agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5340 .



Convingere
proză [ ]
din volumul Vântul schimbării, ― The Winds of Change, 1988

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Isaac_Asimov ]

2009-05-11  |     |  Înscris în bibliotecă de Albert Cătănuș



― Ai visat vreodată că zbori? a întrebat-o dr. Roger Toomey pe soția sa.
Jane Toomey și-a ridicat privirea către el.
― Bineînțeles!
Degetele ei agile nu se opriseră din trebăluială, continuând să croșeteze de zor la un șervețel complicat și total lipsit de utilitate. Televizorul era deschis și mormăia înfundat în încăpere, cu toate că imaginile sale, conform unei îndelungate obișnuințe, nu erau urmărite de nimeni.
― Mai devreme sau mai târziu, toată lumea visează că zboară, a continuat Roger. E ceva universal valabil. Eu am avut, însă, visul ăsta de mai multe ori. Tocmai acesta este lucrul care mă neliniștește.
― Nu înțeleg unde vrei să ajungi, iubitule, i-a replicat Jane. Îmi pare rău că sunt nevoită s-o spun.
Apoi, cu voce joasă, femeia s-a apucat să numere ochiurile.
― Când te gândești cu adevărat la asta, începi să-ți pui întrebări, a perorat Roger mai departe. De fapt, nu visezi chiar că zbori. Nu ai aripi; cel puțin, eu n-am avut niciodată. Nu depui nici un efort. Doar plutești. Asta e. Plutești.
― Eu când zbor, l-a întrerupt Jane, nu rețin amănuntele. O singură dată, țin minte că am aterizat pe acoperișul Primăriei și nu eram îmbrăcată cu nimic. Nu știu cum, dar se pare că, în vise, nimeni nu stă să se uite la tine și nici nu se arată scandalizat atunci când ești gol. Ai observat treaba asta? Þie îți vine să intri în pământ de rușine, dar ceilalți trec pe lângă tine și nici nu te bagă în seamă.
Automat, ea a tras de fir și ghemul s-a rostogolit din coș, căzând pe podea. Acest amănunt, insă, era total lipsit de importanță.
Roger a dat încet din cap. Treptat, chipul lui devenise palid și marcat de îndoieli. Cu pomeții ridicați, cu nasul lung și ascuțit și cu părul ce în fiecare an i se retrăgea tot mai mult din părțile laterale ale capului, profesorul părea alcătuit numai din colțuri. Avea treizeci și cinci de ani.
― Te-ai întrebat vreodată ce anume te face să visezi că plutești? și-a întrebat el soția.
― Nu, n-am făcut-o.
Jane Toomey era blondă și micuță. Drăgălășenia ei avea ceva fragil și era total lipsită de ostentație; femeia reușea să te farmece fără ca măcar să-ți dai seama. Avea ochii albaștri și strălucitori și niște obraji rozalii ca ai unei păpuși de porțelan. Împlinise treizeci de ani.
― Multe vise constituie doar o interpretare a creierului, ca răspuns la un stimul imperfect recepționat. Într-o fracțiune de secundă, stimulii sunt plasați forțat într-un context convenabil, a continuat Roger.
― La ce te referi, dragul meu?
― Uite, am visat odată că eram într-un hotel și participam la un congres de fizică. Eram într-o sală împreună cu mai mulți prieteni. Totul părea perfect normal. Dintr-o dată, însă, s-a iscat o debandadă, însoțită de multe țipete, și, fără nici un motiv, am intrat în panică. Am fugit până la ușă, dar aceasta nu se deschidea. Unul câte unul, prietenii mei au dispărut. Se pare că ei puteau părăsi încăperea, insă eu nu reușeam să văd cum făceau acest lucru. I-am strigat, dar ei nu mă băgau în seamă. Mi se năzărise că hotelul era în flăcări. Nu mirosea a fum, și, totuși, pur și simplu știam că e un incendiu. Am dat fuga până la o fereastră și am văzut o scară în exteriorul clădirii. Am alergat ca nebunul de la o fereastră la alta, dar nici una nu dădea spre scara de incendiu. Rămăsesem singur în sală. M-am aplecat în afară și am început să strig, cuprins de disperare. Nimeni, însă, nu mă auzea. Apoi au început să sosească mașinile pompierilor, mici punctulețe roșii ce se deplasau rapid pe străzi. Imaginea asta o țin minte foarte bine. Sirenele urlau, solicitând cale liberă. Le puteam auzi din ce în ce mai tare, până ce sunetul lor a ajuns să-mi răsune în tot capul. M-am trezit și, firește, am constatat că suna ceasul. Problema este că nu puteam să am un vis atât de lung și atât de bine ticluit încât acțiunea lui să fi ajuns, în momentul când sunase deșteptătorul, tocmai într-un punct în care să poată folosi din plin acest sunet. Era mult mai rezonabil să-mi închipui că visul a început chiar în clipa în care s-a declanșat soneria ceasului și că, într-o fracțiune de secundă, a reușit să-mi inducă toată acea senzație de durată. N-a fost decât o găselniță rapidă a creierului meu pentru a putea explica acel zgomot brusc care spărsese tăcerea.
Acum a fost rândul lui Jane să se încrunte. Și, ceea ce părea de neimaginat, mâinile ei au împins lucrul deoparte.
