine sunt vinovatii? Nici o discutie, nici un comentariu! Noi, barbatii! In orasele si satele noastre in ultima vreme multi negrisori, purtatori de limba romana joaca fotbal frumos... Cine este vinovat in schimbarea la fata a natiunii moldovenesti? Desigur, barbatii nostri, bata-i vina. Ei prea mult dorm si uita sa-si ocroteasca consoartele. Daca o femeie bomba de miinie, nu face demincare sotului, nu-i place sa gospodareasca,iar in timpul unui eventual divort, porneste aprig copii impotriva tatalui, mai puneti la indoiala cine e de vina? Desigur, el, barbatul! Ceva se pierde, ceva se adauga, dar societatea merge inainte! La universitatile noastre s-au deschis larg usile clinicile juridice . Consoartele noastre au de unde lua informatii necesare de a se apara. E adevarat, ca intr-o zi din nefericire o ambulanta a adus la clinica respectiva pe o femeie careia i se rupsese apele si a nascut chiar pe masa unui profesor-avocat universitar... Nu-i mare bai! Profesorii de-aici s-au clarificat ,dar liga femeilor a constat cu certitudine, ca vinovati in incidentul respectiv sunt numai si numai neglijentii istea de masculi...A o incheia linistit, calm cu femeile, n-are nici un rost sa opunem rezistenta inversunata, decit... sa plecam pe alte planete. Dar nu sunt sigur ca nu vom fi gasiti si intorsi inapoi. Femeile fara de noi nu pot exista, fiindca nu vor avea cui spune cine este vinovatul soartei lor deplorabile.Ele, cit n-ar fi de abile in capricii, totuna nu-si doresc sosirea potopului. Si noi , oricit de corecte n-ar fi faptele nicidecum nu dorim a ne lipsi de ele. E rau cu rau,dar...Precum s-a exprimat bunul meu amic izgonit pentru o vreme de la domiciliu: "Sa nu fim ca la stina!" Daca nu ma credeti, iesiti in strada si va veti convinge ca efectul stinii... continua! Chinuite ramin numai femeile! Indurare, salvare, sarinti oameni buni ca-i pojar! Cine sunt de vina in Moldova ca imbatrinesc si mor...femeile? Dacă ele merg la Sergheevca sau Zatoca și intrînd între valuri să se urineze, cine credeți că sunt de vină? Desigur că noi, bărbații, deoarece n-am avut grijă ca să le învățăm la vreme …să înnoate. Altele nici nu se pot pune la îndoială.

ÎNTR-O ZI M-AM POMENIT... MORT
(Variantă)
Într-o bună zi, facîndu-se inventarierea în cancelaria domnească, întîmplătoi am fost trecut în lista celora care trebuic să plece. în asemcnea cazuri, e șliui deja, nimeni nu dorește să-ți aflc părerea, decît te așază cît mai comod ui sandalele înainie, într-o fnimusețe de sicriu. Nu m-am lăsat dus cu totul dc nas, flindcă am multc pile și înainte de a da ortul popii, îneleștai puternic dinții, zăbovind sufletul în mine. lar dacă ai suflet. poți simți și asculta totul a-se petrece împrejurul coșciuguluî, pină a fl dus pe năsălii la groapă.
Deci, Ineasca este în doliu. S-au adunat radele, camarazii de serviciu s;i tnă petreacă. Am fost o notorietate aproape ignorată de Boemă, dar au sosil săcompleteze cortegiul diferiți tipi necunoscuți. Chiar și reprezentantul puterii de stat. Orchestra prezidențială, care la Chișinău totdeauna, lîngă avioanc, întîlneștc soliile străine, cînlă întruna, la poarta casei părintești, niarșul funebru. Pc vîrful Lipăgaului, o baterie de artilîeriști stau de-a gata, ca la prima comandă să traga salve, în mcmoria celuia care nu mai este. Ani priceput că Guvernul nostru abulic are grijă să-și înhumcze cu pompă hoiturilc celcbre. Posteritatea, care pînă mai ieri habar n-avea cum mâ lupt cu mizeria timpului, o dată cu decesu! meu s-a priceput că am tbst un nestemat național.
Dar e știut că, în situația aceasta a corpului omenesc, prioritate de a-1 deplînge li se dă, în primul rind, rudelor apropiate.
Am avut mai rnulte dragoste în viața mea faclie (ca sa nu lc confund, elc sîntnumerotate!) și laînormîntareau venitcam toateodată.
Copiii mei. care constituie și ei o rezervație, cu ale lor. Care lăcrima în tihnă, care se juca de-a bîja, aiții se scobeau în nas, nici să-i întereseze ce s-a întîmplat cu creatorul lor. Pe cînd femeile, toate cu plctele în vînt, s-au aranjal în rînd, facînd coadă ca să mă bocească.
în șopron, un mîțuc nieuna ascuțit și jalnic.
Cînd dragostea numărul unu, sc pregătise să sloboadă cuvinte de jale, aplecată asupra chipului meu, deodată, din spate, dragostea numărul nouă, în fotă opreg, de i se fillîiau poalele, prinse nestăvilit a ciripi în auzul tuturora:
—~ Cum de-ai muri-i-t, dragul meu armăsari! Parcă mai ieri sărcai sprintenel peste geam, în odăița fcricirii noastre.cînd bârbatu-mi nu eraacasă-ă-!!!
— Dă-te într-o parte să-1 bocesc mai întîi eu, depravato! interveni cu promptitudine dragostea numărul șapte, carc pînă a ajungc la căpâtîiul meu, mai întîi leșinăde cîteva ori, revenindu-și după ce ftisesc stropită cu agheasmă.
— Prima trebuie să-l bocesc eu! își facu loc cu coatele dragostea numărul cinci, cea care toată viața n-a fost mulțumită cum îi plătesc pensie alimentară. Sînt îndurcrată, îndureratclor! Eu 1-am iacut fericit cu doua fete gemene.
Dacă-i vorba de asta, se include în ceartă dragostea numărul fluuasprezece. care s-a prezentat ca prin minune la ceremonia funebră, cu o Hioboadă neagră, trasă peste ochii fardați. Simt deja cum joacă icrele în plnlccele meu, dar al cui e copilul voi ști nuniai eu!...
- Iubițelul Boricelul!!! încrucișă mîinilc a necaz dragostea numărul Ircisprezece, cu care am înccrcat să mă căsătoresc îndată după ullimul l'ulrcmur de pămînt din Moldova.
- Închide-ți gura, curvo! Mai tare m-a iubit pc mine, căci nici bărbatul mcu nu știe că am copil de la mortut ista...
Un tel de burzuluia]ă și învălmășeală se stîrni în mijlocul ogrăzii. Mirosea a gîlceavă și flocăială între dragostele mele, iar în jur nici zare de polițist sau minpier.
Un analist de la securitatea de stat. harnic, cu un aparat, fotografia din toate părțile și din toate pozițiile sicriul, înconjurat de flori de busuioc uscat. Securistui avea nobila misiune, la încheierea dosarului personal, de a convinge conducerca lui că, azi, dcja am întins canioarcelc.
Situatia tensionată au descărcat-o doi avocați, delegați de către Onducerea de vîrf, pentru a rnă petrece pe ultimul drum. Tăbărîse cu ei o mroană din flori vii, procurată la poarta pieței de cîini și găini. În ajun, pentru chestia asta au adunat, cu mare dificultate, cîte doi lei de căciuiă, de Ia fiecare membru al colcetivului. Bravii noștri avocați,cînde vorba să adune un asemenea comînd, bărbații au o înfațisare de castrați, iar femeile, pare că cineva vrea să le sugrume. De: au și ei nevoile lor, sărmăneii! Mita este cu anii tot mai micâ, deoarece le-o hîștesc de sub nas polițiștii, procurorii, ludcrătorii de toate nivelurile...
Și iată, în sfîrșit, unul din reprezentanții avocaturii ieși în mijlocul ogrăzii, răscrăcănă picioarele și, în stilul institutului de apărare, improviză un fel de miting.
- S-a cîrceiat și a înțepenit trupul unui mare jurist! vociferă colegui. Plîngeți, tîlharilor, bandiților, hoților! Admirați frumosul hoit și deplîngeți salvarea voastră în decurs de mai mulți ani. Dupa care avocatul, cu răsuflarea întretăiată, facu un îndemn: care ați avut datorii față de el, mita care ați împărțit-o numai cu procurorul și judecătorul, profitați de ocazie și aduceți-vă contribuția în această clipă de rămas bun...Priviți înjur cîte femei frumoase rămîn fară dc suport material...
La adunarea funebră asîsîa cumătrul celei mai mari autorități interlope. Ba chiar și cel de la combaterea corupției și crimei organizate, care în tinerețe putea să rupă potcoave de cai. Dînsul, împuternicit, a încercat să spună ceva în semn de omagiu, însă, de coșciug s-a apropiat Izvorel Șmatocul, clientul meu de ani de zile.
Izvorel, în ochii holbați ai celui ce mai încerca atunci să îndoaie o potcoavă de corupțîe. Își descoperi scăfîrlia chilugă și, după un suspin afundat, scoate lanțugul de aur de la gît și mi-l așază la urechea stîngă. Lîngă urechea dreapă a depus telefonul mobil. Retrăgîndu-se, își mai acoperi fața cu batista, ca să scape cîteva lacrimi. Între timp femeia iușcă, cea care a fost totdeauna nemulțumită cum i-am acordat pensia alimentară la întreținerea copilului. Ciordește pe neobservate lanțugu! prețios.
Izvorel ridică o mînă cu pumnul strîns în sus și strigă:
— Dormi în pace, frate! Fii avut acolo sus, iar telefonul ți 1-am pus în caz de voi avea nevoie de consultații, cum să ies din cutare sau cutare situație în care viața...
Un buzălău gras se așeză pe nasul meu neutiu, în vreme ce lîngă corpul nemișcat își facu prezența reprezentantul de la Uniunea Scriitorilor, criticul literar, care atîta vreme cît am creat și publicat, s-a facut a nu mă observa, și a declarat nu o dată că nu exist ca scriitor. Acesta, fară pregătire, începu din capul locului:
— In memoriam, stimat popor! Deplîngeți soarta acestui mariir ul neamului! Urmăriți mîinile lui puse pe piept, degetele lui care par că mai scriu opere valoroase! A fost un scriitor, adevărat îngrășămînt mineral pentni literatura de mîine. De la Rebreanu încoace... Criticul, pe care îl știam cn paremiolog notoriu, parcimonios la complemente, deodată se înăbuși într-o tuse măgărească, pe care o poți auzi la scriitorii consacrați, după banchetelc cu beții crîncene, la lansări de carte avute adeseori în incinta casei Uniunii Scriitorilor. Umpleți paharele, aprindeți lumînările! Caciuliți-vă, amicilor! Cârțile lui vor dăinui multă vreme departe de movila mormîntului lui! Moartea nerușinoasă a îndrăznit să ne rapească un adevărat geniu al narațiunii...
Ascuttîndu-i ciripitul acestui bard, deodată simțisem cum începusem a mă clătina în sicriu.
Evenimentele se desfașurară și mai anapoda. Criticul în cauza, de la o vreme a devenit mîna dreaptâ a ex-voievodului nostru, cu ajutorul căreiti merituosul om al Puterii se scarpină în fund.
— Fii mîndru, dragă confrate, continuă criticul politician, căci timpurile te-au înțepenit la această clipită! Nu te-ai încovoiat în fața destinului.
Și tot atunci, fața oficială a Puterii noastre începu să dea citire Decretului prezidcnțial, prin care mi se conferca, post-mortem, titlul de Laureat al festivalului național "Galbena agudă", apoi, după o pauză, mai concretiză ca, decum voi fi astupat cu huma strămoșeasca, la căpatîi mi se va instala un bust.
La aceste note, simții cum se începu în jur o furtună cumplită. Calamitatea naturală m-a întors cu fundul în sus, iar panlalonii mi s-au dat în jos, dezvelindu-mi partea rușinoasă a corpului către cei ce veniseră să mă comemoreze...
Fflră a se mai mișca timpul înainte, pe dealul Lipăgăului, o canonadă de artilerie zgudui tihna Incascăi, năruind malurile, astupînd groapa cu cotlon a mormîntului meu.

KILLERUL
În dricul amiezii, după masa de la cazinou, proaspătul capitalist moldovean dormita, întins în fotoliu, cu picioareîe pe masa, stil american. La ușa oficiului de la intrare, stâtea paza de corp, un bărbat cu inustață, care nu știa să zîmbeascâ. Dinspre strada animată, se auzeau voci de domnișoare, care treceau dispuse dinspre Universitate. In curînd, cînd îoropeala părca să-i cucereascâ de-a binelea pe cei de la oficiu, ca un trăsnet, din tăriile cerului, se auzi un zgomot tulbur și neclar.
Învălmășit degălăgie, capitalistul abia desfacu pleoapcle și văzu în fața lui o huidumă bărboasă, cu mîinile vînjoase, în care ținea un "Mauzer", îndreptat lîngă tîmpla lui. Paza de corp, dezarmata, cu un pămătuf în gură, stătea legat burduf, la picioarele lui.
-- Mîiniie-n sus, chiloții în jos! Nici o mișcare în plus, căci chistolui e încărcat! răcni înspăimîntător nămila bărboasă.
-- Ce se-ntîmplă, Domnule? facu mirat, capitalistul, păstrînd o mină veselă pe fața lui grasă și asudată de placere.
-- Gura! Nici un fel de abateri lirice! Sînt killer! Am misiune nobilă, de la patron. Sînt asasin!
-- Că nu ești labagiu, surîse lejer amenințatul cu moartea. Vreau să cred că ai copii, soție gravidâ, soacră bolnavă și te afli în exercițiui funcțiunii. De aia și tulburi liniștea la ora asta de odihnă. -- --- Banii te-mping la toate!
-- Chiar și la acte de teroare, căzu de-acord capitalistul, luîndu-și picioarele de pe masă, ridicîndu-se. Își așeză vestonu] negru peste umerii lați scoase pămătuful din gura bodyguardului și, revenind în jilț, întrebă domol: Ce marcă e pușca dumitale?
Glonteie iataganului în curînd o să-ți găureasca buhul, te va face hoit, așa că „ridică mîinile în sus, dacă nu dorești să întinzi picioarele!
— Bengos raportat, fiule! Așa băiat de treabă, te porți cu tunul ista pe la casele gospodarilor. Nici Kennedi n-a avut fericirea să fie asasinat cu așa armă. Ce dorești în schimbul "trupului" meu?..
— Bani, desigur....Viața e o adevărată tristețe și nurnai banii pot s-u învioreze nițeluș...
— Straniu, de unde s-au luat atîția filozofi cu pistoletele pe capul nostru?' medită capitallstul. Probabil, nici voievodul nostru nu știe c-avem în țară killeri nevoiași, flămînzi...
— De ieri nici rouă n-am pus în gură, zise cu sinceritate potențialul asasin, caruia începu să-i tremurc mîinile.
Capitalistul apăsă pe un butonaș din perete, ca în ușă, albă ca varul, sfi apară o domnișoară elegantă.
— Bietul om, facu cu privirea capitalistul. Ca și cei doi, de dimineață ,au venit să mă împuște și... te rog, două cafele.
— Cu plăcere! Imită domnița o plecăciune caraghioasă de balerinâ.
— Subalternii mei sînt ascultători, facu patronul, urmărind lăcomos manierele duduii, apoi… iar ciocnindu-se parcă de revolverul din mîinile asasinului, șopti; ia loc, doar ai venit cu... misiune grea.
Șovăitor, killerul se așeză, șterse broboaneie de sudoare de pe frunte și zise:
— Șefîi ca șefîi... Al meu e adevărată canalie. Mai întîi vede în fața ochilor banii, apoi omul... Dumneata nu ai putea să-mi propui un lucru mai bănos?
— De vînzător, zise prompt patronul. Ce-o sa faci cu revolverul, după ce mă vei trimite pe lumea cealaltă?
— O să-l arunc în lada cu gunoi. Așa cere instrucțunea...
— Þi-aș propune să mi-1 vinzi. Mîine plec la vînătoarea de prepelițe CU ministrul de interne... El are în colecție o mitralieră, de pe timpul lui Ceapaiev....
— Nu, eu am misiunea să achit trupul dumitale?
Reapăru duduia cu talerul cu două cafeluțe, deja fară să mai atragă atenție la revolverul din mîinile kitleruliu.
În coridor, cei din paza de corp dialogau agitați, prin telefoane mobile, despre ruta, pe care urma s-o efectueze, mîine, patronul la vînătoarea de prepeiițe cu ministrul de inteme.
— Dac-o să mă-mpuști, nu vei primi bani pe revolver.
— De ce?
— Fiindcă banii se află în safeu, iar cheița în altă parte.
Paza de corp s-a calmat și își exercită funcțiile normal.
— Ești patriot, român?
— Basarabean.
-- Atunci de ce nu vociferezi pre dulcele grai românesc? se mirâ killerul.
-- La noi toți cîinii și nacealnicii se obișnuiește să vorbească rusește.
-- Dâ-mi parale pcntru “Mauzer" și am plecat, se astîmpără killerul, pînă ce își sorbi zgomotos cafeluța.
— Cîți vrei pe el? patronul desfacu portmoneul, din care se vedeau bancnote vaioroase.
-- Toți! Aproape că răcni de admiratie killeail.Nu-ți plafona posibilitățile, maiestre, dacă dorești ca trupul dumitale să meargă mîine la vînătoarea de prepelițe.
In curînd revolverul din mîinile killerului trecu în posesia patronului, care se răsplăti, pentru el, cu bani negligenți, să-i numere. La despărțire, s-au îmbrățișat prietenește și killerul, salutînd paza din coridor, cu picioarele tremurînde, ieși vesel în plină stradă. După ce s-au iimpezit lucrurile, cei din coridor, încă speriați de moarte, dădură buzna în cabinetul patronului, care îl surprinse vesel, cu fața plină de mulțumire. Patronul duse la gură, de rînd cu noul revolver, achiziționat de la killer, și încerca să șuiere în țevile lor ca la nai.
-- Bun băiat c killerul de odinioară. Fără multă negociere, a cedat de parcă ar fi știut că am slăbiciunea colecționarului de revolvere. Dacă l-aș ii întîlni, zău că 1-aș angaja în compania noastră în seviciu...
Și cînd spiritelc se potoliră și cei din paza de corp s-au întors la posturile lor, adăugă:
-- In societatea noastră cu bani poți cumpăra și moartea... Iaca vremuri mai trăim!



VOIEVODUL ARE GRIJÃ DE NOI... (VII)

Mai ieri, în emisiunea televizata "Ora bovinelor" zîmbărețul și maladețul nostru voievod ne-a prevenit că... el nu poartă nici o vină de mizeria în care ne-am pomenit și ne-a prevenit pentru aceasta: "Nu mă împungeți!". Ne-a îndemnat să ne pastrăm bine gărgăunii în cap, dacă dorim să fie blînd și cuminte c-apoi e dc-ajuns să trezești animalul din el și-i crapă răbdăul, Din caz de ceva chiar Sulănare Gurgui Ghcbuțovici sta de-a gata să schimbe șaua de pe măgarul unui partid pe altul!... De cînd i-am oferit prilejul ca să ne zîmbească zilnic, voievodul nostru s-a transformat și calitativ și cantitativ. I-a dat chișca precedentului. Deși a atins onorata vîrstă de plecare, nu dorește s-o facă cu una cu doua. Cîine-cîinește se mai menține în tron, totodată menținîndu-i la vlastie pe succesori. Are o sumedenie de obligații... Ast' noaptc s-a trezit buimatic din somn. De la vila din Miamy i-a vociferat prințul moștenitor. A pierdut, sărmănelul, dolărași în casino... "Nu-i nimica, tati! — 1-a liniștit voievodul. Pentru noi, în țarat inuncesc milioane de robi... Cumva ieșim din belea, dar numai fă așa, ca nimeni să nu afle, nimeni să nu se priceapă, iar în caz. de ceva eu pot zîmbi minciunind. Am experiență încă de pe vremea cînd eram pe la Talibani și comsomoale...".
Oricum, stimată plebe, noutatea nu a fost chiar bună și dtn cauza băietului său s-a enervat... Din pricina stresului, bunul și harnicul nostru voievod a decis ca să... schimbe gospodarul țaratului.,.
Mai întîi i-a propus unui de la Larga, campion în lupta SUMO, om de la nord... însă acesta a cîntărit, a cîntărit, a chibzuit, pîna a zis: "E devreme, măria ta! Mai bine voi candida pe viitor la Tronul dumitale. lar pînă una alta voi duce hățurile, cîrmuind Cetatea de scaun... Avem timp, zăbovește. Nu te encrva și nu te grăbi... Oamenii de la nord stau peste tot și-s gata oricînd să fie de partea dumitale, numai dac-o să lefaci concesii și favoruri..." A căzut de-acord voievodul, dar, după ce a rămas cu fruntea încrețitrtă, l-a propus pe Pațan de la Pîrjolteni, băiat de la codru, cu știință de a falimenta gospodării mărunte, specialist în domeniul sucurilnr! Și a stat Pațan la conducere, și a făcut multe dregătorii bune, chiar foarte bune, pînă cînd într-o bună zi, cei de la Divan au hotărît, la hurtă, să-i deie un genunchi în fund și să rămînă iar gospodia noastră fără de cap. Amintirea despre el se păstreaza și, la viitoarele alegeri, Pațanul neapărat o să-și scoata capul pe fereastră, fiindcă cinstitul și harnicul popor va fi pentru el, Tot așa, rămînind în așteptare, la orizontul gospodăriei noastre naționale, a apărul un real pretendent la salvarea națiunii, căruia i-am zis Michea Malciș-Braviș-Comsomoliș! Notoriu specialist în problemele bălegarului! Acesta ne-a răscracănat din primele declaraiții televizate cu propunerile sale novaționale. Și vrem să-1 credem. Era vrcme de iarnă, nu aveam căldură, lumină... El, mititelul, ne-a holbat ochii, amintindu-ne de tehnologia străveche a tizicului... Cu ajutorul sprijinului zîmbareț al bunului voievod, peste noapte a aburcat la putere cel mai ingenios tizicar al Europei! Astăzi știm, holopii de noi, cum trebuie să folosim biogazele și lostoipenele lăsate în preajma Cetații de Scaun de către bovinele, care nu cumva să ne împungă voievodul! "Trăiască tizicul!" Așa strigă artiștii din stradă impozitați la procesiunile vesele și triste. Nici o cumătrie, nici un mort nu este dus pînă la capăt, dacă nu se efectuează ameliorarea bunăstarii visteriei statului! Dijmele trebuie să fie o obligațiune și o mîndrie națională. Toate bovinrle sa fie luate la evidență... Prin zîmbete și pălăvrăjeală se poate de condus țaratul holopilor de noi la infinit.
Această trecere în revistă, bunul nostru voievod a făcut-o din startul emisiunii televizate de la "Ora bovinclor"...
Emisiunea i-a oferit prilejul ca să se declanșeze în toată puterea demagogiei. Numai el știe cît este de greu e sa conduci o țară, fără a face mare treabă, decît să vorbești apăsat și argumentat...
Domnia sa și-a continuat logosul în maniera-i înțeleaptă: "Onorată... absență! Mai repet încă o dată și de o sută de ori. Nn mă împungeți! Mi se impută că eu, înainte de a deveni robul istoriei în țarat am promis că voi face multe. Am mai promis, dacă nu voi putea isprăvi promisiunile minciunoase (așa precum le fac loți candidații la tron, de altfl nu numai eu !), arunc sceptrul și mă întorc la vila de la Mosc... Am promis, dar vreau să vă spun că... nu mi se primește nică! (Și la această pauză Voievodul... ne arată limba!): și iar se repetă. Am încercat sa-1 aduc în fruntea gospodăriei pc unicul campion la lupta sumo din țaratul nostru, care poseda visterie puternică și o ceafă groasă, dar ce să-i fac dacă acesta... speriat a stuchit în sîn de frica? Taman însura băiatul și era socru mare!... Am propus mai apoi Pațanul, amicul banchirilor hoțomani din Occident, dar și el a fost hurducat de cei de la gloata populară, al cărui patriotism îl mai păstreaza doar în barbile lor pline cu păduchi... Iaca, numai consecventul grandoman Boldei Cotei de la Cobaie, meșterul bețiilor de cuvinte, îndată a purces cu caii în galop pestc pîrău, la Mandela de pîrnaie obținînd colacul de salvare. Am gasit acolo consensus cu Mefisto de Tirișpolie și… de-am ales Pațanul!... Și așa e bine, pușcăria e cu noi, stimată plebe! Lasă-1 să conducă! Așa a zis și istoria! Freacă palmele și se bucură ducele nostru să se cutremure "Ora bovinelor", totodată, prevenindu-ne, clipind numai un ochi: "Da, pentru asta, nu mă împungeți! Credeți că este ușor sa-i opresc de la furat țaratul pe cei care s-au pornit cu mine la furat? Sîntem, europeni! Din victorie-n victorie pășim din alegere-n alegeri. Numai așa vom învinge sarăcia... Cei care au furat un milion, să le dăm voie să mai fure încă unul, pentru a avea ce să mai deie și țaratului. E un adevăr bun și, nicidecum demagogie! Fiți liniștiți! Cei care fură, iau mită sînt... eliberați de către cei care nu primesc salariile la vreme. Cei corupți combat și dirijează corupția, criminalii organizat controlează crimele organizate! Pumnii generalului sînt mari, poate rupe cu ei potcoave, poate face declarații hîrtoiate de drepte la televiziunea de la Mosc. Și să nu vă credeți că este vreo politică la mijloc... Totul este în corelație de forțe chibzuită, amenajată, astfel ca voievodatul să pășească fară multe demagogii, cu picioarele înainte și capul din urmă. Businessmanii, buzunaromanii, banditomani nu dau mare importanță cum folosesc eu predicatul, substantivul, adjectivul sau verbul... "Ora bovinelor" e cea mai populară și solicitată de voi...
— Voievodul are grijă de noi!
Principalul e că hoții națiunii, care stau sub aripa mea să nu ceara mare socoteală, să nu mă cicălească, să nu mă belească, ci să-mi dea voie de a-mi trăi liniștit batrînețea pînă la noile alegeri... Hă-hă! Am absolvit literele sau istoria, nu mai țin minte, dar este caul să-1 parafraxez pe marele poet "Furînd în taină, am păstrat tăcere...!" La toată-această seamă de cuvinte, în semn de aprobare... ne îndeamnă o voce de hoțoi:
— Voievodul are grijă de noi! –
Coșul pieptului nostru s~a înfoiat și mai mult, după ce i-am ascultat din gura voievodului un fragment din logosul slobozit pe cepul butoaielor din chihnița Cricovei. De-acolo, de unde prințul moștenitor a cărat cît a putut șampania, vinul și coniacul, pentru a-și burduși cheremul... Din acest beci, deja aproape devastat de la voievodul maladeț am aflat că, odată, la începutul caricrei sale politice (ca în poveste!), un biet înțelept armean 1-a învățat; " Dacă bei vin alb, te urinezi ca o bovină, culoarea băuturii. Dacâ cinstești onest, vin roșu, chiar dacă te țurluiești împotriva vîntului..., din trupul dumitale, smerdule, se ostoiesc pigmenții coloranți de alcool roșu!" Așa a afirmat bunul voievod către holopimea Moscului, din răcoarea renumitei chihnițe, unde, zîmbări'lul nostru și-a prăpadit tinerețea încă de la vremea aflării lui prni comsomoale. Din discursu-i am mai desprins că el, (sărmănelul!) aidoma smerzilor, dascălilor, juzilor... nu primește leafa cîte jumătate de an! (Doamne ferește și apără!). Susținut masiv de jupîneasă își menține echilibrul pe muchia prăpastiei datorita borcanelor conservate de cu toamna, cînd prima Doamnă a țaratului tîrîie, dișelîndu-se, plaselc pline cu fructe și legume de la Piața centrală. "Onorată... absența! a continuat deja hemesitul noslru doge. N-am creat pînă azi nici o inițiativă, nici o propunere care vi s-ar fi întipărit în memorie, care m-ar pomeni istoria, din pricina e că, așijderi dumneavoastră, nu mi se dă leafa la vreme. Þaratul se face că plătește, eu mă fac că lucrez! Ha-ha!!! Economisesc cum pot. Trăiesc cu familia din fasole și murături, încît nopțile mai ales, mie și jupînesei ne ghiorăe mațele de foame ca la niște cai sălbatici! Ca să nu mă credeți demagog, rcpet: fac ceea ce pot! Doar pîna la mine hoții nu erau chiar așa de bogați, iar săracii atîta de saraci. Este un merit apărat de lege!... Avem în țarat și avocați internaționali, care hoinăresc prin lume să vada cum se trăiește ghini, fără ca ei, ex-securiștii să aiba creat... cadrul juridic. Ce originalitate, Domni-lor!.„ Onorată... absență! Avocații vă apără fără să dispună de-cadrul juridic sănătos. Legile lor, ca să nu repet demagogic, sînt plimbările impresionante peste hotare... De altfel și pe mine mă încînta voiajurile. Am garda de corp, body-guarzi, adică, îmbracați care în costum tărcat, care în veston făra nasturi, pantaloni roșii, galbeni, pantofi ce scîrțîie, cu călcîielc înalte, cineva dintre ei poarta gîțe la ceafa… Spatarii mei nu seamănă unul cu altul. Se uimește Europa, America, dar mai ales Asia cînd îi vede, Acolo, în Asia, domnule, toți de la curtea lor sînt ca din cutie… În timpul călătoriei la Toșkent, logofeții mei au adus acasa impresii și zămoși... Unul, (sărăcuțul, n-a dovedit încă să fure de-ajuns prin privatizare, nu i se dă leafa la vremce...), s-a reținut la piața Alai, cumpărînd zămoșii, dar a izbutit totuși prin ingeniozitatea lui sa oprească din zbor avionul, și s-a întors victorios spre baștină... îngădui a vă dezvălui impresii. Și așa este normal să fie! Numai nu mă împungeți! Noutăți proaspete vin de peste Nistru. Mefisto de Tirișpolie prin ingeniozitatea sa, cu ajutorul meu, a izbutit sa atragă atenția comunității mondiale. Dunărea de jos, Prutul de mijloc și toată albia Nistrului ne este trainic hotărnicită. Moscul are încredere în el, mai puțin în mine, căci îi slujesc cu pietatc și manipularea ne ține în căpăstrul istoriei și al zonei de influență. E știut încă de la cronicari că de la slavi ne tragem... Onorată absență! Să mai revenim încă odată la ale noastre, pămîntești... Și voievodul continuă să se repete. V-am adus în capul gospodăriei țaratului pe acest Michea, dar acesta este deja Malciș-Braviș-Comsomuliș! Ați priceput ingeniozitatca lui? Ați sesizat cum trebuie sa iernăm cu ajutorul tizicului? Cum trebuic sa legalizam prostituția și narcomania? Lui mătincă îi aparține viitorul în istorie. El, din start, a restabilit uitata și prestigioasa profesie de CÃCÃNAR! Dar să nu credeți că acești noi căcănari vor fi ca înainte vreme înzestrați cu caruțe, și poloboacc publice. Cu ajutorul creditelor europene (dacă ni le va da! Hă-ă-ă!) vom compiuteriza industria cuvenită, astfel ca din ea să căpătăm... cît mai multă... putoare. Concomitent avem nevoie și de biogaze pentru a depăși criza energctică! Putoarea ne va aduce bucurie și căldură. Fiți atenți și perseverenți ceia ce spune noul gospodar. Sa mai luați aminte că de la el vine licoarca către buget. Sc vor impozita curvele, haiducii și mormintele. Cîntăreții de la nuntă vă vor veseli, iar cu mîna ne vor răsplăti... Numai așa!... Doar, precum am spus, în mentalitatea mea, de la slavi și numai de la slavi ne tragem! Sîntem trăitorii țaratului tînăr condus din urmă de către cxperimentați băgatori de seamă de la Mosc. Boierii noștri se deprind cu criminalul în capul meselor pătrate și rotunde. De la frații mai mari au ce învăța. Pînă oi slobozi o nouă și definitivă hiritiseală, totul o să meargă înainte. Ne aflăm doar la "Ora bivinelor" împreună cu toții, adică.,. cu voi...
— Voievodul are grijă de noi!?
. — Onorata,.. absență! Nu fiți chiar așa de băgăreți și răi ca să mă controlați chiar toate ce fac eu. Sînt deja cu un picior în istorie, oare nu înțelegeți? Dați-mi îndurare. Am cumătri, amici, copchii, nepoți, care trebuic amplasați la posturi bune. Cine-mparte, parte-și face! Sînt și eu om. Jupîncasa mea trebuie într-un fel sau altul să obțină ajutoare umanitare, ca la sărbători s-o arate la telcvizor cum împarte daruri copiilor și persoanelor obidite. Dar, va previn, dacă televiziunea nu lucrează, nici într-un caz nu se vor da ajutoare. Ajiutăm cu ce putem eu, împreună cu jupîncasa nicii, a primarului, a vel-logofătului. îi plăcut cînd, la sărbători, calicii, invalizii, neajutorații primesc pachete cu mîncare? Adevărat a glasuit ideologul agriculturii noastre, Michea Þopan, în campania electorala: "Noi v-am bagat în sărăcie și tot noi o să vă scoatem de acolo!" Așa că răbdați pînă la urmă! A baga e mai ușor decît a scoate. O știe de la mic la mare în voievodatul nostru. Ha-ha-ha!!! Și iar voievodul cugetînd adînc repetă. A scoate e mai ușor decît a baga... Deși, la anii mei vă asigur, este dificil și una, și alta. Eu am bagat pre mulți la putere ca să le fie greu altora de-a mă scoate ușor. Am mai spus-o și-o mai spun. Colecționez epitafe. Vreau, la adînci bătrînețe, cînd voi sta singuratic pe-o stîncă, privind ceea ce n-am făcut cînd am putut, fiindcă n-am avut împuterniciri, o să ticluiesc eu cartea vieții mele. Cu epitafe... Și mai am materiale pentru o carte. Voi scrie despre prinții mei, care joaca bine la casinou,.. Așa se spune și la Mosc, în surdina Putinei. Să fim serioși și să știm cine stă în spatele meu. Regrupați-vă, pregătiți-vă de viitoarele confruntări, unde aveți a mă realege... Chiar daca acei copchii de la divan gîndesc ca m-o dat de-amu pe două bcțe. Duhul meu multă vreme o să vuiască. Nu vă pară lucrul de glumă și de șagă, onorată plebe! Să nu fim demagogi! Depășiți-vă mentalitatea! N-o luați cu criticile razna înainte, ci porniți puțin mai civilizat așa, huideo, înapoi...
— Voievodul are grijă de noi!
Dacă ați crede ca bunul voievod nu se străduie pcntru binele vostru, vă greșiți amarnic, dragă holopime. A sta în tron, chiar dacă nu faci nimica, poți obține hemoroizi. Așa că el e în veșnică mișcare! Priviți cum el schimbă lucrurile. Printr-o putere magică milionarii clandestini stau în fruntea divanului și zilnic sfatuiesc cum să ducă contul creditelor care vin din străinătate pentru a fi redistribuie în buzunarclc lor. Cei de lîngă curtea cetății de scaun au grijă cum să-și învețe odraslele prin Americi, să aibă rezervate locuri prestigioase la Cimitirul Armenesc, în cazul transformării lor în… hoituri. Dacă e nevoie ca pe cineva să-1 înlăture din post, gășculițele se grupează, se unifică și provoacă rivalul la o luare de mită... Pentru a întări proba... gașca este în stare să trezească în toiul nopții Consiliul suprem al magistraturii, organ ce slujește Puterii aidoma forțelor trupelor aeropurtate! Atuul logofeților noștri este imunitatea în fața legii. A reține e mai greu decît a da drumul! Și, în finalul "Orei bovinclor", bunul nostru voievod, milostiv ne roagă: "Onorată... absență! Pentru a face careva progrese în mentalitatea mea pe care am depășit-o, dati-mi noi împuterniciri. Cu noi forțe eu vă voi putea mai ușor conduce. Vă las la judecata voastră, stimată holopime, ca să cugetați. Se apropie sărbătorile de Paști. Viața, precum vedeți și dumneavoastra, merge înainte, vrei nu vrei. Aseară am auzit la radio că o firmă cumpără fasole tărcățele de la populație... înseamnă că ceva se mișcă în voievodatul nostru. Mișcați-vă și voi. Depășiți-vă mentalitatea și luați seama ce faceți... Pînă a vă gîndi cum să procedați, vă las singuri, din capul vostru! Iar eu, fiîndcă c sărbătoare mare, mă duc să-mi ciocnesc ouăle... Voi pînă atuncea votați... Depășiți-vă mentalitatea. Nu mă împungeți mai mult… Asta-i politica țaratului. Așa cred eu, Petrucio al vostru... care-s… bun și… dorogoi...
Ei, nu v-am spus eu, oameni buni, că: din Victorie-n victorie pășim prin... gunoi, deoarece:
-- Voievodul are grijă de noi!



