agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1638 .



Spațiul verde
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lizard King ]

2009-05-26  |     | 



În spatele blocului meu se întinde un spațiu verde. Copaci, relativă liniște, ceea ce adepții acestui clișeu ar numi „o oază de verdeață”. Doar că nu e o oază. E un cimitir.
Că, în timp, te obișnuiești cu sunetele, cu bocetele, cu muzica funebră –și uneori, nu numai- care răzbate dinspre locul acela, e una, dar ca să primești, copil fiind, încă de foarte devreme că pe-aici lucrurile nu țin veșnic, e cu totul altceva. Să joci fotbal în micul părculeț aflat undeva în fața cimitirului, să dai cu mingea peste dric, să vezi în fiecare zi cum sunt depuse acolo alte și alte stârvuri care, până nu demult, au fost oameni, ba chiar unii cunoscuți sau rude, toate chestiile astea te obligă să-ți exersezi mușchii psihici ai nemulțumirii, fie ca să camuflezi faptul că te temi, fie ca să te desensibilizezi de-adevăratelea de astfel de priveliști.
Am văzut însă și lucruri mai rele acolo. Am văzut două sinucideri și trei morți ai unor oameni care, pur și simplu, nu au putut suporta momentul. Dur. Și, pentru un copil, poate fi prea dur. Noroc că nu înțelegeam pe deplin lucrurile, altfel aș fi clacat.
Lângă poarta cimitirului, există veșnic cerșetori. Unii sunt falși, îi știu, dar nu e o meserie prea comodă ceea ce fac ei, fiindcă să stai cu mâna întinsă într-un loc în care primești mai curând mâncare și băutură decât bani, și-asta pe orice vreme, nu e chiar de invidiat. Alții sunt cei cu adevărat năpăstuiți de soartă. Cerșetorul trebuie să trezească mila celor care, prin tradiție, trebuie să dea ceva, pentru sufletul omului decedat. Și dau. Își primesc permanent și cu prisosință cele pe care și le doresc. Probabil, Dumnezeu are o relație bună cu cerșetorii. Dar nu sunt invidiabili, dacă ar fi avut averi, plecau de mult spre alte zări.
Firește, nu lipsesc florăresele, paznicii și groparii. Fleacurile sunt aduse la rang de filosofie, argument sau artă, după caz. Dar sunt personaje vii.
Veșnicia s-a născut la porțile cimitirului, pentru că acolo începe și se sfârșește tot ce nu mai are legătură cu timpul. Și ce nu mai ține de timp, e etern. Un asemenea spațiu, aflat la granița extrem de incertă dintre sacru și profan, era pângărit de noi cu mingea sau cu alte jocuri care nu respectă nimic altceva decât vârsta copilăriei. Jucam, deci, fotbal, inclusiv pe aleile din cimitir. Dacă vom fi pedepsiți după fapte, sper să nu fie atât de îngrozitoare pedeapsa pentru călcatul pe morminte, pentru că am călcat mereu, oricât aș fi încercat să fiu de atent, ba am și căzut peste ele. Îmi aduc aminte de cel mai îngrozitor lucru, când mingea a sărit cum nu trebuie, m-am dus după ea, am alunecat pe un mormânt și crucea de lemn, putredă fiind, s-a rupt, acoperindu-mă aproape în întregime. Nu mă durea, pentru că lemnul avusese tăria unui carton, era o cruce veche, uitată, a unei femei născută în alt veac. Dar senzația aceea de a te afla cu tot trupul sub o cruce, întins pe un mormânt, simțind mirosul de pământ reavăn, amestecat cu cel de putregai, asta nu se poate uita niciodată. Sigur că au râs de mine, iar mie mi-era teamă, jenă, mi-era poate și silă, nu știu. S-a mai jucat, de atunci, fotbal în cimitir, dar eu am evitat pe cât posibil. Aveam, undeva, într-un colț maturizat înainte de vreme al sufletului, conștiința sacrilegiului. Trei zile am visat cum iese din mormânt, până la brâu, femeia aceea, cât să aibă mâinile în șold și o privire ușor dojenitoare, totuși, nu atât de jignită precum m-aș fi așteptat. Dacă închid ochii, o pot vedea și acum. Acum e tânără, o femeie care nu avea nici 40 de ani, atunci însă, de la puținătatea anilor mei, îmi părea o babă. Oricât de blândă ar fi fost dojana, îmi dădea fiori reci și mă trezeam cu dinții încleștați și pumnii strânși. Mă luam însă repede cu joaca. Uitarea copilăriei e în joacă, uitarea bătrâneții e în pastile. Mai aveam atât de mult, pe atunci, până la tabletiera pe care o port ca pe un talisman din vremuri păgâne în zilele seci ale prezentului!