― Pentru numele lui Dumnezeu, Roger! Te porți tare ciudat de când te-ai întors de la colegiu! La masă n-ai mâncat aproape nimic și, acum, conversația asta ridicolă! Nu te-am auzit niciodată vorbind atât de ciudat. Cred că nu ți-ar strica să iei niște bicarbonat.
― Am nevoie de mai mult decât atât, i-a răspuns soțul ei cu voce joasă. Deci, ce anume provoacă un vis în care plutești?
― Hai să schimbăm subiectul, dacă nu te superi!
Jane s-a ridicat hotărâtă din fotoliu, s-a apropiat de televizor și a dat sonorul aproape la maximum. Un tânăr cu obraji scofâlciți și cu un timbru plăcut de tenor a ridicat, dintr-o dată, glasul și a asigurat-o, suav, de dragostea sa nețărmurită.


După o vreme, Roger a micșorat sonorul și s-a așezat cu spatele la aparat.
― Levitația! a exclamat el. Asta e! Există o modalitate prin care ființele pot pluti. Oamenii sunt înzestrați de la natură pentru a face acest lucru. Doar că, atunci când se află în stare de veghe, nu știu cum să folosească acest talent. Uneori, însă, când dorm, se ridică în aer doar puțin, poate doar unu-doi milimetri. Acest lucru nu s-ar putea vedea nici dacă cineva ar fi cu ochii pe ei, însă ar fi îndeajuns pentru a crea senzația necesară începerii unui vis-plutitor.
― Roger, delirezi! a protestat Jane îngrijorată. Aș vrea să te oprești. Vorbesc serios!
Dar bărbatul pesemne că n-o auzise, fiindcă a continuat:
― Câteodată, ne lăsăm încet în jos și senzația dispare. Alteori, controlul zborului dispare brusc și atunci visăm că ne prăbușim. Jane, ai visat vreodată că te prăbușești?
― Da, bineîn...
― Stai atârnat pe marginea unei clădiri sau ești pe colțul unui scaun și, dintr-o dată, te rostogolești. Simți groaznicul șoc al căderii și te trezești brusc, gâfâind, cu inima bătându-ți puternic. Ai căzut cu adevărat, nu există o altă explicație...
Pe neașteptate, uimirea și îngrijorarea s-au șters de pe fața lui Jane, lăsând loc unui amuzament timid.
― Roger, împielițatule, m-ai păcălit! Of, ești îngrozitor!
― Ce vrei să spui?
― Oh, nu începe din nou! Nu te mai poți preface! Acum știu exact ce faci ― pregătești intriga unei povestiri și o testezi pe mine. Ar fi trebuit să-ți ghicesc intențiile și să nu plec urechea la prostiile pe care mi le-ai îndrugat.
Roger a privit-o uimit, chiar puțin dezorientat, apoi s-a apropiat de fotoliul ei și i-a vorbit pe un ton extrem de blând:
― Nu am făcut asta, Jane!
― Nu pricep de ce nu. De când te cunosc, te-am auzit mereu spunând cât de mult ai vrea să scrii ceva... Dacă ai o intrigă, mai bine ți-ai nota-o. N-are nici o valoare dacă o folosești doar ca să mă sperii cu ea.
Tânăra femeie își simțea, acum, inima mai ușoară și, ca atare, mâinile ei au început din nou baletul cu firul și croșeta.
― Jane, asta nu-i o poveste!
― Dar ce altceva...
― Azi dimineață, când m-am trezit, am căzut pe saltea!
Roger o privea fără să clipească.
― Am visat că zburam, a început el să-i explice. A fost ceva clar, n-am nici un dubiu. Îmi amintesc fiecare clipă a visului. Când m-am trezit, eram întins pe spate. Mă simțeam liniștit și chiar fericit. M-am întrebat doar de ce tavanul arăta atât de ciudat. Am căscat, m-am întins și am atins tavanul. Pentru o clipă, m-am holbat la brațul meu întins care se lipise de tavan. Apoi m-am răsucit. N-am mișcat nici un mușchi, Jane. Mi-am răsucit întregul corp, pur și simplu, pentru că așa am vrut. Stăteam acolo, la un metru și jumătate deasupra patului, iar jos, în pat, erai tu, dormind. M-am speriat. Nu știam cum să ajung din nou la locul meu, dar în secunda în care m-am gândit să cobor, m-am și prăbușit. A fost, însă, o prăbușire lentă. Întregul proces era perfect controlat. Am rămas vreun sfert de oră nemișcat în pat, mai înainte de a îndrăzni să fac vreun gest. După aceea, m-am dat jos, m-am spălat, m-am îmbrăcat și m-am dus la muncă...
― Iubitule, ai face mai bine să o scrii, a încercat Jane să glumească. Dar nu te îngrijora, totul e în regulă! Ai muncit prea mult...
― Te rog! Nu te apuca să-mi înșiri banalități!
― Oamenii muncesc prea mult, chiar dacă e banal să afirmi acest lucru. La urma urmelor, ai visat cu cincisprezece minute mai mult decât ai crezut...
― N-a fost un vis.
― Dar bineînțeles că a fost! Nici măcar nu mai țin minte de câte ori am visat că m-am trezit, m-am îmbrăcat și am pregătit micul dejun, apoi m-am trezit cu adevărat și am descoperit că trebuia să fac din nou totul, de la început. Uneori am visat chiar că visez, dacă înțelegi ce vreau să spun. Chestia asta te poate zăpăci groaznic...