VOIEVODUL ARE GRIJÃ DE NOI


Am o casă dc copii și trăiesc în mizeria timpului. Sînt de-un an de zile șomer, n-am vilă, n-am ginere care să fie angajat la Seabeku; de la țară nu-mi aducc nimeni barein o torbă cu fasolc.
Am fost specialist mare-în ale selccției, dar acuma sînt nevoit să mă hrănesc vînzînd chiloți de damă, cu buline albastre, sutiene aduse prin contrabanda din Israel... și am curajul... să le înghit pe toate.
Visez la ziua cînd, odată și odată, toate vor lua sfirșit cu ajutorul Celui dc Sus și al celuia pentru care, cu vreo doi ani în urmă, pe vreme de viscol și gcr, am facut coadă la co^ul roșu, ca să-1 alegem duce, voievod al țării.
L-am ales pe ccl mai bun dintre cei mai buni, căci nu estc ranchiunos, orgolios, nu-i supărăcios, nu se lasă cotidus de fcmeie, știe a se pupa la recepțiile oficiale. Care va sâ zică, eu, ca și miile de iobagi din cnezatul nostru, am dat aprobare dc a-1 aburca pc actualul voievod pe tronul Cetății de Scaun. înii tot dă tircoale o poezie învățață cîndva la școală:
“ Fii liniștitâ, copilă din Paris,
Căci Stalin se gîiulește și la tine...”
De cînd ne-am pricopsit cu noul împărat, dorm mai liniștit. D-a-a, limpurile s-au schimbat. în casă, alături de copii și nevastă, rccităm în ficcare dimineață aceste cuvinte, fară a băga de seamă că ne este grcu: nu avem ce mînca, nu avem un serviciu. Stați liniștiți și tăcuți. Pe tronul țării șade omul nostru, El e harnic. Gîndește întruna...
Voievodul arc grijă de noi!
Serile, privesc încîntat la televizor cum primește soli la papat, pupîndu-i cu patimă. Amarnic sc mai pupă voievodul nostru cu oaspeții de peste hotare, care ne închină daruri-credite. Zic unii că nepoții și strânepoții vor trebui sa le restituie. Le-or restitui, nu-i bai, că sîntcm un neam muncitor, cu flăcăi zdraveni și fete hamice foc. Surîd în capul familiei și br-r-r! alung frigul din apartanient. Pupatul voicvodului în fața întregului popor mă încălzeștc și mi se ușurează suflctul. Știu bine că îa vară va fi cald. Oricum, speranța moare ultima, și eu sînt optimist:
Voievodu] arc grijâ de noi!
încercc careva sâ spunâ că n-am dreptate. îl dau pe mîna legii. Avem poliție? — Avcm. Avem carabinieri prin unități de pădure? — Avem.Procuratură, securitate? Seabeku, Agă dc Tirișpolea, Divan, Bașkan, Þopan?... Avemșisîntembogați.Totulscrostogoleștemțaranoastrăcu380 de grade, penlru binele nostru, bine pus pe policioare. Uric de înțolirc a tuaregilorcu petec de moșie avem?— Avem. Scumpul și înaltprealuminatul nostru voievod ține zilnic sfal cu poporul. Se discută aprig de neamul moldovenilor și de curmarea din rădăcină a halduciei. în Cetatea de Scaun nici un cîine domestic nu mai mușcâ, Și toți înțeleg muscălește. Mai întîi că lucoarea vine de la Mosc. Și apoi a fost ucaz pe țară ca toată golănimea să poarte botnițe japoneze cumpărate pe valută. Așa ca orice patruped să nu poată mușca, decît doar să latre. Și acum în urbe e o siguranță totală din mila și blagoslovenia lui. Niinic nu se ia pe gratis, nimic nu se fură. înțelegeți ce disciplină persistă din grija lui? Doamne ferește de un împărat lenos...
Voievodul are grijă de noi!
Vecinul meu spune că, mai ieri, capuchehaiele și sfctnicii în caftane luxoase au faeut o vizită de lucru la Durlești. întreg alaiul era rînduit, după pravile, de curte: în fruntea piramidei — Alesul înfipt pe un ducipal roib. Ceva mai în stînga, Buric Buricovici Seabeku, iar prin părți, la o suliță de prințul de Ottawa — Miclușa Andon, portar de biserica Adormirii Maicii Domnului, vel-paharnic de Seabeku. Și Gheorghieș-bei, mazilitul, acest patriarh al moldovenismului de la Universitate, încălecat pe un măgăruș albăstriu de Goteșîi, arunca glume opintind subsuoară un vraf de ziare "Dreptatea moidoveanului", pcntru vitele cornute mari de la fcrma, pe care aveau s-o viziteze. în unna acestora, câlare pe trăpași negri, doi avocati ghizdavi, cu titluri științifice de curte. încheia procesiunea călimarul Vasilică Dascălul, grozav letopiseț al vieții personale a voievodului. Vizirul șezuturilor azurii, care în anii de tristă amintire a iscodit cronicile bătrîne și hrizoavele fiteraturii universale, cel care, chipurile, a fost prigonit de fanarioți, avea acum grijă sa dea bovinelor învățăminte. în drum, toți sfetnicii s-au jurat încă o dată voievodului că divanul nostru este curat în fața lui Dumnezeu și a poponilui. Nimeni dintre ei niciodată nu s-a aflat în cîrdășie cu acea lucoare de la Răsărit, că toți sînt pentru o moșîe unică și suverană. Voievodul a surîs cu aprobare și a pocnit din harapnic, speriind trăpașii bîrligați ai avocaților, grăbind alaiul. La muncă, fîrtați! Soarele-i sus, vremea trece...
Voievodul are grijă de noi!
După ce sfetnicii i-au povățuitpe durleșteni cum se fac copii în agricultură, întreaga delegațiune s-a întumat în mare grabă, cu avionul, la Cetatea de Scaun, fiecare sfetnic, în partc, pregătindu-se să meargă la judecată. Avocații de curte erau gata să le apere în procesele intentate, cinstea, fala și fudulia lezate de niște glasuri naționale, de la țară. Niște obrăznicături ce n-au acces la arhivele securității și îndrugă adevăruri neverifîcate! Unde s-a mai văzut... Cică ei sunt în cîrdășie cu Prințul de Ottawa, care le-a dat o toșilcă de dolari, să se rc în fruntea divanului. Avocați, la luptă!... Să știe o țarăcum se atentează ln ghizdăvirea demnHarilor. Niște zurbagii atcntau la mîndria, la fudulia voicvodului nostru, îndraznind chiar... să-1 critice. După cc Măria sa a declaraî, din capul divanului, "Nu mă frecați alîta"..., n-am dorniit o noaptc întreagă, blcstemîndu-1 pc cel care a îndrăznit să pună la îndoială cinstea și demnilatea lui. Nici o disculie. La judecată, băieți! Cu divanul întreg și voicvodul Fn frunte! Lîlsați la o parte grijile minuscule ale țării și ocupați-va cu avocații, în amvon, de restabilirea a ceea ce aveți de pierdut... Voievodul nostru nu poate 11 criticat, și de-a fi nevoie să-i apărăm demnitatea șî onoarea, scot sabia ascuțita din lcacă și, personal, fară a-mi lua ramas bun de la nevastă, soacrâ și copii, mă itrunc pestc ambrazura ultragiată. Sînt totdeauna gata pentru luptă șî apărarea demnității babacului. Poate după ce vom birui, voievodul are să mă trimită ca logofat în Amerîca. Cine călătore^te într-acolo, acela nu mai are nevoie de nimic. Acolo vezi și afli multe. Și eu intenționez să fiu aîături de odrasla lui. S-o știe toată lumea c-am să nimeresc acolo.
Volevodul are grjjă de noi!
Scuzată să-mi fie sinceritatea, dar cinc nu va lua în consideratie mârturisirea mea, pc acela îl cotonogesc. Dau o cînzeacă peste cap și e de-ajuns ca de la mine numai un pic să putâ a rachiu, căci nebuneală — cît dorești. Eu am grijă de el, și dînsul de mine. Mai zice lumea că toată tara își are voievozii pe care și-i merită. Adevărat iaste. Voievodul cste necesar, deoarece ei ne apără și zi, și noapte de duiăi, hoțălăi și porcălăi... lată că și după vizita dc la Durlești vacilc însâmînțate cu "Dreptatea moldovanului", cu sfaturile înțelepte ale Patriarhului șezuturilor azurii, zilele trecute au produs, la ferrna de lapte-marfa din localitate, un soî nou de bovine. Tot pîntecele este numai ugere, din care tîrîie încontinuu lapte gras. Apoi nu-i ndevărat: cum ți-i voievodul, așa-i și plodul?. Lucrurile sînt cu mult mai complicate.
Voievodul arc grijă de noi!
E drept ca societatea cu răspundere lîmitată se hurducă, dar voi, frați-confrați, dacă vă estc greu, nu vă întristați. Fiți bărbați pînă la urmă! Azi ne cstegreu, mîinepoatefi și mai nevoios,poimîine, lapragul tău, orchestrava cînta "Huraiul", în schimb e anul porcilor... care-și duc viața mai mult în noroi...
Voievodul are grijă de noi!
Ne bucurăm eu și copiiî mei, c-am ales ce ne-a plăcut. Voievodul nostru, ttțijderea boierilor de divan, este consecvent, pcrscverent și curat ca lacrima în toate. Nicicînd n-a fost fanariot și nici kaghebist. EI a pus mîna pe Biblie! Priviți divanul în acțiune. !a dolarii cu împrumut și pleacă spre Răsărit, spre asfințit , spre nord, spre Marea Neagră, să ne aducă fericire în casâ. Vezirul Piatră Licurici cu patru ochi e mereu numai zîmbet și urechi; aci e la Mosc, 5 aci e m Balcani. Și nu-i stă gura, cuin nu stă moara pe vreme de belșug, ca, pînă lâ urmă, să ajungem în democrație. Dacă ieri eram cu traiul pe pîntcce, azi am ajuns să ședem pe șezute. Avcm poloboacele pline cu vin, de pe moșie nu fură nimeni un pai. Pleacă la Comrat și Tirișpolea, se consultă cu
sfetnicii din Finlanda, Bourkina Faso, cum se pot produce porcine negre cu , ochi albaștri, ca mai apoi să ne anunțe liniște și pacc... de la Mosc. Și totul se petrece uimitor de repede, cu buna apreciere și acordu] celui ales de rnine,
tine, și alții... Las'că...Voievodul are grijă de noi!
"Istoria, pînă la urmâ, ne va îndreptăți", zice bunul și harnicul nostru voievod. Și eu îl cred. Pară-n țară, grîu la vară. Ridicați cu loții mîna dreaptă și desfaceți două degcte în semn de victorie. Ca și cum noi am fî învins... Am auzit că, aseară, ilustrul nostru voievod s-a trezit buimatic de pe canapeaua dornnească și i-a verovit jupînesei sale:
— Ce-i de facutcu scriitorii iștia, căci mai departe nu-i nici un chip. Mă critică la fieee vizită, pe care o am la odraslele mele, care sînt deștepte și vorbesc la perfecție engleza. Oare nu li-i păcat de Dumnezeu? Sîntem doar de la romani și daci... Și dacă ne-ar ccre măcar sovietul, zău că i-aș sfatui să lase toate grijile împărăției pe seama mea și să-i dea pe scriitorii turbulenți, răzvrătiți... în judecată. Să se judece o sâptămînă, o lună, cum fac șî sfetnicii divanului. Ar cîștiga cu brio bani pe procese, și-ar restabili onoarea. Ar stabili, în sfîrșit, că nici ei nu sînt kaghebiști, homoazuriști, trădători de neam etc., etc. Ar acapara parale berechet, ca mai apoi sa-i dea în fondul copiilor, s-ar odihni ja vară pe nisipurile Mării Egee, alături de turculeanul cel simpatic, ce ne-a vizitat rnoșia vara trecută. după care am slobozit uric tuaregilor... Nimic nu ne trebuie decît pace și liniște... în sufletul masivului voievod.
Să știți că voievodul totdeauna are dreptatc. Și de ce îl tot critică scriitorii ăștia? Că zi și noapte e în acțiune? Să trăiască fîecare cu capul și mintea lui, să se apere de cumetri, cumnați, gineri și de alde Buric Buricovici de Ot-tawa. Acest prinț, care are o toșilca de parale valută, și deja Dealul Măgurii de mult s-a ajuns cu Dealul istoric ce-i zice al Sionului. Nu vă descurajați, prieteni! Oiștea carului e îndreptată undc trebuie, ca să ocolească gardul. Voievodul are grijă de noi!
Mai ieri s-a dat o halcă celor din sud. Mîine se va da încă o harchină Agăi de Tirișpolea. Azi se împarte raiaua pentru bulîbașa dc Otaci, Soroca, raiaua de Trifanești, pentru buiibașa de-acolo... Zic unii că rmine-poimîine divanul zămislește sâ mai rătuiască o aftă balcă de moșie unor case de toleranță... Să ajungem în mileniul trei fercheși și pristăvîți: tunși, rași și șantizați... Asta-i voința noastră. Și a voievodului. El e alesul, el e omul nustruîn scaun. Trăiască voievodul... Și sfetnicti care știu ce fac și cui împart țara... Mai aies El, cel pe care l-am ales pe ger și viscol. C'hiar dacă acuma e ftrcn, mîine va fi dezastru, nu am nici o frică. In capul nostru stă Et, cu sprîncenele-ncruntate și cugeta zi și noaple. întruna. Pe cînd eu sforăi lîngă ncvastă, el gîndește ca la Paris. Sa fie sanătos. Sus paharul, fericiții de noi! l'll stă pe tron cu mîna sub barbă. Fiți pe pacc, fiți liniștițiî Vă asigur. Orice s-ar intîmpla, avantc! Totuna pîn-la urmă o să biruim! Voievodul are grijă de noi!


II
Și cum vă spuneam, stimată plebe a țaratului nostru, de cînd am devenit independenți, pe acest picior de plai mioritic sosesc solii peste solii. Vin să nc admire traiul, mălaiul, precum și ai noștri ca brazii, logofcți, sfetnici, capuchchaic alc divanului, în frunte cu marele voievod, mereu purced pe calea aerului, peste mări și țări, să ne adueă, asemenea berzeior, mîncare la pui, credite și schimb de experiențe despre viața ce gîlgîie acolo ca pe gura burluiului. în soliile acestea cu supravegherca celui ales de noi, toți se strecoară cu hîrzobul: cumetri. gineri, cumnați, ibovnice și alte rubedenii ale boierilor locali. Poatc chiar asta m-a facut să mă cer într-o călâtorie peste hotare, că sînt șî eu o roată la căruța donmului. Mi-am pus hainele cele bunc, ciubote cu potcoave, pălăria cea cu floare la ureche; soacra mi-a păduchit barba, soața mi-a retezat unghiile de la mîini și picioare și, prezcntîndu-mă la Cetatea dc Scaun, am bătut la poartă. Dar aflai că voievodul nu era la domnie. Pescuia cu undița în plină singurătate, undeva prin heleșteiele Ciulucului. Mi-au oferit audiență flăcaii lui Codoșilă Olmoi, cei ce păzesc securitatea Bisericii Adormirii Maicii Domnului. Ascultîndu-mi pasul, ini-au zis, tarâ multă explicație. să mă duc mai repede de-acolo într-un loc... de unde toți ne tragem și unde nimeni nu se întoarce. Văzînd că sînt prea insistent, mi-au spus să nu fiu din cale-afară de deștept, c-au să-mi dea la bot!.. Dar curios cum sînt pentru cei ce pleacă în delegații, pe bănișorii liolopilor de noi. nu m-am dat înfrînt cu una cu două. Tocmai în ajun pomiserâ spre America patru solii, ca cei de-acolo sâ înțepenească auzind, de la Michea 'fopan, că țaratul nostru își are izvoml politicii externe... la coada buhaiuliii satului... Voievodul, dupa solia avută la Mosc și negocierile fructuoase cu lîuric Rachiu Ursălăul, fusese declarat mojicul săptămînii... Copleșit de bogata lui apostolie la tclevizor, mi-am dat seania că el estc bărbatul (Babacul) neamului de soi. Deci...
Voievodul are grijă de noi.
Am hotărît să rămîn un martor ocular la ceea ce fac logofcții, prinții, prințesele, pahamicii și postelnicii treghilor dirtăuntru și din afară ale politicii noastre naționale.
Căci ei, pe bună dreptate, fac multe. Aflai din ziare că divanul este ospitalier, atunci cînd țaratul li-1 vizitează soții străine. Aici, în Cetate, mai aflai că odată, după ce o delegație de tuaregi fu primită cu pompă și se produse schimbul unei cantităfi de perje uscate de la Tmșeni pe un bogat harnașament pentru cămilele din Ceadîr-Lunga, solia celor cu fața tuciurie fu dusă să odihnească la vila voievodală din pădure. Purcei fripți în cuptor, cu morcov în dinți, frîgărui de cal, sarmale, răcituri de cocoșel, băuturi de toaîe felurile, duduițe găgăute, ruscuțe în ii naționale moldovenești dansară pe săturate "Sfredclușul", încît aceștia, după ce facură o promenadă pe "prospectele" vinicole de la Mileștii Noi, întorcîndu-se în Sahara, au declarat lumii întregi, într-o conferință de presă, ca la poarta Europei au descoperit o nouă formă de orgasm... ospitalitatea basarabeană.
Adevărat câ prin soliile astea au loc și lucruri folositoare. Patriarhul șezuturilor azurii, rnarele comis, cel cu măgarușul albâstriu de Gotcști, plimbîndu-se prin diverse delegații, polemizînd aprins la "Dreptatea moldoveanului", a pus ochiul său arap pe o fată stătută, ambasadoare, intenționînd să-i ceară mîna și inima. Lumea din cetate vorbește că onorabila i-a promis lacrimi de gelozie, apartament în inima Manheten-ului și... un loc garantat la cimitirul Arlington. Cred că înțelegeri dumneavoastră — toate au loc sub obladuirea și supravegherea ageră a celui ales de noi. El, care cunoaște de mic copil de la bunei cum se cresc plantele și doghitoacele, împrcună cu Michea Þopan a înfăptuit zilele trecute o victorie în ale diplomației. A rechiziționat de la băștinașii pampei argentiniene un taur cu patru boașe, hotarînd asîfel problema cornutelor mari în voievodat. Are ce arc Topan cu buhaiî... Deci, negocierile sînt fructuoase. Dați-i pinteni, băieîi! O solie de englezoi, după ce au chefuit o săptămînă în parcul de ]a Taul, ne-au juruit un antrenor de fotbal, care ne va scoate din grea cumpănă. De-acum încolo nu vom mai scoate din poartă golurile cu țubalul la fiecare meci internațional. Așa zice voievodul, care e un mare sportiv și-i place biliardul. Nu-I intrece nimeni în Cetate la bătuî bilele...
Și să nu credeți că pe cine-1 bate, nu are grijă să-l și promoveze în misiunî. Pentru mari merite în agricultură — și la biliarde — el l-a numit pe Michea Þopan în fruntea unei prestigioase solii la Fun-Af-Uti, capitala statului Tuvalu. Acolo Michea cît pe-aci era să răstoarne carul demnității de ncani, La început a parlamentat cu succes, obținînd de la aborigeni icrc pentru un soi de pcște ce nu se împute la căldură, atît de necesar iazuriior noastre de adâpat vacile, în schimbul statuii lui Kotovski. în alocuțiunea sa, Michea Þopan a informat tuvalezii, că ei sînt mai aproape decît cnezatul de peste Prut. Dar cînd le-a declarat cîte grade are circumferința, care specie de buhai stă la baza politicii unui stat proaspăt suveran... Cei care-1 ascultau se simțiră căzuți din copaci. declărindu-1 pe solul nostru Puț de-nțelepciune! Căpetenia orașului Fun-Af-Uti 1-a propus pentru medalie. însă Michea Þopan se înfîrnă din două mo tive. Primul e că primise chiar m momentul cela o epistolă de-acasă, precum că soția lui a fost prinsă în aștemut cu altul. far al doilea era că, dupa tradițiile aborigenilor de-acolo, acordarea distincției trcbuia să urmeze ritualul înșurubării unui belciug în nas... Ceea ce, ușor fie spus, nu-i convenea — belciugul avea să-i împiedice la degustarea vinului ""Ncgru de Purcari", di-rect din gîtul garafei, o savurație nemaipomenită pentru Puțul de-nțelepciune al băștinașiior noștri la momentu! dat. Numai intervenția unei membre a deIegației,CamilaCălcîi,reginaaștemuturilordregătorești, carcapostelnicit în odăiledomnești delalvanBadeaîncoace, azi specialistversatîn probleme de menopauză, a știut cum se potoala prietenește aborigenii tuvalezi, motivînd că Michea Topan a coborît urgent de pe scenă, deoarece s-a îmbolnăvit de brîncă și poate primi distincția numai prin corespondență. Și această aplanare s-a efectuat cu bunul consimțămînt al voievodului, stînd o noapte întreagă la fîrul roșu... Așa e cînd avem bărbați ai neamului de soi...
Voievodul are grijă de noi!
Zilele acestea mi-a fost dat să fîu martor la mari pregătiri: la invitația voievodului cnezatului nostru aștepta vizita Impăratului tuîuror țîganilor, care trebuie să amclioreze îndustria știrbită a farmecelor și descîntecelor pentru holtei, holtcițe, celibatari și fete stătute. Poate după aceasta s-a mai ogoi comisul de la "Dreptatea moldoveanului" și va cuceri mai lesne inima celei fete mari. Mi&iunea diplomatică venea să afle dacă nu cumva sînt lezate drepturile și moravurile "tuaregifor" de pe la noi. Mai mare responsabil pcntru primirea Þigănoiului fu numit marcle logofet Sulanare Gurgui Ghebuțovici, supraveghetorul neamurilor puțuntele din țarat, peaza rea a baștinașilor de noi. Această dregătorie e ținută sub controlul celora de la Mosc, Strasbourg, personal al voievodului, consilieri avîndu-i pe Agii de Comrat și Tirișpolea. La aerogară ieșiră să-1 întîlnească Miclușa Andon Bujorelul, Buric Buricovici Seabekude Selbași,desigur, Vezir PiatrăLicurici cu patru ochi, care-1 ținea la braț pe Michea Þopan, proaspăt bandajat în unna pierderii multor aiiați din gașcă, cu ocazia unei împunsături dc buhai... Cînd elicopterul Regelui tuturor țiganilor, carora peste Prut li se mai zice "romi", ateriză pe ptatouf dc la Lingura, toate bulibașele și bulibășeii adimați acolo au gemut de uimire... Regele țiganilor căzu de-acord la negocieri ca să livreze țaratului nostru un contingent de vrăjitoare și cîteva șatre întru dcschiderea unei Academii de tumăneli și farmece. Cît stătea la masă în grădina domnească, la un păhărut cu vin, în agonîa sincerității, Marele țigănoi 1-a povățuit pc voievodul nostru ce să facă pentru a slăbt nițeluș. Vorba e că, atlîndu-se într-o vizită în Micronezia, babacul avu dificultăți scrioase cu televiziunea de-acolo, carc nicidecum nu putea să-l încadreze în ecran. I s-a recomandal o cură dc slăbire și, deși azi, în voievodat, nimeni n-are nevoie sâ-1 întreacă în kilograme. aspectu] luî lasă de dorit. Cu cît va slăbi voievodul nostru în timpul apropiat rămîne să determine doar Curtea constituîională. Regele țiganilor, însa, i-a sugerat ideea să facă alergari zilnice în jurul Cetătii de Scaun, cum facc omologui său la Casa Albă, iar dacă n-o să-i ajute nici accasta, apoi n-are decît să punâ mîna pe hîrleț, ca să mai sape ia șanț, avînd în raționul dc mîncare doar mâmăJjgă și moare de curechi... La rîndul său, voievodul a promis că va reaiiza în viața propunerea Regelui de a construi un tuncl prin catacombele de la Cricova, care sâ iege metropola țigănească de pe malul Nistruiui cupiațacentralăa Cetății de Staun. Cuniinatratativeloroficialefu slobozirea unui uricde înțolirecelordin Sorocași Otaci cumoșie... Dupăun banchci aprig în rîpa jui Bekir, Regeîe tuturor lăieșilor primi onorul, în fața paradei miiitare, a unităților ligănești de intervenție rapidă... Să fi vazut ce zîmbet de cxtaz sc contura pe fața bunukii nostm voievod, că a izbutit să rezolve, oarecum, problema neamurilor puțintele din tarat... Acesta este mcritul lui, succesul alcsului nostru, fratide laGalali... Nu-i lamijlocnici o minciuna. nici un tărăboi. Purși sîmplu: Vbievodul are grijă de noi!
Și după ce soliile pleacă, pînă mai vin altele, lumea se potolește. Măcar că in ultima vreme plebea e numai vorbă și vorbă despre activitatea unui nou dregător. Aflat pînă mai ieri în umbră, azi la rîșnila zvonurilor se macină acțiunile lui Zamfirache Bfrghidău Andreli, care, cu diplomatia lui, a adus din Africa doi rinoceri și patru babuini, îmbogățind, astfel, turmele menajeriei domnești. Gurile rele ale Cetății spun că el demult pîndcștc scaunul voievodal. Ca rusul: e viclean și-așteaptă momentul! Cu ajutorul Mosc-ului și al băiețîlor lui Codo^ilă Olmoi, a mai încheiat cîteva contracte de majoră importanță: dc la Mosc să ne livreze tizic de cămilă și gâinaț dc curcan, să avem ce pune pe foc cînd or cadea frigurile, să avem roade bogatc în urma îngrășării cerno^iomuriior codrene. Mă gîndii să fac și eu chirdos cu altc cnezatc, poate mai obțin niscaiva credile pentru plebea țării. Dar îini dete peste mîini Miclușa Andon Bujorclul, zieîndu-mi să nu-mi bag tnteresul undc nu mâ ținc fcsul. Andon Miclușa, portaral Bisericii Adonnirh'Maicii Domnului, e rotofei, vel-paharnic, cîrdaș cu ghizdavj dregători; s-a opintit mult ca să devcnim un Voievodat al proceselorjudiciare de restabilire a fuduliei Jezate. Adevărat iaste că acest logofat are o biografîe grea. De mic copil a fbst bătut cu polonicul pe cap și are niulti invidioși. Din vreme în vreme, în semn de simpatie și dragoste personală, cîte-un ortac nechibzuit îi inai trimite mesaj
I mai sperie. Dar las'că și Miclușa a angajat avocați, gata să-I ajute să se ntutc într-un conac, inai lîngăbunul și iubitul nostru ales... Numai ca întrebarea în felul unnător: cum o să calătorească acuma mititelul peste Prut cu fontainere de televizoare, cu hîtrii bișnițari și avînd mină de savant? Plebea lirhci mă isprăvnici chiar cu o interpelare în această problemă, dar voievodul inA sfatui să credem cu toții în Dumnezeu, mă asigură că, la vară, va fl cald |i mă ispiti dacă nu doresc un post într-un nou partid. lar, pînă la unnă. nc niîngîie cu dulcele și părintescul lui: " Etcetera, etcetera, etcetera... " După care , tot atunci, facu șiret din ocbi către Codoșilă Olmoi:
— Voievodul are grijă dc noi!
Acum sînt liniștit de securitatea noastră. Dormeam noaptea cu frica în sîn și toporul sub căpătîi. Ce mai vorbă, băieții veseli ai lui Codoșită Olmoi pol organiza un trăsnet, înscena o luare de mită, ca să mă pună la zdup, un liilger, un accident rutier... Tot visam, în ziarele noastre de orientare suveranâ, ninagii pentru un ilustru patriot, prieten bun cu voicvodul și nu se știe a cîta roală la căruța lui. Se tacea că mă duc pe aleea marilor martiri, patru pe nâsaiie, cu sandalele înainte la cimitirul armenesc. Acum, slavâ Domnului, visez colac și bortă de covrig din făină, de la moara renașterii și concilierii sociale.
Priviți în sus, uitati-vă în jos și veți vedca ce harnici logofeți are țaratul nostru, tarîmițat în cnezate. Vrem sau nu vrem să recunoaștem, ei ne fac isloria. Orice ghidușie s-ar face pe această palmă de pămînt, voievodul e sigurdeziuacarevine. Pînă lanoilealegeri arecine neocroti intcresele. Mă uit la sceptrul din mîna dreaptă a voievodului și mă conving că el nu este lâsător cum li se parc multora. Pe toți logofeții de bună-credință, care 1-au nbiircat în tron, la urmă a știut a-i deturna. Pe aceleași valuri revinc acum la |iutere, chiar dacă tronul i sc hurducă. Ați priceput unde-i îngropată cățeaua succesului'? în manevre iscusite. Și aman mai zîmbește el. Parcă-i zîtnbetul (iiocondei... De la Nistru pîn' la Tisa, zîmbiți toți ca Mona Lisa... Ceva se npropie, ccva el trebuie să facă la momentul oportun. Norii lui se îngroașă pcste Cetatea de Scaun... Zilele trecute s-a supărat și a ieșit trîntind ușa din gașca crescătorilor de animale progresiste. Cu ocazia asta, am aflat că Domnia sa a deprins, de la mama și dc la tata. limba româneasca. Nu ce-a moldovenească, pe care o îmbrățișaseră pînă atunci! Și că i-a trcbuit, sărmănelul. să trăiasca o viață de om și o Constituție, ca să priceapă acest lucru și să nl-1 spunăîn preajma mariloralegeri. Las' că-ibine, maiestre, cc se face la voi.
Voievodul are grijă de noi!
Și să nu creadă alde Zamfirache Bîrghidău Andreli, Miclușa Andon Bujorelul, Vezir Piatră Licurici cu patru ochi sau Michea Þopan că noi nu le-am ghicit gîndurile tărcatc — vor să-I detroneze pe alcsul nostru, ca să se cocoațe ei peste speteaza jilțului domnesc, să aibă liberul acces la treuca voievodală. împart putcrea în mai multe tabere — fiecare cu ambrazurica, annamentuî, bornbardamentele și gășculița lui intențîonează a se aventura la concursul râzmerițelor de palat. Noi, fnsă, ne vom apăra voievodul, care ne-a luminat zilele trecute, afîrmînd puternic că noi nu vorbim moldovenește, ci get-beget românește... îl votn apăracu furcî, țăpoaie, sule, ilăie, bîrghidăie... etcetera, etcetera, etcetera!... Sînt primul pe baricade, care n-am să le dau voie altora să se aburce la putere. Voievodul de azi ni-i drag și scump. E plin de virtute! E puternic nu acel care vorbește mult, d acel care nu știe ce să spună, dar tace și face. lar noi vom munci ca să facem bani, ca să aibă cu ce pleca soliile peste hotare, în căutarea potcoavelor pentru cait cămțelor noastre. Și voi, ghizdavi avocați, cu halebardele de-a gata, fițî prudenți, perseverenți, pentru operativitate schimbați trăpașii pe automobile de marcă străină și activați, salvați, opinați...
Teri, voievodul mă ferici cu o invitatie la Cetatea de Scaun, la o partidă de biliard. Mi-a aflat în sfîrșit păsul. Mai ști'i, nevoia, poate jucînd cu el o partidă, dacă nu spun nimica râu, contra lui', mă include pe lista ceea... Cîte se pot întîmpla într-o zt de vară!. Căci totul se face spre bine. Se promite că bâtrînii vor primi la vreme pensia, holopii — leafa. Dacă ajung și eu vreun logofat și plec în America, promit, dragă plebe, să descriu adevărat ce-ani văzut: cum trăiește și ce mănîncă Prințul nostru acolo, ce anecdote spun americanii despre noi. De la bunul nostru voievod, aștept un gest de binecuvîntare, asupra numelui famiiiei rnele. Căci el ne iubește și nu ne mai beiește. Care acolo, bă, nu e de acord? Să nu vă împingă păcatul, ca să nu veniți la alegeri. Să-mi fiți alături de mine pe baricade. Să știți că eu sînt un mare prevăzâtor. Babacul va cîștiga scrutinul, dacă n-o să permită gardului să-i frîngă coarnele. Nu vă fie frică. Fiți siguri! Avante pentru cauza sfîntă a lui șî a oamenilor de soi...
Voievodul are grjjăde noi!

III
Amu, stimată plebe, dacă am devenit un meleag, precum zc capuchehaiele noastre "suvenir" și "indulgent" — căci abia prididîm să desfacem inîinile, ca să îmbrățișăm dulce pe cîți vin și vin cu hurta pe la noi și să tot facem daruri cîte-o halcă autonomă de moșie, cîle-un complcx hotelier, cîte-o companie aeriană, cfte-un combinat de produs urdă oricui sc pripășește prin republică — , am ajuns să avem un Ayatolah și mai mulți voievozi-ncvoi, cu inari griji de noi. Și flecare-i vodă în bașcanut sau cnczatul său, iar în Cetatea tli' Scaun întind avan dintr-un singur Divan chiar vreo trei voievozi odată, npostoliți la fîece juma de an de faimosul Ayatolah Apostol de Mosc, care ba uprinde, ba stinge luminile de pe oiștile câruțelor neamului. Nu ostenesc să udune fiecare la alaiul său cît mai mulți logofeți, arcalii și sa hirotonisească dcasupra lor cîte-o agă mai osîrdioasă, nici catadicsesc cum să-și orinduiască llccare sfera lui de influență: care cu muscalii, care cu americanii, iar care cu nliotmanii din toată lumea. lar Divanul se face că nu știe decît de-un singur voievod. Plin vîrf cu tcți-logofeți, înaintea cârora iaste Vezîr Piatră Licurici cu patru ochi, moțăie sAptâmîni întregi în sudoarea frunții să emită drepte pravile și zacoane. E un idcvărat știubei de juri-logofeți, care mai supli, care mai grăsuleni, afară de iinul Butoi... Și cînd te gîndești ce hair ai dintr-un poloboc deputat, decît sa-1 iiinpli la vreme, să-i dai cep la plăcinte sau găluște. Pravilele coborîte din I )ivan ocrotesc interesele iobagilor de pe întreg globul, iar pe alocuri ș pe ulc noastre, încît țaratul are cel mai mare număr de pușcării la suflet din l'iiropa. lar în viața de toate zilete, și la sarbători mai ales, Voievodul nostru ilccorează cete de boieri cu giubele, mirosind a naftalină, rupte-n fund și cîrpite-n coaîe ca, poate, la apropiatele alegeri, acești izgoi să dea buzna la urne... Sau să emită din cînd în cînd și vreun uric de avnnistte, punînd în Jibertate pe cîte-un schilod-doi, care, eliberat de-acolo, e numai gata de odihnă /cșnică. De toate acestea avem a ne bucura alâturi de acești izgoi, cad:
Voievodul arc grijă de noi!
, Legi s-au izvodit destule, dar din toate nu izvorăște naftă și n-avem cu ce Incălzi casele plebeilor. Așa că, luminați plebei ai Divanului, mai cobîlțîiți nintea și puneți în mișcare creierușii-rușii-rușii... și vă veți da seama cum oleacă de la noi vagoanele cu bunătățile plaiului, ca să obținem de la Mosc paie, paie... pentru o oaie. lar dacă le vom ocroti conaționalii, le vom mai acorda cîte-o halcă de pămînt pentru a-și depozita bîtca orientata spre Balcani, Irept recompensă am putea primi o ciucă pe gratis, cărbune și cu ajutorul lui, foarte mult... oloi, căci
Voievodul are grijă de noi!
Așa e cînd legea exprimă voința mea, a noastră, a tuturora și, desigur, a Babacuîui.
Carabinierii, ori ca sufcră de orbul găinilor, ori că poartă tălanci la pinteni țji-i aud hoții, că izbutesc să ne curăte apanamentele și să se cărăbanească inainte de a fi depistați. lar dacă și sînt descoperiți, judecata le acordă viză de reședință în pușcărie, toî noi să-i întreținem, pătimașul prădat rămînînd îinpăcat cu fîgura împletită în trei deș'te la fund de buzunar cîrpit. Ori cbiar dacă legea e de partea dumitale, stimabile iobag, în țaratul nostrii suvenir și indulgent încă nu înseamnă că ți se apără drepturile. Cine plătcșle, acel;i dictează muzică și într-o bună zi te poți alege cu un pîcior în fund și dat afar;i din serviciu, cum a procedat vel-vătatul Parosu, de la televiziunea ex națională, cu plebea neascultătoare. Vedeți, dumneavoastră, deși juzii din voievodat au cumpăratc multe apartamente, construite vile, se plimbă cu automobile sîrăine (desigur, trecute după soacre, gineri, prieteni, pentru a nu bate la ochi), se plîng, mititeii, că nu li se plătesc salariile cîte-o lună-două. Mor de foame, adică. Și le plîngi de milă, cînd vezi cum domnii noștri judecători se chinuiesc cu lănțișoare și brățări de aur pe mîini. siinbol al... sărăciei. Și că nu-i așa, se jură la microfon un fost logofat, mulțumit că-1 vede pe ecran tntreg țaratul. Ca un pintenog gușat vorbește mieros de democrație, deși gîndurile lui pipăie prin univers vilă și bani-valută-bancă elvețiană. lar vreme trece, vremc vine, tot se schimbă spre bine sau spre râu, încît nici capuchehaiele, nici logofeții, nici chiar avocații de curte nu află calea de ieșire din impas. Biata plcbe să se descurce cum poate. Atunci bunul nostru voievod face-un gest ca toate orătăniile din alaiul său se constituie într-o nouă gașcă. tnsă mîncărimea, care începe între ea și toate cele cîte mai sînt, seamănă cu cea a cîinilor din jurul căsăpiei. Apoi, cînd se descoperă o crima în țară, bravii noștri băgători de seamă la combaterea răfuielii organizate își primesc mita cuvenită și toatelc se astupă cu lut cu balegă, încît avocaților de rind nu le rămîne decît... să tragă mortul de fudulie. Din care cauză între membrii Divanului se întîmplă adesea multe dihonii. Mai toți se jură că nu fură și, prepuielnici cum sînt, trîmbită că alde Zamfirache Bîrghidău Andreli își poartă jupîneasa peste ocean, pe gologanii lor și ai lăieșilor de Soroca. lar Andreli, de la Gîrmuirea Bulbucului de apă în țarat, are acces la microfonul Dîvanului și oricînd poate informa ca el e "teafar la cap" și cui nu-i place pupe-n c... Că jupîneasa lui e o femeie gospodină și-i plac magazinele americane. Cine și ce are cu gusturile ci. De aceea și întreține el o echipă de hamali. Cum avionul, sosit de pe malul Temzei, Senei sau Rinului, aterizează pe aeropoitul Cetâții de scaun, hamalii se întrec care să înhațe valiza mai mare. Căci dacă ești hamic și lipciu la descărcatul trofeielor, te poți degrabă pricopsi cu un post de secretar-ambasador la Bonn sau Tirana... De fapt, cele aprige dezbateri m Divan purtate, în ultima vreme, în jurul restituirii salbelor confiscate de cătrc șoimii lui Antonescu, cînd evacuau țiganii la Bug... Voievodul participă și el la dezbateri, avînd grijâ să-i stăvilcască în căpăstru, cu cîte-un uric numai bun pentru... bucătărie. O lună încheiată bunii noștri logofeți s-au zbătut ca ouăle-n piuă ca să "primcască" legea cu privire la trimiterca propriilor odrasle la învățături peste hotare. Mă rog, stntem o familie. Și Vezir Piatră Licurici cu patru ochi, care se simtc capul Divanului, dar și un mare Turist al neamului și cuvios Strainic pestc mănăstirile de câlugârițe frumoase. Prea multe problcme nu-i flulură fundul, Mici cînd în țarat e mizerie. La urma urmei, și el e la cîștig aici, ca și bravii MKildoveni, care-și dobîndesc simbrie la tăiat pâdure în taiga. Poate acești luirnici băieți, angajați de cîte-un Codoșilă Olmoi, zidesc prin împrejurimile Mosc-ului vreo navetă chiar, în caz de insucces, sa aibă unde parașuta mai nproapedemarelecneazdelaKremlin Buric RachiuUrsălăul. Aici Vezirul cste messaggero, de-o fi să-i mearga. va ocupa locul babacului, de nu...
Uneori, Serdarul Para-Intoarsă, cînd trebuie tîrîș-grăpiș, ceac-pac, cîine-cîinește schimbă juzii din urbe cu cei din provincie nu pentru că nu se ostenesc să cunoască graiul matern — dînșii sînt unșii buricului și nu au frică de mînia tuaregilor, ci ca sa-și facă cheagul său, protipendada sa, gîndind sa oblăduiascâ, în tronul Justiției Mari, pînă la adîrtci bătrineți. Cu blagoslovirea maimarelui pe Justiție, cînd e rnusai sa fie cineva detronat, se fac controale frontale, spațiale, totale, parietale, occipitale, și dacă nu-i găsește nici un clenci, bunul nostru voievod, judelui ratat îi articulează un picioruș în fund, încît suta de procurori nu-1 pot ajuta, devenind impotenți la respectarea lcgii elementare. Ce mai tura-vura, legislația noastră, după ce iaste slobozită de Divan, parcă s-ar opri în iezăturilebirocrației, ca să cadă în bulboana ielelor... contribuind astfel la înflorirea tradițiilor pușcăriașe de ia noi. "Las-o, nene, maî moale!" strigă un glas din butoi:
— Voievodul are grijă de noi!
Judecata de-Apoi, cînd aude de restabilirea Mitropoliei noastre băștinașe, face pe mortul în păpușoi, sau o ține într-o beție de cuvinte, dintr-o instanță dejudecată în alta. Mai ales căîn capul ei stă Vichea Artileristul, mare logotat, iubitor a se da huța dintr-un jilț în altul, reușind uneori să-și moaie fundulețul în chiar două dubasuri, pînă bunul nostru voievod îl catapultează în jiîțul unde stă țapăn și astâzi. Și sta bine, căci nimica nu s-a schimbat sub soare. îndeosebi la pîrile cetătenești, unde cocoțată c lanușa Coraslă-Cenco, cu o vedere de leoaică jugănită în agonia mulțumitei dc sine, care, cum aude graiul băștinașilor, o năboiește pînticăria. Judii dc ia Areopag își schimbă obrazui cu mantia în fiecare ședință, că te crucești de fantczia lor bogată de a împutemici sau anula deciziile ăstor pîri cetățenești. Procurorașii stau ș ei țepeni, de strajă celor aleși. De n-ara dreptate, să spună cine a auzit ca în țaratul nostru să-1 bage la zdup pe vreun mafiot comunist, care ne belește cu vagoanelc? Desigur, n-am dreptate, o să ziceți, fîindcă ei nu exîstă la noi. Din mila lui Antonache Constangiul, Codoșilă Olmoi, câci:
— Voievodul are grija de noi!
Ați auzit cumva de secția călare pe șase cai'? Cea care ținea la vremca ei "acoperișur tuturor bordelurilor din urbe, încît azi rar pristav se plimbă prin cotloanele democrației cu mașinică proastă. Toți au trăsurele străine, căci leafa lor, ptiu... adică mita nu se mai număra în hîrtii, ci se măsoară în kilograme sau mctri. Dacâ nu mă credeți, mergeți sa vedeți la cine botează, pe cine cunună, ce vile au și care-i gradul lor de zgîrcenie sau modestic. Avocații simpli (cu excepția celor de curte) stau tupîlați sub brusturi, în vretnc ce caiafele huzuresc prin vizuine, așteptînd șiret momentul prielnic. Se bucurâ ca țara este o vacă ce paște pe imaș mioritic, dar se mulge pe două parale în toată-mpărăția Mosc-uluî. Ãsta e țaratul nostru, cu voievodul călător, turist, pe cale de a-mi obține o denumire: Republica Bișnițară a Proceselor Judiciarc Coborîtoare din Divan. Căci toți se avîntă să-i judece pe autohtoni, cel puțin să-i prepuielnicească detoate relele. Sulănare Gurgui Ghebuțovici, bunăoară, se vede călare pe un cal securist de tracțiune Vladimir, cu buzduganul spînzurînd de mîna dreaptă, dusă în streașina ochilor, inspectînd, de pe malul priporos al Bîcului, legile neamurilor puțintele. Ca mai tîrziu, prin alfabetul Morse, ca Zorgbe de la samuray, că transmită către Mosc, în Duma Porcălăilor de Stat, prețioase știri că, între pîraiele noastre natale, sînt lezate drepturile godacilor arămii. Că sînt prea puține școli moschiceștL țigănești, evreiești, etiopiești și tocmai una CLI dulcele grai românesc la Tirișpoiea. Știe el cui slujește, ta care sobă sc încălzește; rezistă și la ură, și la dispreț, iar cînd va împuți huștele, va arunca gavanosul, va zbura buluihărește către Þara fagăduinței, de unde i se trage obîrșia sau la Mosc, unde va fi declarat disident alături de Sf. Bartolomeu, ce face bulbuci acolo prin veceurile demnității ei șovino-naționale. Și toate vor lua alurâ și anvergură, rezonanță. Pînă la urmă, va sta într-un apartament luxos, hrănit bine, tot el trîmbițînd ca la noi mor iobagii de foame. Și va cere și mai departe ca drepturile izgoilor de peste Nistru să fie respectate stabil, precum stabî) este cuponul Moscului de Tirișpolea.
Alt logofat al Divanului — Geobbels Bornikov — cu priviri "'blînde", de îngheață udul copilului, văzîndu-1 la televizor, securist și el de Mosc, este preocupat de apărarea muierilor gravide și a lehuzelor de la Rîbnița-Tighina. Mai ieri, a propus Divanului să se adopte pravilă pentru partea femeiască: "Volcine, volcare își va orienla strămeleagul farâ de voie în partea fatătoare a muiarei căzăcești să hie pedepsit cu tăierea spurcatului strămeleag și izgonirea lui din Þară.,." Pravila, nefiind primită de Divan, Geobbels Bornikov cloceștc acum dincolo de Nistru la o Universitate, unde face declarații de dragoste progeniturilor căzăcești de-acolo.
Dar ce-o țin eu tot într-o critică, de parcă aș aștepta Ordinul "Apostolul Pavel" sau premiul Nobel? Câ, uite, bat în ușă Crăciunul și Anul Nou. Și s-ar cuveni să începem colindele. Dar n-aș vrea să pornesc înaintea Ayatoiahului -de Mosc Apostol, căci, de vreo doi-trei ani, anume el dă cep CRÃCIUNIADEI, el ne sfatuiește cum să facem copii, iacare soroc să ducem vacile la buhai, mai facînd, pe-ntuneric, din degetul arâtător voievodului iutslru iubit, neprihănit. Mă rog, omul cînd e copil și cînd e bătrîn paște vnca. Cît despre Divan, să-i colindăm de gînduri mintioase, de vaccinuri pcntru boli scîrboase. Cine nu s-a pricopsit cu apartamente pentru odrasle să 'H' pncopsească, cine n-a furat destul să iasă la vînătoare pe grebenelele lioastre și să depună imediat tot vînatul 3a banca elvețiană. Numai să nu pață i'c a pățit cel mai bărbat român de pe malul Dîmboviței. care-a depus acolo hișlarii, dc nu-i pot găsi nici țiganii. Fiți deștepți, logofeți cu ceas pe tnînă. Vi'i urăm de minte multă, să vă ferească îngerul păzitor de răzmerițe de palat >i Domnui să vă trimită multă liniște. Și putere voievodului, ca să poata linpărți vagonul cu medalii, ce staționează la Revaca. Ca să poată cîștiga scrutinul, care îi este dat să-1 cîștige.
lar eu, dacă rămîn teafar, necotonogit, nearestat, ne... ne... de băîeții veseli ai lui Codoșilă Oimoi sau ai lui Antonache Constangiul, de cei șireți ascunși |>rin păpușoaie, ce-^i așteaptă momenîul, zău voi facc lucruri bune întru i/vodirea izbînzilor, cărora noi le ducern dorul și de care avem nevoie. La inulți ani și toți acasâ. Bani grei, cinstiți gospodari, și sa ne veselim cu toții în toi, știind că:
—Voievodul e voinic. Și are grijâ de noi...
IV
Destimtl unui procuror de rind în Þaratul nostru
depinde în mare măsură
de cracii pantalonului celui ierarhic superior...
(Din cuvîntarea unui logojat la încoronarea regelui)

