agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1775 .



Mă prăbușesc în tine
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [aqvil ]

2006-06-24  |     | 



Îmbătrânea tot mai evident, îl dureau toate încheieturile, nu mai vedea clar, ci în ceață, tremura. Simțea cum i-se strângea corpul, ca o haină intrată la apă. Se usca ca o smochină la soare.
Nu treceau două săptămâni fără să meargă la dispensar să se văicărească. Doctorița nu mai știa ce să îi prescrie ca să îl liniștească, așa că, după nenumărate analize ce ieșiră binișor, începu să-i dea rețete cu vitamine, îi prescria propolis, ceaiuri, infuzii cu mușețel, chiar și zeamă de varză în bășcălie. Asta pe el îl deranja tare, nu era luat în serios. De ce nu era luat în serios? Viața e importantă și ca idee, să înveți să o ajuți, să-și depășească limitele... Nimeni nu părea să înțeleagă. Nici măcar copiii nu se mai întrebau dacă există tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Când era el mic, văzuse filme care îi stârniseră imaginația, care îi marcaseră visele pentru totdeauna.
''Omul din Atlantis'' cel care în ocean era la el acasă, era altfel decât ceilalți și trebuia să ascundă acest lucru. El aprecia viața altfel, o vedea din alte unghiuri.
''Superman'' alt om altfel, inteligent, bun, profund, capabil să zboare, să dea timpul înapoi...
Îi mai plăcuse o poveste despre un bătrân om de știință, obsedat de o viață să găsească elixirul reântineririi. Până la urmă descoperă formula magică, dar experimentând pe sine se transformă într-un copil de câteva luni, uitând totul pentru totdeauna.
De ceva timp și pe el îl măcina ceva ținând de domeniul necunoscutului, sau chiar imposibilului. Vroia cu încăpățânarea disperatului să afle ce e în spatele morții fizice, ce e dincolo de vizibil. ''Când începi să dispari, cum, treptat, brusc, mai intâi unde, în astralul de care a auzit, în celulă, unde? Îți dispare mai întâi trupul și apoi psihicul, sau invers? Cine e ea, doamna cu coasa? Poate o eliberare a inconștientului peste limitele sale, poate o separare a sinelui de restul...''
Vroia să interacționeze real cu moartea, înainte să-i sosească sfârșitul, înainte de termenul final.
Începuse să meargă prin spitalul de săraci ca infirmier voluntar, studiind muribunzii, în general oameni fără adăpost, mulți tineri între ei. Devenise nelipsit de la înmormântările din cimitirul apropiat de casă. Se întorcea acasă, cu farfurii pline de mâncare, drept pomană, iar nevasta se bucura, că nu o duceau prea bine cu pensiile mici, mult prea mici după o viață de muncă grea. Și dacă se bucura nu îl mai certa că o lăsa toată ziua singură, în casă, cu ochii pe pereți sau la papagalul ce drăcuia când avea el chef, cum fusese învățat contra voinței ei.
Nu mai aveau nici măcar televizor, pentru că îl dăruiseră fetei lor drept zestre, când se măritase în urmă cu doi ani. Îi dăduseră și jumătate din mobilă, plus toate economiile de-o viață, de bucurie că nu rămase fată bătrână. E drept că erau mulțumiți și pentru ei, căci aproape îi distrusese psihic, cu isteriile ei de fată mare la 40 de ani. Fusese rău, o luase razna plângând sau râzând din ce te mir, amenințând că se sinucide să scape de singurătate, vorbind cu crainicii de la știri.
Acum era bine, avea un soț mai mare cu zece ani, încă viril, ce o ținea numai în grătare, bere și ''hei țurai, sari și tu, nu te lăsa''
Lui ca tată i-se rupea sufletul că bărbățelul îi învinețea ochii când o dădea și pe țuică.
Nu mergea niciodată la ei în vizită, pentru că nu îi plăceau proștii. Nu știa dacă pentru fiica sa căsătoria asta târzie era ultimul rateu, cireașa de pe tort, sau era o mană cerească armăsarul acesta. Nu mânca el jăratec, dar orișicum. Se vedea pe fețele lor și pe trupurile lor în bună stare, înțolite tinerește, că pentru ei conta dansul din buric, la capitolul prietenie stând prost, la modul evident.
Se gândea rar la ei, așa era mai sănătos.