― Înțelege-mă, Jane! Am venit la tine cu o problemă pentru că am simțit că tu ești singura persoană în care mă pot încrede. Te rog să mă iei în serios!
Ochii albaștri ai lui Jane s-au mărit de uimire.
― Iubitule, îmi dau întreaga silință să te iau în serios. Numai că tu ești profesor de fizică, nu eu. Tu știi totul despre gravitație, nu eu. Tu m-ai lua în serios dacă eu ți-aș spune că m-am trezit plutind?
― Nu. Nu! Și ăsta este lucrul cel mai îngrozitor. Nu vreau să cred, numai că sunt nevoit s-o fac. N-a fost vis, Jane! Am tot încercat să-mi spun că a fost un simplu vis. Nici n-ai idee cât de mult m-am chinuit să mă conving pe mine însumi că nu s-a întâmplat nimic. Până în clipa în care am ajuns la colegiu eram sigur că aveam dreptate. N-ai observat nici o ciudățenie la mine când am luat micul dejun?
― Ba da. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că...
― Mă rog, presupun că n-a fost ceva bătător la ochi, pentru că, dacă ar fi fost așa, mi-ai fi spus-o. Oricum, mi-am ținut fără probleme cursul de la ora nouă. Până la unsprezece, uitasem deja întregul incident. Apoi, chiar după prânz, am avut nevoie de o carte. Îmi trebuia Page și... De fapt, cartea în sine nu are nici o importanță; principalul era că aveam nevoie de ea. Se afla pe un raft mai de sus, dar puteam ajunge la ea. Jane...
S-a oprit brusc, ezitând.
― Haide, Roger, continuă!
― Ai încercat vreodată să apuci un lucru care se găsește la un pas depărtare? Te întinzi și, în mod automat, faci un pas către el, în vreme ce întinzi mâna. E o acțiune în întregime involuntară. Aici intervine coordonarea întregului corp.
― Înțeleg. Și ce-i cu asta?
― M-am întins spre carte și, în mod involuntar, am făcut un pas în sus. În aer, Jane! Am pășit pe aer!
― Roger, o să-l chem pe Jim Sarle!
― Nu sunt bolnav, fir-ar să fie!
― Cred că ar trebui să stea de vorbă cu tine. Doar e prietenul nostru. Nu te va vizita în calitate de medic. N-o să faceți altceva decât să discutați.
― Și cu ce o să mă ajute asta?
De furie, chipul lui Roger se congestionase.
― O să vedem. Acum stai jos, iubitule! Te rog!
Jane s-a îndreptat spre telefon, dar el a oprit-o, înșfăcând-o de încheietura mâinii.
― Tu nu mă crezi!
― Oh, Roger!
― Nu mă crezi!
― Te cred. Bineînțeles că te cred. Vreau doar să...
― Vrei doar ca Jim Sarle să stea de vorbă cu mine. Asta arată cât de mult mă crezi. Eu îți spun adevărul, iar tu mă îndemni să vorbesc cu un psihiatru. Uite, nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Îți pot dovedi că nu aiurez. Pot dovedi că sunt în stare să plutesc.
― Te cred.
― Te rog, nu te prosti! Știi bine că îmi dau seama atunci când cineva vrea doar să-mi fie pe plac. Rămâi pe loc! Și acum, uită-te la mine!
Roger s-a retras către mijlocul încăperii și, fără alte preliminarii, s-a ridicat de la podea. Atârna în aer, legănându-se ușor; vârfurile pantofilor se găseau la vreo cincisprezece centimetri deasupra covorului.
Jane încremenise de uimire.
― Dă-te jos, Roger! Oh, pentru numele lui Dumnezeu, dă-te jos! a murmurat ea.
Bărbatul a început să coboare lin și, în scurtă vreme, picioarele i-au atins podeaua fără să facă nici un zgomot.
― Ai văzut?
― Vai de mine, vai de mine...
Femeia rămăsese cu ochii pironiți asupra lui, pe jumătate înspăimântată, pe jumătate abătută.
La televizor, o doamnă cu piept bogat cânta în surdină despre cât de minunată era ideea de a zbura, sus pe cer, împreună cu iubitul ei.


Învăluit în bezna nopții, Roger Toomey stătea nemișcat pe pat și privea în gol.
― Jane, a șoptit el într-un târziu.
― Ce e?
― Nu dormi?
― Nu.
― Nici eu nu pot să dorm. Mă țin de tăblia patului ca să fiu sigur că nu... știi tu...
Mâna lui s-a deplasat, într-un gest febril, atingându-i ușor fața. Femeia a tresărit și s-a tras într-o parte, ca și cum acel contact i-ar fi provocat un șoc electric.
― Îmi pare rău! s-a scuzat ea. Sunt puțin cam nervoasă.
― E-n regulă. Oricum, intenționez să mă scol.
― Și ce-o să faci? Trebuie să dormi.
― Deocamdată nu pot, așa că n-are nici un sens să te țin trează și pe tine.
― Poate că n-o să se întâmple nimic. Nu este obligatoriu să pățești la fel în fiecare noapte. Până noaptea trecută n-ai avut nimic...
― Ești sigură? Poate că doar n-am mai ajuns niciodată atât de sus. Poate că nu m-am trezit niciodată în timp ce pluteam, ca să fi avut ocazia de a descoperi acest lucru. În orice caz, acum este altfel.