Deci, onorată plebe. precum ați aflat deja, Zimbrul de ieri și-a rupt coarnele, după care în tronul Þării s-a plasat Vezir Piatră Licurici cu patru ochi. Cu sprijinul lui Buric Rachiu Ursălăul, cneaz de Kremlin, și Bulă Căciulă, hatman de Kiu, ne-am picopsit cu un mare specialist în zîmbete, devenind, în foarte scurta vreme, Þara Rîsului (a se subînțelege Þura Rusului — n. a.). Cum altfel, cînd fosta metropolă are nemărginită grijă să țină în hățuri moșiile de ieri. Privește TV-ul seara, stimată plebe, și admirâ-l pe Voievodul nostru cît de elegant și vesel e lîngă Prima lady moldoveană, care e... rusoaică, din țara lui Ursălău. Ascultă cum rostește "Buna zîua!" această prințesă, cu dragoste nemarginită de graiul moșiei noastre, la deschiderea vernisajelor, și bucură-te. Ne mîndrim cu proaspăturl Voievod, care a declarat sus și tare că se va lupta contra cumetrismului, nepotismului, care intenționase chiar de la bun început să-i înzăbăleze , să le stopeze accesul la conducere , dar... l-a ales pe prințul moștenitor fiul lui, adică cel mai responsabil pe investițiile străine, năvălite la Curte... Ne bucură că Voievodul nostru continuă cele începute și neîncepute de Zimbrul, de Babacul, care s-a opintit să rămînă în tron, dar n-a reușit, contra căruia bunul nostrii Licurici luptase cu atîta vehemență. Acum, se pare, că domnia sa e preocupat cum să-și asigure securitatea coroanei și a bătrîneților, carc îi bat deja la ușa. Doar are experiența timpurilor, în care a fostșef la alibani...Nimic nu se ia din senin. Toată lumina lui îndrumătoare duce azi spre capătul tunelului. Știm că e, un general, al băgătorilor de seamă, legat cu pîrghii de Mosc și, sârmânelul, n-are cum sa fie astfel. De ce? Fiindcă acele pîrghii îi sînt legate și de picior, iar de faci un pas în lâturi, fară să știe Buric Ursălăul, poți cădea jos. De aceea Voievodul are grijă de noi! Doar Mosc-ul 1-a binecuvîntat să se țină bine în gubernia lui Basarab!
Faraonii și piramidele își au timpurile și istoria lor. Așa crede și bunul nostru Voievod, cînd prin voroavele sale de la TV ne promite multe și mărunte. Trebuie cedată o parte din moșie Transnislriei? De ce nu? Ei, Mefisto de Tirișpolea, vino la Gîșla Nouă și primește-ți sceptrul! Nuniai vezi pace și cîștig să fie în țară. Doar e susțincre dc la Mosc, de la Sulănare Ghebuțovici și toți ceilaiți băgători de seamă ai Kiu-lui, de ia Capul Divanului, Michca Þopan, mare boier în Pontul Euxin. La o adică, din umbră are susținere și de la același Zamfîrache Andreli, cu toșilca de parale furate, care acuma huzurește în chilia sa, rîzînd de toată plebea, fîind sigur că
Voievodul are grijă de noi!
Pentru merite deosebite în arta de a face temenele la palat, Voievodul nostru, continuînd o bună tradiție, mai anină cîte-o medalie cu miros de naftalină. Marea noastră bogăție sînt vagoanele cu medalii și distincții, care stau pe linie moarta, la halta Revaca. Zelul Voievodului nostru a fost observat deja de către regii și împârătesele de pe mapamond. Franțuzoiul bolfos îl pupă ca pe un latin la palat, regina Angliei, cum aude de el, înhamă îndată caii, pentru a-1 trage cu căruța pe malul Tamisei, ca pe un veritabil cumătru. Deja au început să tremure tilharîi, hoțomanii și așteaptă... să se întfmple ceea ce poporul i-a cerut Voievodului. lar poporul a dorit ca o veritabilă combatere a criminalității, în Voievodat, să înceapă de la Capul peștelui. Pentru a nu împuti situația. Căci, cum o să combată e! "crima organizată", dacă ea este de mult dirijată de majoritatea logofeților de Divan și de alte servicii. Dar să nu o trîmbițăm prea tare cu faptele bunului nostru Voievod, caci el îl are pe cel mai mare Popă, cu veșminte de Mosc, ce-i iartă întruna păcatele, tot însoțindu-1 pe la mănăstirile codrene. Poate de aceea Voievodul ne promie o așteptare optimistă. Și el totcălătorește, iscălește și... ne belește. Revoltați-vă, iobagilor, cît doriți, dar faceți-o în gînd, căci totuna logofeții au învățat iscusința de a nu da ascultare vociferărilor voastre. Așa e inai bine țării, căci:
Voievodul are grijă de noi!
E bine cînd ai un Voievod, care vorbește multe, dar nu face nimic. Nu mai sîntem o colonie a morților de frică. Vorbim, vorbim, vorbim cu toții așa cum ne-a învățat Vova de la Mausoleu. iar dacă vine vorba să combatem criminalitatea, logofeții cu arcane au început să-i aresteze deja și pe avocați. Societatea noastră a avut totdeauna foarte mulți procurori, și această tradiție este sfîntă. Judecați trebuiesc avocații. Așa cred Lotostan și Dospitu — mari comiși de curte. Asta e și părerea lui Bulgur — satrap de război! Deci,
Voievodul are grijă dc noi!
Așa o cere situația, rînza noastră naționala, de a ne ține limba, cînd ne fuge moșia de sub picioare. Așa dorește Buric Ursălăul, limbricul mefîstofelic de la Tirișpolea; așa își freacă mîinile a bucurie și izbîndă, și plăcere hatmanul Caciulă de Kiu. E la modă țara proștilor cu un Voievod hîtu, care nu își asumă nici o răspundere, care nu cumva să-1 supere pe Ivan, doar cuimătru îi este. Posedă foarte bine arta de-a ne cumpăra și a ne vinde, fiind convins ca nicî un procuror din Þarat n-o să-i facă nimic. Cu atît mai mult nici un avocat n-o să apere poporul,fiindcă, în caz de ceva, îi punem la dubă pe toți. Altfel cum să mai demonstrezi că ducem un război cumplit cu mafia? Aveți nevoie de alte protecții? Așa că este exclus, în vecii vecilor, un eventual război civil. Așadar,
Voievodul are grijă de noi !.


V
Dacă ți-a fost scris să te naști român basarabean și să trăiești în țaratul nou-format, pe un mal de Prut, să nu te rușinezi de propria ta origine. Aici deprinzi a nu trăda neamul, a nu fura, a nu preacurvi , precum ne îndrumă sfînta scriptură, trebuie și ieste neapărat să te bucuri de existență, să fii optimist și ascultător voievodului nostru, care iată-iată poate să… devină altul. Și atunci: schimbarea regilor—bucuria nebunilor. Dacă n-o să ne bucurăm, putem fi nițeloș jugăniți, puși la zdup și doar… scutiți de gîtuire. La noi s-a zis cu pedeapsa capitală!
Edilii de la Strasbourg ne-au poruncit: jungliieți-vă, omorîți-vă, violați-vă...voi înde voi, numai nu vă
împușcați criminalii.
Acolo ne-au lăudat că am dat uric de înțolire cu pămînt tuaregilor din sud, din est, că Divanul a dat o sfîrlă carabină în dulcele grai al băștinașilor, botezîndu-I altfel... închipuiește-ti, stimată plebe, să se fi născut deputații noștri — cu toții, printr-o minune — la Puțuleuca — o tihnită mahala a Teleneștiului. Cum ar fi numit ei acum limba? Care ar fi fost glotonimul grarului nostru în Constituție? Alde Sulănare Gurgui Ghebutovici, Vezir Piatră Licurici, Geobells Bornikov, Jaclin loachim de Trușeneanca au și făcut spume la gură pentru a aburca minciuna, ca să o admire banchirii Europei.,.
Străduințele băgătorilor de seamă de la Mosc au biruit! Și tot ei au izvodit cel mai scurt banc din urbea noastră: "Limba de stat".
In afară de kaghebiștii de tot felul, în Cetatea de Scaun s-au strecurat cîțiva patrioțt și, desigur, cel ales de voi.
Voievodul are grijă de noi!
Curînd se încep alegerile. Nu se schimbă nimica sub soare. În fruntea Ministerului Adormirii Maicii Domnului a venit Codoșilă Olmoi... Securitatea țării e în foiul stomacului. Ne mîndrim că, la mijloc, sînt putemicele ziduri ale Kremlinului, unde hălăduiește nezdruncinatul cneaz Buric Rachiu Ursălăul. Bulă Căciula de Kiu... a pus coarnele țăpoiului în drum, să nu ne dea drumul, cu barca, spre natala noastră Dunăre, natala noastră mare, spunînd că e neagră și să nu ne măscărim... Are cine sta asupra noastra la priveghi... Ministerul Național al CozilordcTopor lucrează zi și noapte. Agenții secreți ai Tigănoiului—Regele romilor din tot cosmosul, și-a găsit locul la depozitele de slănină și salam. Rusofonii n-au supărare pe el. La noi se respectă dreprul minorităților.
Demult am umplut Cetatea de Scaun cu ambasade, ambrazurele, partidute naționale, iscoadele cărora sînt orientate, cu antenele, către apa clară a Prutului. Prin strădaniile acesteia și ale tuturor străinilor pripăsiți în țaratul nostru al securităților camuflate și necamuflate, unitatea noastră s-a consolidat dur ca un foc de tizic. Și dupa ce bravii noștri vrăjmași au mai croit două cnezate — turc și muscălesc—, am ajuns să avem robii naționali (cei mai fermi în toată lumea), care vor hrâni veneticii cu frenetică ospilalitate. Deci, mișună fotoliile Divanului. Pentru toată pleava, la un moment dat, mîndria de neam au dosit-o într-un loc, unde nu suflă vîntul. Și de-acum alți străini, prin străduința securiștilor, împînzesc țaratul, fluturîndu-ne dolarii din hublourile avioanelor, pe care tot noi va trebui să-i întoarcem celor ce vin, chipurile, de ne studiază piața, ne acordă consuitații și... împrumuturi. îi purtăm prin restaurante, cu vinuri spumoase, cu maseze ochioase. Dînșii ne tratează cu automobile, achitate cu hîtrenia lor occidentală, de pe proștilor de noi. Ingenioși sîntem la prostie.
AZI în Europa, nu ne mai facem de rușine. Am obținut la cîrmă bărbatul neamului. Trăim bine. încă n-am întins sandalele. A mai rămas loc la țîntirim... sîntem speranța în buboi...
Voievodul are grijă de noi!
Îmi spune mai ieri vecinul că Divanul este păzit cu strașnică siguranță. Securitatea logofeților (fudulia noastră) este asigurată la domiciliu, în stradă în ședințe. Unii dintre ei se transfigurează în... logofete. Adică devin transsexuali. Iscariot Pop-Uloi trebuie să devină Jenea Pupă-Loae, iar Alisa Jaclin Trușeneanca — în Alibas Ioachim Prostalanca; cine-a fost român, acum e moldovan, cine-a fost cîndva vrîncean, azi a devenit Topan. La cine tost buricul pe burtă, acum va fi în coasta Evei, la cine a fost strămeleagul în spate, acuma, indiferent de viziunea politică, va fi amplasat în frunte! Divanul devine laborator, țaratul — un poligon de cercetari intensive al vitelor mari cornute, sau poligon de intervenție rapidă a kaghebiștilor de ieri și de azi. Ei anume se fac a nu recunoaște că, la începutul Mișcării de eliberare națională, s-au infiltrat șireți, în fruntea coloanei, să mai cotonogească, să mai gîtuie cîte oleaca pe cei cu mari pretenții de patriotism. In apusul euforiei de independență, ei ajung mari sfetnici în soliile străine. Toate delegațiile, ce pleacă în vizite, sînt elevii cumincioarei vițelării naționale, căliți în complicata luptă contra blestemaților români, contra naționaliștilor. Dacă vreo gură lăbărțată cearcă să critice securiștii, să urce la volanul unui autobuz, ca foarte întîmplător să comită, sărmăneii, un simplu accident rutier. Nu dorm flăcăii noștri (crescuți și educați în spiritul folclorului românesc) nici cîtu-i secunda, stînd strașnic de pază la ocrotirea cinstei Divanului, numai ca aceștia să ridice mîna pentru cutare sau cutare lege, ce ar îndobitoci mai mult pe holopii de noi... Cei din fruntea coloanelor de ieri, azi, fac nucleul burgbeziei compradore, iar în mijlocul lor stă cocoțată... mafîa locală, cu nuanțe de Rostov și Odesa. Îngrădiți cu ziduri, cozi de topor alde Ayatolahut Apostol de Mosc, cu legi de-apoi... ca bunul nostru să-nghită impotența în sec lîngă ei, din fotoliile moi...
Voievodul are grijă de noi...
Mîncînd zilnic curcani fripți, să li se îngrașe gîtul — Michea Topan, Codoșilă Olmoi, Pop-Uloi și alți codoi. Aman se mai hlizesc toți de revoltele noastre... O mînă spată pe alta, și nu mai căutați, domnilor holopi, dreptate... O cinzeacă de rachiuaș peste scăfîrlie și totul va fi bine... Rîde Sulănare Gurgui Ghebuțovici (după reîntoarcerea de la Strasbourg, unde ne-a frecat cum a putut!), hohotește ca bulbucii la mămăligă de propria-i deșteptăciune, se privește în oglindă Cepuță Maiestrul, (repezind mereu cuvîntările lui despre limbă la tribuna Divanului), convins că lasă o brazdă în istoria neamului Iscariot Pop-Uloi, convinși că,
Voievodul are grijă de noi!
Securitatea lucrează ca ceasul deșteptător cu cuc! La tot pasul, numai mărfuri turcești și israeliene. Noî în schimb, le exportăm bombe sexy și Occidentul începe a ne cunoaște... In apartamente avem apă rece, apă caldă în ziua scrutinelor sau în zilele de naștere ale împăraților, cu tarife comunale astronomice. Toate aceste taine le ocrotește legenda lui Usturoi:
Voievodul are grijă de noi!
Amu, dacă trăim și ajungem cu bine la noile realegeri, cu mîncarimea autohtonă tradiționala, cu spiritul insistent al Ayatolahului Apostol Pavel de Mosc, doldora de sfaturi, cu toți lingăii, pupcuriștii, alte soiuri de conformiști și mafîști, vom prinde ceea ce avem de cîștigat; ne vom pomeni la cîrmă cu tot soiul de înțelepți, fîi ai neamului de pe tîmpla țării, alde: Michea Þopan, Geobells Bornikov, Sulănare Ghurgui Ghebuțovici, Jaclîn Jachim Onasis de Trușeni și: desîgur, cu bravii flăcăi ai lui Olmoi... Supravegheat de ei...
Voievodul are grijă de noi!
VI
Aranjează-ți ținuta, slimată plebe, că domnia noului ales este în plină declanșare. Nu are burduhan aidoma predecesorului său și, etalîndu-și cel mai fericit zîmbet din lume, întîi și-ntîi, el a declarat câ nu va admite, în toată cetalea de scaun, să-și bage nasul în cîrmuire nici un cumătru, nici un ginere sau fecioraș. Pentru ca chiar a doua zi (hă-hă-ha, proștilor!!!), Voievodul să sloboadă uric, aburcfndu-1 în jilțui de logofat, ce împarte bănișorii boieriior străini, veniți de peste alte haturi, chiar pe prințul moștenitor." Toșilca banilor totdeauna trebuie să aparțină neamurilor!" zîmbește șiret vorbarețul nostru domnitor, descălecat din lunca Răutului. Minciuna e una, iar realitatea istorică e alta... După care Dogele nostru începe gospodărește să dea ucazanii, cum trebuie să se lupte cu haiducia și criminalitatea. Atîta vreme cît Hoarda a XlV-a de la Tîrișpolie are armament de vîndut, iar gologanii se află la cheremul prințului, cu concursul harnicului nostru zîmbăreț și maladeț, bogățiile moșiei zac în plină siguranță. lar logofețîi căpătuiți îi asigurâ cu credință (zidind, sfințind mănăstiri, chiar!)... domnia. Dîrjalele și ciomegele acești logofeți le țin de-a gata, pentru a potoli spiritete, in caz de răzvrătire a prostimii de noi. Insuși prietenui lui la cataramă, Mefistofel de Tirișpolea, care, cu ocazia sărbătoririi aniversării Moscului, amîndoi, deopotrivă, au primit, chiar din mîna lui Buric Rachiu Ursălăul, cîte un migdal de-aceeași strălucire, i-a jurat fațiș credință. Dacă Babacul, mai ieri, a sorbit cu Mefistofel șampanie, proaspătul nostru voievod se bucura, azi, copilarește de medalii! AȘA că acum securitatea este asigurată și din stînga și din dreapta Nistrului. De cînd cei care au avut să se înfațoșeze la treuca națiunii, în Divan adică, de strajă, stimată plebe,mai stau acuma, în unison cu voievodul: Bardul Botdei Cotei de la cobaie, vestit grămătic securist, un țuflic cu barbă, care, cu siguranță, are cîțiva păduchi patriotici în ea (e aburcat în jilț de la Gloata populară) și, desigur, Babacul, leit bulibașă în mijlocul unei șatre. Tustrei stau, în sfîrșit, alături, precum le-a fost de la început pornirea, atît de spectaculos i-a aburcat, KGBUL PE buricul moșiei strămoșești, Mosc-ul cel drag lor. Iar în vîrful piramidei, cu succeseluțele și greșeluțclelui șade, firește,(hă-hă-bă,prostimea de voi!!!) iubitul nostru Vezir Piatra Licurici de ieri... Cu aceste personaje istorice deja și cu tot felul de protejați ciocoi,
Voievodul are grijă de noi!!!
Dacă observă că la cineva nu-i place zîmbetul, Maria sa...ne arată limba! Ne potolește, șmecher, cu discursuri de felul întîi: " Oameni buni! Onorală absența! Þin să vă aduc la cunoștințâ, ca să nu vâ faceți iluzii pentru ziua de mîine. Am furat tot ce s-a putut fura. Eu, cu ciracii mei, cu familia, m-am pricopsit cu ce-a dat Dumnezeu, mai ales cu banii partidului. și acum avem de toate, fiindcă am știut cînd se poate de facut lucrul acesta. Fiindcă am fost pricepuți. V-am dat ocazii să furati și voi, dar n-ați făcut-o, fîindcă nu ați avut noroc și parte, ca să vâ ajungă și vouă. Acuma sîntem goi chistol! Budjătul e gol! Nu bociți și nu vă cainați atîta, nu faceți greve, că mai rău o să șibă! Depășiți-vă mentalitatea! Daca nu aveți cu ce trăi, bani, mai ales, împrumutați de la vecinii voștri, pe care i-a ajuns mintea și curajul, să aibă ncuma și automobile. Cei care au mașini, înseamnă că au știut cum să fure! Aminterlea, degrabă, intrăm în iană și numai bine nu ne așteaptă..." Și ne zîmbește cald și dulce din ecran. Iar în clipa următoare, tună domnește: "Ajunge cît ne-am jucat de-a statul! Luați aminte: Cine are gărgăuni în cap și se poate învîrti. dobîndește de toate!"
Priviți! Ex-voievodul și-a măsluit odraslele prin țări civilizate: una pe malul Potomacului, pe prințesă și gineraș în munții Alpi, la austrieci. Fostul mare logofăt, așa-zisul prim-gospodar Zamfirachc Bîrghidău Andreli a furat (ce ingeniozitate, dom'le!), Sfinxul din Egipt, cu bani dijmuiți, bineînțeles. Chiar dacă acuma are mare bătaie de cap, cum să-l scoată din țară, căci de cîte ori trece cu acest furat pe la vamă, este oleacă prins. Cumva ne descurcam noi și... ne cerem scuze de la el..,Să fim serioși! Parcă-i frumos pe un fost logofat, de așa rang, sa-1 faci de rîs cu ceea ce a furat ca și noi! Cei care încearcă acum să-l prindă, pe vremea gospodăririi lui, furau totuna și se bucurau împreună... Odraslele mele stau și ele hotărîte în jilțurile, în care le-a prins vremea, și-s veseli, nu se jeluie! Le-au ajuns curaj și mintelCînd eu țin sfat cu gloata, cum să curmăm tîlharia fn țarat băietul meu răspunde de vertolioate!.. În țaratul nostru mic, ca să obții un jilț, în care frumos te-ai da cu veselie huța, este nevoie de două lucruri: ori sa ai părinte la tron, ori să dai mită! Să știți că lucrurile stau anume așa! (Și voievodul iar tușește, iar zîmbește). Înfloresc și se-ngrașa, ca pîinea din dospit, logofeții de la vamă, de la capetele instituțiilor de școlire, cei care-s meșteri la spus minciuni și le cred măcar pe jumătate...Toate-n lurne au un rost: pămîntul e rotund, viața e lungă, răbdăul national e tare și elastic. Și-apoi ce ți-i scris de sus, dinainte ți-e pus. Și noi pășim în pas cu vremea. Ca niște hemesite și ascultătoare oi, căci...
Voievodul are grijă de noi!
Astea nu-s caraghioslîcuri. Din anii '40, combatem corupția și crima organizată. Taman cum zice voievodul! Hai înfoaie garmoșca timpului de-acum, zi-i o ceastușka, Petrucio! Onorată plebe, porniți motoarele inițiativei din mijlocul maselor, cum ne-o cere istoria! Ocrotiți securitatca națională, cu logofeții căpătuiți pentru un veac înainte; mîndriți-vă că, în sfîrșit, s~a renăscut boierimea noastră națională, pe care a căsăpil-o cîhdva tătuca Stalin. Meritul voievodului nostru e că anume el a știut să renască boierimea autohtonă, pe greabănul prostimii țaratului! Cei care încă nu și-au găsit un rost în viață, luati podorojnă de la bunul nostru Duce și mergeți în căutarea fericirii prin Turcia, Grecia și, desigur, Rusia, la fratele mai mare, care ne-a învățat destrăbălăciunea pămîntului timp de două secole și trebuie să-l iubim cu trup și suflet. La moscali e bine. Anume ei ne-ajută să combatem corupția, hoția, beția! Plebea de-acolo bea de stinge și ceea ce-i uscat, din care cauză holopimea e cam impotentă și antibebele au devenit o materie primă ieftină, din care se poate de tacut, la fabricile secrete din Rîbnița, Tirișpolia, niște lucruri de reteveie, de mai mare dragul... Cu aceste ciomege moderne. importate în țaratul nostru cu duiumul, organele ordinii de drept vor purcede efectiv la combaterea crimei organizate și a corupției. Să nu vă para lucru de șagă, chiar dacă problemele în moșia noastră sînt rezolvate, în exclusivitale, prin intermediul sacilor cu bani. Ei, cine acolo îndrăznește să asmuțe proteste în plină stradă?! Mai încet cu ele. Reteveie avem, promisiuni avem, iar voi n-aveți decît să faceți vin, să vă pregătiți pentru iernat și, orbește, să ascultați ce vă spune voievodul. El e atent ca și predecesorul său. Cu regularîtate participă la hramurile satelor, ne sfătuiește să fim răbdători, fiindca statul n-are bani și nu poate să ne ajute cu nimica nicicacum...Toată salvarea ne este la veacul de-apoi,
— Voievodul are grijăde noi! .
E o artă de tip nou la marginea Europei, ca să ai un împâraț modern, în blugi de desubtul caftanului, să fie hîtru, darnic la promîsiun, pe eare holopimea le crede, indiferent dacă ele nu se îndeplinesc decît la ecranul televizorulut. Dar trăim într-o perioada dc tranziție. In Divan băieții lui Buliharin, cu mentalitatea lui Vova de la Mausoleu, așteaptă deja: chiar daca vinturile bat de sus sau din jos, la noi în țărișoară nimic nou nu se întîmplă sub soare. Și nu-i de mirare că o parte din liopciofleandurile de azi, care mai ieri se dihocau nestingherite în altarul lăcașurilor sfinte, s-au răncăluit să stea întru apararea lui Valoghea de Mosc Bisericanu și a întregii lui Mitropolii! Bunul nostru voievod susține de după porcanele de fîn, zîmbind, aceste inițiative. Adică el ne zîmbește și ne belește! Așa spun și psalmurile, ca cine face bine, la bine ajunge. Boierii, dacă trăiesc bine într-o țară chinuită și saraca, este pentru că-i ușor să conduci prostimea. Așa crede Valoghea Bisericanu cu papahă de Mosc, așa cred și albăstreii, adepții de susținere, care-și fac semnul crucii cu degetele de la picioare, crezînd plini de convingere că în jurul lor, deja se conturează aura divină. Taman ca vorba cea proastă: "Sînt cu Dumnezeu în vorbe, dar cu dracii primprejur!" Deja s-a și propus ca pe stindardul țaratului nostru, alături de celelalte însemne, să se mai deseneze o ciuca mare, iar de desubtul ei să fie scris, conform Constituției: "Zîmbetul și ciuca învelesc buca!"... Mergem înainte, cu toate puterile, în atac de moment contra răubinevoitorilor, spre crucea bastionului fericirii naționale. Chiar cu mîndria noastră de import.Numaî și numai așa, dorogoi,
— Voievodul are grijă de noi!
Este curios să urmărești, cum se joacă, în țaratul nostru, comediile, cum sc convertesc și nebunesc ciocoii. Dacă credeți că nu am dreptate, consultați armata de juriști și ei vă vor confirma, unde au dispărut partidele și partiduțele, scrîntita de Ioana Tereza, cea care urla lîngă iconostasele altarelor că, fară de dînsa, ne vom prâpădi cu ztle, scurgîndu-și lacrimi amare, trăind cu gîndul unde sâ-și ascundă defuratul, liderii și liderașii scrutinului de ieri, care faceau și ei spume la gură, numai ca să-i alegem, pentru iernat în Divan, la Treuca națională. Dacă nu știu dînșii ce să spună, o spun eu. Toți afaceriștii, groșii de obraz și minciunoșii ratați au plecat, pînă la scrutinul viitor, în anonimat. Adîcă la furat, la trădat, ca să reapară, la momentul potrivit, cu noi lideri fabricați de promisiuni și minciuni, inși cu cioric pe obraz... In rest, se năruie economia, se închid fabrici și uzine, falimentează colhozurile… Doar inchisorile sînt deschise. Este unica instîtuție din tarat, care nu dă faliment. Ca și piața centrală. Aceste două organizații contribuie defmitiv la combaterea și cimentarea crimei organizate. Chiar daca vîntul în țara asta bate numai dintr-o parte, nimica nou sub soare nu se-ntîmplă. Poți sa te revolți, smerdule, totuna nimeni nu te aude! La începutul domniei, El ne-a promis că nu va admite, precum v-am spus, la conducere cumătrismul, ibovnicîsmul, ne va da soldele și holdele la vreme, numai sa mizăm pe ei. Dar acuma vremile sînt altele. Prețurile te cutremură. Azi se admite, ca să îmbraci camașa cu gulerul la spate, ca peste zi să se interzica bărbaților să îmbrace pantalonii, fiindcă nu-s corect cusuți nasturii, iar peste a treia zi, să ceară ca mujicii să îmbrace ițari cu... doua "'prohaburi": unul dinainte și altul la spate, Așa este -statul nostru — mereu în mișcare, mereu în căutare, cu cadrul lui de legi. Supremația este a legii. apoi... celelalte minciuni. Și fac dîvănarii noștri legi' cu secera și ciocanul, cu păsări și ceasuri, cu ciocîrlii, încît azi e una, mîine e alta, iar ca să le urmărești modificările, nu este în stare chiar centrul de informație de la "Nassa"... E bine, e bine, e bine!!! în această situație de bahnă, printre mormoloci, cîntă aprig un broscoi,
— Voievodul are grijă de noi!
A vocifcra miciuni, fară a trage cu obrazul, nici măcar în fața istoriei, este o chestie. Plebea vrea asistentă medicală, fiindcă o mănîncă fie mizeria asta de rîie, fie rîia asta de mizerie. Dacă vrea, nu-i nici o problemă. E adevărat că, mai deunăzi, o deșteaptă a națiunii, de la Spitalul Central al țaratului, a declarat, sus și tare, că sîntem prea bogați în holopime și trebuie de facut ceva pentru a mai contribui la pieirea ei parțială. Iar cine vrea lecuit — să plătească și-o să-i treacă gustul de sănătate. D-apoi cum altfel!.. Că doar n-o să achite prințul moștenitor sau jupîneasa. Însuși domnitorul nostru plătește serviciile medicale. Cînd are nevoie de un clistir din buruiene elevate, se urca în avion și tulea! în Germania. Acolo se fac cele mai celebre clisme din Europa, sau poate chiar din lurne! Așa~i dat de sus — cel care are bațule pleacă la lecuire, cel care n-are stă cuminte prin sate, orașe, orășele și așteaptă clipa, cînd va da pomană sandalele. Drept că banii pentru unsul nostru sînt din caznaua Cetătii de Scaun și-s adunați, aici, tot din sudoarea celor dijmuiți. lar dacă vreuti răzvrătit încearcă să se revolte, nu-i mare treabă de găsit un cosor țigănesc și jugănit ca pe un godac. Intr-un cuvînt, să ne stimăm voievodul națiunii, pentru ca, cu ajutorul nostru, să-i fîe mai ușor să ne conducă. Rostul domniei e sâ vorbești, să primești la palat solii străine. Mai ales, cu regularitate, pe Marele Turcălău, care pentru că ne susține dezbinarea moșiei, i-am amintil câ este un mare electric, conferindu-i titlul Doctor honoris causa, iar Franțuzoiului, i-am dansat frumos, precum i-o fac triburile africane în coloniiie lui, dîndu-i cheia de la urbe, să-i fîe mai ușor a ne încuia și descuia spre Europa! Nu este nici o crimă de lezmagestate, spunînd acest adevăr. Dacă nu te împaci cum este, se întîmplă cum poate fi. Și să mai știți un adevâr. In țaratul nostru, dacă ești cuminte, ascultator, atingînd o vîrstă însemnată, indiferent de merite și talent, aidoma scriitorilor, automat ți se agață un migdal la piept. Voievodul o face cu mare satisfacție, stringîndu-ți cutremurâtor mîna. Să știi tu cu cine ai de a face! Dar numai cum încerci a te face într-o ureche, se poate întîmpla, ca, seara, să te aștepte-n poartă o mașină girofar, cu o echipă dintre cei cu șandramalele roșii, de te poftește să-i însoțești acolo unde merită, demult să stea însuși iubitul nostru voievod. Să dea seama unde-s bănișorii partidului și celelalte furate. Dar el nu poate sta acolo, fiindcă 1-am ales să stea în jilț și să zîmbească, așa cum trebuie să fie într-un țarat, care se stimează. Viața merge bine, anapoda, înapoi, căci...
— Voievodul are grijă de noi!
Acuma, la finele veacului, dacă simțiți cumva că revolta vă dă ghes, închideți gramofoanele! Om bun, nu te vîri în trecutul dogelui nostru, că te poți alege cu un dosar penal. Doar la noi s-a declanșat lupta împotriva criminalilor organizați. Sau poate cineva, neidentificat (desigur) sa te pocnească ziua, în amiaza mare, cu o rangă pe cap, sau să ți se ceară o taxă de plată, ca să-ți treacă gustul de locul normal și liniștit. Iar dacă liniște nu e, neaparat vei ieși și tu la furat, precum au facut-o demult boierii de la palat. Și iată, în această situajie, vei fi neaparat închis și dus la Cricova, la pîrnaie. Doar combaterea crimei organizate se referă numai la holopimea de noi. Ce-i al tău e al tau și e pus de o parte, ce e a lor e al lor și stă bine în punga lor! Iar cel care trebuie să ne ocrotească. Unde-i el... Uite-1. zîmbește! Temelia piramidei lui este construită din cărămizile Kremlinului de Mosc și nu se va hurduca ușor.
Trecem, ca leii, din victorie-n victorie, spre mileniu! trei! Pentru că el contribuie activ la făurirea istoriei neamului, l-am botezat pentru veșnicie, în loc de "cel Mare", "cel Șchiop", "cel Batrîn", cu epitetul "cel Zîmbăreț și maladeț!" Alături, el va sta în hramul memoriei, cu Babacul cel Mășcat, ceas tărcat, tot de la Râut descălecat! iar dacă și a comis, mititeiul, pînă acuma cîteva greșeluțe, la îndemînă îi stau două mitropolîi deodată, unde va avea să-și destainuiască greșeluțele și cine-i ierta păcatele. În rest, totul e bine și să fîm fermi în zicala: "Salvați-vă care și cum poate!" Fiti siguri ca putem miza pe noroc! Precum v-am mai spus și v-o spun: Fiți siguri pentru ziua ce vine, caci din Durlești pînă-n Băcioi,
Voievodul are grijă de noi!

E-E-l, RAZ, ȘI-NC-UN RAZ —HUȘTIULIUC LA URNE!
Prin Rusia cu-avioul
Umblă căulînd... creionul.
Z. B. S. Andreli
La această companie de câutare a unui Impărat în tron, azi, la Telecentru, s-a cocoțat, cu logosul său aproape, ccl mai de vază gospodar al țaratului -— Zamfiracbe Bîrghidău Sanguin Andreli, care, ca și ceilalți vel-logofeți cu mari dregatorii, a lasat pentru o habă tregbile lor direpte și, cu mare osîrdie, cearcă a ne ademeni să-i aburcam anume pe ei acolo, undc potrivesc c-o sa-i apuce fericirea. Zamfiracht e bine clădit cu pârul ondulat și cărunțit la o parte, cu dureri uneori la stomac. Zîmbește rar de tot, ccea ce-1 deosebește de filfizonul costumelor de gală Vezir Piatră Licurici cu palru ochi. De la el aduce a barbat al neamului, deprins încă din fragedă copilărie cu ambrozia complexului agroindustrial, încă de cînd cutrciera satele și sătișoarele împreună cu șătrarii iui. Numai că el s-a separat de vătrarii din obîrșie și a îndrăgit coarnele plugului. Și foarte degrabă a venit, cu ajutorul Moscului, ca un meteorit de Tunguska, ca un boiid pe fîrmainentul conducerii de vîrf a țaratului. Vrea să fie și el rege. Și de ce nu?!
Are o biografie atentă. Cîndva a păscut măgari, vaci, cămile, apoi oi, boi și alte animale domestice, ca să rămînă repetent la școală... A facut și studii petricane, s-a călit la forjeria de cadre a Cetâții de Scaun. Și odată, deprinzînd gustul puterii (dar nu șt al cărții), nu-1 mai părăsește nici pentru o clipă visul de a se face vodă. Amu, daca cei doi crai au hotărît să lase țaratul, pentru o clipă, în voiasoartei și să-și măsoareputeri]e!aîntrecanie— care va ajunge mai repede la ghizdul tronului —, apoi el cu ce este mai rău decît alții și de ce să nu le dea de înîeles că nu e altcineva decît craiul al treilea, în Cetatea de Scaun! Darpoatecbiarșiprimul! Șidecenu?! Nuștiei'ascriepelatinește". (a citi decît "pi rusăște"), nici nu-i trebuie, căci cuvîntarea și-o ține la TV, fară de ochelari și fară a se pregăti acasă: "Dragî adunari și stimatî gloată!
De cînd o-nceput vînzoieala asta cu alegerili, luinea de la noi grăiești cî vreu sî șiu Impărat. Și pi bunî dreptati! Nu am hodinî nici zî, șî nici noapti, ca de fiecare raz, sî mî scol tresărind din somn, ca sî-i spun flimeii ce-am pâțît și ce am a fași, dacă, din caz c-am sî ajiung voievod (ceea ce nu fac acuma că am putințî, aflîndu-mî aburcat acolo undi m-au pus di la JVlosc). O spun curat di la-nceput: sî mî alegeț pi mini, cî di nu — sî mî crediț cî, dacî nu ma alegeț, am sî mătur străzîle. Asta-i raz! Gîndifî-vă ghini la ceea ci spun! Am o gramadî di oaineni, cari stau de-a gata sî mă Nu t?uguiți cu focul! Dacî voi nu mă vreț — spune-o vorbă din tftli ini —, atunci eu vă vreu! Asta tîn minti c-o mai zis-o și-un Apostol de hi nordul republișii, di undi-s și eu șî-i ia modî sî șii tăț oamenii mari, ihșk'pți șî di condușeri di pe-aist pămînt mănos... Dacî aveț vreo greutati |ti Mifleî, viniți la mini cu cîrdul și spuniț. întrebarea stă așa: ori pî mini, nii pi nimi! E un adevăr privit și din dos și din fațî... Vămai adaug un raz: (HK'li am și eu. Am sî v-ascult șî, dacă devin la cîrmă, am sî fac totul pentru liolopii de voi. Doar sînteț o masî multî șî năcajîtă. Am di la șini împrumuta ilnkiri, dacî n-ați primit leafa și vă încredințez cî datoriile estea nu voi o sî h întoarceți. Nici copchii voștri n-au sî dovidească sî li întoarcă, niș nepoțîi... liir șei cari au sî și vii după mini, li rămîni economia noastrî, care veșnic e |H... deal.. Cu creditele ain s-aduc dinRusîiacărbuni, nafta,socdepatlajele, i-liiar șî craioane, pe care nu ni le-adat pe dejcabasoradi pisti pîrîu... Dacî n sî m-alcjeț pi mini, la o adică arn sî vă slobod șî... gazî... Rusîia o să-mi tloboadă mie gazî, iar eu o sî vă slobod vouî...
Lumea bălacăiește din gurî cî am multi boali la borhăie, dar asta cu ifllu'nu-i drept. Minșiuni! Asta-i dreptpijiumatati... Ș-apu! DacîZimbrul, biibacul, șî cu Piatrî Licurici pot țîni copchii în brațî pui fotografîi, sau sta ili vorbî cu mamili lor la un lighian di plîcinti, apoi eu nu pot faci tăti nestea?! Sî greșăsc amarnic! Eu numai sî dau pricazul! Bulibășeii mă sprijină lnri șî ghini în tăt Dealul Sorocii! Și dacî cineva are sî încerci a mă critica, plcc la Maria El, laTiumen șînu vămai slobodgazî... O spun serios. Sî nu >ui eu atunși Zamfiracbc Bîrghidau Sanguin Andreli, a căror parint mi si lnig di la Mușatini sau di la italieni! Așa s-o discuperit la Academia di Jtiințî!.. Dacă o sîrămîneț farî di mini în Cetati, sînu v-aud atunși bubăind [Mbu-hăhă!!): "Moscva slezam ne verit!" Faciț cum vă grăiesc eu, dacî /rcț sî vedeț craioani di la Rusîia. Tăi vreu să scoată voievodatul ista din ;ri/î. Așa vreu șî eu, cu băietul meu, căci de cînd m-o facut mama, eu știu lai mult a scoati decît a baga... Dacî n-am sî razbat eu la Puteri, ari să jimereascî cucoșul, precum v-am grăit, iar dacî a cîșliga el, eu am sî stau |fngî dînsul. așa cî bagaț di samî...
Chiar dacî dimul n-am citit nici o carti, eu totuna stau la puteri, fiindcă lii tăț deștepțîi pot sî răzbatî cum ani răzbăîut eu... Raz! !aca nu dîmut i-am gls, la un ghiraș de-al meu, sî-l pun cel mai di samî ajiutor de băgător di pamî. Da el zîce cî nu traji, cu, zîce, știu cî pot lua planca asta, dar mai sus... Da tu încearcă, îi zîc. Tu ce crez cî eu putem șî șiu prim-gospodar? Nu. >a, iaca, am încercat, și-mi placi. încearcî șî tu! Glavno, sî țîi o vremi cu ii, cî farrnazonii ceiadi români pîn ș-amu un craion nu ne-au adus dijeaba. /orba ceia moldovneascî: frati-frati, da brînza-i cu parali. Cu toati cî ei ni-s fraț pi jiumatati. Ei, dupa cum ștîț, sî trag ca șî noi di !a Rîm, da vorgbesu aminterlea: numai românește!"
Și~aici Zamfirache Bîrghidău Sanguin Andreli, dircct dc pe ecran, arată cam băiețește, cam obrâznicuț, limba lui cu două pușchii pe ea, căci el nu știe să zîmbeascâ atît de frenetic, ca omologul său de Curte. Vezir Piatră Licurici cu patru ochi... Apoi, după ce tușește în microfon, continuă: " Așa cî... bagaț di samî. Vă mai amintesc un raz și-ncă un raz! Alejețî-mă numai pi mini, dacî vreț să vă slobod gazî... sî lucrezî la vremi closeturile, s-aveț călduri și culturî pi la iarna ci vini. Deci, farî mari bătăi di cap: huștiuliuc. înainte la urni! Trebui s-alejem odatî și odatî, oameni buni. în țaratul ista pi șel mai bun dîntre tăț. Nu vă pai lucru di șagî! O spun înc-o dati șî de-o sutî di ori. Alejețî-măpi mini. Amspus-ounrazși mai spunde-omiederazuri... Mai anțărți, dădăori, în mart mesaj, am zîs cî nu mai cîșligăm alejerilc împreunî, cum ieșim din postul mare — tăiem cucoșul și facem dinelrăsol... Am avut șî racituri, ce-i drept nu din cucoș, ci din cioric și cochite de vacî. lar acuma nu mai putem răbda, trcbu să mîncăm chîtoroage din cucoș! Și bagaț di samî sa nu cumva sî scăpăm cucoșu la Impărățîie... "
Aici logosul erouluî nostru "se încadra în vreme " și el căutâ cu privirile într-oparte,în alta, așteptîndaplauze. In culise, năvălirăaplauzele lui Vezir Piatră Licurici cu patru ochi, Sulănare Gurgui Ghebuțovici., alți satrapi, logofeți sosiți de la Mosc, cu "toșilce" burdușite de parale. Cineva îl încurajă strigîndu-i: "Brava!" și ZamfiracbeBîrghidău Sanguin Andreli, cutremurîndu-se, mai întîi îi privi în oglindă chipul, convingîndu-se încă o dată cît de bîtru este, apoi lăsă să se înfloreasca, în colțul gurii lui, pentru întîia oara, un zîmbet sărăcăcios.
Și el se așeză din nou pe podiurn, de unde pare să nu mai aibă de gînd să coboare. Se puse pe ascuțit, îngîndurat totuși, niște "craioane", dîndu-ne tuturora de înțeles că, dacă n-o sa-1 votăm în alegeri, vom fl "luați la carandaș" cu toții... Ca pe vremuri...
Literatura șî aria, 3 7 octombrie 1996

ONORATA ABSENÞA
Moto: El și-acolo-i, el și-aici... Vezir Piatră Licurici!