Într-o zi, bătrânul stătu în șezlong, în fața ferestrelor deschise, renunțând la toate ocupațiile sale pentru a savura o îndelungată ploaie, cu tunete și fulgere, ce părea că nu se mai termină. Părea doar. Dintr-o dată, spre seară, norii se risipiră care încotro lăsând o boltă înstelată, senină, cu o lună mare, plină, galbenă cum rar vezi. Semăna cu soarele la apus așa era de mare și srălucitoare.
Toate gândurile lui despre moarte, actul final al vieții, învăluit în mister, toate îi păreau un cavou virtual în care stătuse închis, în întuneric, singur.
Ploaia o vedea în antiteză acum.
Bărbatul acesta bătrân era un romantic incurabil, ce uitase de el însuși de ani buni. Își chemă băbuța, o luă în brațe, îi arătă luna, o legănă în brațe și îi cântă la ureche melodii din tinerețe. Ce surprinsă fu săraca femeie, atât de ignorată în ultimul timp! Nu scoase o vorbă măcar, doar zâmbise cu privirea, căzând până la urmă într-un somn adânc, în șezlong, la pieptul îmbătrânit și firav al soțului. El ar fi vrut să o ducă în pat pe brațe, dar nu mai putea să ridice nici măcar o sacoșă cu zece kilograme de cartofi. Așa că făcu câteva manevre și o lăsă doar pe ea acolo, iar el merse și se întinse în pat.
Chiar de închidea ochii, el tot mai vedea luna, ba galbenă, ba portocalie, ba cu halou argintiu, ba maroniu și din ce în ce mai mare, mai mare.Atât de mare că îi vedea craterele, apoi poalele craterelor, apoi solul cu niște pori cât nucile, rocile gălbui încrustate cu pietricele sidefii de diferite mărimi.
Sufletul său plutea, în vis, pe suprafața selenară, în timp ce trupul dormea liniștit.
Și sufletul încă dormea, dar încet-încet se trezea, se minuna de el însuși, de învelișurile sale multiple, colorate diferit, transparente, luminoase, de consistența sa lăptoasă din centru. Avea forma, chipul omului, mâinile și picioarele lui, doar că nu tremurau. Avea gândirea și amintirile omului. Plutea într-un vis fantastic, seducător.
De dimineață se sculă primul, merse în piață, cu o poftă nebună de cireșe amare. Cumpără și flori pentru toate cele opt vaze nefolosite de ani întregi.
Redescoperise senzatiile rafinate ale frumosului, pe lângă care durerea de oase devenise o amintire neclară.
Așa că în drum spre casă trecând pe lângă o agenție de turism, se hotărî fără ezitări să meargă în locul în care își petrecuseră luna de miere acum zeci de ani.