Bărbatul ședea pe pat, cu picioarele îndoite, cu mâinile cuprinzându-și genunchii și cu fruntea sprijinită pe ei. După câteva clipe, a dat pătura la o parte și și-a frecat obrazul de flanela moale a pijamalei sale.
― Acum în mod sigur este altfel, a continuat el. Și numai la asta mă gândesc. De îndată ce voi adormi, de îndată ce voi înceta să mă mai mențin în mod conștient în această poziție, sunt sigur că o să mă ridic.
― Nu văd de ce ar fi așa. Pesemne că depui un efort teribil.
― Tocmai asta este problema. Nu fac nici un efort.
― par trebuie să te lupți cu forța gravitațională, nu-i așa?
― Îmi dau seama că așa ar trebui să fie, și totuși nu fac nici un efort. Dacă aș putea măcar să înțeleg acest lucru, nu m-ar mai deranja atâta.
Și-a lăsat picioarele să-i atârne la marginea patului, apoi s-a ridicat.
― Nu vreau să mai discut despre asta! a spus el hotărât.
― Nici eu nu mai vreau, a mormăit soția lui.
Și Jane a început să plângă, încercând să-și înăbușe hohotele, dar reușind doar să le transforme în gemete înfundate, care sunau mult mai rău.
― Îmi pare rău, Jane! a încercat Roger s-o mângâie. Te-am întors pe dos cu chestia asta...
― Nu, nu mă atinge! Pur și simplu... pur și simplu... lasă-mă în pace!
Cu pași nesiguri, bărbatul s-a îndepărtat de pat.
― Unde te duci? I-a întrebat ea.
― Pe canapeaua din salon. Vrei să mă ajuți puțin?
― Ce trebuie să fac?
― Vreau să mă legi.
― Să te leg de ea?
― Da, cu niște sfoară. Nu prea strâns, ca să mă pot răsuci, dacă am nevoie. Te deranjează?
Deja picioarele ei goale căutau papucii pe podea.
― E-n regulă! a oftat femeia.


Roger Toomey stătea în micuța încăpere ce-i ținea loc de birou și privea teancul de lucrări din fața sa. Pentru moment, nu știa cum o să reușească să le corecteze.
De atunci, din noaptea în care plutise pentru prima oară, și până acum, ținuse cinci cursuri despre electricitate și magnetism. Într-un fel sau altul, izbutise să le ducă la bun sfârșit, deși nu-i fusese ușor. Studenții puseseră o mulțime de întrebări prostești, așa că, în mod sigur, el nu fusese la fel de explicit și de precis ca de obicei.
Astăzi, însă, scăpase de predarea unui curs, dând o lucrare de control neprogramată. Nu-și mai bătuse capul să pregătească subiecte noi; pur și simplu, folosise niște subiecte de la un alt test, din urmă cu câțiva ani.
Acum avea lucrările în față, cu răspunsurile mai mult sau mai puțin adecvate, și trebuia să le corecteze și să pună note. De ce? Chiar conta oare ce spuneau ei? Sau oricine altcineva? Era atât de important să cunoști legile fizicii? Și, că tot venise vorba de ele, care erau aceste legi? Chiar existau, cu adevărat, niște legi? Sau totul nu era decât o harababură, fără cap și fără coadă, în care niciodată nu avea să fie găsită vreo urmă de organizare? Oare nu cumva, în pofida tuturor aparențelor, Universul rămăsese același haos inițial, așteptând în continuare Spiritul care să înceapă să se miște în adâncul său?
În plus, insomnia nu-l ajuta defel. Chiar legat de canapea, dormise pe sponci, și, ce era mai rău, tot visase.
S-a auzit un ciocănit în ușă.
― Cine-i acolo? a strigat el furios.
A urmat o pauză, apoi o voce nesigură a răzbătut până la el:
― Sunt domnișoara Harroway, domnule profesor. Am adus scrisorile pe care le-ați dictat.
― Bine, intră, intră!
Secretara departamentului abia întredeschise ușa, strecurându-și trupul slab și lipsit de grație în birou. În mână ținea un teanc de hârtii. De fiecare dintre ele era prins câte un indigo și câte un plic timbrat, cu adresa deja scrisă.
Roger era nerăbdător să scape de ea. Aceasta a fost greșeala lui. S-a întins către secretară, ca să ia mai repede scrisorile, și a simțit cum se ridică de pe scaun.
Mai înainte de a se putea concentra asupra gândului coborârii, a mai înaintat puțin, înțepenit în aceeași poziție, iar când a încercat să se redreseze și-a pierdut echilibrul și s-a rostogolit.
Era mult prea târziu. Domnișoara Harroway a dat bezmetică din mâini, împrăștiind scrisorile pe podea. Apoi a țipat scurt și s-a năpustit de-a-ndăratelea spre ieșire, lovind ușa cu umărul, ricoșând dintr-un perete în altul și, în cele din urmă, luând-o la fugă de-a lungul culoarului, însoțită de țăcănitul tocurilor sale înalte.
Roger s-a adunat de pe jos, frecându-și șoldul care-l durea cumplit.
― La naiba! a mârâit el.
Dar, de fapt, înțelegea comportarea bietei femei. Își imagina tabloul pe care aceasta trebuie să-l fi avut în fața ochilor: un bărbat în toată firea ridicându-se ușurel din scaunul său și plutind cu mâna întinsă în direcția ei.