Dragi bolopi din țaratvil nostru multpătimit! Precum sînteți bine infonnați, a început campania de alegeri, adică de aburcare a noului împărat în tronul C'etății de Scaun. Marea mîncarime naționala e în toi... Curînd ne vom îndrepta tu toții spreurne, ca sa-1 'ttăiem"peniștecaredin liste, iarpe unul—cel mai șmecher dintre toți șmecherii —- să-1 lăsăm întreguț. Candidații sînt aceiași care ne-au condus cîndva, cu glorie, spre viitorul întunecos, iar aici voi încerca a reproduce prelegerea lui Vezir Piatră Licurici cu patru ochi, cel mai iute dintre toți iuții, voinicul națiunii noastre, plin de virtutc, din sînul căruia așijderi mie, ție, a ieșit șt el. Este un fel de filolog, un fel de istoric. și dacă un oarecare Gbeorgbe Pompidu, cu asemenea școală, a fost un bietpreședinte al francezilor la Paris, dc ce, la o adică, n-ar fl și aici, pe malul priporos al Bîcului, un Voievod de astfel dc soi? Așa afirmă și aprigul susținător Sulănare Gurgui Ghebuțovici, ale cănii discursuri, prin "blîndețea" lor, aduc mai mult cu apeluri la război decît la alegeri...
Așadar, Vezir Piatră Licurici cu patru ochi își potrivește costumul din stofă rusească "gușa-hulubului", zîmbește ca o fată mare, în vecinătatea așternutului proaspăt scrobit, și-și începe logosul, în fața holopilor de noi, cu unnătoarea adresare:
"Onorată... absență! Pîn1 acuma eu n-am fost la cîrma PuteriL n-am avut o posibilitate de a ajuta poporul, ci... numai am depistat vinovațîi de toate cele rele comise în țarat. lar relele s-au acumulat destule pe scăfîrlia noastră. S-a stîrnit război la Nistru, dar eu nu port nici o vină. S-au hîrțoiat relațiile cu holope de peste Prut, au aburcat în jilturile Puterii curnetri, gineri, ibovnice și nănășei, precum și alte mbedcnii ale diriguitorilor din voievodat — toți confinnați prin Divan, al cărui Cap mă socot...
Dar eu nu port nici o vină! Am fost om mic, nu știu nimic... Mie nuniai tronul nu-mi ajunge, ca să fiu mare! De vină e Zamfirache Bîrghidău Andreli, care, tam-nisam, zboara cu elicoptenil la petroliștii din Tandîr, sau la Buric Buricovici Seabeku... lareu—pre legeamea—, delascâldătoarea debotez și pînă la ziua de azi, am slujit, cu notorietate, acestui neam și acestei țărîni prin comsomoale, prin vtrfde sutiți la delegații de tineret peste hotare. am sorbitdin ciutura comunistă cît am putut (unii zic și pucistă... Așa să fle!)... Dar nu sînt eu de vină, așa au fost vremile. Pînă la uimă, însă, am revenit acasă dîn munți și depărtări, ca sa stau la frînele pîrghiilor cheie și... să nu pot nimica înîreprinde, căci sînt mic și numai Voievod n-am ajuns. Dar nu-i nimica! Biserica e la fel cu mine, căci mama, cînd nva facut drept la biserica m-o dus, la botez... Am fost tumător, recunosc, securist, pe cînd mă bucurani, ca și azi, deprivilegii și favoruri. Dartoateacestealelăsămpeseamaistoriei, căreia știam a-i astupa gura... Așa au fost timpurile. Am suportat bine acelc vremuri vesele, precum ceilalți logofett de mare rang. Nc-am învațat a zîmbi cînd trebuie în fața voastră, aidoma lui Mefîslofel, a spune dulci minciunelf și a arăta cine-i vinovatul în toate relele, cînd ești mic... nu știi nimic... Sîni adeptul loviturilor de grație, știu să obțin favoruri din orice situație și din cîte vînturi bat afară... lar dac-o fi să dea vreo brîncă peste mine. mă voi faet' berbecel cuminte, știind că trebuie să mai aștept momentul. Doar mă aflu înțr-o lume civilizată, la poarta Europei! Dar, deocamdată — și iar zunbeșlc feeric — am hâțurile invizibile în mîini. Moscul îl am în spate — i-am siujil după cum a și fost nevoie. Mă bucur: am fost hîtru și șirel, am fost diplomat și le-am strîns mîna de la mic ș pînă la mare, pînăam ajuns Capul Divanului. Nu zic, am dat pe cîteșiunîi afară, dar am și ridicat pe alții în dregătorii. într-im cuvînt, fie vorba între noi: pe mulți am ajutat și de nimica n-am răspuns! Amicc nou-ouat Sulănare, dă-i pinteni cu chemările tale războinice și rnă fa Voievod, c-apoi te fac cea mai mare Nulitate. peste puțurile țaratuluî, și apa va avca gustul pe care-1 vei dori..."
Și ca să-l creadă publîcul, să-i dea crezare și dreptate, zîmbește larg.
"Destul,numai vreau sâ fiu mic și să nu știu nimic. Vreau și eusă-mpart medalii cui mă ling..., pardon, slujesc... Și iar zîmbește victorios pe sub licuricii săi, ca fecioara în vecinătatea așternutului..."'
"Noi aparținem poporului, noi aparținem nouă laolalta, și nicîdecum nu apartinem fiecăruia în parte. Pentru noi, cînd e secetă, e bine, ne bucurăm cîl vom merge în popor și vom da ajutoare, îar cînd ploua, ne întristăm, căci atunei plebea o duce bine și nu are nevoie de noi.
Onorată absență! Niciodată nu o să cunoașteți ce e raiul pe pămînt, daca nu mă veți alege pe mine. Sîntem născuți cu toții, asijderi mie, la grcle cumpenc ț;i numai eu vă voi putca scoate din vizuincle mizeriei, în care v-am... pomenit. Jos demagogia! Curajul meu îl cunoașîeti că, de fapt, n-am facut multe, dar v-ain zîmbit din belșug, curajul meu e aprig, cajuncanul înrăit, căruia i-a fost întreruptti împereclierea. lar dacă ceva nu ne vine la socoteală, putem ușor să vă și împungcm. Ei, Gurguieș Ghebuțovici, avante! Dacă voi cîștiga scrutinul, din Sulănarc lc ridic în grad și te fac Sulă mare. Așa-i, Michiduță Þopan! Tu, frătîne, ți-ai trăit Eraiul cuprins îoatâ viața într-un triunghi cu patru laturi și-aJ mîncat mălaiul l;i toate380 dc grade...
Acționați pentm mine, apostoli, artiști bine plătiți, câci eu am să cîștig tronul și-apoi toată viata o să jucați, cum o să vă cînt eu! Þaratul e doldora dc PUPCURIȘTI. Și-apoi nu stntem noi cai înspumați cu totul, mereu în acțiune'.'!
Să mă alcgeți odatăși pentru totdeauna Voievod! Pe viață, cajudecâtorii. ('flci sehirnbarea Voievozilor — bucurianebunilor! Acurna sîntsigurcâ voi I dcvcni capul tronului. însăși Vanga, cînd întindea sandalele, în gura morții, fl prozis ca voi deveni mai marele pre Cetatea de Scaun. Ziarele istor băieți i'iicuieți mă stropesc mereu cu .căldări de iaude, cînd ajunge Momentul, e t'xact o dată pe Săptăinînă... Și așa fl-va căci eu, precum v-am spus, sînt I liilru, șiret și deștept... și diplomat. Acum merg și la biserică, pe la sfînțiri, linpreună cu veteranii și tot felul dc războinici. E adevărat, crucc încă nu-mi l'nc, dar credeți și dumneavoastră, onorată absență, nu-i așa de ușor să ridici j dicapta spre numele tatălui, cînd ai ordonat cîndva închiderea și distrugerea cașelor. Dar vă spun, pe cinstea mea, eram mic și nu știam nîmJc. Eu nu jnirt, pentru asta, îiici o vina. Acum biscrica e cu mine și eu cu ea, căci am fost și eu botezat cîndva... pe timpul românilor, popa citindu-mi rugăciunea ln dulce grai moldovenesc... Amin! încă nu sînt de tot bătrîn. și după ce i-am Invîrtit pe toți, e un minunat prilej să apuc sceptrul în mînă.
Avante, Sulanare Gurguî Ghebuțovici, micul fiurer de la Alma niater, j diiți-i zor cu ciocănașele în mase, spre cei proști dar mulți, ca să mă aburce niînădelamînă, din primaopinleală.dreptîn fundul tronului. Săv-arătcum v-am arătal pîn' acutna că, dacă toate le-ai calculat, rămîi demagog în ale I ncmuririi sau nemuritor în ale demagogiei. E totuna. No passaran! Veterani | ncînfricați și combatanți războinici înveterațî! Scuturați mantalele și aruncați Idîrjalele! în numele țaratului și poporului, pentru fototiu! Voievodul — | Inainteî Fondați de urgență, că e nevoie de un nou partid. Partidul unitații I mitionale "Și alții... "! 3ardacă, la o adică, chibzuiți a mă da, printr-o minune, |jos, apoi... Fie-vămilă, am copchii!.."
Și dcși aplauzele sînt tot așa de fuitunoase ca pe vremuri, ele nu mai au Ihici o importanță, cînd peste sală se revarsa zîmbetul httru, diplomatic al Ve/irului Piatvă Licurici cu patru ochi. lar după ce zîmbetul se rostogoli peste ultimele rinduri. se urcă pînă în loji și balcoanc, tună de la tribună I t'ununa discursului, chcmarea de grație:
"Fraților mai mari, ajutați-mă să fiu abiircat în tron! Fic-vă milă, vă slujesc |t'U pietate! Sulănare, pune umărul cu toată gloata dumitale!"
Literatura șii arta, 31 octombrie 1996

SPOVEDANIA UNUI AVOCAT
Multe i se întâmplă într-o zi de muncâ unui avocat onest. Se vehiculeazâ zvonul că gologanii curg ca din Cornul Abundenței în buzunarele lui, precum câștigă muzicanții la nunți și cumetrii.
Vă asigur că așa ceva nu corespunde adevârului. Nu duc lipsă de clientelâ. Avem și noi mierea noastră peste care adesea este turnatâ și multă fiere. Imaginați-vă un desert dintr-o lingurâ de zahăr amestecat cu sare ce vi se servește zilnic. Instrumentele de lucru ale unui avocat sunt caracterul, răbdarea, virtutea și cunoștințele enciclopedice. La barou am de furcă cu hoți, tâlhari, pungași notorii, tot soiul de afaceriști și tipi din fosta nomenclatură.Viața le dă ghes sâ ne pâșească zilnic pragul. Clienții constituie sursa noastrâ de existență. Și totuși uneon iți vme sa-ți lei lumea in cap, dar rabzi, n-ai ce face, așa e specificul meseriei.
Deunăzi, în săptămâna patimilor, dă buzna în baroul meu un zbanghiu pistruiat, cu perciuni încărunțiti, nepieptănați de o lună, fără nici un nasture la vestă, ca să i se vadă tatuajul de pe burta transpirată — un schior cu o undiță pe umăr.
— Ravagiu, domnule avocat! rosti el cu mare năduf. Nu vreau să fac moarte de om... Vă rog să-mi luați apărarea. Plebeii de la fabrică m-au desființat pur și simplu. M-au zugrăvit la gazeta de perete, încât nici la bufet nu-mi pot arăta nasul. Eu... bând mă îmbăt, bând mâ dezbăt și-am să mor neștiind c-am fost vreodată beat... Astăzi nimeni nu duce băuturica la ureche, dar de ce tocmai pe mine să mă zugrăvească, înotând într-o albiuță cu rachiu cu o bască roșie pe creștet? Păi, eu bascâ roșie n-am purtat de când m-a făcut mama pe fața pământului! Chip de om e acela? Animal ordinar, domnule! Sperietoare de cai și cămile. De față e o încâlcare flagrantâ a drepturilor omului.
Clientul își miji ochii de vultur și mă imploră să purred la tratative cu administratia fabricii, ca să fie reabilitat, tfâteva ore în șir am vorbit la telefon până am ajuns la un consens și conducerea fabricii a revizuit caricatura: când clientulmeu s-a reîntors la locui său de lucru, în loc de boretă roșie pe peștetul celui desenat era cocoțată o căciuiă cu clape...
Precum. ți-ai dat prea bine seama, dragă cititdr, munca avocatului este asemenea unui vulcan ce mocnește și nu se știe când are să erupă. Dacă nu suntem persevorenți, dăm ușor cu oiștea în gard și drepturile omului rămân lezate.
Când unii membri ai Uniunii Scriitoriloi* au devenit parlamcntari, învrednicindu-se de colaci și prosoape pe la Marile Adunări Naționale, avocatura a avut mull de furcă la desfacerea câsătoriilor acestora, deoarece, judecați și dumneavoastră, cum puteau să iasă în fața poporului, neavând alături soții noi și tinere? Lucruri cunoscute de puțina lume, dcoarecc iot grcul 1-au dus pe umerii lor corpul de avocați. lar când e vorba de o chestiune statală, ne ținem neapârat limba dupădinți. Și la compartimentul deputățiilor nu e vorba numai de bravii noștri scriitori.
O femeie mi se plînse, ca preotului sub poala patrafirului:
-- Am nevoie de un avocat puternic, precum am auzit că ești dumneata... De la bărbat, deja nu mai am mîngîiere a opta lună...Dormim de-a picioarele...El vine seara tîrziu și după ce mesește, se culcă și horăie... Ajută-mă, să iau divorțul, căci mai departe nu-i nici o posibilitate să trăiesc cu el...Eu am nevoie de mîngîiere, dar nu de horcăit...
Ai sesizat, dragă cititorul cît de necesar pot fi eu într-un moment de cotitură în viața unei femei nemîngîiate. Apoi, doresc să afli , că în meseria noastră este nevoie de multă pricepere, curaj și îndrăzneală, pentru a sanitări societatea, așa cum este cu metehnele ei...În unele cazuri trebuie, de urgență, să lași și haina de pe tine, numai ca oamenilor să le fie de folos de la acțiunile tale profesionale!
Imi amintesc că într-o zi veni la barou un tip înstărit, cu cearcăne sub ochi, îmbrăcat în niște haine ce duhneau a naftalină. Foarte prudent, tipul, cu vocc stinsă, mă preîntâmpină că dialogul nostru e strict confidențial și s-a înteresut dacă n-am prin sân vrcun microfon. Cu mare greu 1-am convins că baroul avocaților are altâ misiune în socletatea noastrâ dccât hotelul "Vatergate".
— Sunt președintele societății chinologice din oraș, mi s-a rc-icomandal tipul, mișcând bastonul dintr-o parte în alta. Imi arătă cu prudență fotografia unui cățeluș lățos, prinsă la roverul vestoirului. Contele Vasilică îi zice. A participat la o sumedenie do concursuri și a câștigat câteva medalii. însă acum, când îi surâde glasul poporului, calea spre parlament i-o poate bara anume el,
Și clientul se puse pe povestit:
— Vara trecută amicul meu mi-a lăsat în grijă cățelușa lui, de rasa Riezenschnauzer, pentru a o cupla cu acest Conte Vasilicâ... Ei bine, eu tocmai spălam poloboacele și n-am băgat de seamă cum a dat năvală spre cațelușâ o potaie vagabonda.
AHcmenea bătaie dc joc nu s-a mai auzit. Deci, cățeaua amicului curânw va făta căței obișnuiți, pseudoschnauzeri. Ș-apoi cum mft deVcurc cu alegătorii, spune, stimabile? Vreau un sfat pftrinteXc. Ce-i de făcut?
O situație, ucigă-1 crucea. Fruntea mi se acoperi cu broboane i proză, de mult Jansate și băute, pricepem bine literatura! Eu sînt epicentrul poeziei artistice rafmate de la noi și sînt capabil și ain dreptul istoric să npreciez adevăratele valori. Eu n-am scris desprc Lenîn niciodată și chiar (liică am fost pionier, comsomolist, n-am devenit comunist, fiindcă atunci CÎnd a trebuit să fiu, el... a murit. Dacă cineva nu ne ascultă, indiferent de pcrsoana și pozitia lui în societatea literară, îi punem căpăstrul cu zăbale și înhămăm cu învidie.
— Eu mă angajez să fiu supas autorukii! răcnește un alt critic, deja după ce ii înfulecat o oală cu sarmale, trei tartine,jumătate de găină prăjită și a băut patru pahare. M-am înțeles cu maestrul că, în toate ziarele de la noi, voi lansa cîte un urticol de lăudătură despre cartea asta. Doar e-un act! Ce f'el de act?! Cultural!
In curînd, în sala sindrotlei se dă cep la un nou butoi și prind a cînta Mutarii, corul țigănesc. E sărbătoare!. Dansează femeile cu bărbații, carc se cunosc reciproc, fiind omniprezcnți la oricc lansare de carte anterioară. Hunelul Nică odată se supăra pe megieșul de seama lui, care lotdeauna venea în ospețic cum răstuma mămăliga și se așeza la masă.
— Dănilă, zicea el revoltat. Se scoală dimineata, iese la poartă, privește hogeagurile și de la care casa icse fum, acolo se duce, știind că oamenii fac cle mîncare. Lansarea cărțiî continuă loată noaplea. Autorul tot mîzgălește nutografe și zice nestingherit cititorilor:
— Dă-ncoa zece lei! Atîta costă cartea.
— Păi, tansarea este pe gratis, nu?
— Găluștele, vinul și veselia sînt pe degeaba, în ia-sară. Crapă și te-ndoapă cît dorești, iar cartea costă bani. Sîntem în cadrul economiei de piață, laudăroșilor!
— Pâi, cum s-o citim? N-avem bani s-o cumpărăm...
— Afară bîntuie saracia, proza și poezia! face actorul cu pletele lungi și iar recită o poczic și iar pupă mîinilc și obrajii feineilor,
In zori sosește autobuzul și participanții la manifestare sînt "încărcați" pentru a fi "împrăștiați" pe la casele lor. O bibliotecară — amfitrioana locașului de sindrofie —anunță:
-- Peste o săptămînă, soția scriitorului va face cinste pentru premiul, care s-a acordat soțutui ei. Vă poftim la găluște și la piftie, căci acolo va fi numai poezie. Va fi, în parte, lansare de carte!
E nevoie de critici, lăutari și actori? face un oarecare.
Desigur, BOEMÃ! răspunde actorul.
Și nicidecum "BOIME"! pune punct autorul.

CA LA LIZION
Cândva a fost clopotar, iar după închiderea lăcașului sfânt se dădu întru totul activității obștești — educator la un cămin muncitoresc. Era unicul din sat care poseda cheile de la ușa bisericii, parasite de-atația ani, și se considera amaratul ei stăpân. La sârbători, după ce făcea puțină curățenie prin al-tar, aprindea lumânările policandrelor, sfeșnicele și, ferit de ochii lumii, îmbrăca odăjdiile fostului preot și multă vreme, îngenuncheat înaintea catapeteasmei, se pocăia și se spovedea întru iertarea păcatelor.
Dacă se întâmpla vreun deces, el era cel care slobozea îndoliaților prapurul, podgheazul, heruvimii, năsălia, iar la priveghi, cu vocea lui fârnâită, buchisea cartea de rugăciuni în lumina sfeșnicului, prohodind răposatul.
Gheorghe Năsturel parcă trăia m propria-i plăcere. Nu-și împărtășea cu nimeni bucuriile și frământările. Viețuia de unul singur. Avea acaret frumos, era harnic, însă traiul și-1 ducea monoton: ajunsese la pensie, nu fusese căsatorit niciodată, iar ca să-și mai aline singurătatea, uneori, pe cât putea să-1 rabde, îl lua la el pe nepoțelul Filipaș, elev de școală, care iubea toate disciplinele, cu excepția matematicii.
Anii treceau, nu se prevestea nimica deosebit în viața plictisitoare a lui Gheorghe Nâsturel, dacă n-ar fi avut loc o întâmplare... La vârsta de argint, pe neașteptate pentru el însuși, o încheie cu burlăcia... S-a dus într-o joi la iarmarocul din Căprești cu vaca de vândut și s-a întors acasă cu Lili, o femeie de anii lui, înaltă, lată în talie, cu ochi inteligenți, în lumina cărora se ascundea un fel de "du-te încolo , vino încoace". Purta canotieră, rochie lungă cu falduri și corsaj roșu; într-o mână flutura ușurel evantaiul japonez, iar în cealaltă ținea m pechinez de curmei, rareon mustrându-1, când cățelușul bârliga codița și sălta lăbuța din urmă.
Tânâra soție îi zdruncină singurâtatea și-i râsturnă destinul. Vorbea cizelat, cu intonații, frapându-1 pe Gheorghe, iar el, simțind alături un suflet cu un intelect "multilateral dezvoltat", îl apucau tremurici ușurei în picioare. Soția îi mârturisea cu încântare că nu este altcineva decât o așchie a "Luceafârului" de ieri, care, odată, își măcina sânâtatea pe scenâ, strigând în spectacole: "0, tempora! 0, mores!M Un șuvoi de noutăți îl făcea pe proaspătul ei soț sâ râmânâ multă vreme cu gura larg deschisă, când dânsa povestea despre viața Uniunii Scriitorilor, oamenilor de artâ, despre traiul care existâ pe alte planete, despre farfuriile zburâtoare; îl puse m cunoștințâ câ văcarii, deja se numesc operatori, că Academia de Științe a determinat efectul muzicii de orgâ la creșterea vitelor mari cornute, iar cei de la circul din Chișinâu au început să dreseze o balenă albastrâ...
Gheorghe Năsturel, care toată viața a iubit munca la pământ și nicidecum nu avu ocazia să facâ științâ, ascultând-o, râmânea statuie. Lili, ca să-1 coboare pe pământ, ridica deodată mâinile lungi și slabe spre bolta cerului și prindea să recite cu un dramatism deosebit:
— 0, vin, odorul meu nespus!..
Luna de miere nâvâlise peste casa vechișoarâ, acoperitâ cu șindrilă, peticitâ pe alocuri cu foi de ardezie, ca o mană în uger de vacă pe vreme de foamete, schimbând viziunea lui Gheorghe asupra vieții. Lili avea grijă să-1 poarte curățel, cu oglindâ și băsmăluță în buzunarul vestonului; îi parfuma percica însuritâ cu "pour les blondes" și-1 convingea că viitorul lui va fi un cuib al fericirii. Printre alte noutăți, Lili îi mai spuse câ în ziua de azi legea permite fiecârui cetățean onest să deschidă afaceri economice, cum ar fi SRL-uri. Și, întrucât el e posesorul cheilor de la biserică, de ce sâ nu se facă un ...preot cooperatist?! Astăzi, când în toate satele sunt biserici, iar preoți nu prea...
Era la începutul restructurării, lumea abia de intuia ce democrație o așteaptă.
— Nevastă-hăi, bate în retragere Gheorghe cu vocea-i morQcârLoasâL. Nu-i de capul meu treaba asta...
— Jorj, prefera ea sâ-i zică, soțul care dâ ascultare
consoartei e norocos nu o dată, ci de o mie de ori!.. Și tot atunci
cerca să-1 dea la socoteală: Ai obligațiuni marțiale și fii fervent! Suntem o familie mondenă și ca orice oameni normali avem nevoie de parale. lar popia a fost totdeauna cinste și bani! Nici o discuție! De mâine începem ... repetițiile. SRL-ul nostru se va numi: "Crucea și tâmâia"! Eu voi dirija pârghiile financiare ale firmei, iar tu, deoarece porți pantaloni, popia. Deci, rolurile sunt împărțite și zarurile aruncate!
— Nevastă-hăi, se bâlbâia luat în duret Năsturel.
— Odorașule! Nu uita că ne-am luat din dragoste, iar unde existâ dragoste, persistă armonia.
Dânsa vorbea hotărât, cu blândețe, iar ochii senini și mari sclipeau a fericire. Până la el, Lili avuse căsnicie cu vreo trei regizori, dar cunoscuse adevăratul fior al dragostei când 1-a întâlnit pe Jorj la iarmarocul din Căprești, cu vaca de vândut.
— Ești de aluat, iubitule, grăbea soția evenimentul. Insă din aluatul ista, dacă-1 voi frământa bine, am să coc turte dulci, plăcinte și colaci.
Fără a mai aștepta acordul lui Năsturel, Lili îl puse la treabă. Seara, pe furiș, se strecurau în lăcașul sfânt și, feriți de ochii lumii, începură să facă un fel de antrenamente.
— 0 să te chemi de azi înainte "Părintele Amfilie". Așa se cuvine după canoanele bisericești, corcodelule!
Oricât se împotrivea Gheorghe, o putere magică îl făcu într-o zi să devină supus și sâ deschidă cufărașul negru, acoperit de păianjeni, unde se pâstrau cădelnița și rasa fostului preot. Lili începu a-1 învăța să citească "Trebnicul". Făcându-și întruna vânt cu evantaiul, dirija în fața lui cu o mână, silindu-1 să rotunjească gura la fiecare întorsătură de frază din liturghie. Pentru Gheorghe învățătura deveni un chin și nu rareori se oțăra cerând să fie lăsat în pace:
— Fumeie-hăi!..
— Curaj, Jorj! șoptea dânsa, înmuindu-i inima. 0 chestie dificilă era glasul lui. Nenicul avea o voce de cahlă, iar la începutul repetițiilor nu se dădea nici în ruptul capului să cânte lângă iconostasul altarului cu voce răspicată, clară, așa, cum i se cuvine unui slujitor al cultului. Lili, aidoma unui dresor de circ ce biciuiește leul, îndemnându-1 să sarâ peste cercul de foc, mereu comanda:
— Hai, Jorj, alle, puiuțule!
—Nevastă-hăi, mormâia soțul, până se hotâra să-și sloboadă vocea înfundată.
— Ce voce teribilă, Jorj! se oțăra soția, mângâind câțelușul care se smucea nebunatic în zgârdița legătoare. Soțul urmârea speriat toate mișcârile soției și, cugetând adânc, continua să se opună:
— Nu-i de mine popia, Lilică-hăi!.. Mai bine lasă-mă să stric bujda asta și să-ți zidesc un castel al dragostei noastre...
— Bani de coșnițâ să fie, Jorj, îl liniștea soția împăcatâ. Pe banii încă de la vinderea dobitocului la Câprești, Lili, în fiecare dimineață, pleca la piața din Telenești dupâ ouâ. Le cumpăra cu duzina și din una-alta se zvoni printre băbuțele de-acolo că dânsa nu este altcineva decât preoteasă. Le explică ce înseamnă "Crucea și tămâia. SRL" și cu vorbe dulci, cine este preotul Amfilie, care după o pogrebenie și-a stâlcit vocea și numai ouale il vor ajuta sa lasa larași m popor...
Soția aducea de la piață ouă cu panerul și-1 îndupleca să bea încontinuu numai albușul. Gheorghe bâu într-o vreme scurtâ porția de ouă, pe care ar folosi-o armâsarul hergheliei m vremea împerecherii. Inima îi dorea și alte bucate, dar Lili îl silea cu insistență să respecte regimul... Slăbise, burta se subțiase căpătând înfățișarea jalnică a unui câine ținut de stăpân la legătoare.
— Uncheșule! îl zădâra năzbâticul de Filipaș, care venea tot mai des la ei, ca s-o asculte pe Lili cum îl instruiește. Ai sâ întinzi degrabâ opincile!
— Femeie-hăi, se ruga stingherit Gheorghe Nâsturel, dă-mi sâ mănânc...
— Un ouț sau două? cerca dânsa să-i stea la dispoziție.
— Vreau mămăligă cu borș! parcă se tânguia soțul cu fălcile tremurânde și nodul gâtiței se ridica de câteva ori a sec.
— Fii râbdător, Jorj. la aminte! Lumea e plină de escroci, pungași, șperțari, pe când noi suntem o familie mondenă, cu misiunea nobilă de-a presura posteritatea împrejurimilor cu nițică fâină de cultură.
— Vreau mâncare, femeie-hâi!
— Păzea, Jorj! La noi în republică pânâ acuma toatâ cultura s-a făcut prin agricultură, argumenta Lili ca să evite orice con-flict cu soțiorul.
Flămând de un borș cu sfeclă roșie, sâ stea lingura copăcel în mijlocul castronului, Gheorghe mormâi ca un copil obijduit:
— Apoi în casa mea băutură și mâncare nu-i prea găsi, dar culturâ — cu oborocul.
Insistența și energia soției îl făceau sâ priceapă că unica lui salvare este stăruința și supușenia. Când se închideau amândoi înbiserică, dupâ iconostasul catapetesmei, Gheorghe slobozea tot mai îndrăzneț vocea, speriind păianjenii ce coborau pe lanțul policandrului.
— Doamne, miluiește-e-e!
— Ami-in, râspundea în unison soprana soției. Repetițiile se întețiserâ. Veneau obosiți de la bisericâ. Năsturel înfuleca porția de ouă, fâcea repaus și seara melodiile celeste iar se armonizau cu florile de pe pereții zugrăviți din casa mare. Uneori cățelușul, cutremurat, prindea să întindă gâtul spre lună și să scheune ca lupul flâmând și Lili avea răbdare să-1 ogoiască, îndopându-1 cu pârjoale.
— Lizion, nu alta! râdea Filipaș, singurul martor al acestor repetiții stranii. Mai bine spuneți-mi cum sâ fac să dau examenele la algebrâ. Poate vâ împrumut cartea asta să pricepeți și voi formulele cu una sau două necunoscute! ?
— Vai, generație pierdută! făcea Lili, bunghindu-se la nepot. Ce-ți pasă ție, chip de lut?! Mai bine urmează pilda
uncheșului și muncește ziua și noaptea.
— Odihnește, doamne, suHetul adormiților robilor tă-ă-i! aproba Gheorghe spusele soției printr-o rugăciune de la prohod.
— Odihnește-e... răspunde în unison Lili.
— Mulți nebuni mai sunt pe fața pământului, doamne, își zicea Filipaș, urmârind nedumerit barba, mustâțile și moțocul prins în fundiță, pe care și le crescuse deja uncheșul. Oricât erau de aprige vorbele nepotului, gândul și năzuința tinerilor soți nu puteau fi zdruncinate. Lili creionase "Trebnicul", chibzuise un fel de scenariu pentru deprinderile soțului la rânduiala ecteniei. Pe unde nu avea ținere de minte, ea îl îndemna sâ aprindă vocea, astfel făcându-1 mai solemn și mai autoritar...
Toamna de-acum bătea pe la uși, când fericiții soți au făcut o repetiție generalâ. Intre timp, Lili se înțelesese cu niște băbuțe din mahalaua Teleneștilor, să le sfințeascâ gospodâriile și îl sili într-o zi pe Jorj... sâ iasă pe teren.
Au cutreierat în acea zi împrejurimile satului. La vechiul cimitir, Jorj citi o liturghie, apoi improvizâ sfințirea unei fântâni, a lui Glod, din izlazul Ciulucului și crama din Ciorna. Intâlnindu-1 întâmplâtor pe Lucachea, paznicul de-acolo, 1-au precestuit...
— Mare este puterea ta, doamne! făcu Gheorghe Nâsturel, când Lili îl îmbârbăta spunându-i câ...picioarele lui poartă prin lume un cap atât de înțelept!
— Cuculețule, continua dânsa să-1 încurajeze. Fii fecund! Talentul tău sclipește. Trebuiești bătut cu flori!
Dar Gheorghe avea fricâ să se certe cu Dumnezeu. Adeseori memoria îl dădea de sminteală, încurcând rânduiala rugăciunilor.
— Mi-i în grijă, nevastă-hâi, făcu el, când Lili îi spuse câ zilele vhtoare va trebui sâ sfințească o casă la Telenești.
— Dacă omul muncește, străduințele lui se fructificâ. Oricât s-ar fi îndoit Gheorghe, totul depindea de băsăul soției, care era practică, prefera totdeauna faptele în locul vorbelor. La ziua cu pricina au comandat un taxi și, boierește, au plecat în mahalaua satului Telenești.
— Curaj, Jorj! îl tot îmbârbâta consoarta. Cooperativa
"Crucea și tămâia" își începe glorioasa activitate, iar tu ai să te
faci îndrâzneț. Nu fi un prinde-fugă!
In ograda gospodăriei îi aștepta lumea: niște bâtrânele curățel îmbrăcate, care de curiozitate, care de dragul praznicului ce avea sâ fie dupâ sfmțenie. Lili îl prezentâ pe părintele Amfilie și ceru să li se ofere casa mare, ca să-și îmbrace odăjdiile. Gheorghe își puse veșmintele popești, crucea aurită în gât și căpătâ o înfățișare solemnă.
leșind în pragul casei, băbuțele cucernice s-au repezit sâ-i sârute mâna, iar unele au îngenuncheat în fața lui, bătând mâtănii fără întrerupere. Tremuricii din pulpele picioarelor nu-1
pârâseau pe nou-ouatul preot...
— Curaj și ingeniozitate, Jorj, îi șopti Lili.
— Binecuvântează, doamne, roabele ta-a-le-e... slobozi părintele Amfilie glasul tremurând, emoțiile ținându-1 încă strâns în clește.
Toate rânduielile decurseră bine. Lili se ținea scai de el, cu pechinezul subsuoară, mereu amintindu-i ce trebuie sâ facă la rânduiala sfințeniei. Părintele cu alai din urmă aghesmui ocolul, poiețica, coștireața, gârliciul, saraiul, iar când trebui să treacă în casă, Lili consideră că soțiorul este în stare să-și ducă singur misiunea nobilă până la capăt. Ea rămase să parlamenteze cu gospodina chestiunile financiare. Preoteasa fu condusă cu onor în capul mesei din casa mare, iar cățelușul, rămas fără de supraveghere, cât pe-aci să facă o pacoste în pragul ușii, dacă un omulean nu speria patrupedul:
— Câți, sobacă, de pe prispâ!
Fredonând cântece prin ograda gospodăriei, Gheorghe Năsturel simțea că se rupe lanțul de legătură. Ceva nu-i ieșea la socoteală. Se oprea mai des, făcea solemn cu mâna semnul crucii în patru părți ale cerului, de unde, precum mărturisește scriptura, că la veacul de-apoi vor trâmbița apostolii sfârșitul lumii... Băbuțele cucernice își făceau și ele cruce ca la comandă, iar el, muind stibla de busuioc în caldarea cu agheasmă, le stropea din abundență:
— Doamne, miluiește-e! mârâia ca un patefon vechi. Apoi, parcă mânat din urmă, părintele cooperatist se pomeni în tinda casei. Urma să citească "Trebnicul". Și anume aici avea să se întâmple. El deschise cartea, dar prin fața ochilor lui prinse a pluti ecuații cu mai multe necunoscute din algebra lui Filipaș. Cum nimerise ea în locul "Trebnicului" nu era vreme de gândit. Frica i se adunâ în pulpele picioarelor, simțind cum de la o vreme un roșcovan cu mustăți subțirele începu a-i clipi bolnăvicios din ochi. Bărbatul venise la sfințirea casei de dragul praznicului și aștepta nerăbdător sfârșitul slujbei. Potrivind bâlbâielile preotului, fâstâceala lui, chipeșul roșcovan îi zâmbi șăgalnic:
—Părinte!..
— Dați totul la mână! cutremură preotul aerul cu voce fricoasa.
Bâbuțele își făcurâ cu toate semnul crucii și într-o clipă i-au aprins tămâia și cădelnița.
— Dă-i pinteni, părinte, îl îndemnă din nou roșcovanul când Gheorghe se împiedică de o pauză cam lungă și apăsătoare, plină de confuz. Mârâind "Doamne, miluiește", părintele Amfilie vedea înaintea ochilor ecuații matematice și m clipa de restriște căuta sâ-și amintească mâcar o frântură de rugâciune, dar limba i-o luase înainte și el scoase ca din torbă o voce enervatâ:
— Ve-e-șnica pomenire-e!..
0 șuviță de fum desprinsâ din cădelniță pâtrunse prin hățișul bârbii, se încolâtâci ca un șarpe după gâtul pâros, ieșind pana la urma prm gunle manecilor largi...
— Dai cu oiștea-n gard. N-a murit nimeni, părinte! râse în zeflemea roșcovanul.
— Că n-o să trâim cât crucea bisericii, fiule, i-o tăie cam obrăznicel Gheorghe Năsturel în clipa de pierzanie, presimțind, totodată, că roșcovanul cearcâ să-1 dea de gol.
Mătâhăind cădelnița pe la poalele băbuțelor ascultâtoare, câldârit de-a binelea, Gheorghe simțea câ mintea-i continuâ sâ răscolească mâcar un gând din cele repetate de atâtea ori împreunâ cu Lili. Răgazul de tăcere era lung, nimicitor și de-odatâ roșcovanul, parcâ vrând să-1 ajute, ca un veritabil isonar îi adie o melodie, pe care foarte curând preotul Amfilie o prinse pe vârful buzelor subțirele:
De unde vii tu oare, mîndre căpitane…”
Bărbații adunați acolo luară preferatul cântec drept o mândrie a momentului și curând în tinda casei o forță magică înfiripâ un cor de toată lauda. Plin de cuvioșenie, părintele, în posturâ de dirijor, mătăhăia bucuros cădelnița, cântând cu toții dimpreună. Cineva prinse a bate voinicește cu piciorul ritmul, iar ceilalți bărbați, stâruitori, continuau cu mare îndrăzneală cântecul mai departe:
"N-ai văzut tu oare, mândre câpitane,
Un sergent ce poartâ numele de Jan..."
"Coriștii" zoreau de istov. Fericit, preotul Amfilie flutura
agitat câdelnița și, dând a se întoarce la strofa a doua, deodată observară cum fețele bâtrânelelor evlavioase deveniserâ boțite
și agresive, iar peste o clipă — înarmate cu bârghidâie și cociorve... Credincioșii din mahalaua Teleneștilor nu permit nimânui sâ-i ia m batjocurâ. Cu toată credința fațâ de Dumnezeu, indignarea i-a pus total pe picior de război. 0 bătrânică, stimată de tot satul, care păstrase până mai odinioară o față neprihănită și blândețea ochilor, deveni roșie ca bogasiul, căutând-o printre lume pe cucoana preoteasă:
— Unde-i pomanajioaica?! Să ne facă dânsa de râsul găinilor?
Alta, cu pestelca prinsă-n șold, grasă cât un butoi, își bunghi privirile către Gheorghe, căruia de emoții i se hârtoie barba într-o parte și strigâ fârâ cruțare:
— Afuristule, procletule!
Intr-o caldă și fericită contemplare, Lili continua să stea cocofată m capul mesei, până simți vuietul de-afară. Nu dovedi să afle ce se întâmplă că fu catapultată de pe scaunul unde ședea. Imbrâncită în pragul casei, prinzând pechinezul subsuoară, se pomeni dintr-odatâ sub o ploaie de acuzări trimise asupra cuplului fericit.
— Aiștia-s cu Dumnezeu în suflet și cu draci în coaste!
— Mare-i mânia ta, doamne! se bâlbâi Năsturel, scâpând "Algebra" din mână și câutând cu ochi buimatici în jur. Lilicâ-hăi, sai în ajutor!..
"Peucii", simțind câ-i bâja, cu melodia strânsă pe buze s-au împrâștiat ca puii de potârniche care și încotro, iar Lili, înțelegând câ numai picioarele o pot scăpă de toate, râcni ca o actriță din întunericul scenei, într-un spectacol dramatic:
— Ravagiu, Jorj! Batem m retragere!..
Culegându-și poalele rochiei în mâini, apucă hudița îngustă, pechinezul înainte, iar Gheorghe, care păru să mai șovăie, fu silit să țâșneascâ ca o ghiulea din tindâ și să o ia la sănătoasa pe urmele consoartei. S-au oprit după o fugă sănătoasă pe vârful dealului din Ponoare, un deal acoperit de un zmeuriș și negară din preajma Ineascăi.
— Nevastă-hăi! lăcrima Gheorghe Năsturel cu vocea-i necăjită, adunându-și zdrențele odăjdiilor. M-am poticnit de-odată... Așa e când n-ai țineri de minte.
— S-a trece și asta, Jorj! îl consola Lili, făcându-i vânt cu evantaiul și picurându-i pe fiecare degețel câte-o lacrimă de jale. Toate-s trecătoare în astă lume, precum trecâtoare e și apa Ciulucului…
După o vreme s-au astâmpărat Năstureii cu avutul mod-est ce-1 aveau în jurul gospodâriei lor. Mai cresc câte-un ani-mal pe care-1 vând la Căprești... In toate satele de primprejur s-au deschis și s-au sfințit biserici cu preoți tineri.
Numai Lili, fire ingenioasă și novatoare, nu se poate astâmpăra. Cu vreo câteva luni în urmă a vândut un godac și din insistența ei, pe banii agonisiți, au cumpărat... un telescop! Serile senine se urcă în podul casei să privească stelele prin ocheana lungâ, cercând să afle tainele farfuriilor zburătoare, ale universului, sâ afle cum trăiesc oamenii pe alte planete... Și doar din vreme-n vreme, scrutând nemărginitul cerului, Lili oftează visătoare:
— Așa e, Jorj... Dragostea mișcă stelele. Cu ele și casa, și gospodăria toată înflorește…


