E seara si e frig si sunt mai plictisit ca nci o data, si nu ma mai satur sa fumez, si tigarile nu se mai termina (ca mi-am luat un pachet nou). Si imi e greu sa ma gandesc, la ceea ce gandesc, la ceea ce vreau sa vad, si la ceea ce nu vad si as vrea sa vad. Si la un moment dat o stea isi arunca razele direct in ochii mei, orbindu-mi creierul cu amintirile mele nastrusnice si dandu-mi posibilitatea sa le revad, si mi-e asa de greu sa ma gandesc la ele, sa le mai vad inca o data in fata ochilor. Voua nu va este, mai ales cand ele sunt dulci?
Ce greu trece cate o data o secunda, nu-i asa? Si ce repede trece cate o data o viata... Nu vreau sa mai am amintiri, mi se par a fi cele mai grele chinuri care i sunt date unui om. Sa-ti aduci aminte de un rasarit, de un apus, de o inserare, ce repede le vezi trecand prin fata ochilor , le vezi ca o secunda suspendata in timp si te gandesti: „Nu a fost o secunda! Nu avea cum sa fie! Eu imi amintesc am plecat la sase seara si m-am intors la noua... Unde e restul?” Dar restul numai e... S-a stricat undeva intre sinapsele neuronilor tai, a putrezit si praful s-a ales de ea, si vesnica pomenire, nix! Ca numai e loc, trebuie altceva, mereu altceva, mereu ceva nou si frumos.... Si daca nu e?
E gol! E ca o gaura lasata de uncancer in mintea ta.... E un cancer al memoriei, care mananca incetul cu incetul, de dinauntru in afara, si ramane acel gol, negru, care doare, cea mai mare durere din lume si tu urlii si plangi si mocnesti si nu-ti vine sa crezi c-ai uitat. I-ai uitat numele si chipul si dulcele-i buze contopite din trandafir si miere care seamana cu dulceturile bunicii din pivnita, dupa care puteai sa bei sute de pahare cu apa a mahnirii ca gustul tot ramanea. Si acum, acea dulceata a fost mancata de cancerul infernal al varstei, si stele se uita la tine si striga: „Nu poti sa ma uiti! Eu am fost acolo! Am fost acolo cand ai sarutat-o, am fost acolo cand ai facut dragoste cu ea! Eu i-am conferit magia si frumusetea! Eu! Eu am fost acolo cand ea a murit, si pe urma te-ai uitat la mine si ai plans si eu te-am mangaiat cu razele-mi argintii si ti-am dezmierdat chipul cu lumina binevoitoare si aducatoare de speranta si tu mi-ai zambit, nu e drept sa ma uiti, nu e drept sa nu te mai uiti la razele mele, sa spui ca te ucid!”
Tu stai si te uiti la ea, si ea se uita la tine si ii spui: „Tu dulce luceafar, al carui nume nu il mai cunosc, al carui martor mi-ai fost de o viata intreaga, eu pe tine te-am iubit, la tine ma gandeam la primul sarut, cu razele-ti nemuritoare faceam dragoste, cu un corp muritor si mi te imaginam ca pe acea femeie frumoasa, tu nu ai murit ci ai zburat mai sus, si eu nu am putut nici o data sa ajung la tine, cat te-am vrut cu a ta frumusete, cu emanatiile tale de mama, de sotie si de sora, pe tine dulce astru te-am vrut, dar tu zburai si mai sus cu fiecare zi care trecea, in fiecare an erai la o cota si mai colosala si eu, nu am putut sa ajung la tine, si razele-ti in fiecare noapte mi le trimiteai si eu nu le vroiam caci pe vremurile acelea le consideram numai ca o mahnire si o iluzie, dar acum cand stau culcat in natura si te vad si ma gandesc ca in curand voi fi una cu natura, una cu pamantul cu apa si cu cerul te iubesc si mai mult, cand drumul acesta chinuitor al carnii se va sfarsii, eu voi ajunge la tine!”