A strâns scrisorile de pe jos și a închis ușa biroului. Se făcuse destul de târziu; în mod sigur, culoarele aproape se goliseră, iar secretara se manifestase incoerent. Totuși... Aștepta cu neliniște să vadă dacă nu cumva lumea avea să se strângă ca la urs.
Dar nu s-a întâmplat nimic. Poate că femeia zăcea leșinată, pe undeva. La început, Roger a simțit că era datoria lui s-o caute și s-o ajute, dar apoi și-a revizuit părerile, considerând că propria sa conștiință o luase razna. Până când nu avea să afle exact ce era în neregulă cu el, până când nu avea să înțeleagă clar ce reprezenta acest coșmar dement care-l chinuia în permanență, nu trebuia să facă nimic care să-l dea de gol.
Numai că el tocmai fusese la un pas de a compromite totul.
A trecut în revistă scrisorile ― era câte una pentru fiecare fizician important din țară. "Savanții" locali nu erau indicați pentru acest gen de lucruri. S-a întrebat, totuși, dacă nu cumva domnișoara Harroway înțelesese cele relatate în cuprinsul lor. Spera să nu fi fost așa. Folosise în mod deliberat un limbaj tehnic, poate chiar mai mult decât era nevoie. Făcuse acest lucru îndemnat de două motivații: pe de o parte, pentru că trebuia să fie discret; pe de altă parte, pentru a-și impresiona corespondenții cu faptul că el, Toomey, era pe drept cuvânt un capabil om de știință.
Rând pe rând, Roger a pus scrisorile în plicurile potrivite. Cele mai strălucite creiere din țară, și-a zis în sinea lui. Oare aveau să reușească să-l ajute în vreun fel?
Nu știa.


Biblioteca era învăluită în tăcere. Roger Toomey a închis Revista de Fizică Teoretică, a așezat-o din nou pe raft, la locul ei, și a privit-o încruntat. Revista de Fizică Teoretică! La urma urmelor, exista oare vreun colaborator în stare să rețină ceva din acest amalgam de absurdități? Gândul respectiv i-a provocat un șoc puternic. Până de curând, aceștia fuseseră pentru el cei mai grozavi oameni din lume.
Încă se mai străduia, pe cât îi era posibil, să-și trăiască viața În conformitate cu morala și filozofia lor. Cu ajutorul lui Jane, care devenea pe zi ce trecea din ce în ce mai necooperantă, făcuse niște măsurători. Încercase să investigheze fenomenul, să-i pună în evidență relațiile, să-l evalueze. Pe scurt, încercase să-l înfrângă în singurul mod pe care-l cunoștea ― să-l reducă la o simplă expresie a legilor comportamentale eterne, cărora trebuie să li se supună întregul Univers.
(Trebuie să li se supună. Cele mai sclipitoare minți susțin acest lucru.)
Numai că nu avusese ce să măsoare. Levitația sa nu era însoțită de nici o senzație de efort. În casă ― cum era și firesc, nu îndrăznea să facă teste afară ―, putea la fel de ușor să atingă tavanul pe cât de ușor ii era să se ridice doar un centimetru de la podea, singura diferență fiind că prima acțiune dura mai mult. Simțea că, dacă ar fi dispus de suficient timp, ar fi putut să se înalțe oricât; ar fi fost capabil să se ducă până și pe Lună, dacă ar fi fost cazul.
Pe durata levitației, putea ridica și greutăți. Fenomenul în sine se producea cu o viteză mai redusă, dar nu exista o creștere a efortului.
În urmă cu o zi, o abordase pe Jane pe neașteptate, ținând într-o mână un cronometru.
― Ce greutate ai? o întrebase el.
― Cincizeci de kilograme, replicase ea scurt.
Femeia se uita la el fără să înțeleagă care-i erau intențiile.
Roger o apucase de după mijloc cu un braț. Ea încercase să se elibereze din strânsoare, dar el se făcuse c-o ignoră. Împreună, începuseră să se ridice foarte încet. Jane se agățase de el cu disperare, albă la față de groază.
― Douăzeci de minute și treisprezece secunde, spusese el, atunci când atinsese tavanul cu creștetul capului.
Când ajunseseră din nou pe podea, Jane se smulsese din brațele lui și ieșise rapid din cameră.
Cu câteva zile mai înainte, trecuse pe lângă un cântar medical, ce stătea stingher la un colț de stradă. În jur, nu era nici țipenie de om, așa că se urcase pe el și băgase în fantă o monedă. Cu toate că bănuise ceva de genul acesta, totuși rămăsese șocat văzând că nu mai cântărea decât vreo paisprezece kilograme.
Începuse să umble cu buzunarele pîine de mărunțiș și să se cântărească ori de câte ori avea ocazia. În zilele în care sufla un vânt mai puternic, era mai dificil; se simțea ca și cum ar fi avut nevoie să i se agațe de picioare o greutate mai mare, pentru a nu fi luat de curenții de aer.
Reglarea înălțimii și a vitezei se făcea în mod automat. Oricare ar fi fost cauza care îl împingea să leviteze, acel ceva păstra un echilibru între confort și siguranță. În același timp, însă, putea să exercite și el un control conștient asupra plutirii, la fel cum putea să-și controleze și respirația. Suindu-se pe un cântar, putea face acul să urce aproape până la greutatea lui normală sau să coboare până la zero.