ÎNTR-O ZI M-AIVI POMENJT FEMEIE

În uitima vreme am devenit celebru prin calitatea mea de fustangiu INCURabil! Unele fete tînjesc după mine. Sînt înalt, bogat și frumos și iată că unele tinerele, sperînd să le fîu soț, au purces gravide și nu știu ce să faca mai departe, iar vreo cîteva mă absorb cu privirile lor acuzatoare că n-am fost cu tact și le-am lezat amorul. E adevărat că adeseori îmi pot permite să fiu lipsit de responsabilitate, să acostez orice duduie pe care. bineînțeles, am pus ochiul și mi-a căzut tronc la inimioară. Într-un cuvînt, umblu, vorba ceea, ca albina din floare-n floare. Și așa aș fi conviețuit întreaga-mi viață făclie, cu asemenea concepții, dacă într-o bună dimineață, în plină stradă, lîngă stația circului, unde se îmbulzește lume de pe lume, plecînd care încotro, o putere supranaturală mă parașută acolo... îmbrăcată în chip... de domnișoară. Adică pe mine, june chipeș de numai douăzeci de anî, puterea cea magică m-a prefacut în duduiță. Lucru extraordinar, precum vă dați bine seama. Primul gînd care a încercat să mă consoleze a fost informațiile de ultima oră, în care statistica mondială dovedește că longevitatea femeilor este net superioară bărbaților. In rest...
O girafa dresată din ocolul circului. pare-se. a fost prima flință de pe fața pămîntului, care a priceput confuzia , a scos capul pe fereasra grajdului șî slobozi, în auzul tuturor, un sunet vulgar.
M-am privit speriat în ferestrele, ca oglinda, ale unui minimarket și am văzut cutremurat că am aspect de sex-bombă! în minijupă, cu părul ondulat, peste sînii plini ca doi zemoși colhoznici, aveam coapse lungi, bogate și seducătoare. Imediat am achipuit înspăimîntat locul, unde pînă adineaori era mîndria mea de bărbat, dar nu simții nimic altceva decît... O poșetă elegantă cu parfum, ruj, rimel, pieptene și cîteva preparate contraceptive imi atîrna pe umăr. Într-un cuvînt, eram duduie cu toate atributele ei. Privii într-o parte, în alta, roșind pînă în urechile în care străluceau doi cercei în formă de măgăruși, dorii s-o croiesc la fugă din acea situație stupidă, însă tocurile chibrituri ale pantofilor m-au potcovit locului.
Bărbații îndată au pus ochii pe mine și toți care treceau pe alături începură să mă alinte cu blînde complimente. Buimăcit, pînă una-alta căutam cu privirea în jur, vrind să dau cu ochii de vreun cunoscut, care mi-ar fi putut pricepe situația, și, pe neobscrvate, să plec cu el acasă.
-- Păpușîco, nu mi-i spune cît e ceasul? aud alături o banală și tradițională întrebare, pe care zilnic o foloscam vizavi de fetele din stradă, încercînd să le acostez.
-- Eu ascult radioul înainte de a ieși în oraș, răspund fidelă flăcăului.
— Incotro țineți calea, domnișoară? mă întreabă altul cu ochelari întunecaț, care se recomandă ca este avocat. N-am nevoie de apărător, am zis supărată. În societatea noastră lucrează mai mult banul decît avocatura.
— Sînteți atît de bine informată, dar să știți, domnișoară, că avocații sini utili pentru orice individ o singură oara, aidoma trîntorilor în știubei. Și tipul, privindu-mă dulceag, mă întreabă iar:
—- Nu care cumva sînteți maseza dîn cooperativa "Împerecheri fericite" , aud o întrebare, care se topește mai apoi în torentul de lume.
— Mă grăbesc la "trîntă", zic eu, știind că trebuia să merg în acea zi la antrenament.
— Mamă-ta n-ar dori să aibă un gineraș ca mine'? mă întreabă clipind din ochi, cu blîndețe, un tip în șort înflorat, pe care doi fluturași se fugăresc în largul cîmpiei, cu picioarele paroase ca un babuin african.
— Eu te vreau în lumea mea! îmi zice altul cu plete lungi de poet, de la care adie un miros ascuțit de origine necunoscuîă. Precum fierarul dorește nicovala, s-o bată cu ciocanul, melodios...
— Domnișoară, hai să fugim în lume, îmi propune unul cu alură de mafiot, învîrtind cheile pe deget de la jeep-ul staționat alături. Dau toate pe una și intru în mașină cu intenția să-l rog pe acest bărbat al neamului să mă ajuite…Dar de bine ce mă așez pe bancheta din fața, mă îngrozesc. Fusta, scurtă de tot, mi se ridică pînă aproape de brîu, dezgolindu-mi picioarele, de unde încep ele a crește, să mi se vada chiloțeii cu doi hulubași exotici, desenați pe ei. Bărbatului începură a-i tremura mustața, bărbia, de la lîmple i se slobod șiroaic de sudori. Ochii lui se bulbucă lăcomos și mă întreabă cu vocea-i stinsă de emoții puternice:
— Ce părere aveți de legalizarea bordelurilor în orașul nostru? Sînt medic- ginecolog și nu vreau să devin șomer. Zicînd aceste cuvinte, observ cum o mînă aspră și păroasă luneca obraznic peste coapsele-mi planturoase.
— Nu vă atingeți, că-i păcat! Nu sînt femeie, ci bărbat!
— Sînteți hermafrodit?
— Nici eu nu știu...
— Nu care cumva sînteți și virgină? mă întreaba obraznicul, analizînd: Poate fi un caz unic... Dacâ aveți probleme, vă puteți folosi de serviciile mele.
— Nu pricep, devin eu alb (ă) ca varul. potrivind că trebuie să mă destăinuiesc medicului, și repet bălmăjind: în realitate sînt... bărbat, și nu femeie...
— Tocmai de aceea te-aș sfătui să te examinez pe capra ginecologică.,. Mită de la tine n-am să iau...
Mi s-a trezit un interes nebun, uitînd că sînt în postură de duduiță suavă, închipuindu-mi cum aș arăta eu răscrăcănat (-ă), pe un stativ, din cabinetul acestui medic?
-- Vă jenați, tătucă? întreb aiurit (-ă), chibzuind că bărbatul de alături are vîrsta bunelului meu.
-- Mi-i micșorată potența și trebuie să fac dragoste numai cu gagele tinerele. Dumneata ești o candidatură potrivită. Ca de la plaja "Sculeanca". Începem aventura?
Vazînd că “bunicuțul” încearcă să pornească mașina, am zbughit-o afară. Mi-am îndepărtat privirite vulcanice cînd într-o parte, cînd în alta și nu puteam s-o tulesc nîcăieri, deoarece tocurile înalte, precum am zis, m-au facut caluț potcovit în largul cîmpiei. Ziceam în gînd rugăciuni, chemînd acea forțâ supranaturală pentru a-mi aduce înapoi toate atrîbutele bărbătești. Altfel ce mă fac? Strămelcagul îmi lipsea și cine o să mă creadă că anume eu sînt acel care am ieșit dimineața din casă, june zvelt și chipeș. Părinților le îrebuie băiat, nu fată.
Atunci, pentru o clipă, am înțeles cît de caraghioși sînt bărbații, cînd încerarcă să acosteze fetele în plină stradă, cît de ridicol sînt eu, care procedez exact ca și ei, fară a respecta normele bunului simț. Am încercat să revizuiesc toate cele întîmplate. Cu chiu, cu vai, cam șontîcaind, am ajuns disperat pînă la parcul din preajma Mitropoliei, unde mi-a venit un gînd salvator: să plec maică la una dintre mănăstirile din codrii noștri.
Decepția era mare. Dar după cum toate au un început și un sfîrșit, deodată, dintr-un copac, căzu peste mine o pereche dc pantaloni și o pereche dc adidași. Pe dată mi s-au uscat piepții ca zemoșii și, bunghindu-mă în părți să nu dea cu ochii de mine vreun nătărău, mi-am schimbat vestimentația, și curînd am simțit sub ele… o foială de melesteu...
De atunci sînt atent cu fetele în stradă, nu-mî permit să le iau în derîdere și mereu, cînd trec pe lîngă stația circului, mă simt înfricoșat, nu care cumva acea forță malefică să mă ducă iar la sîtuațla stupidă, care m-a prefacut din flăcău în duduie.
GREFIERA CU FESELE TRUFAȘE

Femeile stnt diferite: înalte, subțiri, drăguțe, mătăhăloase, neîngrijite, larnice, zgîrcite, hapsînc, șmechere, fennecatoare etc., etc. Dar fiecare vrea să fie bogată și, avînd de toate, se țin cu ambele mîini de locul unde le-a lomenit timpul. Mai ales grefierele judecâtoriilor de la noi — majoritatea -- studente la Drept prin corespondență, cu ocheana îndreptată în perspecîiva lcvenirii lor în funcția de judecători, post unde se ia mită din belșug, funcțîe care-ți creează mari favoruri și siguranță în ziua de mîine.
Grefiera Zica Turculescu e numai voce cu reproșurile ei prin incinta islanței. Autoritară și trufașă, dînsa cste pururi stăpîna situației, iar în mare linâ,ca să nu știe nimeni, scrie versuri într-un blocnotes...
— Scoateți-vă căciulile de pe scăfîrlii că n-ați venit la lizion, ci la Hramul ilicptății!
Dacă cineva nu-i dă ascultare, începe către clienți a vehicula cu un limbaj .inicstecatcu tcrminologiejuridică: "Sînt și eujuridistă și numă ultrageiați, “c-o să vă scapere opii!"
Apoi umblă val vîrtej pe coridoarele reci, fară lumina (e criza energetică ca peste tot!), legănîndu-și feseledemonstrativ, menținîndu-și privirile severe și 'itirnind tlori din băt străfundurile subconștientului. Și numai plutonierul Agache, un bărbat ajuns pe muchia hotarulin primei tinereți, nu-i prea știa de frică. Era înalt și lat în spate cît un dulnp de modă veche. Cînd facea "Șmirna!", pârea un monument de bronz. Purta pîstol la șold și se răstea uneori la cei excortați, că le îngheța sîngele-n vene. El, uneori, se-ntîmpla s-obruftuluiască:" Ia taci, fa-ă, că nu ești procurăreasă!"
Zica Turculescu, deși crăpade ciudă, nu-i prea întorcea vocea: în dimirlin cîî o baniță a plutonierului creieri nici cît într-un cap de curcă. Cu asemenea tip nu face să te pui în poară! Ba, din contra. De la o vreme, întîlnindu-1, lasă toate grijile la o parte, îi zîmbea seducător, facîndu-i șmecheroaică din ochi.. Plutonierul se cotilea descumpănit de emotii. Într-o zi, Agachc deveni elastic ca o mlădiță de răchîtă. De mai multn vreme pusese el ochii pe clanul grefieretor, dar nu vroia să-și șifonezi-etichetul. Acum însă se apropie de Zica cu pași de căprior și-i zise în șoaplii. stingherindu-se ca și cum:
— leri arn divorțatși sîntholteieș! Azi, amdreptul juridic sate invit la n șampanie... Chiar știind că ai bărbaî la casă, totuna vreau să facem amîndoi păcatul cel marc... Și ghicindu-i șovăirea, plutonierul trecu neîntîrziat parcâ în ofensivă: Fă ce vrei, doreșîe ce vrei, dar tc vreau cu trup și suflet!
Privirile lor tot atunci s-au întîlnit în vecinătatea gratiilor, unde stăteau închiși inculpații.
— Gîndurîle dumitale pot avea materializare, zise Zica, cbemîndu-1 de-o parte, dar va trebui să-mi răspunzi cum stai cu situația fînanciară de moment?
— Am încasat o micâ șpagă de la rudele unuia dintre iști închiși, raporl;i plutonierul după ce săltă din căputele cizmelor. Și adăugă cu același surîs: Avem pentru a ne desfrîna nițeluș!
Grefiera continuă să-1 ischitească din priviri, pînă îl porunci:
— Dar, te irnplor, numai să nu îndrăznești să mănînci usturoi, mîncarca
ta de toatc zilcle.
— Cît privește usturoiul, va fi exdus din rațion! Și iar săltă din căputc.
Seara, în apartamentul plutonieruluî Agache cînta muzica, ardeau lumînările.cu șampanieși obucatădeslăninătăiatăînfelii mari, Cîndmîinik' butucănoase și pline cu păr, ca la o maimuță, prinserâ a merge în recunoaștcrc peste șalcle mustoase ale femeii, Zica surîse șagalnic, înfiorată de emoții:
— Scumpule, pentru a-ți realiza dorințele pline de plăceri, în corespundere cu cerințele economiei de puiță, c necesar... să achiți taxa.
Plutonierul avea niște bani, însă, știind că trebuie să achite pensia alimentară pentru cei patru copii drăguți, părăsiți mai ieri, i-a amintit chiar dacă e.. lefter, iotuna o vrea la nebunie!
-- Adică mă vrei pe datorie?
-- Ordonați!
Bine, căzu dînsa de acord, cînd sticla era goală. Fiindcă în odaia perdelelor colorate de la geamul îngust mai era o îrotinetă, dînsa îl despuie pe hravul plulonier, îl înșfacă de strămeleag și prinse să-1 plimbe nestingherită |inn tot apartamentul, poruncindu-i să-și amintească cuvintele din cîntecul revoluționarilor francezi "Internaționala".
După un sfert de ceas de veselie originală în felul ei, corpurHe lor au aparținut unul altuia. Zica îi spuse vlăguită de valurile plăcerii:
——Nu-i problemă că ești lefter... Azi, te achiți, deocamdata, cu șifonierul ista. Plăcerea Irebuie râsplătită, Agache!..
Pînă la despărțirea de pomină. plutonierul trebui sâ cada de acord. Au comandat un microbus și ilustra grefieră, întorcîndu-se spre casă, aducea la gospodărie o bogăție întreagă.
Toate-ar fi fost eum nu se mai poate de plăcute, dacă peste cîteva zilc bietul plutonier nu venea în aula judecății, ca să-i raporteze aiarniat câ simte "niște incomodități", cînd vine vremea să se urinezc...
— Nici o problemă! jubilă din nou grefiera. Soțul este șeful clinicii dc boli rușinoase și dînsul duce, uneori, lipsă de clienli. Silans, scuinpule!
— Cît o să mă țină tratamentul dcfinitiv? îndrăzni să atle bravul plutonicr.
— Cu o sulă de dolari boala ti se va lua ca cu niîna!
în chiar după-amiaza aceleiași zile, pe drumul de țară de la periferia lirbei, ce ducea spre cimitirul "Doina'", pățea falnic, îmbrăcată înîr-o blană de samur, grefiera Zica Turculescu. Unduind din șolduri și străduindu-se lâ-și murdărească cît mai puțin cizmele albe, căci era după ploaie. !n urma ci, frămîntînd nepăsător glodul, își mișca picioarele grele plutonierul Agache. Avea o mutră bleagă, scîrbită, din cînd în cînd smucea fruntea în lus și strîngea ochii a dureretji necaz. Cînddurerile îl mai slăbeau, arunca ;îlc-o câtătură înflorată la crucile dintr-o parte și alta a drumului, abia |faișind să buchisească cîte-o inscripție neroadă dc tipul: "Pederaștilor! V-am ipus că sînt bolnav, dar voi nu m-ați crezut! Acuni, poftim, voi încă guleiți în libertate, iar eu zac hoit sub trei tone de humă strămoșeasca, Dumnezeu să-l ierte!" în celălalt capăt al cimitirului, Agache descopcri o bodegă, cu o lampă în Jrag, iar deasupra ei, inscripția firmei "Maladii rușinoase". Prinse cum ieșiră frcodoi fericiți, bălmăjind bucuroși:”Slavă domnului că-i SIFO și nu SIDA!"
Pentru o sumă considerabila, compania "'Siftriptrest", condusă de sotul grefierei Zica Turculescu, bravul no.struplutonierse lecui în cîteva zile. Iar Zica cra și mai bucuroasă ca soțul ei avu un client, din cei care nicidecum nu Inreau a se despărți de bănișori.
După acel caz, plutonierul Agache, cînd sc-ntîmpla să audă voci-a autoritară a grefierei Zîca Turculescu, ce smotrea pe cîte vreunul cu vorbele' " Ce te rîzi în incinîa judecătoriei, ca un inculpat, măi!?", înmărmurc.i momentan în pozîția de drepți. Ca semn de mare stimă și respect. Abia dupa ce se îndepărta, petrecînd-o pe furiș, strecura printre dinți, lat și apăsat, ca sa audă mimai el:
Arzo focul de muiere,
Vin juriștii la putere...



AVANTE, BÃGÃTORILOR DE SEAMÃ!

În țaratul nostru, de cînd au căzut zidurile Berlinului, iar noi, plebea proletară, am mers în fruntea coloanelor, stînd în fața tancurilor sa cerem ce ni se cuvine, am dobîndit încă un gard de sîrma ghimpală la Prut, iar la cîrma societății s-au întronat și continuă să se mai gaibere ex-băgătorii de seamă. Într-un cuvînt: foștii agenți secreți ai regimuluî au devenit capîi agențîlor economici.
Dacă ai privi pajiștea țării și ți-ai imagina cu ochii închiși, stimată plebe, admirînd acești boieri de azi cu mașini Iuxoase și case cu mai multe niveluri, i-ai vedea pe turnătorii de ieri, care ne-au ținut în căpăstru, ca sa nu ne rățoim prea tare. Și toți sînt băieți de treabă: puternici și socotitori ai banilor Partidului comunist. La început, după începerea limpezirilor tulburărilor de stradă, ei . au avut grijă, cu concursul Moscovei, să ne scindeze țaratul în trei moșii, iar acum, cînd pîinea, cuțitul și politica sînt concentrate în partidele create de ei s-au găibărat cu toții la putere. Avînd instrucțiuni și școli dinspre Mosc, soțiile fiindu-le mai ales slave, astăzi ei ne dau cu țîra ceea ce ni se cuvine. Și încearcă să-i nominalizezi. Se fac butie de mînie. Doar nu sînt nebuni sau turbați să se recunoască. O Europă întreagă îidepistează, chiar și în Amcrica ii scoate în vileag, iar la noi'? Doamne ferește! Nu avem nici un securist rusesc de leac pe nicăieri! Cine-a spune că-i avem se prostește îndată. Dacă dorești să-ți fîe bine, liniște în viață, nu vorbi despre foștii turnători, lichele, cozi de topor. Ei nu există azi. De mult s-au restructurizat. Au devenit capul agenților economici, obținînd crcdite favorabile, posturi de ambasadori și miniștri și,deoarece fiecare din boierii contemporani ai neamului are cite un copil-doi oficiali, știind să le asigure viitorul prin școli occidentale, sînt foarte interesați, încă pentru o sută de ani înainte, ca nimeni să nu-i depisteze, să nu vorbească despre ei. Ei ne sînt floarea mîndră a țării. Chiar și Voievodul noslru l-a plasat pe bunul prinț moștenitor în capul banilor, pe care îi aduc la noi bogătașii de peste mări și țări.
Precum am spus, cozi de topor avem destule. Avem azi și vom avea mîine. În orice domeniu și-n orice sferă de activitate. Ayatolahul nostru tot face ravagii dinspre Mosc, ca un apostol Pavel, și ne dă ghioldumuri sub coaste că el, pînă acuma, n-a scris slovă decît moldovenească. lar drept merit a obținut moșie și conac atît la Mosc, cît și pe mal de Bîc. Unui băgător de seamă i se permite multe la noi. Azi și mîine. Un alt literat, Boldei Cotei, azi cocoțat în fruntea înțeleptilor de aici, cel care ieri era disident la Mosc, în vreme ce pe mal de Bîc i se publicau cărțile, i se jucau spectacole de teatru, se aburca tot mai mult spre ghizdul tronului împărătesc. Ș-apoi cine-a spus că ei nu merită, acela e prost. Foștii și actualii băgători de seaniă activează liber și foarte hîtru, pentru ca să avem independența și demografia în țarat. Ce mai vreți, proștilor de voi? Piețele agricole și nationale de vînzau funcționează ritmic. Ciolane vi se dau? Taceți din gură șl căutați-vă de treabă.
In Transnistria sînt deja pregătite tancurile, în Găgăuzia se cresc florile, iar pe mal de Bîc cozile de topor oricînd stau de-a gata să întîmpine iarăși la podul Nistrului hoardele Mosc-ului, care vor veni puhoi să ne elibcreze.. Cine nu le știe, cine nu le cunoașțe. Un alt poetastru albastru, cu chip de mucenic, face incursiuni dincolo de pîriu, ca să tune și să fulgere întru discreditarea monolitului național. Și dînsul crede că cine este cu adevărat nu știe, absolut, nimeni.
Bravo, dragă turnătorule! Te netezește posteritatea peste pletelc lirice. fîlfîinde în vînturile prielnice. Demonstrează-ți cît mai abundent tăria rînzii naționale. Avante! Participă împreună cu cei avansați la stingerea luminii, apoi vei contribui la aprinderea ei, după care vei ieși, precum dorești, pe scena poporului cerînd aplauze. Așteaptă, cere și ți se va da!
Precum am spus, dacă încerci să-i depistezi sau să-i dai la socoteală, să știi că nu ai nici o șansă de a izbuti, Băgâtorii de seamă stau în cazemata societății și-s bine plătiți, deși pot să o faca pe nebunii și să se ivească în ochîi noștri în haine sărace. Ei călătoresc peste hotare și nu-i poți întîlni cu lunile, iar dacă mai ieri ți-au fost prieteni devotați, strigînd către tine din celălatt capăt dc stradă "Marele meu amic!", astăzi trec pe-alături și se prefac a nu te observa Obișnuitele coincidențe ale securiștilor de ieri se înmulțesc, deși ei cred că nimeni nu știe care-i suportul lor real, ce i-a plasat în toate sferele de activitale ale Þaratului.
In Divanul nostru sînl băgători de seamă? Și daca sînt, ce împortanță are? Ați vrut, băștinașilor, privatizare? Poftim, dar numai după ce v-am lipsil de bani, de posibilitatea de-a cumpăra prea mult. Realitatea? Poftim! Alogenii (cei care țipă că li se lezează drepturilc omului) se zbuciumă cum să vîndâ la piața neagră cele cîteva apartamente, dobîndite în perioada de trislă amintire, cînd veniseră la noi ca specialiști de valoare, iar moldovenii (pardon, românii basarabeni) se luptă prin judecați de a obține acel loc (pat) din căminele mizerabile muncitorești. Cine să se lupte contra acestei nedrepîăți sociale? Justiția noastră impotento-autohtonă? Nu se poate. Hățurile le dirijeaza acei de sus, care sînt obligați să restituie polițelc fratelui mai mare. Și de aceea sc tace, nu se observă lucrurile. Fac gît cîțiva plebei bătrîni, care nu mai au ce pierde, dar această fortă este egala cu o furtună în latrină. Monolitul celora care dețin puterea e trainică și de neclintit. Cine nu-i mulțumit cum trăiește să plece la Piața vînzării naționale. lar de nu... Să se știe câ, în Þaratul nostru, pușcăriile vorbesc moldovenește, iar prestigioasele companii economice — aidoma tuturor veneticilor din orașele noastre -— graiul lui Vova, înainte de a fi dus la Mausoleu. Cine nu vrea să creadă n-are decît să holbeze ochii. rascolește memoria cu referință la banditismul celora de la Mosc și incepînd cu anul '40, să aibă grijă că foarte ușor pot fl jugăniți. Marea armată a băgătorilor de seamă, lăsată în toate jilțurile de conducere, luptă reușit contra a ceea ce se numește național. lar dacă vine prea serios cazul despre unire. Poftim! Trimitem dincolo de rîu, în mod planificat, bine gîndit, cadre naționalc — bandiți la drumul mare și cît mai muite prostituate. Și le zicem: fraților, iată ce avem, apreciați-ne! Conform temperamentului și tradițiilor noastre milenare. Iar adevărul pur o să-l descopere doar stranepoții. Deocamdată însă avante, băgători de seamă din toate timpurile! Avante, caghebiștilor


ÎNTR-O ZI M-AM POMENIT… BÃIAT
Considerîndu-mă domnișoarâ fîdelă, pricepută a-i pune la respect pe junii. care doreau să mă acosteze în stradă, recunosc, am o ură incurabilă fațâ de bâieți. Sînt bine facută, fapt ce-mi dă prilejul de a fî mîndră, cu fustiță fină, prin care se prevede buricul, de care-am prins un cercel, iar băieții se țin scai de mine și-mi fac curte. M-am certat cu multe din semenele mele, socotind că nu strică deloc mîndria și fudulia unei domnișoare. Așa puteam să cred întreaga-mi viațâ, daca într-o bună dimîneață în stația din preajma Colegiuiui Financiar-Bancar, unde învață fete mîndre și oacheșe, nu mă pomeneam, grație unei forțe supreme, prefacută …în băiat. Cu mustață, favoriți, bicepși, iar în locul cu pricina foia, aidoma unui melesteu, strămeleagul bărbătesc. Adică eu, domnișoară de numai douăzeci de ani, m-am pomenit june imberb, tncît aceasta descoperire neașteptată mi-a tulburat mințile.
Frica s-a îndesit pe dată, cînd tocmai sunase clopoțelul de recreație și în scuarul colegiului, la umbra teiului, s-au adunat duduițele să fumeze. Prezența mea acolo, în locul cela dosit, știut parca numai de ele, le-a trezit curiozitatea. Precum ați phceput, Dumnezeu ma prefăcuse fante cu alură medievală, cavaler, nu alta! Eram în șort și din coapsele miele plantroase am rămas cu niște picioare strimbe, crăcănate și păroase. Domnișoarele prinseră a chicoti, iar una, cu pletele în vînt, zise celorlalte îndrăzneț, apreciindu-mă:
—- E drăguț, farmazonul!
— Băiețel-clopoțel, neînceput, nesărutat! mă aprecie o pistruiată.
— Nu sînt desfrînat, am reproșat eu. Ascult pe mama și pe tata...
— Mîca sa te duca la înghețată, la menajerie?! completă una smolită, trăgînd lăcomos din țigară.
— ÎI am prieten pe Valerică, CU El plec la teatru, zic fară a-mi da seama că acum eram băiat.
— Ah, da! mă apreciază una cu părul cîrlionțat. Am auzit! în oraș s-au plodit albăstreii! Fetele de la Colegiul nostru iau în calcul evoluția minorităților sexuale. Nu-i așa, fetelor, că sîntem gata să le apărăm drepturile dacă vor fi lezate?
— Conform Constituției țării, își dau cu părerea acestea, cu vocea tremurindă de emoții.
Am încercat să explic, dar fetele, chicotind, își vedeau de ale lor. Mi se fâcuse cleios în gură. Pe obraji simțeam că se preling șiroaie de lacrimi. Plîngeam îmbujorat, cu icneli de fată mare.
— Te-a supărat careva, frățîne? întrebă un bărbat care trecea pe alături.
— Fetele astea potrivesc că-s lesbi... pederast.
— Leag-o cu ață roșie, să nu ți-o deoache, rîse una mai îndrâzneață, admirîndu-mi locul din preajma Șchitz-ului.
Ca să aplanez cazul, m-am apropiat de coțofencle celea, încercînd să însâilez o cu totul altă discuție despre modă. Frecventez cursurile de croitorese și de maseze. Pornisem a mărturisi pasionată despre stofe de in și proprietățile lor, despre lenjeria feminină și atribiitele igienice necesare domnișoarelor în perioada ciclului. Fetele au înțepenit cu țigara în gură, urmărindu-mă șocate.
— Nu cumva aveți copii? mă întrebă cea curioasă.
— Viața conjugala mi-i străină, răspund sincer.
— Se vede de la o poștă că ești proaspăt însurățel și faci sex ca un cal chior... Probabil, te-ai certat cu soția, stimabile? Dormi seara cu ea în pat valet? Ai dureri de cap, halucinații măgărești?...
— Măcar că-i familist, da-i frumușel, nu se lasă cea curioasă.
Apoi s-a apropiat una, din cele mai autoritare, și-mi facu o propunere ca să mă strîngă în spate. -- -- Ești un june corupt, iar eu... coruptă. Amicul meu e directorul Cooperativei "Răpitorul". Acolo se adună copii de trupa, alde dumneata, și așteaptă telefoanele doamnelor solitare și respectabile, bine asigurate, care au nevoie de masaj și mîngîiere. Pentru o soldă convenabilă, mîngîi o mutră cu temperament cabalin și devii îmbelșugat. Jos mizeria timpului!
— Sînt încă fetița! am strigat disperată. Caut alte plăceri!...
— Ba, da! Ești lesbiană! facu una, cîntărindu-mi picioarele păroase de bărbat.
Mă dureau creierii. Numai melodia "'Emanuelle", ce răzbatea dinspre căminul studențesc, îmi alina cutremurul sufletesc. Nimeni nu mă credea că sînt fetiță și nicidecum bărbat, în mijlocul unei societăți desfrînate.
-- Dacă nu-i însurat, fetelor, apoi calea spre iniina lui duce filiera Slării Civile, zise una potopită de corul de hohote chipeșe. Sună clopoțelul. Fetele vesele, distrate pe seama necazului meu. au zbughit-o la ore. Rămasă în parc în compania cîtorva cîini vagabonzi, ce se hîrjoneau între ei, am privit speriată în jur, cerînd de la acea putere supranaturală îndurare, căreia, pînă la urmă, ascultîndu-mi rugămintea insistentă, i s-a facut milă. Dintr-un arțar fremătător, ca o ploaie călduța de primăvară, câzură plutitor peste mine: lenjeria, jupa alba ca neaua, pantofii, gentura cu toate atributele de domnișoară. Le-am cules ca pe o mană cercasca. Am intrat speriată în WC-ul public din parc și, după cîteva clipe, pășeain deja elegantă pe străziie orașuluî. Șocul trecuse odinioară prin toată ființa-mi, devenind hotărîtă pentru toată viață: să respect flăcăii însingurați și să nu glumesc pe seama lor niciodată. Cine nu crede, n-aș dori ca soarta să-i ofere ocazia stupidă, pe care am avut-o într-o dimineață frumoasă de vară, în viața mea faclie, cînd, fară să gîndesc, devenisem pentru o clipă de coșmar... bărbat.

LA POSTURILE... NAÞIONALE

Ca tuturor cititorilor noștri îmi este cunoscută calitatea posturilor de televiziune ale statelor vecine și prietene. în fiecare dimineață, admirăm miracoful secolului — televiziunea, oferindu-ne prilejul de a avea o impresie cît de cît despre esența vieții inteme și exteme a țărilor în cauză. Aceste state, cu popoarele lor, au ceva original, care reprezintă gradul de temperament și probleme ce-i frăinîntă pe oameni. Doar nu în zadar, de la o vreme, toate televiziunile, indiferent cîte etnii trăiesc pe teritoriul acestor țări, sînt numite naționale.
Televizîunea națională rusă mereu este preocupată de masele largi adunate în piață, îndemnîndu-le la răscoale și revoluții, iar intelectualitatea, cu lux de amănunte, argumentează că teritoriile către care s-au răscrăcănat cnejii cu drujinele lor, secole la rînd, de la Atlantic pînălaPacific, sîntpămînturile loristorice. Kamceatka, insulele Kurile, Aleaska, Finlanda, Transnistria și, desigur, Găgăuzia sînt ale lor!
Televiziunea Ucrainei se maniiestâ pe alt fagaș. De cu zori și pînă-n seară, vecinii de la Bug discută rețete culinare. Urmașii glorioșilor haidamaci, cu mîinile păroase și cu mustățile pe oală, mestecă, fierb, prăjesc, apoi înfiilecă la bucatărie, iar femeile simpatice îi aprobă.
Moldovenii se prezintă cu televiziunea lor foarte specifică. De cum deschid ochișorii, crainicii, bîlbîindu-se rușinați în jungla farmeculuî graî românesc, își anunță cumetrii, socrii, cunoscuții, ibovnicele că ziua începe cu... o mare sărbătoare. După care, cete de lăutari, în cos-tume naționale, cîntă și joacă de le crapă tălpile, pînă seara. Chiar dacă nu-i defoc, nu-i de-mbrăcat, școlarii nu învață, că le dîrdîie măseluțele de frig cu nu-i cu ce încalzi, dcoarece nu-s bani în buget, televiziunea națională rămîne cu dansul ș cîntecul popular veșnic alături...Se face impresia că grijile și mizerîa noastră sînt de domeniul fanteziei și mai scump pe lume nu e decît cîte un concert, două pe zi, care durează... toată ziua.
Ajungem la televiziunea română.Bine dotați cu tehnicâ japoneză, frații de peste Prut mereu pun la încercare telespeclatorii, cu ajutorul crainicilor, care vorbescimpecabil engleza.dorindsâafleneapăratce cuvinte i-a spus aseară Udi lui Rufi, în serialul, care oglindește viața spiritualilor din statul Micigen... La ei nu se cunoaște vreun concurs de-al istoriei naționale. Problemele, din afara frontierelor țării, au ilcvenit demult străine, fiindcă frunțile asudate ale românașiior ghicesc întruna ce vorbe a spus americanul lapalat, cîndo săaita pe Monica... După multe contacte telefonice, în direct, crainicul dc pe malui Dîmboviței geme a izbîndă, felicitîndu-1 pe un norocos, care... a cîștigat iin milion de draga dimineată.
Observația savantă am cimentat-o în plus, avînd prilejul de a face rula Moscova-București,cunoscîndu-mă cu serviciile vamale ale statelor respectîve. La trecerea pe la punctele strategice respective, înțelegi și mai profund caracterul național al popoarelor, care ne înconjoară. Adică ai ocazia de a cunoaște un caracteral unui popor... pc teren! Deci, mînă, birjare, de la Moscova la vale! Dar, de cum ajung la Voronej, avînd cu mine marfa în plus șî niscaiva gologani, dosîți în bata pantalonitor, și, pentru a trece, fara a fi supus impozitărilor duble, propun vameșilor un rachiu, scrumbie și murături... Indată am găsit I imbaj comun cu grănicerii! Dupa o sută-două de grame, ne-am amintit cu toții despre zilele de ieri, cînd eram un Imperiu, despre prictenia popoarelor și s-a încins o veselie, cu cîntece și ceastuște la balalaică-Un vameș, după ce-o luase bine la măsea, și-a dezbrăcat cămașa și mi-a dat-o ca unui frate... în zori, sub impresii majore, ne-am despărțit. Dar tocmai cînd să trecem pîrîazul frontierei, am fost ajunși din urmă de călre vameșii mahmuri. Fără multă explicație, mi-au tras un toc dc bâtaie, învinuindu-mă că i-am dezbrăcat cu de-a sila și mi-a luat cămașa înapoi. Am trecut bosumflat rîul, pe unde cîndva s-a retras Napoleon cu armata lui, fiind amenințat de către cei cu care am chefuit aseară, că dala viitoare voi fi aspm pedepsit c-o inflație a valutei lor naționale!
Osîndiți de întorsătura situației, ne-am pomenit la vama ucrainenilor. Și mai tiiult simțindu-mă cu musca pe căciulă, căci aduceam de la Moscovamarfaînplus, acestora le-am propusmită... Inraiți laprivire, Ntrănepoțiihaidamacilorauvîrîtîndatăbacșijulînbuzunareleloradînci, dar în loc sa mă slăbească, ei... mi-au mai cerut o taxăoficială, precum cer instrucțiunile, încît mi s-au ciuiit urechile de necaz. Nu costa pielea eît dubala. începui să șovăi, dar, slăvita vamă ucraineană îndată mi-au ntâvilit calea cu o boronă, întoarsă cu cuiele în sus, dinaintea roților automobilului, prevenindu-mă că dacă nu achit aerul, pe care 1-am respirat cît doi călători pe teritoriul lor... Am încercat a dialoga, făcînd t'ell'rințe |a di'epturile inteniaționale, dar, lot atunci, a apănat unul în epolefi de cazac care, fără de vreo explicație, mi-a comunicat că trebuie sfl mai achit încă un impozit: de slănină. M-au silit să cumpăr un porc, din hutorul apropiat, și să dau statului impozitul respectiv, la care sînt supuși străinii, conforni legislației în vigoare. Am scăpat de beleaua ucraineana tocmai cînd i-am părăsit pe vameșii, ce infulecau slănină proaspătă de godac...
Slobozit de o tîmpenie, iată-mă pe mal de Nistru, la ai noștri moldoveni... Ascultîndu-mi păsul, consîngenii m-au căinat, punîndu-mă la masă cu muzică și cu bucate. Vameșii aclamau urări de bine. Nici plată nu au spus să le dau. Doar, la desparțire, printre îmbrățișări frățești, s-au slobozit cîteva replici: " Trec pe-aici toți veneticii. Beau și crapă pe degeaba și nu le dă în gînd macar un dolar sa ne dea pe deasupra. Avem acasă femei, copii..."
lată-mă, în sfîrșit, la frontlera Patriei-mume! Simt aerul baștinii, cu vameșul la Albița, un muntean tuciuriu, cu ochii vii și plini de amabilitate. Le-am spus despre peripețiile avute pe întreg itinerarul, dar sînt fericit că m-am reîntors în Patrie.
— Nici oproblemă, fraților! facu munteanul impresionatparcăde avîntul meu patriotic. Așa e! Fie pîinea cît de rea, tot mai bună-i în țara ta! Doriți un ceai, o cafelută, o gustărică!?
— Numai prin străini să nu te duci, i-am spus achipuindu-mi cei cîțiva dolarași, rămași în buzunarul pantalonilor, atît cît mi-ajungea să îmbraccopilașii, că doar veneam de lacîștig... Mi-a fostgreu, frate!
—Vai!Vai!...Cum să se procedezecu un urmașal Romei la vecini! Nu se poate! Extraordinar, fantastic, incredibil!.. Toată lumea-și bate joc de români! Exact cum ne tocăm vecinii, în meciurile amicale și neamicale de fotbal! Dar e bine că te-ai ținut tare ca un știulete! E bine!... românul are șapte vieți în pieptul lui de-aramă! Sănu nedăm la provocări cu vecinii, care vor mereu să ne dezbine tara!
Consîngeanul m-a îmbrățișat la întî]nire, la despărțire, apoi s-a răscrăcănatputemic, parcă măsurînd măreția gliei strămoșești, pe care fi este dat s-o apere, mi-a facut gest cu bagheta și mi-a urat bună calc spre megapolisul românismului, de pe malul Dîmboviței.
Cu pieptul înfoiat de mîndrie, uitasem de toate intemperiile timpului și veneam șuierînd spre casa din Piața Victoriei. Dar tocmai cînd am ajuns în Ferentari, vrînd să-nni potolesc foamea c-o fripturică la bodega "Gînsacul și Bobocica", am descoperit câ în buzunarele mele, nestîngherit, sufla vîntul. larîn jureraatîta veselie și... jocuri de noroc.
C1AO, BUDÃI.
La Ineasca se zice, cînd Columb a descoperit America, la piața agricolă din Guadelupa, printre aborigenii locali, gospodarii din Budăi tîrguiau, plini de succes, miez de nucă.
Talentul vecinilor satului nostru de-a se ocupa cu exportul diferitelor produse alimentare peste mări și țări l-am aflat încă de pe timpurile-comuniștilor, cînd călătoream pe meridiane străine, mînuind cu mâiestrie arcușul violoncelului.
Odată, aflîndu-mă într-un turneu la Tbilisi, după ce i-ani frapat pe toți georgienii cu arii de Paganini, Vivaldi și crîmpeie ale perlei "Grozovan" de Gherșfeld, și aflînd că sînt din Moldova, ei au aplaudat la sindrofia ordinară, facînd plini de admirație:
— O, Moldova, Budăi... Gamargioba!
Curios, am întrebat amicii, cu șepcile cît brusturii, de unde le este cunoscut numele satului codrean, de peste dealul Ineascăi și, atunci, fara a aștepta mult, m-au poftit la piața centrală, iar acolo, din depărtare, am auzit chemările celui mai mare speculant, de prin părțile noastre, Andronic Vulpe Doroftei:
— Curu' boului! Cumpăiați curu' boului!
Apropiindu-mă cu violoncelul subsuoară de cetățeanul animat, care încerca sâ comercializeze măceș uscat pentru ceai bun la lecuirea rinichilor , l-am întrebat de ce face publicitate mărfii în limba de stat a Republicii Moidova, pe care nimeni, în părțile locului, n-o cunoaște.
— Lasă-i să aibă închipuire despre limba lui Eminescu, Alecsandri și... Borea Druță, mi-a spus renumitul comersant, convingîndu-mă că măceșul lui are miros de codru.
Apoi s-a prăvălit Imperiul, societatea s-a așchiat în mai multe stătulețe, s-au eliberat frontierele de barajuri ghimpate și liinba noastră de stat, datorită negustorilor de la Budăi, a început sa-și găsească o amplă raspîndire peste mări și țări. Concurența pe arena mondială a crescut datorită invaziei hergheliilor de lăieși de la noi, găgăuzilor, rușilor, ucrainenilor, dar mai ales a budăienilor.
Eu, cu violoncelul, călătoresc în lung și-n îat, datorită sponsorizăriloi efectuate de catre businessmenii autohtoni, artiști emeriți de ieri, care, grație banilor, au uitat de maică-sa și de taică-său, numai nu de arta interpretativă a violoncelului meu. Sînt o rază de lurnină spre Occident, care propagă numele republicii noastre natale. Primăvara trecută, după ce dau trei concerte în țara cangurilor, cînd am dat cu piciorul pe la piața centrală, aud vocea mustoasă a aceluiași Andronic Vulpe Doroftei, răsunînd la depărtări;
Ceapă, usturoi-căței
Helo, Budăi — Sidney...
Aflîndu-mă luna tecută la București, după ce am devenit, ca oricare basarabean ce concertează acolo, laureat al premiului, cu pieplul plin de glorie dau pe Calea Victoriei cu ochii peste același Andronic Vulpe Doroftei din Budăi, care stătea alăturea ca o statuie de Ioana Zolotușca, fată mare, din satul lui natal, propunînd-o lupilor pentru instituțiile locale de masaj.
Și de-ar fi fost să tacă din gură această Ioană, dar, precum se obișnuiește la femeile din Budăi, dacă nu glăsuiec — buhnesc pe loc, unde prinde și dînsa a propune în gura mare:
-- Curu' boului! Curu' boului! Poftim, curu' boului!...
-- Unde strigi, zăludo! face Andronic Vulpe Doroftei. Doar am lăsat măcieșii acasă...
-- Păi, curu' e aici cu minc, iar boul a rămas acasă, raspunse Ioana cu zîmbetul de Chîrițoaie...
La Roma, chiar în preajma Arcului de Triumf, același gospodar l-am întîlnit cum facea reclamă inei căpițe de iarba-cățelei, convingînd trecătorii că o mixtură din acest preparat poate înlocui Herbalife-ul; dacă în apropierea celui ce dorește să arunce din greutate există... un hectar de pădure. Și, în toată învălmășeala străzii, el facea reclamă mărfii pre dulceie grai românesc:
-- Hai poftim la Colizei
După troscot din Budăi! .
Gospodarii din satul cu pricina mi-au atras atentia mai ales la Paris. Francezii sînt nespus de bucuroși că astăzi, pe meleagurile Senei, a poposit UN usemenea popor fceund, precum sînt românii basarabeni. În culise, în timpul antractelor, francezii mi-au spus că frantuzoaicele, care pînă mai îeri aveau grijă mai mult de creșterea cîinilor de rasă, iar soții lor să practice competițiile de călărie, lăsînd situația demografică tn pericol, astăzi lucrurile s-au schimbat spre bine. Discipolii lui Andronic VulpeDoroftei au contribuit activ la funcționarca ritmica a maternităților parizienc. Intr-un singur sezon au izbutit multe și, astăzi. o sumedenie de copilași dolofani, deși vorbesc impecabil franțuzește, poartă amprentele și chipul gospodarilor din Budăi. Azi, Germania, prin intermediul oamenilor harnici din Budai, a aflat secretul fabricării vinului cu pelin, folosit de gospodinele din Budăi în ziua Sărbătorilor de Sfmți, în total 40 de pahare. Ba chiiar se spune că nemțoaicele ard de nerăbdare să viziteze Budăiul, pentru a se convinge pe viu despn această tradiție multiseculară a oamenilor dîn parțile locului. Ele le-au îndemnat deja să ne vizîteze plaiurile pe grecoaice, turcoaice, chineze congoleze, puertoricance și toate creolele țărilor din bazinu! Caraibilor.
Numai pe malul Temzei budăienii au suferit un mic accident... Trecîntl frontiera cu violoncelul meu subsuoară, verificîndu-mi actele că sînt din Republica Moldova, un reprezentant din Scotland Iard mi-a spus să fiu foarte prudent. Am fost informat că, în ajun, un gospodar din Budăi a minat Londra cu doi saci dc fasole tărcâțele, vîndute la piața agricolă din partea locului Londonezii erau în panică ca în timpul atacului aerian, efectuat de nemți, în anul 1941. După multe ore de explicații, în pauza concertului susținut, i-am convins pe cei de la Londra că fasolele noastre sînt în afara oricărui pericol, nu constituie un al doilea Cernobîl, și ei m-au crezut numai după ce le-am adus o confirmare de la comisia MAGATE... Astfel, eu am salvat nu numai cu arcușul, dar și cu ingeniozitatea, securitatea insulelor Albionului.
Nu este nici o invenție din partea mea. Toate aceste mărturisiri constituie o mâreață mîndrie și o stima față de megieșii satului nostru care, prin contribuția lor de la vremile columbiene, fac numele plaiului mioritic să ajunga departe și sa-și găsească răspîndire în mijlocul popoarelor de pe glob, care au a ne cunoaște și a ne admira. Numai astfel vom pătrunde în Europa și celelalte țari ale lumii, avînd îndrăzneala și chibzuința Un Andronic Vulpe Doroftei, care și acum se afla departe, pe insulele Marchize. vînzînd site de cînepa, strigînd în gura mare:
— Hello, Salam Aleikum! Padhadi ne boisea, skorei! Ciao, Budăi!