Avuseră noroc de un tren gol, curat, confortabil, cu scaunele nerupte și perdelele întregi, cu aer condiționat. Era un vis, în care luna se mai simțea în decor.
El și ea jucaseră cărți ca în tinerețe, acuzându-se de trișări în glumă.
Tot drumul se minunară de peisajul pe care nu îl mai recunoșteau și nici nu prea și-l mai aminteau.
Femeia nu mai fu cicălitoare ca de obicei, din contră îl lăsă să mănânce câte ouă fierte vru, lucru pe care acasă nu îl făcea. Nu avea voie decât un ou pe săptămână, de prea multe griji ale ei pentru ficatul lui. În plus ouăle provocau un meteorism din cel sulfuros, iar pe el nu îl mai ținea bine sigiliul curului și le dădea drumul oriunde în public, iar ei îi era rușine.
Aveau un drum de câteva ore în față, așa că el profită să îi povestească o parte din frământările lui. O puse să își închipuie că dacă s-ar întinde cu fața la cer, cu capul spre soarele la răsărit, luna în multe cazuri ar dispărea spre apus, la piciorele ei, iar mâna dreaptă ar fi la polul nord, mâna stângă la polul sud. Dacă s-ar așeza invers, capul spre soarele de la apus, picioarele spre luna când apare de la răsărit, atunci mâna dreaptă ar fi la sud și stânga la nord. '' Oare or însemna astea și altceva decât simpla orientare între punctele cardinale? Or avea un alt sens ascuns, așa cum noi nu suntem doar trupuri vizibile, ci și suflet?''
Bătrâna îi spuse și ea un secret, cum că ea încercase să-și închipuie, când era nefericită, cum soarele privindu-se în oceane reflectat se vede și ca apus într-o parte și ca răsărit în altă parte, concomitent, și ca aureole boreale la nord și sud. '' Dar să nu îți închipui dragă, că vorbesc de o mare nefericire, nuu!''
Și-au povestit multe, între timp ajungând la cabana tinereților lor, total schimbată, apoi au continuat într-o pădurice, din apropiere, stând pe doi bolovani la un mic izvoraș vesel.
Au tot vorbit și au tot vorbit, până când se lăsă noaptea pe nesimțite și nu se mai vedea nimic în jur, doar umbre. Atunci tăcură. Erau speriați. Cu toate că se vedea cabana luminată, la circa o sută de metrii, nu aveau cum să vadă pe unde calcă. Drumul pe care veniseră șerpuia cotit printre gropi și rădăcini de copaci, ieșite înafară. Până la urmă ajunseră ei în patru labe, dar extrem de fericiți. De mult timp, zeci de ani, nu mai trăiseră o aventură

Primul lucru care îi trecu lui prin cap, a doua zi, fu o revelație: ''dacă nu aș fi fost interesat până la epuizare de misterele morții nu mi-aș fi dat seama cât ne lipsea viața''.
Ea: ''dacă azi nu am fi fost aici, nu ți-aș fi putut spune cât de departe eram unul de altul, câte trăiri pe care nu le împărtășeam nici tu, nici eu. Știi, scriu poezii de cel puțin un an, toate despre același subiect, despre ce mi-e dor din ce am avut sau nu am avut vreodată.
El era încântat, totul îl încânta acum, putea să îi zică și că joacă șotronul cu vecina, pe palier.
''Dar să nu mi-le ceri să le citești că nu am curaj să te întristez.''
Nu a mai zâmbit nici ea, nici el. Se lăsase tăcerea cea de dinainte.
Fuseseră ani când se certaseră rău, zi de zi: ''nu are sare mâncarea, uite câte urme ai lăsat pe covor, ai stat prea mult la piață...''
Se certaseră și noaptea ca doi apucați de streche: ''ai luat tu repede toată plapuma, sforăi prea tare, îți miros picioarele...''
Ea: Coșmarul își țesea pânza de păianjen
în jurul meu,
tu erai departe, mult prea departe
în cealaltă cameră,
cu ușa încuiată pe dinăuntru.
Lui îi dădeau lacrimile și vederea slăbită i-se încețoșa mai tare, ea începând a îi părea înconjurată de aură.
Mă zbăteam la început,
împinsă de frică,
apoi...
pic cu pic mă părăsea viața
și eu o priveam din spate
cum pleacă.

Nu îi mai dădu drumul la mână, mult timp, nici măcar în timpul nopții, nici măcar la restaurant la masă. Parcă se schimbase dintr-o dată, înnebunise subit din iubire, ori poate se gândea la moarte.
În tinerețe nu ar fi făcut gesturi atât de exagerate. Fusese romantic, dar cu măsură, căci tatăl său, fie-i țărâna ușoară cum se zice, îl îndoctrinase: '' femeile nu se pupă decât în somn, altfel ți-se urcă în cap'' și lui mereu i-a fost frică să nu fie adevărat, mai ales că observase la ea tendințe de dominanță.
Ea: Erai un mort viu, rece,
care privea în gol
zi de zi
și în acel gol
eu mă prăbușeam,
ca o pasăre bolnavă,
ce nu avusese cuib vreodată.
hăul nu se sfârșea,
cădeam pentru totdeauna,
în tine,
căutându-te.

Când s-au întors acasă, erau alții, mai luminoși. Se cunoscuseră în ultimile zile mai mult decât o viață întreagă.
Muream în fiecare zi
un pic.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!