În cele din urmă, își cumpărase un cântar și încercase să măsoare viteza cu care reușea să-și schimbe greutatea. Dar aceasta nu-l ajutase deloc. Viteza se dovedise a fi mai mare decât posibilitatea de deplasare a acului indicator. Nu izbutise decât să culeagă date despre coeficienții de compresibilitate și despre momentele de inerție.
Dar, de fapt, ce însemnau toate acestea?
A pornit spre. ușă, gârbovit și târându-și picioarele. În drumul lui, atingea când și când mesele și scaunele, iar odată ajuns la perete, s-a sprijinit discret de el. Simțea că avea nevoie stringentă să facă acest lucru. Atingerea materiei îi oferea informații în legătură cu poziția sa în raport cu solul. Dacă mâna nu mai atingea o masă sau dacă începea să-i alunece în susul zidului, însemna că avea din nou probleme.
Ca de obicei, coridorul era împânzit de studenți. Roger și-a propus să nu-i bage în seamă. În ultimele zile, tinerii se obișnuiseră treptat cu ideea că era inutil să-l mai salute. Profesorul își închipuia că unii îl vor considera bizar, iar alții de-a dreptul antipatic. A trecut pe lângă lift fără să se oprească. Nu-l mai folosea, mai ales la coborâre. Când liftul pornea în jos, îi era imposibil să nu se ridice în aer pentru o clipă. Nu avea nici o importanță ce măsuri își lua: tot s-ar fi desprins de podea, iar ceilalți s-ar fi holbat la el ca la urs.
Roger a întins o mână spre balustrada ce începea în capul scărilor și, chiar înainte de a o atinge, s-a împiedicat de propriul său picior. Cu greu îți puteai imagina o mișcare mai neîndemânatică. Cu trei săptămâni în urmă, s-ar fi rostogolit de-a berbeleacul până la etajul inferior.
De data aceasta, însă, sistemul său autonom a preluat controlul situației. Aplecat înainte, cu brațele desfăcute ca aripile unui vultur, cu degetele rășchirate, cu picioarele pe jumătate îndoite, profesorul a plutit în josul scării asemenea unui planor. Cineva neavizat ar fi putut crede că aluneca pe o sârmă.
Roger era prea zăpăcit de cursul evenimentelor pentru a se putea controla, prea paralizat de groază pentru a mai schița vreun gest. S-a oprit automat, cam la vreo jumătate de metru de fereastra situată în partea de jos a scării, și a rămas acolo, planând deasupra ei.
La etajul de unde coborâse erau doi studenți, amândoi lipiți acum de perete; încă trei se aflau în capătul de sus al scărilor, doi ― la etajul de dedesubt, iar un altul se găsea chiar lângă el, la cotitura pe care o făceau scările, atât de aproape încât se puteau atinge.
Se lăsase o liniște de mormânt. Toți se uitau buimaci la el.
Roger și-a recăpătat echilibrul, a coborât încet pe podea și apoi s-a repezit în josul scărilor, împingând cu brutalitate un student ce i se ivise în cale.
În spatele său a izbucnit un șuvoi de exclamații.


― Doctorul Morton vrea să mă vadă?
Roger s-a răsucit în fotoliul său, ținându-se strâns de unul dintre brațele acestuia.
― Da, dr. Toomey! i-a confirmat noua secretară a departamentului.
Apoi tânăra s-a grăbit să iasă din încăpere. Deja aflase, în scurtul răstimp de când domnișoara Harroway demisionase, că era ceva "în neregulă" cu dr. Toomey. Studenții îl ocoleau. În ziua aceea, de pildă, în sala de curs, locurile din spate fuseseră pline de tot soiul de gură-cască, ce șușotiseră în permanență, în vreme ce locurile din față rămăseseră goale.
Roger s-a uitat în mica oglindă prinsă pe perete, lângă ușă. Și-a aranjat haina și a scuturat câteva fire de praf de pe ea, dar aceste gesturi de cochetărie nu-i îmbunătățeau cu nimic înfățișarea. Pielea lui devenise treptat străvezie. De când începuse întregul șir de neplăceri, slăbise cel puțin cinci kilograme, cu toate că, în realitate, nu avea posibilitatea de a afla exact cât pierduse în greutate. În general, avea o înfățișare bolnăvicioasă, ca și cum sistemul său digestiv s-ar fi sfădit în permanență cu el, de fiecare dată reușind să iasă învingător.
Nu-i era câtuși de puțin teamă de discuția pe care urma s-o aibă cu președintele departamentului. În ultima vreme, se pricopsise cu un cinism pronunțat în privința incidentelor legate de levitație. După toate aparențele, martorii recentei sale aventuri păstraseră tăcerea. Doar domnișoara Harroway vorbise.
Aranjându-și pentru ultima dată cravata, Roger a ieșit din birou. Până la cabinetul lui Philip Morton nu era prea mult de mers pe coridor, ceea ce îi convenea de minune. Acum, toate eforturile lui se îndreptau spre dobândirea deprinderii de a se deplasa cu o încetineală sistematică. A ridicat un picior și l-a pus înaintea celuilalt, urmărind cu atenție întregul proces. Apoi, extrem de concentrat, l-a ridicat pe celălalt și l-a pus mai în față. Înainta pe culoar de-a dreptul cocoșat, supraveghindu-și propriile picioare.
Atunci când Roger și-a făcut apariția în biroul doctorului Morton, acesta din urmă, văzându-l, s-a încruntat. Președintele avea ochi mici, o mustață căruntă neglijent aranjată și un costum șifonat. În cercurile științifice, reputația lui nu era nemaipomenită, bătrânul fiind recunoscut pentru tendința sa de a lăsa predarea cursurilor în seama altor profesori din cadrul catedrei.