ZI-I UN MARȘ, CÃ VINE TATA!
Fiicei mele Daniela
Tata sosise înfr-o sâmbâtă, îndeseară. Nu-1 văzusem demult, că rar dă pe la noi, în capitală. Veni îmbrăcat în blugii fratelui (stăteau pe el ca niște ițari) și într-o scurteică cu guler de cârlan brumăriu. Pe cap avea, ca totdeauna, cușma țurcănească, de care nu se desparte din ziua cununiei.
Vizita lui neașteptată se nimeri parcă la moment, căci era sfârșitul lunii și intrasem într-o acută criză de bani. Ne-am îmbrățișat diplomatic — eu urmărind buzunărașul părintelui, unde se găsea portmoneul.
— Am sosit cu treabă la voi, zise tata, dându-ne în primire bunătățile de acasă. Mă-ta m-o trimis să cumpăr câte ceva pentru zile negre, căci nouă cât ne-a mai rămas... și n-are să ne ducă lumea la țântirim cu pielea în săcriu...
Mărturisirile lui, ca totdeauna sincere, mă întristară, dar fără zăbavă pornirăm tustrei — el, eu și soție-mea — prin prăvăliile, dughenele orașului, vorba lui, după stota de tătușii, zolnice pentru năsălie și podurele, ceară de toiaguri și alte buclucuri, cum le numea el.
— Poate ne sparii cu-n leu! 1-am atacat cu o întrebare de la spate.
Soția, mai timidă și mai rușinoasă, cum i se cuvine unei nurori, mă smotri prin semne. Părintele, chipurile, nici n-a auzit...
Cutreierăm magazinele până m amurg, dar nu cumpărăm nimic din cele necesare tatei și ne întoarcem acasă pe străzile aglomerate, obosiți și flămânzi. Tata, însă, avea răbdare țărănească la mâncare. Pășea țanțoș înaintea noastră, până mă întrebă, arătând la balcoanele unei clădiri moderne, cu vreo douăzeci de etaje:
— Bine, mâi, da unde țin bieții oameni polobocul cu vin acolo, sus? Și-apoi cum de trage soba fumul pe hogeag la așa înălțime?
Văzând el că nu-mi arde a glumă, o bună bucatâ de vreme tăcu, îndulcindu-se cu "mompasele" de care fâcuse rost dintr-un buzunar al scurtei.
— E timpul să mâncăm, am zis, urmărind ce avea să spună în această privință și buna mea soție.
— Las-câ vâ fac o zamă în astâ-searâ din găinâ de casă pe care a adus-o tata, încercă ea să potolească așchiile de childuri dintre părinte și fiu.
— 0 duceați greu pe când învățați, studenți, la universitate... Acuma, dacă ați scâpat la leafa voastră...
Tata, ca tot neamul nostru, se trage dintr-o viță haiducească și nu-i mare lucru sa-1 scoți dm sante, daca il sacai mtruna. Insă atunci nu mă lăsa în pace buzunârașul cela al lui cu miros de parale, căci îmi ghiorăiau mâruntaiele de foame. Cu vorbe dulci, mâgulitoare, i-am abătut pe o ulicioară, unde ne-am pomenit fațâ-n fațâ cu o "Plăcintâ", un restaurant de toatâ frumusețea.
Miros de fripturicâ, de mujdei, pui prăjiți, de mămâliguță cu brânză de oi și alte bunătăți pământești, drese cu muzică de ospăț, parcă îți îndemnau picioarele sâ intri.
— Ce dugheană! făcu tata, încântat de arhitectura lăcașului.
— In palatul ista se bea numai "Lacrimă de vădană" — vin de care nici nu-ți închipui, 1-am informat eu. Tata a lucrat multă vreme vinificator. Intrăm?
Părintele se opri brusc din mers. Făcu un pas înainte, apoi doi înapoi, împleticindu-și parcă picioarele, se clătină, aduse lin cușmoiul pe fruntea asudată și încrețită, de parcă trăsese coasa și acum avea de gând să se mai odihnească.
— Cât o sâ mă ție o masă aici? i-am citit eu chibzuința în privire.
Am aruncat, necâjit, mâinile m părți, chipurile: "Ce pot sâ-ți fac, dacă tremuri pentru orice bănuț..."
— Lasă-1 în pace, zise soția și ea frapată de frumusețea feerică a luminilor colorate, ce jucau prin geamurile enorme ale restaurantului "Plăcintă".
— "Lacrima vădanei"! făcu mirat tata, zău că n-am auzit. Și după o pauză, arătă spre muzicanții de dincolo de geamul asudat, clătinându-se în ritmul melodiei: Dar ei pot cânta marșul lui Virgil de la magazinul din Ineasca?
— Aiștia și pe dracul îl știu, am potrivit-o eu la repezeală, bucuros de hotărârea lui, căci, la o adică, de unde aveam să cunosc dacă muzicanții au știre despre marșul scripcarului bețivan de prin părțile noastre.
Am intrat. Tata dori să i se cânte marșul, după obiceiul sătenilor, încă de la poartă, de la intrare, de aceea scoase un leu boțit din portmoneu și ne trimise înainte. Am ales cu soția o masă, apoi m-am apropiat de orchestră, așteptând să-și termine cântecul. Sala mare era plină de fum de țigară, iar fascicule de lumină colorată jucau haotic pe pereți. La două mese din fața sălii stătea un bulibașă, înconjurat de niște țigani jucăuși, care îl felicitau cu ocazia zilei de naștere. La altă masă, cu flori multe, niște georgieni, cu șepcile mari cât frunza de brusture, fumau tăcuți, îngândurați; mai în fund, în semiîntuneric, discutau agitați o grupă de tineri tunși chilug, toți într-o formă — scurte de piele, cu lănțișoare de aur la gât și inele groase pe mâini. Lângă fereastră o ceată de studenți în haine kaki, ce se întorseseră odinioară de la țelină, cu băuturi pe masă, cuprinși de umere, se legănau, lămurind prin cântec cum se bea lunea, marțea, miercurea... și în celelalte zile ale săptămânii. Sprijiniți cu spatele de coloana pătrată, lucitoare, din dreapta localului, doi negri dezlegau cu mâini dibace taina cubușorului Rubik.,. Toți păreau ocupați cu ale lor, numai în centrul sălii, m vecinătatea noastră, bătea la ochi o masă bogată, străjuită de-o femeie durdulie, care nu-și rupea privirea întristată căutând spre ușă... Aștepta pe cineva.
Muzicanții porniră un "Mani-mani". Pe terasă nu dansa nimeni, deoarece lumea încă nu se îmbătase. Numai țiganii, la mesele lor, fluturau fericiți din mâini, cu barizuri înflorate. Când muzica încetă, am dat leul dobarului, i-am lămurit situația, rugându-l să-i zică un marș, că ... vine tata! După o pauză, deodată sala se umplu cu lumină și muzica, solemnă, începu să-i zică un marș militar, de pe timpurile lui Petru Rareș. Tata, care stătea în prag ca un par bătut, tot atunci se clătină, apoi porni țanțoș spre noi. In dreptul mesei țiganilor, în dreptul meselor celorlalți aflați în sală, își scotea respectuos cușma din cap, făcând plecăciuni, așa cum fac moldovenii, când intră la Ineasca cu marșul în nuntă și strigă binevoitor: "Bună sara și bine v-am găsit la sfântă masa asta, cinstiți gospodari și gospodine!" Lumea îl privea nedumerită: oare cine-o fi și de unde s-a luat?.. Socotindu-și datoria făcută, părintele se așeză alături de noi la masă, urmărind cu zâmbet binevoitor mulțimea din jur, dar dând cu ochii de femeia grăsană, săltă sprinten de pe scaun și-i acordă o plecăciune aparte.
Femeia, deodată nici să-l ia în seamă. Îmbrăcată în rochie de mătase azurie, având dantură de aur, inele cu pietre lucitoare, coc blond (la înălțime se putea lua la întrecere cu țurca tatei), . iar peste umerele goale — aruncată o blană albă, scumpă, ea stătea supărată pe cel care nu mai venea.
— Ce pelicică de dobitoc are pe umăr? întrebă tata în șoaptă.
— Nu pricep, i-am răspuns într-o doară.
Mai în fundul sălii, după un paravan, două chelnerițe măsurau vesele, în fața oglinzii, o căciulă de blană de vulpe argintie. Soția, observându-le, își potrivi costumul bordo, cusut nu demult. Chelnerul nu se grăbea să se arate, foamea mă chinuia, iar tata tăbărî asupra mea cu întrebările: "li drept că NATO a mântuit de cosit fânul pe deal? Adevărat îi că Reigan acela e făcut de fată mare?"
După ce a aflat câte ceva ce se mai întâmplă în lumea mare, tata, văzând că n-am gust de taifas, nu chitește mult și unde ridică o mână în sus, fluturând degetele și strigând poruncitor:
— Jupâne! Adă oca și trei costițe!
Atâta a fost de ajuns. Probabil că tata în tinerețe a frecventat asemenea instituții de veselie, cunoștea binișor rânduiala ce domină în ele. 0 copiliță în haine naționale moldovenești se apropie de noi, cu glas ciripitor, puțin speriat:
— Vă ascult. Comandați, vă rog... "Jupânul", pe care tata îl avuse în vedere, îi produse nedumerire, făcând-o pe chelneriță să roșească.
— Mâncărică, mămăligă, brânză de oi, jumări, ghiveci, am rostit eu ca să-l scot pe tata din încurcătură.
—... și o "Lacrimă de vădană", nu uită să adauge el.
— Una numai? am făcut-o eu pe glumețul. Vădana plânge cu amândoi ochii! Apoi chelneriței: Două "Lacrimi..."
Vinul auriu căzu pe placul bătrânului, îl învioră. Lumea se veselea, niște tineri ieșiseră pe terasă și dansau bryk. Numai durdulia își pierduse, se vede, răbdarea, căci chemă chelnerița să achite plata pentru masa comandată. Dar se mai reținu, deoarece muzica "zicea" la sugestia unuia dintre studenți și calea spre ieșire era barată de dansatori. De microfon se apropie un bărbos cu fălcile mari, lucind de sudoare, cu fruntea aplecată în jos de emoții adânci. Deschise larg gura și cântecul răsună tocmai... jalnic:
"Foaie verde și-o ridiche,
Hoinărești prin lume, potârniche...
Dar când turturica zboară, of!
Viața-i mult amară, zău..."
— Cum te mai împaci cu serviciul ?
Ceva mai înainte el mă întrebase de Reigan, iar eu, la rân-du-mi, de ce n-aș fi putut afla câte ceva despre pensionarii paznici din satul nostru?
— Îs pe foaie de boală, răspunse tata. Pe dânsul, însă, îl preocupa cu totul altceva: De ce nici un suflet al lui Dumnezeu nu chiuie în joc? C^ veselie e asta fără de chiuială? Capitală, dragă doamne..."
— Nacealnicul! am dus degetul spre buze, arătând la femeia ce stătea cu poșeta în mână, gata de ducă.
— Ea, nacealnic? Șef de depozit, vasăzică? se cruci bătrânul gata să trântească cușma în pământ de obidă.
— Știut că nu-i de la coarnele plugului, zâmbi galeș Ala, soție-mea.
Tata se ridică și — hai-hai — răzbătu în mijlocul celora care dansau. Se proțăpi pe picioare și, găsindu-și punctul de sprijin, slobozi un chiuit năprasnic. Apoi, fără pic de jenă, în ochii nedumeriți ai mesenilor, își întări cușma pe ceafă și-și ridică bata pantalonilor. După pregătirile de cuviință, prinse a tropăi mărunțel, deschizând și închizând la piept brațele. Dansa fierbinte, îndârjit, cum fac moldovenii prinși în iureșul hostropățului. Era omul la datorie!
Deodată (vorba ceea: "De ce te temi nu scapi!") se apropie de grăsana în rochie de borangic. Printr-un gest delicat, stil "retro", își flutură țurca până la căputele ciubotelor și o invită la dans. Femeia, surprinsă, făcu o mină acră, dar văzându-l pe tata cum țopăia înaintea ei, chiuind întruna și repetând gestul ospitalier cu căciula, zâmbi larg, prietenește... Sprijinindu-se de scaun, ea își desfăcu mâinile în parți, ca și cum i-ar ti zis:
"Uite, vezi, aș dansa cu plăcere, dar..."
— Lasă-l în pace, mă mustră soția a câta oară. Are poftă de veselie. Să se distreze cât îi poftește inima...
Din păcate, melodia se sfârși ca înadins. Rămas cu țurca în mână, tata se întoarse cu fața spre muzicanți. Se apropie apoi de bărbatul cu fața mare, asudată și-l rugă cu glas tare, să se audă:
— Îngerașul lui Hristos, zi-i moșului "Găinușa", și arătă spre femeia de colo. S-o mângâi oleacă... Nu vezi, că-i scârbita de se usucă.
Căpetenia muzicanților înțelesese că-i vorba de-o ofertă și, surâzând cu subînțeles, pocni din degete, adică: "Vrei muzică, moșulică? Plătește!" Tata își descheie cu băgare de seamă nasturii bondiței — bărbosul, dacă era om chitit la minte, trebuia să ghicească într-un fel că acesta are bani. Are, dar îi ține unde se cuvine ca banul să fie ținut.
— Vezi? se lăudă el. Zi-i "Găinușa" și te-oi mânțăni. Bărbosul nu înțelegea românește, strâmbându-și fălcile, stătu în cumpene și, bănuind că are în față un comersant de pielicele de prin nordul republicii, își trecu mâna peste strunele chitarei și-i zise vesel lui tata:
—Chântă!..
Tata, legănându-se, începu să-i zică o melodie străveche, iar bărbosul — s-o prindă dibaci pe strunele chitarei. Săltăreața "Găinușă" îl întărâtă și el, chiuind mulțumit, se apropie tropăind iar de masa celei invitate, dar încă necunoscută, surprinzând-o deja cu furculița de fripturică în gură...
— Lasă-l în pace! mă reținu iarăși soția, râzând cu poftă de năzbâtiile copilărești ale tatei.
Iar tata parcă avea jăratic în ciubote. Tropăia mărunțel din picioare și se învârtea vârtej. Noi nu mai însemnam pentru el nimica. Nici să ne ia în seamă. Femeia, măsurându-l cu pnvirea-i zâmbăreață, își îndrepta mărgelele și, lăsându-și blana scumpă pe speteaza scaunului, se ridică. Tata, când se pomeni față în față cu o femeie atât de voinică, parcă să dea înapoi, dar parcă nu.
— Lasă-l în pace...
Prea mult, însă, n-a stat să se gândească. 0 cuprinse gospodărește de talie și, în ritmul "Gămușei", începu să tropăiască pe loc și tot mai des. Partenera își făcu și ea vânt, descriind câteva rotocoale în jurul lui. Tata atâta și aștepta, chiuind și mai cu foc. Apoi se așeză într-un genunchi, silind-o sa-i sara împrejur într-un picior, sa țină mana in sus, ca o statuie a libertății.
Toată lumea se ridică de la mese și urmărea amuzată scena. "Găinușa" e un dans vechi, cu multe figuri. Și nu dintre cele ușoare. E de ajuns, probabil, să spui, că la sfârșit partenera trebuie să sară, să se arunce în brațele partenerului... Dar când dansezi cu o... găinușă ca cea pe care tatei îi abătuse s-o scoată la joc... Până-și acei bărbați bărbieriți pe cap, care până atunci păreau a fi absenți în sală, își aruncară privirile spre acea pereche. Vă închipuiți priveliște? Ei, bine, trebuie să vă spun că tata nu s-a făcut de râs...
Aproape de sfârșit, el se dădu înapoi, la vreun pas de femeie,
își rășchira picioarele in parți, scuipa vârtos in palme și, cârceindu-și mâinile butucănoase, de parcă avea să se trântească la berbec, îndemnă cu toată seriozitatea partenera să-i sară m brațe. După legea dansului!
Femeia, la început șovăi, apoi râzând cu toată făptura, se repezi deodată spre tata și... ateriză în brațele lui! "Găinușa" fusese prinsă și, tot atunci, tata cu vinele de la gât umflate de încordare, chiui și mai aprig, apoi o slobozi din prinsoare. Sala izbucni în aplauze. Și se prelungiră atâta timp, cât el o conduse la braț până la masa ei, unde mai făcu și o plecăciune de mulțumire.
— Of!.. Și nimica nu mă doar?! răsuflă din adânc tata, revenit la locul lui.
Dar nici nu reuși să-și tragă sufletul, că de pe terasă bărbosul îi făcu un semn cu mâna, cerându-i plata pentru comandă. Tata se apropie, cercetă mai în de lung în ochii lacomi ai muzicantului, ce trăia și el sub impresia "Găinușei", dar când cavalerul îi întinse răsplata, barba i se boți pe loc.
— Pentru tunsoare, îngerașul moșului! îl blagoslovi tata, vârându-i sub nas niște bănuți, pe care avu grijă sa-i vânture de fărâmături... Zâmbetul de pe fața bărbosului se stinse și el privi la tata ca la o rămășiță a trecutului. Părintele nostru făcu un gest cu țurca și se porni la masa unde comandasem câte-o porție de mititei, pe când bărbosul îi trimitea din urmă un solfegiu vulgar. Tata se opri, lovit parcă de-o săgeată în spate, deveni nervos, hărțăgos, clătină amenințător din cap:
— Liturghia, precistania cui te are... Te burduhășesc eu acușica, ia!
Mirosea a conflict direct, dar pe toate le opri un georgian, ce se apropie de tata cu zâmbetul larg pe buze. îl luă cu respect de braț, îl aduse la masă, apoi se întoarse la muzicanți și cu o privire disprețuitoare îl lovi pe bărbos cu o bancnotă grasă în față, ordonându-i cu accent plăcut caucazian:
— "Gaianușea"! și zâmbi larg spre tata. Bărbosul o luase la nas, șovăia, iar când de el se mai apropiară doi băieți dintre cei cu lanțuri de aur la gât, bărbieriți pe cap, ca să-l întrebe de sănătate, totul reveni la ritmul nor-mal. Lumea se încinse în dans, tata îi îndemna pe toți să se prindă în horă, iar el și partenera lui jucau în centru, împungând tavanul cu gluga țurcii. Bulibașa, înroit de niște țigăncușe colorate, georgienii, studenții, negrii, tinerii bărbieriți pe cap, ce își aruncară hăt colo scurtele, rămânând doar în cămăși, cu aurul mult pe ei — toți își găsiseră "găinușele" lor și între popoarele celea ne mai făcuserăm loc eu și cu soția, simțindu-ne cu tata într-o familie mare, veselă și fericită...
— Voinică femeie, zicea tata, trăgându-și sufletul după dans, de parcă era un pugilist la răgazul dintre reprize. Curată, volăneațâ, hărnicuță la joc... De la dânsa miroase-a toporaș!
Femeii îi era vesel cu noi. Ne-a poftit la masa ei. Ne-a servit cu vin "Onești, apoi cu cel de 'Trifești", "Grătiești", "Inești"... Tata, după fiecare păhărel, scotea fâșicul cu "mompasele" și ne servea pe rând. Soția mă ghionti ușurel și arătă surâzătoare cu ochii la foaia de boală în care tata învelise bomboanele. Nu era tocmai momentul să-i atrag atenția, căci femeia era cucerită de blajinătatea și amabilitatea bunului meu părinte, nici să-i pară râu de omul ce-l aștepta odinioară.

Soția găsi repede limbă comună cu dânsa și-i scrise rețeta tortei "Napoleon". După câteva melodii, cineva strigă poruncitor: "Găinușa" și tata, "remorcat" de parteneră, ieșea la joc. Amândoi erau ghioalcă de sudoare.
— Las' că te spun eu la mama! am zis în șagă.
— Măi, paingănule! nu mă răbdă el. Ce atâta vorbărie și hlizobeală?! Þist! Eu îs stăpân aicea... Te știu de când erai acasă — iute la mânie și leneș la lucru. Apoi continuă să mă convingă: lan bagă tu de seamă cu ce partret de nevastă joc eu. Face să te-azvârli sub tanc după dânsa, nu alta...
Avui de furcă cu el până se făcu oră târzie. Chelnerița ne socoti masa și tata, nevoit să scoată banii ce-i avea în portmoneu, primise restul atât cât trebuia să-i ajungă de drum spre casă, dar spre uimirea mea, știindu-l cam zgârcit, n-avea pe față nici o umbră de regret. Avea doar două dorințe. Numai două. Să nu mă grăbesc, căci are el o vorbă de spus "sărmanei femei". Și alta — nu cumva să-l spun mamei...
— Mergem! l-am silit cu toată seriozitatea, simțind că muzica nu are capăt. Și-apoi la șaptezeci de ani este greu să zburzi atâta cu o femeie care n-avea, probabil, nici cincizeci. Unde 'mai pui că gazdele unde locuim sunt niște oameni buclucași, mai ales dacă te reții târziu în oraș și le întrerupi somnul.
— Feciorașule, poate zăbăjim puțintel? privea tata cu jale în urmă.
— Acasă! i-am stins rugămintea fără îndurare. Afară era toamnă târzie. Vântul mâna frunzele pe asfaltul negru și lucitor. Bureza. Răcoarea strângea în spate. Când sosi ultimul troleibuz, ne-am grăbit în înghesuială și, îndulciți de proaspetele impresii, mergeam spre casă. Credeam că am petrecut cea mai frumoasă seară din viața orășenească, dar spre groaza mea și neliniștea soției, când să coborâm... Pericol! Tata nu se vedea nicăieri. Noi încolo, noi încoace — tata nu-i și pace! Am sfeclit-o. E bătrân, nu vede bine prin întuneric, locuri necunoscute și-apoi câte se pot întâmpla într-un oraș în timp de noapte!.. Pornirăm alarmați o fugă înapoi, în direcția restaurantului, unde crezusem că l-am prăpădit, dar nu văzurăm decât o pereche de tineri care se sărutau, rezemați
de un stâlp. Soția mă sfătui să anunț poliția, însă, în vreme ce mă îndepărtam spre telefon, ea hohoti din urmă:
— Doamne, cât i-i de bine lui în sara asta cu noi!.. M-am întors ca fript spre geamurile mari ale restaurantului, de unde năvălea melodia săltăreață a "Găinușei". Zărisem cușmoiul tatei, care sălta mărunțel să boldească tavanul, iar alături se legăna silueta femeii m rochie azurie de mătase.
Tata nu se dădea dus. Mai să se îndârjească la mine:
— D-apoi eu la armată am fost sportist!.. Femeia îl chema cu voce disperată:
— Păunașule!.. Nu pleca, oprește-te în îmbrățișările mele! ... A plecat a doua zi foarte devreme. Mi-a spus că n-a închis un ochi toată noaptea. "Găinușa" i-a zuruit mereu în urechi și-apoi s-a gândit la femeia ceea : cine oare a petrecut-o pe dânsa acasă și dacă nu s-a rătăcit cumva în "scârba" asta de oraș...
— Măcar de i-aș cunoaște adresa, îngână el plin de obidă. Aman vroia să vină vara la noi, să ne ajute la prășit în grădină…Ce boi minunat ave!

NEAGULE, FRUMOSULE...

— Neagule, frumosule!.. umbla Rădulina valvârtej prin ogradă, boțind telegrama și amintindu-le tuturora că astăzi e o zi însemnată pentru toți lăieșii din Ineasca.
In satul nostru, alături de alte neamuri, locuiesc și o boaghe de țigani pe care mătușa îi numește cu un singur cuvânt — "țigănărit". Și asta mult înseamnă. Demult s-au astâmpărat oamenii care sute de ani au cutreierat pământul în lung și în lat cu șatrele în căutarea norocului. Azi norocul și l-au găsit la Ineasca. Sunt gospodari în toată legea, mulți dintre ei au vaci olandeze, magnetofoane japoneze, sunt fruntași în producție, fapt care le sporește nemărginit mândria. Și pe bună dreptate.
Neagu, feciorul cel mai mare al Rădulinei și al lui Ștefănache Cepurel, a isprăvit armata și azi întoarcerea lui la vatră stârni mare tărăboi în ograda lor. Neagu este așteptat să sosească deseară, cu trenul, la gara Buhnării și probabil o să-i iasă în întâmpinare însuși bulibașa de la Soroca, cu tot onorul... 0 parte din țigănărit, neamurile grămădite de prin Ursari și Budișoara, discută agitați cum să facă mai bine ca să-l întâmpine pe soldat.
Fierb cazanele, zângănesc cosoarele, zbiară mieii, cotcodăcesc găinile, sub cortul împodobit cu lăicere și războaie se împodobesc două rânduri de mese.
In ajun a plouat. Cerul e tulbure. Prin ogradă se împrăștie rumeguș de lemn, ca să nu fie glod. La poartă stă de-a gata fanfara lui Naum Locș, un evreu tânăr de la Telenești, cu studiile muzicale terminate. Rădulina, căreia îi țâșnesc firele albite de sub șalinca legată în nod lângă ureche, inspectează pregătirile, tot trage din lulea și rareori intervine cu sfaturile. Un curcan se plimbă prin ogradă, înfoiat în pene, un boldei latră a lehamite, iar în ocol un buhăieș cu privirile blânde începe a mugi îndelung de răsună valea satului și muchia Lipăgăului.
— Să cântați, boalelor! se stropșește ea câtre muzicanți gata de plecare spre Buhnării, și sloboade fumul prin colțul zbârcit al gurii. Să i se ducă vestea lui Neagu ca de un câine pârlit. Că-i fecior de gospodari. Soldat! A făcut armata tocmai la Bug!
Alivencile, ciulamaua, găluștele cu oase (mâncarea preferată a țiganilor din Ineasca ), răciturile de cocoșel, chisălița din agude — toate bucatele i se par mătușii numai bune și socoate că e timpul să plece spre gară. Degrabă sosește trenul. Þigănăritul, de la mic la mare, îmbrăcat în ce au mai frumos, prinși de mâini, dansând bucuroși, se îndreaptă cu alai "la tren".
Rădulinei i s-au uscat ochii tot privind în zare. Nu 1-a văzut pe Neagu doi ani încheiați, și așteptarea îi macină răbdarea...
— Neagule, odorașul mămucăi! rostea ea din când în când. Þi-a mâncat anii străinătatea!
Cunoaște întreg satul că mai grea armată ca a lui Neagu Cepurel nu a avut nimeni. De vreo câteva ori țigănăritul întreg a fost la unitatea de pe malul Bugului, dar de fiecare dată comandamentul, văzând alaiul, i-a trimis acasâ fără a-l scoate pe Neagu la iveală.
Măcar cu un ochi să-l fi zărit! Li se lămurea că băiatul are o slujbă grea, de mare răspundere, care cere multă sârguință și concentrare maximă, ce nu-i permite să se abată nici măcar pentru o clipă...
— Duceți-vă acasă și dormiți liniștit, soldatul vă păzește de nădejde, li se spunea.
Dar timpul fuge repede, ca și apa Ciulucului, și, iată, în astă-seară Neagu Cepurel sosește în gară. Þigănăritul, nerăbdător, stă în așteptare, Rădulina continuă să boțească telegrama în mâini, iar Ștefănache privește mereu fotografia în culori a lui Neagu, geme și varsă lacrimi în palme...
De după cotitură apare locomotiva șuierând lung-prelung, iar când vagoanele prind a scârțâi lângă peron, se stârnește învălmășeala. Muzicanții țin instrumentele de-a gata. Rădulina și Ștefănache pornesc de-a lungul trenului cu brațele desfăcute spre cer, gata să-l strângă pe fecioraș în îmbrățișările lor părintești:
— Neagule, frumosule, au unde ești, mămucă? strigă țiganca tare, apoi se răstește ca din senin la muzicanți: Cântați, mâi, să se audă... Cântați!..
Orchestra îi zice marșul...
Când trenul se opri, careva din puradei strigă bucuros, arătând spre ușa unui vagon:
—Ura! Ura! Iacă-tă-l-îi...
Ștefănache și Rădulina nu mai pot de fericire. Lumea adunată în gara aplaudă, dansează "Tananica" și chiuie neîntrerupt în onoarea celui sosit.
In ușa unui vagon stătea un țigan cu o ținută aranjată, gras, cu mustăți stufoase, oacheș ca pământul; la gât avea prins un binoclu, iar pieptul înfoiat lucea de insigne. Pe umerele late țigănăritul zări, cu răsuflarea tăiată, o cordea subțirică de culoarea gălbenușului de ou.
Þiganca nu putu ține piept bucuriei și gemu cu vocea înfundată, lungind silabele — s-o audă toată gara de lume:
— Aurdi! Șuear la mama ero, șucar!.. Frumosul și delicatul mamei, frumos!..
Muzicanții, parcă îndemnați de salva tunului, îi aterizează soldatului întors la vatră alt marș, încât plopii din preajmă stăteau neclintiți ca și cum ar fi primit onorul. Neagu, ieșit în ușa vagonului, nu se grăbea să coboare. Se tot uita la ciubotele lui lustruite, apoi se îndrepta din spete, urmărea cu o ușoară neîncredere pe cei de pe peron și zâmbea larg. De sub buzele lui cărnoase ieșea la iveală un dinte de aur.
Þiganii iar gem a uimire... în copilărie, fiind cel mai mare în familie, Neagu trebuia să dădăcească pe cei mici, în vreme ce părinții plecau la lucru pe deal. Să-i dădăcească și să-i hrănească, însă el le bea laptele și-apoi, când frățiorii și surioarele scânceau, le dădea buza de jos să i-o sugă în loc de biberon și astfel rămăsese buzat de prăpădenie. Acuma, însă, la întoarcere, buza i se ascunsese sub mustățile stufoase, și Rădulina nu mai poate de fericire, privindu-l:
— Frumosul mamei, frumos! Au să te deoache și au să se prăpădească fetele după tine..., și iar se oțărăște către muzicanții lui Naum Locș, ce fac răgaz: Cântați măi, dar-ar budihaceea în voi!
Muzicanții suflă asudați m tromboane, iar părinții se repăd să prindă soldatul în îmbrățișări, dar Neagu îi oprește prin-tr-un semn: stați pe loc, nu vă apropiați! Scoate din buzunar
un obiect asemănător cu o lumânare groasă de parafină, o ridică deasupra capului, trage de un căluș, ca peste o clipă cerul tulbure al serii să se umple de lumini multicolore. Tot atunci Neagu scoate din gât binoclul și urmărește focul de artificii.
Întreg țigănăritul prinde iarăși să geamă a uimire, fiecare arătând cu mâinile întinse spre soldatul din ușa vagonului:
— Vezi ce poate soldatul!
Apoi Neagu se hotărăște să cadă în brațele lor. 0 puzderie de pupături. 0 căldare de lacrimi de dor. Muzica cântă încontinuu.
Pornesc cu tot alaiul spre sat. Neagu merge înconjurat de toată ceata și e zgârcit la vorbă. Din când în când scoate câte-o rachetă din buzunarul vestonului și umple cerul satului cu lumini. Fiecare trece cu interes să se uite prin binoclul de artilerie, pe care Neagu îl ține în mână și nu-l încredințează nimănui. Copilașii, îmbrăcați-dezbrăcați, sar, dănțuiesc în jurul soldatului, și dintr-o dată Ineasca se pomenește în sărbătoare.
— Hâtrul mămucăi, hâtru!..
Cineva, fără voia lui Neagu, se repede și-l sărută, încât soldatul se cutremură, iar dacă-l atacă vreo țigăncușă, înțepenește zguduit și zâmbește larg, descoperindu-și dintele de aur...
— Dați-vă, călăițelor, într-o parte, se răstește maică-sa la țigăncușele obraznice. Să nu mi-l deocheați... Ori , dacă vă este râu, veniți mâine și-l mai vedeți.
La porțile satului, unde drumul cotește, pe Neagu îl așteaptă un cortegiu de mașini de la Soroca, m frunte cu bulibașa. După ce Neagu trage două rachete în cinstea căpeteniei țiganilor, acela îl ia sub aripa sa, alături, și privesc plini de mândrie parada limuzinelor ce trec prin fața lor într-un rând enorm care începe de la un capăt al satului și se încheie în celălalt. Automobilele sunt împodobite cu panglici colorate și flori de câmp.
Bulibașa, într-o bondiță de piele veritabilă, de desubtul căreia se vedea un costum albastru firma "Couturier", încins cu o centură ornamentată cu creste zimțate de cocoși, îmbrățișează mereu soldatul și-l bate prietenește pe umăr. Neagu, în semn de recunoștință, îi dăruiește binoclul, pe care i-l anină în gât. Bulibașa îl pune la ochi și multă vreme privește șiragul nesfârșit de mașini.
— Cântați, măi, arde-v-ar pe mațe! se răstește iarăși Rădulina.
Fanfara continuă să cânte marșuri militare, alaiul se îndreaptă spre casa lui Ștefănache Cepurel... Ograda e plină de oaspeți Câteva chirande cu ochi negri ca tăciunile se vânzolesc pe lângă umerii vânjoși ai ostașului demobilizat, fără a se stingheri de bulibașa, iar alte codane, mai modeste, stau împopoțate pe scaune și mănâncă răsărită prăjită. In ocol buhăieșul tărcat iar prinde a rage, întinzând capul peste gard.
Neagu continuă să zâmbească, mândru de situația în care s-a pomenit, și nu scoate o vorbă de prisos. Vorbească mai mult cine vrea! El în armată a învățat sâ cugete. Cugetul său zboară undeva departe, peste Valea Brândușei, iar trupul... e în ograda încinsă a sărbătoare.
— Vino, Negule, frumosule, în casă c-au să te deoache fetele, îi tot poartă de grijă Rădulina și se stropșește la fetele ce-i ating cu mâna epoleții: Fertic! Să veniți mâine să-l mai vedeți pe Neagu. Astăzi — gata!..
— Las-o, mamă, mai moale, că tare mi-a mâncat dorul după ele armata la Bug, cearcă să-i reproșeze Neagu, surâzând fetelor zvelte ce roiesc în jurul lui... Ștefănache Cepurel nu contenește să-și măsoare feciorul ca pe un exponat de muzeu. Uneori sloboade glas strident, copleșit de emoții părintești, că nu și-a văzut odrasla doi ani încheiați. Neagu trimite o rachetă în înaltul cerului. Apoi Ștefănache iar se apropie de Neagu, achipuie o insignă lucitoare de pe pieptul lui și-l întreabă:
— Pentru care merite ai primit-o, fruntașe? Neagu chibzuiește cât chibzuiește și, înainte de-a se porni spre capul mesei, alături de bulibașă, aruncă sinceritatea în
auzul fetelor:
—Apoi, tătucă, care merite? Migdalurile estea îs ieftine ca braga. Acolo, la Bug, poți să-ți cumperi la magazin câte vrei. Zece bănuți una! Cumpără-ți și poartă-le sănătos, că n-o să te deoache nimeni cu ele...
Cei care-l înconjoară pufnesc în râs, iar Ștefănache devine furtună neastâmpărată. îl ia ușurel de mâneca vestonului într-o parte și-i zornăie cu vocea la ureche:
— Mâi, nebun ai fost și nebun ai rămas... Oare nu poți spune că migdalul cutare sau cutare l-ai câștigat pentru anumite bravuri: c-ai fugit bine, c-ai ochit la vreme în țintă, c-ai luat primul loc la călărie?
— Ce fel de ochit, ce fel de împușcat, ce fel de călărie, teti? râde Neagu în toată nedumerirea. Am fost gornist! Du-te și întreabă la unitatea de la Bug cine se scula în fiece dimineață, până nu sunam eu deșteptarea, umflând goarna de-mi bârâiau fălcile? Gornist am fost! Bulibașa stă de-o parte și nu aude convorbirea celor doi, ci numai, așijderea unui comandant de oști, se uită prin binoclu și se miră de minunile tehnicii militare.
— Vezi ce poate soldatul! tot face el arătând spre Neagu. Precum e moda la lăieșii de pe la noi, cântecele și dansurile urmează unul după altul. Naum Locș e muzicant bun și le cântă pe plac. Puradeii din jur aleargă, flutură bariuri și marame colorate deasupra capului, sar în sus, țipă. De bulibașa se apropie soția, împreună cu fiică-sa, tinerică, tocmai pe gustul lui Neagu. Soția bulibașei strunește de curea un cățeluș roșcat, căruia, când latră, i se zărește un dinte, iar într-o ureche are prins un cercel... Neagu vroi să spună ceva fiicei bulibașei, dar prea mare era gălăgia din ogradă.
Se veselesc toate popoarele din sat. Eu și prietenii mei Andrei Beșliu, Tudor Belitei, bădița Ion Þapu, care împletește scaune și coșernițe din lozie și le duce apoi la târguri internaționale, Olenka Lesiuk, o hahlușcă jucăușă , ca o iușcă, ce a tot otrăvit inima mai tuturor flăcăilor din Ineasca, dar care până la urmă s-a căsătorit cu un vădăoi de la Verejeni, cu cinci copii și spune fetelor că mai minunat lucru pe lume decât dragostea curată nu există; se veselește moș Leiba, care demult nu mai vinde var la dugheană și e bucuros de pensie. Suntem încântați de cele văzute, de cele auzite.
Neagu le-a povestit tuturor mesenilor câte drumuri anevoioase a străbătut în armată, împreună cu goarna. In ziua când s-a demobilizat, povestea el, 1-a petrecut plângând toată unitatea, neștiind nici ofițerii ce-au sa făcea și cine avea sa-i scoale mai departe cu trâmbițatul de goarnă în fiecare dimineață. In semn de recunoștință i-au dăruit rachetele și binoclul...
— Trăiam bine cu toți ofițerii, mai ales când stăteam la gaubaht! zice deodată Neagu, încât lui bulibașa îi tremură cercelul la ureche. Și pentru ce ați crede? Păi, pentru ele, și arătă zâmbitor spre țigăncușele frumușele de la masă. Tare mă mai usca dorul după ele, ș-apoi dacă săream gardul în oraș... La Bug pentru orice săritură peste pârlaz ești tras la răspundere...
Și iar muzica mătură toate nedumeririle. Rădulina îl căinează pe Neagu și nu-și poate găsi astâmpărul. Trage din pipă, se apropie de urechea bulibașei, iar acesta dă din cap a înțelegere. Neagu nu-și ia ochii de la fiica lui.
— Negule, frumosul mămucăi, nu te osândi, zice mătușa, am grăit cu bulibașa. Chiranda ține socoteală. li place de tine și frumusețea pe care o are n-o dă nimănui, decât numai ție, Neagule!..
Dinspre ziuă, în toiul veseliei, se zvonește peste tot că Neagu, bravul soldat, se însoară! Cu fiica bulibașei, care, de doi ani, fără știrea lui, se usucă de dorul măritatului. Bulibașa cu soția sunt veseli și mândri. Zâmbetul lor iradiază la luminile cortului. Amândoi netezesc pe rând pârul moale al fiicei, apoi cățelușul cel cu dinte de aur și continuă să zâmbească larg spre ginerele ce se coace chiar în ochii lor ca un bubușlui de bujor.
— 0 să-l dăm la lege pe Neagu, spune, trăgând cu lăcomie din pipă, pe când Ștefănache se uită rece și indiferent la toată întorsătura ce se iscă în ograda gospodăriei lui.
— Să le începem pe toate de la Soroca! propune deodată bulibașa, plin de entuziasm, mai să-și rupă poalele fundiței.
De aceeași părere e și soția lui. Fiica, pe care a pălit-o măritatul, oftează copleșită de plăcere și încântare față de bravul soldat cu buza lată, dosită sub mustață.
— Neagu, frumosul mămucăi, se-nsoară! parcă începe să se vaicăre țiganca. Iar se înstrăinează de noi... Aoleu! Strigă dansa într-un sfârșit, de parca i s-a aprins casa.
Chiar în dimineața acelei zile căpetenia țiganilor din Soroca a hotărât să se declare că e gata să-și dea fata după bravul oștean Neagu Cepurel și să celebreze evenimentul, prin logodnă, pe malul Nistrului...
Cortegiul de automobile stă la dispoziția țigănăritului din Ineasca. Toți se îmbracă, își achipuie chimirurile, își potrivesc pălăriile pe cap, se pornesc motoarele și mașinile, aranjate în coloană, prind a se mișca pe drumul ce duce spre Soroca. In fruntea cortcgiului de mașini e "Kadilak-ul bulibașei, unde se află, firește, și Neagu, alături de logodnica lui.
Când zorii fâlfâiau din aripi, deasupra satului nu rămăsese decât luminile de artificii ale rachetelor pe care le lansase Neagu la despărțire. Bulibașa se uită la ele prin binoclu până se stinseră și zise:
— Intr-un ceas bun!
Tot neamul țiganilor din Ineasca e în mare cinste! In mașina din coada coloanei fanfara lui Naum Loeș își umflă tromboanele fără istov. Neagu stă cocoțat în cea din fruntea coloanei, c mulțumit că simte aerul proaspăt, cu miros de flori venit din largul câmpiei.
... Nu s-a știut toată ziua ce a fost acolo, la Soroca. Nimeni n-a aflat de ei până a doua zi dimineață. Spre răsăritul soarelui, cei din Ineasca s-au pomenit cu nuntașii la poarta satului. Veneau pe drumul dinspre Soroca dezorganizați, ca o armată care bate în retragere. In fruntea tuturora pășea Neagu, cu epoleții rupți și buza însângerată. Bătut cum era, încerca să lămurească cele întâmplate:
— Pe crucea mea c-am vrut toate să fie bune!.. Rădulina se răstea întruna la compania lui Naum Locș:
— Cântați, boalelor, arde-v-ar pe mate, că suntem gospodari ori ce dracu!..
Muzica nu mai părea solemnă, dar camufla cât se poate de bine gâlceava și neînțelegerile țigănăritului.
... Ce s-a întâmplat la Soroca multă vreme a fost pentru Ineasca o taină. Abia peste câteva săptămâni, lucrurile s-au limpezit. Când s-a dus Neagu să logodească, fiind întrebat dacă n-are păcate pe suflet, după cum e obișnuința lăieșilor să clarifice, nu a putut să nu fie sincer. A mărturisit tuturor oamenilor că s-a încurcat la Bug cu o țigăncușă, pe care nu prea o iubește ca pe fata bulibașei, dar care umblă după el și-l caută ca să-l facă tată tânăr. Și s-a adresat câtre țiganii de la Soroca, să-i ia apărarea. Sincera destăinuire a fost crudă și amară, dar ea a apărat de pacoste cinstea bulibașei. Drept răsplată, căpetenia țiganilor a îndemnat pe ineșteni să-și ia tălpășița în chipul cel mai romantic, și rar dintre cei participanți care să nu se fi ales cu câteva cucuie. In schimb, au dovedit încă o data ca mai deschiși și sinceri nimeni ca la noi in sat nici că există...
Peste câteva luni de la întâmplare, la Ineasca poposi o țigăncușă cu pruncul în brațe, fericită că, în sfârșit, 1-a găsit pe bravul și neînfricatul gornist. Mai cu scârț, mai fără, Neagu și-a bărbierit mustățile și a jucat o nuntă de lătrau câinii în târg și i-a mers vestea, vorba Rădulinei.
In rând cu toată lumea, în capul mesei, m-am veselit și eu cu prietenii, cu sătenii și cu fiica lui Neagu Cepurel, de la care aflasem că mamă-sa, tot plimbându-se prin trenuri și căutându-l pe tatăl ei, i-a pus un nume cât se poate de potrivit: "Pasajirka”.