Nouă, cimitirul ne servea de loc de joacă, de spațiu verde, de ascunzătoare și –o să râdeți de mine- chiar de romantism. Cea dintâi fată pe care am sărutat-o –vorba vine că am sărutat-o, a fost un fel de pupic însoțit de palpitații- unde credeți că am dus-o? Nu e vorbă, și ea stătea tot lângă cimitir, doar că ea îl privea din celălalt unghi, blocul ei fiind față-n față cu al meu, dar dincolo de lăcașul celor adormiți. Cât de romantic poate să fie să-ți duci iubita și să o săruți într-un loc mai ferit din cimitirul ce ne servea drept sanctuar? Atât de romantic pe cât îți dă voie vârsta, contextul, poate și Dumnezeu. Dar nu se pune: era și ea o „cimitireancă”, altminteri nu ar fi gustat întâlnrea. Așa, a fost bine, întrucât un an am fost cărătorul de ghiozdane, purtătorul de flori și aducătorul de înghețată al domnișoarei, funcții ce se subsumau celei de „prietenul ei”. Apoi însă, ea s-a mutat și cimitirul de afară mi-a intrat prin nări până în suflet.
Aversiunea față de popi tot pe atunci am dobândit-o. Din fericire, mai târziu, am renunțat complet la ea. Pe atunci însă, cu sufletul terci călugăresc și inima văruită, remarcam cum un nene cu o barbă neîngrijită și cu burtă, îmbrăcat în straie negre și groase chiar și vara, cântă deosebit de fals și spune cu emfază niște platitudini, mereu aceleași, în fața rudelor îndoliate, mereu altele, care plâng de mama focului.... La așa glas, nici nu e de mirare! Așa stând lucrurile, tentativa bunicii de a mă duce cu regularitate la biserică s-a lovit de un refuz îndărătnic. Mai ales că, de unde priveam eu, biserica se vedea drept un loc în care socializează băbuțele și sunt torturați copiii. Absolut toate simțeau nevoia să mă pupe, să-și treacă mâinile prin părul meu, să îmi facă diverse chestii care mă oripilau profund. Întâi Coana Cutare, apoi Tanti Ailaltă, apoi Tanti Cutăreasca –și, pe vremea aceea, chiar aveau nume. Zâmbetul cu proteza la vedere era chiar mai rău decât trilurile distorsionate, zgârietoare de cortex, ale popii. Așa că, de câte ori mergeam la biserică, gândul meu zbura la cimitir, care, pentru mine era parcul din spatele blocului.
Cele mai frumoase erau înmormântările țigănești. Mă fascinau. Acolo se auzea și muzică veselă, aveau femeile cu rochiile acelea colorate și salbe cu bănuți de aur la gât și, oricum, parcă aveau altă vigoare, altă energie. În plus, veneau cu adevărat mulți. Nu de puține ori, inconștient, căci nu desoperisem încă erotismul, doar fantoma vreunui Freud schimonosit va fi știind ce era de fapt, fixam cu ochi mari, admiratori, câte o fată din cortegiul funerar. Îmi plăceau rochiile lor, salbele lor de aur strălucitor și, probabil, faptul că erau diferite și, întrucâtva, de neatins. Þiganii aveau și căruțe și cai adevărați, care veneau cumva dinspre poveștile pe care le auzeam de mic. Nu erau cai ai țiganilor, ci armăsari ai lui Făt-Frumos, Harap-Alb sau Prâslea-cel-Voinic. Când singurul spectacol pe care îl ai la dispoziție, copil fiind, sunt înmormântările, atunci acelea țigănești sunt un regal! Îmi dau seama că eram lispit de o anume doză de empatie, însă scoarța sensibilității mele era mult prea scrijelită de...ei bine, de spațiul ăsta verde!