― Știi, Toomey, am primit o scrisoare tare ciudată de la Linus Deering, a rostit el agale. I-ai scris cumva pe... ― s-a uitat peste o hârtie de pe birou ― douăzeci și doi, luna trecută? Asta este semnătura ta?
Roger și-a aruncat privirea peste ea și a încuviințat. Brusc, a simțit cum îl cuprinde o neliniște rea, și a încercat să descifreze scrisoarea lui Deering, deși era pusă invers. Era ceva neașteptat. Dintre toate scrisorile pe care le expediase în ziua incidentului cu domnișoara Harroway, nu primise răspuns decât la patru.
Trei dintre ele cuprinseseră doar câteva vorbe goale, lipsite de căldură, ceva în genul: "Prezenta indică primirea scrisorii dumneavoastră din data de 22. Nu cred că vă pot ajuta în privința problemei de care aminteați". Cel de-al patrulea răspuns, de la Ballantine of Northwestern Tech, făcuse aluzie într-un mod stupid la un institut de cercetări psihice. Roger nu putea spune cu siguranță dacă indivizii respectivi doreau să-l ajute în vreun fel sau intenționau să-l insulte.
Scrisoarea lui Deering ar fi fost a cincea. În ea își pusese toate speranțele.


Dr. Morton a tușit cu putere pentru a-și drege glasul, apoi și-a pus pe nas o pereche de ochelari.
― Vreau să-ți citesc ce scrie. Ia loc, Toomey, ia loc! Zice: "Dragă Phil..." ― Președintele i-a aruncat o privire rapidă, însoțită de un zâmbet prostesc. ― Linus și cu mine ne-am întâlnit anul trecut, la convenția Federației. Am băut ceva împreună. Un tip tare drăguț...
Și-a potrivit din nou ochelarii și a revenit la scrisoare:
― "Dragă Phil, există un oarecare Roger Toomey în departamentul tău? Cu o zi în urmă, am primit o scrisoare tare ciudată de la el. Nu prea știu exact ce trebuie să înțeleg din ea. Mai întâi, mi-am propus s-o ignor, ca pe atâtea alte scrisori trimise de diverși aiuriți. Apoi mi-am zis că, de vreme ce scrisoarea are antetul departamentului condus de tine, tu ar trebui să știi ceva despre asta. N-ar fi exclus să fie un escroc ce încearcă în acest fel să obțină un gir favorabil. Includ aici și scrisoarea primită de la numitul Toomey, pentru ca tu să poți verifica efectiv care este situația. Sper să trec cât de curând prin zonă...". Mai departe sunt doar probleme personale.
Morton a împăturit scrisoarea, și-a scos ochelarii, i-a pus într-un toc de piele pe care l-a băgat apoi în buzunarul de la piept, după care și-a încrucișat degetele și s-a aplecat înainte.
― Acum, a rânjit el, nu cred că trebuie să-ți citesc propria-ți scrisoare. A fost o glumă? O mistificare?
― Doctore Morton, a răspuns Roger cu greutate, am fost cât se poate de serios. Nu văd nimic în neregulă cu scrisoarea mea. Am trimis-o mai multor fizicieni. Cred că acest fapt vorbește de la sine. Am făcut observații asupra unui caz de... de levitație și voiam informații despre posibilele explicații teoretice ale unui asemenea fenomen.
― Levitație? Chiar așa?
― E un caz real, domnule președinte.
― Ai făcut observațiile personal?
― Bineînțeles.
― Fără fire ascunse? Fără oglinzi? Ascultă-mă pe mine, Toomey, tu nu te pricepi la soiul ăsta de păcăleli...
― Au fost serii de observații făcute într-un cadru științific. Posibilitatea unei escrocherii este exclusă.
― Ai fi putut să mă consulți și pe mine, Toomey, mai înainte de a trimite aceste scrisori.
― Poate că ar fi trebuit s-o fac, domnule președinte, dar, sincer să fiu, am crezut că... nu veți privi cu ochi buni toată această afacere.
― Îți mulțumesc pentru apreciere. E bine că îți dai seama de acest lucru. Și totuși, să folosești hârtii cu antetul departamentului... Drept să-ți spun, Toomey, sunt cu adevărat surprins. Firește, în particular, te privește ce faci cu viața ta. Dacă dorești să crezi în levitație, dă-i drumul și fă-o, dar asta numai în timpul tău liber! Pentru binele departamentului și al colegiului, ar trebui să-ți fie foarte clar că nu trebuie să amesteci genul ăsta de lucruri cu activitatea ta didactică. De fapt, ai cam slăbit în ultima vreme, nu-i așa? Da, da, nu arăți deloc bine... În locul tău, m-aș duce să consult un doctor. Poate chiar un specialist în boli nervoase...
― Nu credeți că un psihiatru ar fi o idee mai bună? i-a sugerat Roger cu amărăciune.
― Ei, asta este problema ta personală! În orice caz, puțină odihnă...
Chiar în acea clipă, telefonul a început să sune. Apelul a fost preluat de secretară, dar imediat butonul roșu al derivației a clipit de două ori. Dr. Morton a ridicat receptorul aparatului de pe biroul său.