NU-I UȘOR SÃ FII INVIDIOS
Agache Maranța abia a izbutit să-și publice prima carte, că a și devenit prozator de însemnătate locală. Cum să nu te cuprindă invidia? Am și eu patima scrisului, lucrez încontinuu asupra frazei, dar după ce Agache citește povestirea mea ordinară (dânsul se trudește la o gazetă), îmi apreciază opera cu o singură frază: "E îngrozitor! Îngrozitor!.." și amin.
Am zece ani de când mă lingușesc pe lângă toți redactorii, însă el, Agache, nu se dă la provocație și-mi pune bețe-n roate. În ultima vreme, în genere, nu-mi prea răspunde cu toată tragerea de inimă la binețe. Își publică povestirile, romanele, nuvelele, eseurile, pamfletele, ocupând o grozăvenie de spațiu la toate publicațiile posibile și imposibile din Moldova. E fecund, ce mai vorbă! Și dac-ar fi numai asta. Operele lui le aud la radioul național în toată ziua, sunt înscenate la televiziune, iar autorul e numai țuflic de mândrie. E șmecher Agache, are peste tot pile, prieteni care îl susțin. Chiar și în parlament, chiar și în consiliul prezidențial. Mă cuprinde un fel de tremurici, când îi apare o nouă povestire sau orice publicație în gazete sau reviste, iar lângă titlul clișat stă fotografia lui Agache Maranța: cu barbă și mustăți, fără barbă, fără mustăți. Chel sau cu perucă a la Cantemir, cum îl pornește dimineața soția la serviciu. Poartă sau nu poartă ochelari fumurii... Ba cu ochii aruncați, ba cu degetele la tâmpla obosită, de parcă ar fi Cehov...
Intr-o zi, în gazeta lui de bulevard, și-a publicat toată familia. Pe prima pagină, în prim-plan era soția lui, ca un simbol al credinței și bunăstării căminului familiar; apoi la rubrica "copilărie fericită" fotografia fetiței lui, iar pe ultima pagină, la compartimentul "proză", un eseu semnat de chiar Agache și intitulat "Contribuția nutrețului la scoaterea oilor din iarnă". În imagine — mutra înflorită de zâmbet a autorului, surprins pe un stog de fân, cu un berbecuț în brațe!..
Firește, autorul iubește animalele domestice: caprele, bovinele, cabalinele, vitele mari cornute. Și porcii. Credeam că pentru asemenea naturalism criticii îl vor lua în țeapă, dar ți-ai găsit!.. Republica ocupă primul loc pe țară în ceea ce privește numărul de scriitori pe cap de locuitor și Agache mi-a telefonat la serviciu, reproșându-mi cu obrăznicie evidentă:
— Eu sunt om deștept, bre! Înscenez orice operă. Scriu cu tâlc, nu ca tine. Când trebuie și e nevoie, operele mele put a balegă, când trebuie — ele miros a sânge! lată adevărata operă. Să miroase, să pută! Numai așa văd eu opera veridică...
Avu dreptate colegul! În seara acelei zile, nu-mi venea să cred, la radiodifuziunea națională, am auzit cu urechile mele, că un oarecare compozitor (cumătrul lui, desigur) i-a sonorizat opera și vreo două ore orchestra a interpretat sonata "Contribuția fânului..."
Invidia mă mistuia până la ciolane. Nu-mi găseam astâmpărul. Am hotărât să mă relaxez, să uit de toate și m-am dus cu fiicuța la o expoziție de artă plastică. Când colo, chiar la intrarea în sala mare, pe un perete atârna portretul lui, iar Agache Maranța, ca un prozator de însemnătate locală, ține un discurs în fața asistenței. In sala vecină — nu-mi venea să cred ochilor — deasupra "Coloanei infinitului" — chipul lui Agache, încruntat în "Cugetătorul" lui Roden. Oameni buni!..
M-am convins pentru totdeauna că el are pile peste tot. Mafie locală! Ah, oameni buni, de ce oare m-am născut atât de invidios pe lumea asta și nu mă împac cu spusele celorlalți colegi: "Bine că poate!"? Scriu și eu povestiri, dar nu prea mă năpustește succesul. Toată lumea de la redacții îmi aruncă operele la coș, deși... Nu-i exclus cândva, la metazul SOTBI din Londra, să se vândă fiecare foaie din manuscrisele mele
cu valută forte, fantastic de mare... Insă până atunci, neavând pile, fiecare își permite a mă înjosi zicându-mi: "Îngrozitor!.." Și se gudură de tremurici.
Agache Maranța a izbutit și în filme să se imortalizeze... Cu vreo câteva seri în urmă, deschid televizorul să urmăresc premiera filmului, cu genialul poet m centru și... mai să nu crape buhul în mine. Intr-un epizod ce oglindea epoca evului mediu la Comrat apare el, Agache! Cu barbă, mustăți, cu chip de prozator prigonit, stors de talent și minciuna epocii... târguind pateuri la poarta pieței stăpânitorilor de șerbi.
N-am mai putut să-l suport. I-am telefonat rugându-l să nu se prostească cu evidențierea destinului intelectualității iobăgiste... El, însă, mă apostrofă:
— Ce înțelegi tu, bre? S-o știi de la mine: prost să fii, noroc să ai. Dar dacă ești prost și n-ai noroc, apoi degeaba mai ești prost!
Opriți-l, oameni buni! Ultima veste a survenit de la Tel Aviv. M-am demolat cu totul de invidie. "Contribuția fânului"... acolo, lângă muntele Sionului, s-a învrednicit de un premiu! Agache s-a mai fotografiat de câteva ori cu soacra și socrul mai în toate gazetele și revistele, precum i-a fost pe plac și care l-au putut suferi până la urmă. Gata, e laureat! Nimeni n-are ce-i sufla în supă!
Seara trecută mi-a telefonat din aeroport, plin de mândrie și încredere în ziua de mâine. Mi-a vorbit că premiul îl va cheltui în Suedia, la Stocholm... Când va veni momentul, acolo — țuști! în palatul regal. Oameni buni, opriți-l! Cică el neapărat va da buzna în dormitorul lui Nobel, să-i pupe mâna reginei și să o salute frățește... Opriți-l, oameni buni, pe Agache Maranța!
Doamne, oare mai trăiește Nobel acela? Dacă se mai întâmplă ca el să devină cumătrul cu Agache Maranța — zău c-o să crap de invidie. Ce mai vorbă, Agache o să ajungă departe. Mai ales având pile, poți ajunge așa de departe, încât nu se știe dacă ai puteri a te întoarce...
însă noi, muritorii de rând, rămânem să ne chinuim în mrejele... invidiei. Deși am o șansă de-a miza pe voi, oameni buni. Opriți-l, să nu plesnesc de invidie. Fie-vă milă, am copii. Vă rog frumos!

EU, MÂCA ȘI VÃRUL IZVOREL
Fiului meu Radu
Terminasem școala și din îndemnul vărului am plecat să-mi încerc puterile la Institutul de Arte. Vărul avea talent: picta, compunea poezii, izbutind să le publice chiar și la gazeta raională, cânta la chitară, încât fetele nu-l slăbeau din ochi. Ce mai vorbă, artist! Pe când eu îl urmam mai mult din curiozitate, deși dânsul stăruia să mă convingă că neamul nostru nu poate exista în afara scenei...
Numai mâca Olimpiada, parcă înțelegând frământările și îndoielile mele, nu-și putea stăpâni lacrimile, căinându-ne ca
ne vârâm capul la o meserie grea și ce ne vom face, mititeii de noi?..
— Mai puține sfaturi, mâcă, și mai multe parale, îi zise vărul Izvorel la despărțire. Dacă ești fără bani, orașul nu te iartă. Viața la oraș e în buzunar.
Au adunat neamurile mână de la mână și ne-au petrecut într-un sfârșit la învățătură. Și ne-am fi pomenit noi chiar din clipele despărțirii vedete ale scenei, dacă nu ne așteptau examenele de admitere. Ne aranjaserăm cu traiul la căminul studențesc, să ne pregătim intens pentru asalt. Rareori ne duceam și la consultații, pe care le ținea un lector brunet, cu ochi șmecheroși. Nu ne deosebeam prin nimic de ceilalți confrați, dar lectorul, nu știu de ce, se opri într-o zi la vărul Izvorel, poftindu-l la tablă:
— Acuma, fiul gliei, zise lectorul, să vedem cum ai priceput materialul. Scrie pe tablă și analizează propoziția: "Neam din neamurile mele n-a învățat la Institutul de Arte, de când îi el...".
Nu știu ce se întâmplă cu vărul, dar începu să-i tremure picioarele, îl învăluise sudorile, borcănea nasul a mare voință, nicidecum s-o poată scoate la capăt, până când muștele, care bâzâiau prin sală, s-au grămădit puhoi și ieșiră bulucite prin ferestruică afară... 0 droaie de suflori l-au scos câine-câinește din încurcătură.
De la clipa ceea de rușine, din îndemnul vărului, nu mai frecventam consultațiile. Hotărâsem a ne deprinde cu viața de la oraș. Ceilalți abiturienți învățau pe unde se nimerea: prin parcuri, pe străzi, iar eu cu vărul Izvorel, deoarece aveam bani destui, hoinăream prin oraș, cercând mereu a lega vorbă cu domnițele simpatice, drăgălașe, cărora vărul li se recomanda că îl cheamă Artur Felipe de Medici, iar eu Boiardo Victorvera, lăudându-ne oricum că știm cum se pronunță fraza "Eu te iubesc!" în 40 de limbi. Intr-o zi cucerisem inima chelneriței Alina de la Odăița, sat vecin cu Păunița de lângă Ineasca, o fată plăpândă cu chipul gingaș, care ne-a hrănit pe gratis.
Viața la oraș era frumoasă. Părinții acasă erau în așteptare, dar eu cu vărul, simțindu-ne într-o situație comodă, nici să le scriem scrisoare. Seara, în vecinătatea căminului, tineretul ieșea la discotecă. Filmele, fotbalul, cafenelele, plaja de la Sculeanca cu domnițe elegante în bikini și costume de baie — toate plăcerile erau ale noastre. Dar cum adia măcar nițel gândul la carte că îndată peste noi, ca din senin, se năpustea o lene haină și o foame de lup...
— 0 să ne prăvale la examene, vere, aveam eu o presimțire ciudată.
— Fii solemn, Boiardo Victorvera! cerca vărul să mă liniștească.
Încleaștă pumnii și fii gata pentru asalt! Învățătura e asemănătoare cu un taur ce râncăluiește, iar dacă ești prudent, dintr-o lovitură...
Toate ar fi fost bune, precum prezicea vărul, dacă de la o vreme nu ne pomeneam amândoi fără nici o lețcaie în buzunar. Marile sărbători au luat sfârșit. Stăteam ziulica întreagă la cămin, trăind cu pâine și apa din garata, Iar când ne saturam de carte, cădeam răpuși în mrejele unor somnuri haiducești... Ne alesesem cu niște chipuri bugede, ochii ni se pierduseră undeva în orbite, iar vărul vorbea întruna numai despre bucate;
amintea mereu de brânzoaice, găluște cu bulgur și borș cu sfeclă roșie, pe care le făcea acasă mâca Olimpiada... Foamea ne chinuia și noi, răzbiți, trăgeam cu piciorul pe la Alina. Altădată
ne-am ospătat cu bărdace culese în puterea nopții într-o grădină, ce avea un stâlp c-o singură lampă din mahalaua Melesteului, dereglându-ne stomacurile. Ni se balonaseră burțile și am înțeles că nici vorbă nu poate fi să continuăm viața de abiturient fără o susținere materială din partea casei părintești... M-am sfătuit cu vărul, dar nu ne era nici la o cale să încercăm a ne îndreptăți în fața părinților pentru groaza de bani pe care o cheltuisem, până nu ne-am amintit cu dragoste și dor de mâca Olimpiada. Vărul și-a adunat tot talentul pe care-l avea și, urgent, trimise la Ineasca o telegramă în versuri cu următorul mesaj:
"Un vânt nebun ne vâjâie în buzunare,
Închis ni-i teatrul, stadionul, pizzeria.
Râmas-am lefteri, mâcă, noi și fantezia...
Dorim un borș cu sfeclă și vărzare..."
Strigătul nostru din pustiu și-a avut efectul. A doua zi, pe-nserate, mâca a fost la noi! Ne găsise trăgând la aghioase la etajul șaisprezece, unde locuiam și deoarece nu fusese bătrâna mulți ani la Chișinău, atunci ne-a trezit cu un bocet, uitându-se ba la noi, ba pe fereastră, în josul străzii:
— D-apoi unde v-au suit pe voi rușii, puișorii măicuței! Femeie puțintică, dar numai vână, continua să comenteze situația m care m-am pomenit eu cu vărul: Ce-s cu pereții iștia încleiați pe la încheieturi! Oare n-au găsit nacealnicii un loitrar de lut... Cum de puteți hodini voi în pace...
— N-ai grijă, o liniști vărul, căscând de-i pârâiau fălcile. Aici somnul e dulce și plăcut. Ca și cum ai dormi într-un porcan de fân în lunca Ciulucului... lată, cu mâncarea e mai slut...
Mâca se ogoi și peste câteva clipe se alătură celorlalte bunici de la bucătărie, care veniseră de asemenea la oraș ca să susțină nepoțeii la examenele grele. Ne-a hrănit binișor cu borș și tocana, Iar seara am ieșit sprintenei, vioi, curajoși pe terasa de dans, unde o domnișoară cânta la microfon:" Să cântăm iubirea, să cântăm..." Mâcile la balcoane, parcă în mod sincronic, împreuna cu mâca Olimpiada, își tăceau semnul crucii, mirate
cum dansăm breake, un joc ce trebuie să te tăvălești mai mult pe jos, cu picioarele fluturate prin aer...
— Aista-i jioc la voi, farmazonilor? se stropși dânsa la noi, când ne-am întors în odaie, cercând s-o convingem ca nu e decît o pregătire pentru cariera de artist. Parc-ați fi niște paralizați frământând o călcătură de lut! Gâfâieli și opinteli.. Iaca înainte vreme când luai fata la danț... Iar azi — bătaie de jioc!
Potrivisem că mâca e un om vechi și ar fi bine să-i arătăm să înțeleagă ce înseamnă lumea de azi cu transformările ei cosmice.
Profitând de ocazie, că a doua zi juca "Zimbru", ne-am dus tustrei pe stadionul republican, la fotbal. Tribunele gemeau de lume. Ne-am așezat, înghesuiți din toate părțile, pe scaune. Mâca abia se zărea dintre noi, dar cu ochii ei înțelepți cerca să se dezmeticească unde au adus-o nepoții. Forfotă, urlete, înjurături deocheate, la auzul cărora ți se hârtoiau urechile, iar pe deasupra — o zăpușeală tropicală. Alături de noi stătea un bărbos roșcat cu țigara între buzele cărnoase, iar în mâini ținea o plasă cu găini cumpărate la piață, care cotcodăceau mereu. Înainte de noi, vedeam o doamnă în panamă, voinică — adevărată zeiță hrănită cu orz. Băga mereu două degete în gura, șuiera ca o locomotiva și stânga cat o stăpâneau bojocii:
— Claponilor! La fermă cu voi! Dacă mai pierdeți și azi... "Zimbru" n-avea să ne bucure. Nici strategie, nici tactică. Echipa alerga pe teren și era asemeni unei cirezi, în care a dat strechia. în poarta echipei dragi... ploua cu mingi. Intre microbiști — dispreț și revoltă... Numai în repriza secundă, pentru o clipă, lotul "s-a trezit din somn de moarte"... Pavel Ciobanu, cu un dribling perfect, lejer, lansă în vârful de atac pe un "zimbrean", care țâșni cu brio în careul de pedeapsă, cercă să șuteze, dar... Atacantul se trânti spectaculos la pământ și, cu ochi de bou prăvălit, căuta spre arbitrul meciului să i se acorde penalti. Arbitrul, însă, mătăhăi energic cu mâinile, chipurile, jocul continuă...
În tribune se stârni o indignare nemaipomenită. Suporterii își aprinseră țigările. Bărbosul parcă fusese lovit cu secera pe la fudulie. Trânti necăjit găinile m pământ, înjurând de toți faraonii.
— Ce-i asta, guguștiucii mâcăi? In toată această zarvă bătrâna pricepu că e vorba de omul în chiloți negri și de un calup de săpun...
Ne-am întors la cămin dezamăgiți. Simțeam amărăciune în piept că la oraș nu e ca la sat: o veselie e veselie și un joc e joc. Eram la vârsta când abia începeam să pătrund în miezul lucrurilor, dar la poarta adolescenței m-am pomenit obosit de atmosfera orașului. Vroiam să-mi iau zborul spre casă, dacă a doua zi nu s-ar fi început examenele.
Am scris compunere. Rezultatul aveau să ni-l comunice peste o zi și, cu suflețelele sfârâind, ne-am dus cu mâca să-l susținem moralicește pe Izvorel, care avea de susținut examenul la retorică... Vărul cuvânta pe scenă în fața comisiei, avea o mutră inteligentă, își juca sprâncenele, iar de pe buze i se strecura un șuvoi de înțelepciune. Așa potriveam eu, așa potrivea și mâca, iar Izvorel, într-o agonie a sincerității, își citea propriile-i versuri intitulate: "Contribuția alicelor de plumb la înmulțirea rațelor sălbatice" (Cică, lămurea dânsul, atunci când ochești cu arma în stufăriile Ciulucului, rațele disperate se cufundă, alicele se împrăștie, ca după o zăbăjeală...la suprafața învălurată să apară mai multe păsări decât au înotat odinioară...) Era o descoperire lirică, savantă, demnă de deducția lui Darvin cu trifoiul și fetele bătrâne, dar... comisia calmă îl opri, atacându-l cu o întrebare, care, după părerea mea și a mâcăi, n-avea nici în clin, nici în mânecă cu Academia de Arte:
— June, ce face capra priponită când n-are ce paște? Explicați legea mișcării punctului pe circumferință, concretiză comisia întrebarea...
Și aici a fost bâja. Vărul, fără a pune scăfârlia în mișcare, băgase în pericol demnitatea și mândria întregului neam de la Ineasca.
— In asemenea situație criminogenă, vorbi Izvorel cu intonație artistică, dobitocul patruped n-are alta a face decât... să ragă!
Răspunsul său pripit avu urmări fatale. Un membru al comisiei îi lamuri că în asemenea caz capra trebuie sa se miște mai departe de pripon, ca să poată paște iarbă proaspătă, astfel are loc mișcarea punctului pe circumferință...
Izvorel fu doborât. Își holbă ochii speriați, iar de pe față i se șterse orice umbră de inteligență.
-- Un "cinciuț" măcar, se ruga umilitor Izvorel în fața comisiei.
Deodată un bocet prelung se strecură prin sala bâcșită de părinți și mâci, care veniseră să-și susțină odraslele.
— Puiuțul și chinuitul mâcăi!..
— "Cinciuții" au zburat în țările calde, zise mai marele comisiei.
Dumnezeu știe arta retorică pe nota "zece", noi, membrii comisiei, pe "opt", iar dumneata... "zero" tăiat. Pentru prima dată auzisem de nota "zero tăiat" și ne-am indignat la culme:
— Nu-i dreptate pe pământ, mâcă, nu-i! era ferm Izvorel, după ce bunica, cercând să ne ogoiască, ne-a spus că săptămâna trecută, trăgându-ne boghii la o țigancă, află că aveam să trecem amândoi cumpene... Și iată le trecem! A doua zi a fost de cotitură și pentru biografia mea. Am obținut nota "doi" la compunere.
— Nu-i dreptate pe pământul ista mare! eram tustrei într-un gând.
Revenirea la baștină a fost cât se poate de grea. Ne-am fi prăpădit de necaz, dacă nu eram o armată întreagă de foști abiturienți, ce ne strecuram pe ușa căminului studențesc cu valizele deșarte. Pentru consolare, pe terasa unde practicasem atâtea seri breake — dansul, m fața microfonului cânta domnița elegantă cu nostalgie:
"Se întorc copiii la părinții lor...
Totuși la Ineasca am dosit insuccesul. Spusesem că n-am trecut concursul. Satul ne-a crezut. Continuam cu vărul să ne plimbăm pe ulițele și hudițele lui în pantaloni banane, în maiouri albe cu inscripții străine și adidași ai firmei "Zorile", veritabili agenți de reclamă ai renumitei întreprinderi din capitală. Numai părinții ne cereau recompensă. Ne-au pus câte-o seceră în mână și vreo lună încheiată am curățat la sfeclă pe deal, că ne-a mers vestea de băieți harnici și cuminți. Apoi în viața noastră au venit timpurile toamnei de aur. Eu cu Izvorel, deoarece eram muzicanți, duminicile cântam la nunți.
La Ineasca sunt cinci orchestre: pentru petreceri la armată, cumătrii, intrare în casă nouă, nunți și înmormântări... Ne pregăteam, făceam repetiție în ajunul fiecărei nunți, căci în suflet, mai ales vărul, continua să se vadă steaua de mâine a ecranelor...
— Puișorii mâcăi, nu vă pierdeți curajul!
— La anul spargem baricadele și rupem frontul! o încredința Izvorel.
La fiece nuntă-eram în elementul nostru. Cu ajutorul tehnicii, Izvorel imprima pe bandă de magnetofon o atmosferă rustică: cotcodăcit de cloști trezite de pe ouă, muget de vițel, covițăit de godac, găgăit de gâscă și alte asemenea sunete care erau emise la difuzoare. De la o vreme, satul îl considera cu adevărat artist plin de fantezie și ingeniozitate, iar fetele mari îl numeau, nici mai mult, nici mai puțin, Artur Felippe de Medici! Dar vorba ceea: "Dezlega-i-ar sacul, vede-1-ai pe dracul! Spre finele toamnei, Izvorel dori să fie ultraoriginal și, pare-mi-se, o cam luase hăisa. La nunta lui Ochimaș Târsână, care-și mărita fata stătută, vărul, probabil inspirat de cele văzute la televizor (Sofia Rotaru doar cântă uneori învăluită de nori artificiali), fără știrea cuiva, în vremea mesei mari, aduse un porcan de paie ude, îl vârî sub scenă și-i dădu foc. Cortul cu mese bogate deodată se împânzi cu fum gălbui, înecăcios... Nașii, mirii, mesenii, toți se oțărau de usturime și lăcrimau ca la mort. Gospodarul casei, oftigit de tuse, cu limba scoasă de un cot, ca pe gura burluiului, umbla năucit, căutând până ajunse în dreptul nostru. II privi boldiș pe Izvorel care stâtea țanțoș lângă microfon, și cânta în falțet, năpustindu-se cu privirile spre Ochimaș, punându-i o întrebare prin intermediul dramaticei melodii:
— "Kto je tî na samom dele, aisberg ili celovek?"
— Liturghia, precistania și toți sfinții lui tat-to! tună gospodarul cu vocea înâdușită și pițigăiată. Cobori, boseacule, de pe scenă!
Ochimaș, nestăpânit cum era, apucă o mătură de dracilă și umplu lumea cu dragul meu verișor. lar Izvorel a odihnit până în zori într-o glugă de ciocleji în grădina Anghiloaiei, căci îl căutau cei trei feciori vânjoși ai lui Ochimaș Târsânâ...
A doua zi vărul își reluă toiagul pribegiei. Mâca 1-a blestemat năprasnic pe Ochimaș și 1-a plâns amarnic pe Izvorel... Vreo câteva luni n-auzisem nici o veste de la el, doar câ era în căutarea Târsâneștilor. Și numai în toiul iernn, cand satul era împrospâtat de zâpadă și viscole, în preajma Anului Nou, la Ineasca se răspândi o veste îmbucurătoare: vărul s-a produs într-un film și va fi demonstrat la televizor! Mare zarva la Ineasca! Seara, în aJunul revelionului, ne-am adunat neamunle în casa mâcăi, ca sâ urmărim cu râsuflarea tâiată premiera filmului "înainte vreme". Era tema preferată a mâcâi. La ecran se demonstra o durere și un necaz. 0 muzică de țintirim sfașia inimile, acompaniind trecutul amar al gliei noastre. 0 scena mai dramatică decât alta. Vărul nu se zărea nicăien. Doar pe la sfârșitul filmului, cineva din mătușile tatii înțepeni cu degetele spre ecran:
—El e!..
0 namilă înbodroanțe, cu fața năclăită de sudoare, mhamat
și înjugat, opintea un plug printr-o arâtură... ca înainte vreme! Era un rol veridic, adevărat fiu al gliei din trecut, care m atara de propriile-i cătușe n-avea nimic a pierde! Filmul luă sfarșit, dar stârni zarvă și discuție aprinsă. Luminile caselor de pe Lipâgău nu s-au stins până în zorii zilei. Numai o voce îndurerată se prelingea în toată bucuria și învălmășeala
dezbaterilor:
— D-apoi ce ți-a trebuit să le știi tu pe toate, puica maca-a-i, puică?!



STRATEGIA MÎINILOR INTINSE

Banii, în societate, trebuie sa circule neapăral, macar dintr-un buzunar în altul, iar în vremea acestei circulații, noi, membrii societății, trebuie să fiin ingenîoși în a respecta repartifia proporțională, pentru a șterge maren deosebire dintre bogați și săraci.
O contribuție deosebită la acest compartiment și-o aduc armatele dc cerșetori, care ne întîmpină zilnic în stradă. Dacă pînă niai ieri prioritatca lor o constituiau țiganii, astăzi, în acest cîmp al muncii găsim și semnul crucii pe !a colțurile dc străzi. Și și-au plasat reprezentanții a toate etniile, care ne populează republica. Cerșesc foștii medici, profesoris amantek-de odinioară ale comuniștilor și, pare-mi-se, că această castă constituk-epicentrul vieții cotidiene. De la ei poți auzi noutățilc zilei, aprecia mărimea coșului minim de consum; prin interrnediul lor are ICK valorificarea creației populare. Cîte cîntece și balade auzi de la ei? Bunăoară, unul, o fi avînd 30 de ani, la colț de stradă, în preajm;i Parlamentului, dis-de-dimineață, întîmpină trecătorii facîndu-și semnul crucii de la stînga la dreapta, apoi de la dreapta la stînga și strigă ca să-i mori de milă:
Tatameu
La război cînd a plecat,
-Mama mea s-a măritat
Ca s-o ia de la-nceput —
Tare mult nu s-o gîndit,
Și cu altul. m-a facut...
Of, tata meu! Amaru-i greu…
După asemenea mărturisire, cum să nu-i arunci în căcîula de pe asfall măcar un leu? A încercat să-i ignore cerințele un critic literar de la noi, carv. în afară de proza lui Camus și a lui Sartre, nu recunoaște nici o scrîeiv basarabeană. S-a făcut ciufut, trecînd pe alături. Imediat ce criticul, ca uii baros, s-a strecurat pe-ataturi, cerșetorul 1-a ajuns din urmă:
Maestre, nu uita! leri am fost un strugure pe harta Uniunli, iar aslăzi litcin o mînă întinsa pe globul pămîntesc...
Criticul, cu fruntea încrețită dc gîndire, intrigat de altfel, s-a oprit, dorind nllc mai multe perle de la acest geniu popular. Și atunci cerșetorul și-a declanșat filozofia acumulată pe baza experienței de viață:
-- Apoi, nu te mira, maestre, că străzile sînt pline de noi. Privește de la luăm exemplu... Cum începe ziua, cei care ne guvernează au grijă să îlidească cum să cerșească de la occîdcntali credite. Pleacă în nord, pleacă în sud, în est, în vestde cerșesc împrumituri... larnouă, mai binezis copiilor noștri, nepoților noștri, ce le-a mai rămas de facut?... Să fe restituie. Intbmiația neașteptată t-a surprins pe ciufut și, cugetînd în pasul lui, lunge la Parcul "Copilăria", acolo unde un confrate de-al nostru... paște Inc și după ce a anunțat la o lume întreagă că locul va fi supravegheat de el, și pe viitor se vor odihni micuții, a început să arnenajeze locul de agrement cu o...benzinărie. Domnia sa își publică necontenit capodoperele, tli'inonstrîndu-ne că astăzi și fară a cerși poți avea favoruri... Dar și aici Hiiaiții, ca în vecinătatea oricărei benzinării, avînd posibilitatea crcată de iliislrul nostru om de cultură, se odihnesc cerșînd. Neatcnt din Jlre, precum t it dovedit, criticul literar trece pe-alături, fară a îndrăzni să conlribuie la urculația banilor dintr-un buzunar în altul. Și micuțul Gavroche îl dă la brazdă:
-- Pai... Astăzi ai mai trecut pe aici, dar nimica nu mi-ai dat... Criticul se convinge pfnă la urmă că începe să înțeleagă adevărata proză M vicții, ca cerșitul constituie o strategic a statului nostru indcpendent. Tot aici, la benzinăria"'Copilăria", estedeja amplasattronul celui mai buclucaș cerșetor al orașului, pe carc dacă vreun bos cu limuzină luxoasă, sosit să-și Ittcă plinul. ccarcă a-i șterge ochii cu un bănuț-doi, el se revolta în auzul luniii:
-- Da, sc vede că eșli de la Procuratura, ba nu — de la Tribunal, sau nu — de la Parlamcnt... Ah, da, ești de la Vamă! Așteaptă judecătorii, vameșii, illreclorii depiajă, cei dela Preturi și Primărie să fie zilnic mituiți bine, pentru că seara, cînd trec pe la benzinărie, să ne revină și nouă cîte ceva din buzunareie lnr... mituitecam slăbuț... Vai, vai, vai decapul dumitaleși al nostru! Unde se uită organete de supraveghere?!
E adevărat că existâ cerșetori fară studiî superioare, de acei care la fiece colț de stradă îți vîră în nas o mica reproducere a lui Goya, care o reprezintă pe Maria Magdalena căindu-se și, imitînd semnul crucii, ți se plînge, cu un al micilor etnii ce ne populează urbea:
Mama aseară nu dat lui tata. Tata supărat, bătut mama. Trebuie leacuri niine... Mîine arde casa noastră. Dă bani!
Cu mulți din acești vagabonzi ai străzilor ne mai întîlnim prin cafenele , la nunți, cumetrii și înmormîntări. Astăzi realitatea vieții cotidiene e la răscrici de drumuri, piețe, Guvern, Parlament și Președinție. Toți se conduc de postulatul biblic: Cere și ți se va da! Pare-se că acest lucru e pe cale să-l înțeteagă și criticul. Parcă aud:
— Maestre, nu face gît! Asta ne-a mai rămas. Dacă n-am mai întinde mîinile după tot ce poate să ni se dea, mîine majoritatea din noi cu certitudine ar întinde...picioarele.