Singurul băiat pe care nu-l înțelegeam era Bobo. Bobo nu avea voie să vină în cimitir, pentru că Bobo era evreu. Habar n-aveam ce-i ăla, dar să stai lângă așa o mândrețe de loc de joacă și să nu vii tu să dăm o tură cu bicicletele, să jucăm o v-ați ascunselea, să jucăm orice....La început am crezut că o fi vorba de vreo boală, apoi am înțeles că Bobo nu era doar sănătos-tun, dar era și cel mai destupat la minte. Îl puteam asculta fascinat multă vreme, avea stil, știa să spună povești, probabil multe erau neadevărate, dar pe mine mă interesa doar cât erau de frumoase, că nu-l asculta un istoric, ci un copil. Bobo era plinuț, pistruiat, cu părul și ochii deosebit de negri. Avea însă o invidiabilă trecere la fete, care, din cauză că era mai puțin zvăpăiat și mai puțin ahtiat după fotbal, găseau în el un camarad și un protector excelent. La vremea aceea însă, tovărășia fetelor era ceva mai curând exotic; fetele erau mai degrabă niște băieți ratați, care nu știau fotbal, purtau haine deosebit de incomode, aveau părul lung (bleah!) și –ab-so-lut o-ri-bil!- își găureau urechile ca să-și atârne niște sârme galbene în ele! N-avea Bobo decât să le aibă pe toate, dar chiar să nu intre el în parc...asta era prea de tot! Și i-am copt-o. I-am copt-o rău! Pentru că, într-o zi, l-am luat cu câțiva, cât era el de mare, pe sus și l-am dus în cimitir. I-am dat drumul pe ceea ce credeam a fi iarbă, nedându-ne seama că era, de fapt un mormânt. Noi râdeam. Bobo a plâns. N-a spus nimic. A plecat și atât. La câteva luni după asta a plecat de tot în Israel. Ani mai târziu am aflat, de la mătușa lui rămasă în țară, că Bobo a fost ucis într-o ambuscadă, pe când făcea parte dintr-o patrulă, în Ghaza. Am plâns atunci, aducându-mi aminte exact fața lui când i-am făcut pocinogul cu aruncatul pe iarbă. Atunci aș fi vrut, bineînțeles, să nu-l fi supus niciodată unei asemena umilințe pe omulețul acela sensibil, mândru și ieșit din comun de deștept.
Anii trec peste oameni și cimitirele rămân la fel. Doar funcția lor, câteodată, se schimbă. Cum e să conștientizezi că parcul copilăriei tale, celebrul spațiu verde pe care te plimbai, în care ai dat primul sărut, te-ai jucat, ai învățat printre ore, ai suferit și te-ai bucurat, parcul ăsta e doar un cimitir, un loc în care oamenii intră fără a mai ieși vreodată?
Cimitirele și cerșetorii sunt veșnici. Dacă alcoolul ar dăuna grav sănătății, cei de la poartă ar fi trebit să fie, de mult timp, înăuntru. Dar, ori acestea sunt legende, ori Dumnezeu le dă cerșetorilor un soi de anticorpi speciali. Ei sunt tot acolo și arată la fel ca pe vremea când eram eu copil. Dacă mă gândesc mai bine, e posibil să fie alții. Da, poate că sunt alții, dar, pe onoarea mea, arată la fel! La fel ca tanti Maricica, tanti Niculina sau nenea Jean. Nene Jeane, dacă marea noastră ar fi fost din alcool și-aveai bani să te duci până acolo, azi rămâneam numai cu plaja! Dar cred că nu mai ești, nene Jeane, nu mai ești de mult, iar cel ce sprijină poarta cimitirului acum ți-e fiu sau ți-e nepot. Da, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Dangătul de clopot e neschimbat și azi. Bang-balang! A mai murit un om. Bang-balang! Veșnica pomeniireee, veșnica luui pomeniiiree! Bang-balang! Gata, hai la masă, Dumnezeu să-l ierte!
În spatele blocului meu se întinde un spațiu verde. Și numai bunul Dumnezeu știe ce se întinde dincolo de el.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!