JANET
Era o copiliță silitoare, frumoasă ca lacrima, dar cu sânge de viperă. Avea gâțe negre, ochi la fel ce jucau mereu a șiretenie, plini de neastâmpăr, iar fața doldora de pistrui, pe care natura îi presărase tocmai unde trebuia să le stea mai drăguț, și niște degețele sprintenele, săltând pe clapele acordeonului. Toate acestea — căci ce altceva putea fi la mijloc?
mi-au și trezit prima oara in viață norul acela neînțeles, zis dragoste. Până atunci socoteam că avusesem o copilărie norocoasă și sătenii se mândreau cu mine. Eram cuminte, ascultător... Numai că, mai devreme ori mai târziu, vremea te pune la încercare. Precum vă spuneam, neliniștea mea o trezise ea, Janet, ucraineanca ceea care trăia în mahalaua Velniței din partea de sus a satului.
Toamna, când am început clasa a șaptea, Veronica Isidorovna, învățătoarea de literatură, ne-a spus că am intrat în anii adolescenței — vremea, cum s-a exprimat ea, marilor căutări, a tainelor. Toate căutările și tainele mele, însă, erau Janet. Peste tot îmi apărea în cale, ignorându-mă de la primele încercări de a mă lua în seamă. Și de ce oare se întâmplă totdeauna ca ție să-ți placă cineva, iar tu ei nu?! Nu eram cine știe ce înalt de statură, nu mă prea deosebeam nici la învățătură, nici chiar în meciurile de fotbal... Una era limpede:
dăduse peste mine inspirația și la orice recreație vărul Pavel avea de transmis din partea mea câte-un maldăr de poezii dedicate ei. Janet le citea, dar fără să-mi scrie vreun răspuns — nici pe loc, nici mai pe urmă, chinuindu-mă cu tăcere. Până la urmă îmi deveni totul limpede. Am înțeles degrabă, spre deznădejdea mea, că întârziasem... Da, da, întârziasem! Janet prinse a îndesi vorba cu Minuță Cosor, un băiat ce absolvise școala, lucra laborant și aștepta să fie luat la armată. Minuță avea niște mustăți rare, țepoase, care deveneau cu fiece zi mai îndesate și mai crâncene. Natura pe deasupra îl mai înzestrase cu un spate lat și niște pumni cât barosul.
Fiind unicul copil la părinți, era alintat și socoteam că pot să-mi încerc puterile cu dânsul. Intr-o seară am vrut să-i stau în cale, să-i cer socoteală: ce are el cu Janet, dar spre marea mea dezamăgire, am simțit pe dată că stârnisem mânia băiatului. Minuță, fără multe lămuriri, mă luă de subsuori și cu oarecare neglijență îmi aruncă trupul m cânepa deasă din grădina Irinei Þiganca... Căzusem, deci, victimă, căci nu mă așteptasem la împotrivirea lui atât de dârză. Ce a urmat, ați dori să știți? Tot atunci Janet a aflat despre tragedia mea, căutând după aceea să-mi facă mereu în ciudă.
Cum? Îmbrăca cele mai frumoase rochii și venea dimineața la școală, pe cărarea dinspre livada lui Tănase Adașanu, cu soarele în față și roua pe picioare. Trecea zâmbind, cu pasul ei lin, plutitor, ca o lebădă pe ape... Eu? Oftam necăjit că nu-i dreptate pe pământ și mă durea inima văzând-o cum după lecții îl aștepta la poarta școlii pe Minuță, care venea s-o ducă acasă pe rama de dinainte a bicicletei. Fără să vreau, Janet îmi apărea in închipuire, îi simțeam răsuflarea alături...
Uneori, după lecții, veneam acasă, vorbeam de unul singur ca un apucat și toate cele nimerite în cale se prăvăleau — ulicioarele smântânite, oalele bătute, tavaua cu alivancă... Odată, auzind că Janet îl acompaniază pe Minuță la acordeon și știind că el n-are glas, am dat năvală în club cu tot cu cârdul de gâște pe care le aduceam de la șes. Voisem să le stric veselia atunci când le era viața mai dragă, dar mă amăgisem amar de tot. In lăcașul de cultură Nichita Þurțuiac, șeful clubului, făcea repetiție cu Silvica, o zvenovoaie de la legumăria colhozului, pregătind-o pentru festival. Vreme îndelungată ne-am chinuit tustrei până am putut scoate nevoile celea de păsări afară din lăcașul cultural. Bineînțeles, Nichita trăsnind și tunând indignat...
Când ai un necaz la inimă și dacă vrei să-ți fie mai ușor, trebuie să-l împărtășești prietenilor. Așa zice lumea. Și fiindcă nu-mi puteam afla locul, i-am spus pătărania vărului Pavel, care de când îl știu a fost un șiret și un dugleș de crapă pielea pe el. Vărul m-a compătimit cum se pot compătimi neamurile apropiate la o durere și, deoarece era cu două clase mai mare, m-a sfătuit, ca un om mai în etate, să fac în fel și chip ca Janet sa mă la cat de cat m seama.
L-am rugat cu lacrimi în ochi pe tata să nu mă mai tundă chilug, ci să-mi lase percică și eram nespus de mândru că mă alesesem, în sfârșit, cu un smoc de păr în frunte. De altfel, verișorul meu m-a împins și la o altă faptă, chipurile, folositoare pentru ridicarea autorității mele.
In anul cela cântam în fanfara școlii, la bariton, instrumentul care se socoate sufletul orchestrei. Cu toate acestea, Janet continua să rămână indiferentă. Pavel ce face? Aduce goarna din camera pionerească și la recreația cea mare, când toți școlarii se aflau în curte, mă asigură:
— De data asta ai să vezi!
Școala noastră se afla gard în gard cu biserica, care se mai ține ca printr-o minune întreagă, și într-o clipită m-am cățărat în clopotniță și am trâmbițat cu toată solemnitatea adunarea la careu... Tot câștigul a fost nota cea mai joasă la purtare...
Dar zilele treceau și cu cât treceau, cu atât sufletul în mine nu-și găsea împăcare... Aerul serilor era mirositor, dulce, iar luna pe cer - o întruchipare get-beget a fețișoarei celea gingașe și nevinovate... Mai pe scurt, grozav chin pe capul meu, dar nu m-am descurajat chiar și când am aflat crudul adevăr.
De vină era Minuță, care în fiece seară trecea pe lângă casa noastră și se ducea să stea până noaptea târziu pe banca de la poarta ei, străjuită de niște tufe de liliac. Asculta melodiile duioase pana in puterea nopți, iar când acordeonul amuțea și stelele luceau nervoase pe cer, peste sat se lăsa un chin îndârjit, iar la vale, printre hudițele înguste, cobora spre casă flăcăul Minuță! Toate cele se făceau ca să mă zădăre anume pe mine, iar eu ca omul cel prost nu-mi puteam stăvili necazul: "îmi faci în ciudă? mă înfocam eu. D-apoi stai, neică! Toată răbdarea are un capăt, iar tu, Minuță Cosor, încă nu știi cum merge ursul la deal..."
In mintea mea de copil timp de câteva nopți în șir s-a plămădit, apoi s-a copt strategia unei răzbunări pe care trebuia s-o sufere pielea lui Minuță. In trebușoara asta îl atrăsesem și pe fratele Gheorghiță, înarmându-l cu o dâră de corn. N-am vrut să-l iau pe Pavel, căci era guraliv și deci nu putea fi om de nădejde...
Se lăsase o noapte adâncă, întunecoasă, de toamnă timpurie. Răceala mă strângea binișor în spate, dar stăteam neclintit cu pielicica goală unsă cu dohot, cu pene în păr și îl așteptam pe Minuță sub podul cel mare. Fratele vroia de acuma sa se duca acasă, căci zdrevenise de frig, când auzirăm șuieratul îndepărtat al flăcăului.
Venea de la Janet. Șuiera ascuțit "Ciocârlia" și, când mi-am încordat privirile, l-am zărit apropiindu-se de noi cu mâinile în buzunar, țopăind nepăsător prin bulgării drumului.
— Amu-i amu... mă ghionti fratele, când Minuță trecea podul prin dreptul nostru.
Am țâșnit ca o șopârlă de sub pod și am sărit în spatele lui Minuță, care icni numai. Așa cocoțat de-a călare prindem a-i da pinteni și a-l grăbi cu un pămătuf de urzică pe la glezne.
Înnebunit de spaimă, Minuță scoase un urlet răgușit, apoi, sufocându-se, porni tot o fugă spre luminile îndepărtate ale magazinului.
— Săriți, oameni buni, că se face moarte de om! chema el satul în ajutor.
Minuță fugea ca un cal sirep și nărăvaș, dar nici eu nu mă dădeam sărit din spatele lui. Și când bietul flăcău nu mai avea de acum vlagă și zării cum dinspre magazin o luaseră în întâmpinarea noastră doua potăi înrăite (erau câinii paznicului), am slobozit umerii vânjoși ai lui Minuță și — tiva, băiete, înapoi. Dulăii, însă, nici să-l ia în seamă pe Cosor. Uns cu dohot cum eram, semănam cu necuratul, adică tocmai bun de întărâtat un cârd de potăi. îmi scăpărau călcâiele, dar javrele mă urmăreau tinoase — noroc numai de daraua fratelui...
Din seara cu pricina Minuță a lăsat lucrul la școală, iar la poarta Janetei nu s-a mai auzit acordeonul o vreme. S-o fi priceput băiatul cine i-a făcut-o, dar n-a îndrăznit niciodată să mi-o spună... Atâta doar că Janet mă săgeta după aceea cu ochii ei mari, pătrunzători. Dar întâmplarea nu schimbă nimic în relațiile mele cu Janet. Of și iară of!.. De-ar fi fost atunci chip, ca și acuma, să-mi pot scoate inima din piept s-o las să vorbească în locul limbii, apoi nu m-ar fi acuzat lumea pentru faptele nesăbuite. Și ce era să fac? ! Numai eu știu ce înduram, dar de schimbat nu eram în stare să schimb nimica! Devenisem tăcut, retras, înconjurat de laudele dirigintelui la adunările părintești: cică nu mai sunt cel care am fost, că am o sete și o poftă lupească de cunoștințe. Dar vorbele dulci, ca și slava, nu m-au încălzit niciodată.
Trecu iama, primăvara. Vara Mânuță plecă la armată. Janet - la bunicii ei din Prikarpatic.., Veni toamna cu mere coapte și
must de poamă. Janet se făcea cu fiece zi tot mai drăguță. Mai ales în timpul când clasa noastră mergea la culesul poamei, la Ciorna, fata umplea podgoriile cu vocea ei cristalină și duioasă:
"Struguraș de pe colină...
In jurul ei foiau băieții ca țânțarii. Complimente care mai de care — pe lângă ele poeziile mele nu valorau o ceapă degerată. Fata însă era credincioasă dragostei sale. Era mai mult tristă, tăcută. Iar când primea vreo scrisoare cu fotografia marinarului Mânuță, toate celelalte pentru dânsa nu mai însemnau, probabil, nimic. Cânta, făcea tărăboi prin clasă, luându-se după colegii ce îndrăzneau să-i spună vreo vorbuliță cu usturici. Mă întristam și mă bucuram împreună cu ea, fără ca să știe careva, așteptând să se limpezească toate de la sine, dar vremea trecea nemiloasă și în relațiile noastre nu se vedea nici o schimbare.
În toiul iernii Janet, de rând cu celelalte colege, prinse a frecventa șezătorile din mahala. Băieții le vizitau seară de seară, stăteau la taifas, declinând pe cutare sau cutare, și numai eu rămâneam de-o parte ca o insulă singuratică în oceanul adolescenței. Ce-i drept, scriam poezii cu duiumul și le expediam fără întârziere pe la redacții, primind răspunsuri laconice:
"Deocamdată mai încercați...". Asta pe de o parte. Pe de altă parte, însă, toate gândurile mele roiau în jurul chipului drag. Doream măcar pe-o clipă să fiu în preajma ei, să-i admir în tăcere ochii, părul bogat, să-i ascult glasul...
Era ultima iarnă a aflării mele în sat (după aceea urma să trec cu traiul în altă parte) și trebuia să leg cumva firul dragostei mele, tăinuite, față de Janet.
Ultima iarnă și, poate, ultima oară când m-am potrivit altora. Șezătorile erau în toi și vărul Pavel mi-a spus că Janet a întrebat într-o seară de ce nu mă duc și eu acolo, unde tineretul satului se veselește. Până hăt târziu fetele brodau la canava, torceau, iar bieții le țineau de urât. Și atunci m-a împins naiba să le fac o surpriză. Am îmbrăcat un cojoc întors pe dos, iar pe față mi-am pus un obrăzar... 0 seară întreagă flăcăii și fetele de la șezătoare au făcut glume pe seama mea, străduindu-se să afle cine era dincolo de obrăzar. Printre găurile măștii o priveam în voie pe Janet, rezemată de hornul pe care erau zugrăvite două lebede, și învăța a toarce. In zarva ceea de vorbe am prins la curaj și am încercat s-o ating cu mâna... Ea zâmbi sfioasă, răspunzându-mi cu același gest. Cu inima lăsată în călcâie, i-am prins strâns mânuța. Cei din jurul nostru se hlizeau în fel și chip, iar vărul Pavel unde face o dată, încercându-mă adică de minte:
— La sam... Pune-i mana la sam și... vezi ce-o sa facă... Îndemnul cela veni ca o pasăre neagră pe cer și dintr-o obrăznicie fără margini am dat să mă apropii și mai avan de dânsa...
Fulgerător, Janet m-a împuns furioasă în coastă cu furca de tors. 0 durere ascuțită m-a făcut să văd stele verzi... Am făcut pe loc stânga-mprejur și am ieșit valvârtej afară, încolțit de râsete vesele și glume. Pe mine însă mă cuprinsese un fior de ciudă și rușine nemaipomenită. Anume atunci, tremurând
ca varga de necaz, am înțeles că dragostea nicicând nu poate fi câștigata prin șiretlicuri...
Până la absolvirea școlii, mi-a fost dat să mă mai îndrăgostesc o dată, dar asta a fost cu totul altă poveste — una aparte...
Minuță a făcut armata și s-a întors la vatră, absolvind mai târziu, împreună cu Janet, Institutul Agricol prin corespondență și acuma în sat la noi nimeni n-are casă ca a lor... Și, mai ales, bucuria cea mare — patru copii, un băiat și trei fetițe, pe care îi cresc cu dragoste și în bună înțelegere. Și când, mânat de dorul baștinei, revin pe acasă, mă poftesc în ospeție și pe la ei, ca pe un vechi și statornic prieten.
Aici povestea mea se încheie. Și mai zic:
— Ferice de Janet, de omul care crede în tăria de neînvins a dragostei adevărate…

ULTIMUL DRUM

Plîng ramurile copacilor, vîntul pe drumurile satului stîrnește colbut primăverii. La Ineasca a dcccdat Avram Oică. laca așa! De dimineață bun sănătos, iar pcste zi i s-au umflat boașele și azi deja îl duc cu picioardc înaintc. Eadevărat,acam iubit, cași ceilalți frați ai lui,paharul,a dat tîrcoale Domnicăi Tiniță, fată stătuta, bună la trup și la inimă, dar că o să moară atil de fulgerător, nimeni n-a crezut. Are copii mari, cu familiile lor, și are cine-l boci. Jalea e mare, iar bocetele, aceste perle iblclorice, sînt prezente din abundență la procesiunile funerare din Ineasca. Tocmai de aceea a și veni atîta lume la mort. Una e că, după înmormmtare, se va face praznicul și se vor da pomenile, iar aita e că cel din sicriu are un sat de neamuri și are cine-l boci. În văicăreala celora care-l petrec pe ultimul drum, poți auzi multe file din viața intimă a decedatului,necunoscute de toți în timpul vieții. Iar gură-cască sînt cît dorești în ograda mortuiui.
Primul care își declanșează jalea cea marc e fratele Artemie, un munte de bărbat cu capul mare și gîtul lung, pe care chiar dis-de-dimineață, înlru pomenirea decedatului, a turnat cît i-a primit burduhanul. In tăcerea creată ținînd cojocica pe care a primit-o odinioară de pomană de la cumnată-sa. Artemie bunghi ochii lui de bou prăvălit și răcnî ca lupul flămînd la lună:
— Frățioare... frațioare! Ai fost mila și mîngîierea noastrâ.. apoi își roli privirile, chiti la cojocica ce a aparținut decedatului și continuă bocetul: Femei-ta mi-a dat de pomană șuba iasta, da' eu să mă ista-ntrînsa! Nu-mi trebuie ea! Mai bine tu, scoală și hai acasa!..
— Tătuțică, tătuțică-ă-ă! Ai fost tare ca un annăsa-a-r! îi luă hangul flica decedatului, o femeiușcă zdravănă, cu mîinile încrucișate la piept. Vocea ei devcni și mai jalnică, atuncî cînd cortegiul tunerar ajunse în dreptul Domnicăi Tinița, care stătea plînsă, cu coatele rezemate de poartă: Scoală, tătuțică, și vezi-o pe Domnica... De-acuma n-ai să mai vii la dînsa cînd mama nu-i acasă-ă-ă! Că tare-ti mai plăceau labele de rață cu fudulii de purcel, prăjite cu ceapâ, pe care ți le face-e-e!!!
Lumea plînge și regretă că Avram Oică n-o sa inai aibă ocazia să treacă pe la vecina setoasă de mîngîiere. Doar soția lui, o fcmeie care numai dînsa i-a cunoscut capriciile o viață întreaga, pînă la ținîirimul din Dealul Călugărului afost mută. Sătenii nu auzeau din gura ei o vorba, crezînd că și-a pierdut vocea de durere și necaz, Tocmai cînd defunctul trebuia să fie coborît în groapă, ea ridică mîinile desfacute către ceruri, răcnind de parcă o înjunghia:
Măi omule, măi omule!
Þii minte cînd ne-am cununat?
Tit-n papuci cu scîrțîiele,
Eu în panlofi cu tropăiele,
Măi omule, măi otnule!
De frumos n-ai fosi frumos,
Pup '-mă-n c... și mergi sănătos!
De cuminte n-ai fosî cuminte,
Pup'-mă-n c... și mergi inainie!
laca vezi s și locul tău,
Nu cu pumni in capul men!
Răsună valea și vîlceaua. S-atrecut un om din viață și cu cl păcatele lui. Plîng copacii, vîntu! stîrniește colbul primăverii. Lumea e împăcată, și după ce peste hoitul lui Oică sînt trîntite cîteva tone de humă strămoșeascâ, fiecare (inpăcat câ șî-a facut misiunea, petrecîndu-l creștinește pe uhimul drum, se întoarce la casa de unde l-au scos cu sandalele înainte, ca să prăznuiască în memoria și-n pomana lui. lar la morturile din Ineasca, perlele folclorice sub formă de bocete sînt frecvente și demne de atenție.


RUȘII SUNT ÎN PERICOL!

Pe cînd masele răbufniră, în plină stradă, cu revendicări politice, |H valurile mișcârii de trezire a conștiinței naționale, omniprezent era și Nelu Platiniceanu, o firc pînă atunci cuininte și neînsemnată în viața de toate zilele . Era prezent la mitinguri, la podul de flori de la Prut și cel de la Nistni, umlr bandele rusești declanșase râzboiul. Peste tot asculta cu înfrigurare cuvînlanl* înflăcărate ale românilor basarabeni, în majoritate veniți cu școli de mesi-i it de la Moscova, pentru a-și face ulterior grad politic, prin multiplelc loi declarații: " în Moldova noastră suverană, în toate posturile sînt mmirii rusofoni! Numele slave au invadat certificatele de naștere și prezintâ un gi îiv pericol pentru antroponimia naționala! Dispar prenumele românciyli tradiționale: Gheorghe, Vasile, Ileana, Daniela etc. lar noi... sîntem rommti și punctum!"
Dar nu zăbavă, proaspătul nostru voievod horpăi o cupâ de șampuiiw moldoveneascăla Kremlin cu Mefistofel deTirișpolia și încbeiearmisli|iul
De atunci, vremile s-au schimbat radical de bine pentru cocoșeii națion.ili de la tribune care, cu ajutorul Moscovei, tot ei au dcvenit stăpîni în cnpul inesei, c-au uitat și de muma lor, cînd a venit treaba să-și îmbogătcasi ii buzunarele și ambarele. Toți patrioții străzîi au devenit peste noaptc hn|i legali sau ilegalî, ca să uite definitiv despre cele îngăduite. Mai ales se uilii-n de revendicările... demografîce!
Trecînd prin deziluzii amare și pocăințe deșarte, după nopți de chib/mn chinuitoare, Nelu Platiniceanu sedecise sâtreacăși el în ofensivă. Să iipiml cum poate și cu ce are, pe seama tranziției la economia de piață.
leși pe malul Bîcului, în chiloții lui cei înflorați, și prinse sa-și arale, pe snh citul subțire, destoinicia fuduliilor bărbătești fetelor care nu aveau acccs pv plajele altor tărîmuri decît al falnicului pîrîu din capitală... Avu priză chiar din primele zile! Și nu trecu nici un an încheiat, vorba cronicarului, și el trebui să se înfrățească... cu maternitățile. Acolo petrecea și întîtnea frecvent cu flori lehuzele... lar peste alți vreo doî-trei ani pe străzile urbei întîlnea tot mai ili-h copilași zglobii și ghîduși, întorcîndu-se de la grădiniță, care rault mai semănau la umblet cu Nelu Platiniceanu. Alții, mai cu seamă fetițele, îi aminteau dc filr o fată oarecura cunoscută, întîlnită cîndva pe litoralul... Bîcului.
Ceea cc-i umplea mai mult inima era sentimentul demnitătii de pahml In actele de naștere ale viitorilor cetățeni ai Moldovei suverane nu mai fîgurau, ca mai înainte, prenumele Ivan, Ruslan, Snejana, Svetlana, ci alteliv tradiționale, autobtone: Aurel, lonel, Ilcnuța, Măriuța...
Acum toate ajutoarefe umanitare începură să curgă spre NeluPlatinicL-;uiii Ba chiar prinseră să-i facă des curte mass-media, portretele lui împodohimt cele mai citiîe pagini ale ziarelor scandaloase. Mă rog, fiecare cu businessul lui!
Numai societatea rusească "Pușkin — cîntărețul moldovenilor" a început hnlealarma. Chiara înaintatun protestla Consiiiul Europei că în Moldova se încalcă drepturile omului, că modificarea procentului demografic pune în pericol drepturile și sănătatea minorităților naționale, precum sînt rușii. Arma slrategică era privită de comunitatea rusă cu înfrigurare. Și nu fară temei: JA s-ii dovedit a fi mai efectivă chiar decît armata a XlV-a.
Cu aceasta ocazie, deunăzi, pe aeroportul mililar din Tirișpolia, aterizase lul faimosutui jurist, Valoghea Jidilaw, venit direct de la Kremlin, întru a se liiii măsuri urgenle. Excentricul Valoghea nu se înfațișă în chiloți de mătase pe pliija de la Turunciuc, deși destoiniciile bărbăteștî erau inai fudule decît ale lui Nelu Platiniceanu. Poate din cauză că, la aerodrom, îl întîlni o gardă de onoare, în care înlemniseră aliniați copii eleganți, îmbrăcati în sarafane de Reazan și Smolensk. lar cînd vestitul sîfilitic începu să-i salute și să răcnească slove de urale în pretinsa lui gubernie, tinerii velicoruși, dirijați deun bătrîn pedagog, îl salutară cu o "ceastușkă" de Povolgia, care începea cu strofa:
Noi sîntem români!
Noi sîntem romăni
Și vom fi pe veci aici stăpîni!
JOS MAFIA!
Uf, că mare pacoste mi-am luat pe cap atunci când am dat consimțământul să candidez la alegeri. Ce-a făcut poporul cu mine, măiculiță dragă. N-a fost spusă din partea lui în adresa mea nici o propoziție, fără ca să nu mă doară. Numai Tudor Feștilă câți peri albi mi-a scos în seara întâlnirii cu alegătorii!
— Decât te-ai izbi în deputați, mai bine ai avea grijă de subalternii dumitale. Pe Mitică Ghebuță l-au prins săptămâna trecută la femeie străină, l-au despuiat, pe vreme de ger în ce l-a născut mă-sa și l-au slobozit c-o biciușcă în largul câmpiei...
— Habar n-am despre această întâmplare, am zis, însemnând totodată cazul în carnețel, dar Tudor continuă să-mi aducă informații prețioase, la părerea lui:
— Norocul lui Ghebuță c-a dat peste el un creștin cu căruța... Ei, domnule candidat în deputat, acuma să ne spui, dacă nu știi nimica despre cazul acesta, unde-i azi Ghebuță, că nu-l vedem să iasă prin lume?
— Este trimis la cursuri de perfecționare, mi-am amintit. Sala a început să se agite. Toți m-au acuzat că am făcut-o premeditat, că l-am ferit pe subaltern de judecata populară... Nimeni din cei adunați nu m-a susținut. iar Ion Fârlea chiar mi-a dat de știre că atâția ani sunt nacealnic, dar nu m-am hotărât să-mi operez nijelul, pe care el știe din copilărie că îl am lângă buric...
Puteai auzi orice în adresa mea.
— De ce i-ați dat drumul la perfecționare lui Ghebuță? nu-și găsea astâmpărul Tudor. Răspundeți chiar acuma! Fiți comunist până la capăt!
— Candidatul spune minciuni! mă etichetă hotărât o băbuță, activistă de la biserică. Ghebuță e la casa de creație, în pădurea de la Vadul lui Vodă. L-am văzut acolo. Doar scrie poezii la gazeta raională!
— Ei, ba! iar nu se astâmpără intrigantul Tudor, transformând adunarea solemnă într-un târg al gâștelor. Ce fel de poet poate fi Ghebuță, când mereu neagă legea prohibiției și toate versurile lui put a rachiu? Se poate una ca asta, domnule candidat în deputat, ca să nu știi ce se face în colectivul pe care-l conduci? .
Din sală continuau să zboare către mine întrebările ca pietroaiele. 0 domnișoară suavă, poștărița, cu vocea de turturică, mă examină:
— Spuneți-ne, câte kilograme de ruj ați păpat până acuma? Specialiștii niponi au constatat că un "Don Juan" mănâncă în viața lui zbuciumată până la cinci kilograme...
— N-am auzit, răspunsei că eram obligat s-o fac.
— Locuiesc la bloc și nicidecum nu pot stârpi gândacii din apartament. De vină e vecinul de desubt. Când începe să-și educe soția, toți gândacii, prin răsuflătoarea din bucătărie, dau buluc la mine. Cum mă veți ajuta, dacă, eventual, deveniți deputat?
— Câte femei a avut bunelul de pe mamă? întreabă altul, stârnind rumoare m sală.
— Trei. Două au murit de moarte bună, iar a treia a fugit cu un comunist deștept de la Ghermănești.
— Bravo! mă aprecie poștărița.
— Spiru Zmău a adormit, horăie și strică zgomotos aerul. Se poate să-l dăm afară? mă pocni un moșneguț cu întrebarea.
N-am știut ce să răspund. Când lumea se sătură de tăcere, agronomul Fănică constată în auzul tuturora:
— El tace, deoarece este securist! Ce să mai stăm cu el de vorbă? Jos mafia!
Și în clipa ceea am hotărât să mă apăr cu metode vechi.
— Da, sunt securist! i-am răspuns eu, înghițind câteva noduri de emoții, știind că la securitate lucrează oameni cinstiți și onești cu un trecut revoluționar. Mâca mea a fost ibovnica lui Kotovski!
— Care mâcă, bre? s-a mirat un sat întreg împreună cu biografii de moment.
— Cea de pe tată, am continuat eu minciuna, căci Fănică, agronomul, ieși în fața tuturora cu un șumuiag de hârtii, extrase din biografia mea.
— Ești o putină de minciuni, stimate candidat în deputat! răcni Fănică. Mâca ta de pe tată, pe vremea românilor, aducea apă și umplea ulucul din care se adăpau caii lor. Așa că securist nu poți fi nicicacum. Mai bine spune altă gogoașă, ca să o crezi tu, apoi ceilalți.
Am roșit iar până-n măduva oaselor, dar nu aveam răgaz nici în situația creată:
— E prevăzut în programul matale cum s-o mărităm pe Ioana Þuțu, delegată la vreo câtcva congrese ale partidului, mulgătoare, care ne-a dus slava departe de hotarele satului? mă fulgeră din spate mătușa Ilenuța. Săraca, a fost și ea deputată vreo zece ani pe la Chișinău, dar tot nemăritată a rămas.
— Eu tare știu?
Aflând că în problema dată nu sunt competent, mătușa a dat a lehamite din mână.
— Ce fel de candidat mai ești și neata...
Of, ce chin am avut?.. Nu doresc nici la puiul cel de șarpe. Deși, persoana de încredere, veterinarul din sat, mă îmbărbăta cu șoapta ruptă sub mânecă:
— Nu te da! Rabdă până la ultima picătură! La urmă, însă, a fost și mai trist. După o sumedenie de
întrebări deocheate și pe alocuri insultătoare, tot acel Fănică
mă întrebă cu luare-aminte:
— Stai, stai... Dar Dumneata nu cumva ești Michiduță, care nu ai strigat niciodată pe stradă, la raion "Jos mafia!"?
— De ce adică să strig? m-am autoapărat.
— Dar la pușcărie ai stat? se grăbi cineva din sală ca să afle.
— Ferita sfântul! răspund.
— Ei, d-apoi ce fel de deputat vrei să devii mata, dacă n-ai stat după gratii și n-ai strigat niciodată "Jos mafîa!»? înseamnă că nu te-ai restructurat și nu ești bun de deputat. Ale cui interese vei apăra în viitorul parlament?
Iată așa, oameni buni! După miezul nopții s-a terminat toată bătaia asta de joc. Am tremurat după aceea o săptămână în așternut, lângă femeie și copii.
Peste câteva zile au avut loc alegerile. Și azi blestem ziua când am îndrăznit a mă gândi, din îndemnul Frontului popular, că mă pot face peste noapte deputat. Cine nu mă crede, lasă să încerce. Sunt sigur, fără ocolișuri, că va avea ocazia să știe ce gândesc oamenii despre el; să știe din gura lor cine-a fost el, strămoșii lui, pe care lume trăiește și ce-l așteaptă peste o sută de ani.

BÃRBAÞII AU ZBURAT DIN... PANTALONI

Adeseori, privind în stradă fcmeile noastre, ai impresla că bărbații noștri iiu zburat din... pantaloni E vremea veacului de-apoi. Ne-am pomenit într-o vreme că reprezentanții sexului tare, pentru a nu-i lua vîntul de pe stradă, se |in cuomînădebatapantalonîlorlorși cucealaltăde...fiistafcmeii. Cei care ini consoarte își află sprijinul de blugii soției lor! E o apatie completă din partea sexului tare. Nici să ia în considerațiecum le îmbrăcăm, cum ne îngîjim ile ele ca să râmînă gingașe, frumoase și drăgăstoase.
Pe timpul comuniștilor, vremile erau mai favorabile, deși mai amestecate. Atunci, unii bărbați aveau pasiunea scrisorilor anonime la instanțe, cercînd prin zel ideologic să sustragă opinia publică prin critici vehemente la adresa l'emeilor, care tindeau tot mai mutt spre emancipare. Erau convinși că ceea ce fac este corect. Obrazul gros suportă oricc critică.
Astăzi, cînd democrația a ieșit în avanscenă, bărbătușii neamului se modernizeazâ și nicidecum nu rămîn în urma femeilor. Care se face albăstrel, care îșî vopsește buzcle, își cîrlionțează părul pe bigudi, ca să fie cît mai original. Doar ca să aibă deosebire de femeie. Ei tot mai mult asalteazâ paginile ziarclor și revistelor, pentru a convinge opinia publică din țarâ ca sînt anume ei, locomotiva din capătul trenului național,
"Mironosița Moldovei" — prestigioasa publicație de la noi, în fruntea căreia stă cocoțată o bolnavă dc schizofrcnie — este periodic împîn/ită de reportajc și omagii celor mai prosperi masculi din țară, care, prin talentul lor de hoțomani, au adus țara la sărăcie. Și acest lucru, de a induce lumca în croare, necesită un mare talent: sa vorbești, să minți și să te creadă femeile... l>e fapt, este o zicală, că cea mai frumoasă femeie este aceea care a fost mințitâ. Rockfelerii și Forzii noștri au devcnit ischiuzari atotputernici, căci bisericile, presa și banii sînt ai ior. Chiar dacă avem și unul în capul mesei, care mult sc îmbățoșează, ca să hotărască cîte ccva în musafîric și nimica acasă. A fost din fașă la conducere cu vorbăraia și tot cu vorbăraia conducerii ;i rămas. Chiar dacă femeilor le este astăzi rău, dînsul nu vrea să cedeze tronul, Tocmai așa cum se zice în popor: ""Nici un vițel nu înțarcă de la vacă de bunăvoie". Preferă fuste ridicate și lipsă de răspundere în fața istoriei. Visul lui e ca să poată întoarce coasta Evei înapoi, pentru a începe marea lugendă de la început, după placul lui.
Toate secretele și teir.ele de actualitate sînt bătătorite și el are doar o icșire — să țîșnească din pantaloni și s-o ia la sănătoasa sub ftistălVrca singur să renască legenda, care 1-ar plasa mai comod în îstorie. E] vrea să se i/băvească de proprii lui pantaloni, să nu rămînă încurelat, ci în hlamida împăratească, unde se camufleazâ hoțiile vremii comode. Atunci se va returna roata istoriei de la începutul începuturilor, oprindu-se la prima fustă părăsită. Doar femeile demult au acceptat pantalonii, recurgînd la o revoluție de fuste, devenind de bunăvoie șoferi, mîneri, preoți, miliardari. Totul a fost în așteptarea unui bărbat cu pantaloniî aterizați pe gleznele politicii naționale. Oricurn, ați priceput deja, sîntem în așteptarea... matriarhatului. Istoria sta de-a gata să-și însemne notele originale. Să ne potrivim mai chibzuit în scaune, să cerem maximă atenție și să nu mai fim judecați de femeile contaminate de snobism. Se înfiripează epoca fârăpantalonilor!
Dar ce ne facem cu acei virili bărbați ai națiunii, care șoptesc, printre zîmbetul ochelarilor, onorată plebe feminină? De ce el se opune atît de dras-tic intențiilor Dumneavoastrâ de a readuce pe corpul însuflețit al bărbaților acei blestemați de...pantaloni? într-un tîrziu, acel de la care lumea așteaptă multe, se îndreaptâ de șale și vociferează de la tribuna înțeleaptă a timpului: — Onorată.-.absențâ! Personal nu-s un împușcă-n lună! ne asigură el. Am merite deosebite la renașterea boierimii autohtone ca oclasă, care fusese mai ieri muribundă. larvoi, dragelenoastre femei, aveți răbdare. Pantalonii sînt ai voștri, iar fustele ale noastre! Mai bine să se distrugă țara decît hoții care știu a ne ferici cu bogățiile lor necontrolate. Nu apelați la istorie cu nici un fel de ieremiadă, chiar dacă prostimea este cam ififlîe. Totul este relativ și nimic absolut. După părereamea, adaugăel,îndreptîndu-șiochelarii: Mai bine o istorie cu fusta ridicată, decît pantalonii readuși pe trupul bărbatului!


INTERVIU PE TEME APOLITICE

Nu aparțin nici la un partid politic, chiardacă sînt scriitor, și pentru a-mi hrăni familia am devenit, în baze obștești, președinte de onoare al Societății ocrotirii cămilelor din țară. De aceea am fost plăcut surprîns, cînd, deunăzi, în oficiul meu s-a înfațișat un june, setos de senzații, ingenios, de la cotidianul "Sărăcia poporului", care s-a recomandat Viorel Văcăroîu, arătîndu-mi legitimația de membru-corespondent, și, îndată, fară de răgaz, a început, prin sîcîielile lui, să mă întrebe ce cred despre siîuația polilică din republică. L-am potolitprintr-un gest, că nu doresc să discut despre politică, din sîmplul motiv că nu am candidat niciodată la postul de președinte al țării, nu sînt o persoanâ însemnată pentru socieîate, dar.., junele, răzvrătit, mișelește, îmi băgă reportofonul sub nas, întrebîndu-mă:
Viorel Văcăroiu: Vă este străină ameliorarea politică pe arena internațională, cu vecinul nostnj de la Tiraspol, adică...cu Rusia?
E u: Nu, desigur, am spus-o ca pe șleau, strîngînd de emotii hățurile unei cămile ce-i venea să scuipe avan... Aș dorî să devin conducătorul rușilor... Doar port un nume de botez ca și țarul lor!
Viorel Văcăroiu: După care veți abandona literatura?
Eu: Posibil... ebinesă fii împăratla ruși. Cînd vrei dansezi rock,dirijezi invhcstre la Berlin, pișîi femeile de tîțe la Moscova, fară ca elc sa purceadă guivide. Dacă te îmbolnăvești, te lecuiești cu "Barza albă"... ori ți se fac clistire Cii usturoi, în cele mai de elită clinici... Poți să promiți ceea ce nu se va îndeplini HiL'iodată, știind dinainte că nu trebuie sa ai remușcări de conștiință...
Viorel Văcăroiu: Astfel veți lâsaoumbrâîn istorie?
E u : Demagogia este o artă, nestrăină și pentru noi, românii basarabeni.
Viorel Văcăroiu: Amărăciunea mișcă progresul, maiestre! Ea e bucuria jvicții dvs. politice?
Eu: Amărăciunea mea e că nu m-am născut pejumătate evreu. Meritele mele locale, dobînditc în ameliorarea înmulțirii cămilelor din republică, datorită susținerii diasporei române din Canada, puteau aduce cucerirea prcmiilor europene, internaționaie, sau chiar și pe cel Nobel. Dacă rnai eram nițeluș evreu.
Vîorel Văcăroiu: Atunci, care-i bucuria dvs. politică?
E u : în curînd se va inaugura traseul caravanei Orhei-Chișinău. Va fi un
ilransport ieftin, pentru oamenii de la țară, carc vor veni să vadă cum trăiesc boierii la Valea Morilor. Sînt calm și solemn! Cămilele nu consumă mult, pul trăi o săptămînă fară de apă. Așa e...
Viorel Văcăroiu: Credeți că societateanu mai arenevoie de cărțile |dvs.? Uniunea Scriitorilor stă de-a gata...
(între timp cămlla nărăvașă, neobservat, l~a scuipatpc bietul corespon-
Eent, ccire s-a cutremurat nițel, dar a știitt să țină reportofonul la distanța cuvenita.)
E u: Pardon (am zis apelînd !a cunoștinfele tnele universilare în domeniul limhiî franceze) La Uniunea Scriitorilor... e coadă enonnă la ulei, tainâ, zahăr. Acolo, în primele rînduri, stau cei în vîrstă. Alde păianjen ca mine trcbuie să mai aștepte.
Viorel Văcăroiu: Totuși aveti în vîața dvs. faclie un crezpolitic? Eu: Dacăm-ai provocat, apoi... Republica Moldova a ignorat petrolul
Ițflrilor din Golf și importă de-acolo camile. Benzina o ia de la ruși... Și e bine. Cu cămilele noi avem mari economii și cu ajutorul lor redresărn relațiile intcretnice din republică. La Comrat vom deschide în curînd o manufactură lr hâțuri pentru cămile, cea mai mare din EuropalVom angaja multa lume în :iinpul muncii. Europa are nevoie de harnașament pentru cămile. Pentru ni'casta ni s-au ofcrit și credite de la banca mondiala. In vreme ce majoritatea lâiaiiilor nu au văzut cum arată leul de ani de zile, spre Occident, întru nmeliorareasituației cămilelorde la noi zboarădelegații mari, cu cheltuieli l'iiiitastice, pentru aaduce de acolo schimb de experiență..,
Viorel Vacăroiu: Maiaveți și altedoleanțeînalepolitieii externe.
Eu: Vreau comunitatea mondială să ne ajute să reunim Basarabia tji Bucovina de Nord cu Patria-mamă, precum a facut în 1948, pe malul lordanului... Doar am spus ca regret că nu sînt.-.evreu.
Viorel Văcăroiu: Nu vedeți pericolul de a avea urmări grave în caracterul nostru național, cînd vom deveni un tol întreg de teritoriu?
Eu: Nu-t nici un bai. Vom rămîne un mușuroi de viespi la marginea Europei, maiestre!
Viorel Văcăroîu: Soiicitcasălimpezițimințitecititorilornoștri. De ce vă sacrificați întru apărarea cămilelor? Veți avea sanătate ca să realizați acest minunat proiect de însemnătate națională?
Eu; Mă voi strădui din tot coșul picptului! Numai astfel, cînd fiecare organ autonom al statului nostru tînăr va lucra ca iepurii la înmulțirea bunâstării speciei lor, vom obține încrederea că niciodata n-o să ne cadă mușchii în acest domeniu...
Viorel Văcaroiu: Sînteți o persoană de neprețuit, aidoma pînzelor lui Tițian, Tintoretto, Giorgione și ale penusurilor lui lurie Matei...
Eu: ConstatareadumitaleîmitrezeșteoenormădragostedevialăîChiar dacă aseară, neavînd experiență la înbămatul cămilelor, era să mă strangulez într-un hăț.
Viorel Văcăroiu: Credeți ca avem o societate coruptă? Totul se cumpără, totul se înstrăinează?
Eu: înca o dată nu doresc să mă bag în politică! Dar.,.întrebarea pusă trebuie luminată... Răspunsul este sincer și laconic. La noi numai Patria nu se vinde!
Viorel Văcăroiu: Dacă aveți dușmani, cum vă descurcați cînd ei doresc să vă lovească?
Eu: Depindeundedorescsămă lovească. Chiarși atunci cînd măchitesc mai jos de centură, mă baricadez cu o herghelie de cămile...
Viorel Văcăroiu: Așdorisăîncheiemdiscuțiapeonotâoptimistă?..
Eu: Mă bucum că s-a cucerit premiut Nobel cu ajutorul bărbaților, carc-au combătut impotența cu Viagra.., Revoluția și evoluția cămilelor continuă. Bărbații neamului au viitor! In societatea de azi, avem două categorii dc oameni: una care fură, iar alta care-i invidiază pe aceștia pînă-n măduva oaselor. lar Viagra pe toți îi unește, dacă, bineînțeles, vom avea banî ca să o procurăm la timp.
Viorel Văcăroiu: Vă mulțumesc din tot adîncul pieptului pentru intcrviul acordat!
Eu: Să crești mare ca un cămiloi de prăsilă, de care deocamdată țara duce lipsă!














.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!