― Alo... Oh, dr. Smithers, da... Îhîm... Da... În legătură cu cine?... Bine, de fapt, e cu mine chiar în acest moment... Da... Da, imediat.
Șeful departamentului a așezat receptorul în furcă și s-a uitat gânditor la Roger.
― Decanul vrea să ne vadă, pe amândoi.
― În legătură cu ce, domnule?
― N-a spus.
Bătrânul profesor s-a sculat din fotoliu și s-a îndreptat spre ușă.
― Nu vii, Toomey?
― Ba da, domnule.
Roger s-a ridicat anevoie, vârându-și cu multă grijă vârful unui pantof sub biroul lui Morton.
Decanul Smithers era un bărbat uscățiv, cu o față lungă, ascetică. O mare parte din dantura sa era falsă și nu toți dinții ii veneau chiar la fix, ceea ce făcea ca unele cuvinte pe care le rostea să sune șuierat.
― Închide ușa, domnișoară Bryce, i-a spus el secretarei. Pentru câtva timp, nu vreau să fiu întrerupt de nici un telefon. Luați loc, domnilor!
Apoi, privindu-i cu un aer rău prevestitor, a adăugat:
― Cred că e mai bine să trec direct la subiect. Nu știu exact ce face dr. Toomey, dar ar trebui să înceteze imediat...
Uluit, Morton s-a răsucit către Roger.
― Ce ai făcut?
Roger a ridicat descumpănit din umeri.
― Faptele mele nu au fost în concordanță cu intențiile mele...
La urma urmelor, se pare că subestimase mâncărimea de limbă a studenților.
― Oh, haide, haide! ― Decanul părea nerăbdător. ― Sincer să fiu, nu știu cât să cred și cât să nu cred din această poveste, dar se pare că te-ai ocupat de niște scamatorii de salon. Niște trucuri idioate, de-a dreptul nepotrivite cu spiritul și demnitatea acestei instituții...
― Nu mai înțeleg nimic, a intervenit Morton.
Decanul s-a încruntat.
― Atunci se pare că nu ești la curent cu cele întâmplate. Sunt de-a dreptul uluit cum cadrele didactice pot ignora niște lucruri cunoscute și arhicunoscute de toți studenții. Până acum nu mi-am dat seama de acest lucru. Eu însumi am auzit de incident cu totul întâmplător; de fapt, printr-un foarte fericit complex de împrejurări, de vreme ce am fost în măsură să interceptez un reporter de la un ziar, care sosise aici de dimineață, căutând o persoană pe care o numea "Dr. Toomey, profesorul zburător".
― Cum? a strigat oripilat Morton.
Roger asculta cu un aer pierdut.
― Așa s-a exprimat reporterul. N-am făcut decât să-l citez. Se pare că unul dintre studenții noștri a sunat la ziar. L-am dat afară pe reporter și am cerut ca studentul să se prezinte în biroul meu. După afirmațiile sale, profesorul Toomey a zburat ― am folosit acest termen, "zburat", pentru că studentul a insistat să-l utilizeze ― în josul scării și apoi s-a întors sus în același mod. A mai adăugat că există vreo doisprezece martori care-i pot confirma spusele.
― M-am dus doar în josul scărilor, a mormăit Roger.
Decanul Smithers începuse să se învârtă agitat prin biroul său. Se ambala singur, iar vorbele i se revărsau din gură în cascadă.
― Uite ce-i, Toomey, n-am nimic împotriva teatrului de amatori. Câtă vreme am fost în Consiliul de Conducere, am luptat din răsputeri împotriva rigidității și a falsei demnități. Am încurajat relațiile de prietenie între diferitele grade sociale din cadrul facultății, și nu am obiectat nici măcar față de o fraternizare rezonabilă cu studenții. Prin urmare, nu am nimic împotrivă să pui în scenă un spectacol în beneficiul studenților în propria ta casă. Nu mă îndoiesc că înțelegi ce s-ar putea întâmpla cu colegiul dacă ar intra pe fir niște ziariști iresponsabili. Vom avea o modă a profesorului zburător, urmată de o modă a farfuriilor zburătoare? Dacă reporterii vor lua legătura cu dumneata, vreau să negi categoric toate aceste lucruri.
― Înțeleg, domnule decan Smithers.
― Am certitudinea că vom scăpa de acest incident fără probleme de lungă durată. Trebuie să-ți cer, însă, cu toată fermitatea de care sunt capabil, în numele autorității de care dispun, să nu mai repeți niciodată... ăăă... performanța. Dacă o mai faci, voi cere. să fii demis... M-ai înțeles, dr. Toomey?
― Da, i-a răspuns spășit Roger.
― În cazul acesta, bună ziua, domnilor!


Dr. Morton l-a condus pe Roger înapoi în biroul său. De data aceasta, și-a concediat secretara și a zăvorât ușa în urma ei.
― Sfinte Sisoe, a șoptit el, nebunia asta are vreo legătură cu scrisoarea ta, Toomey?
Pe Roger începeau să-l lase nervii.
― Oare nu este evident? În acele scrisori făceam referire chiar la mine.
― Poți să zbori? Vreau să spun, să levitezi?
― Oricare dintre cei doi termeni este potrivit.
― N-am auzit niciodată o asemenea... La dracu', Toomey, domnișoara Harroway te-a văzut vreodată levitând?
― O singură dată. A fost un acei...
― Bineînțeles, acum totul este clar. Sărmana femeie, era într-o stare de isterie de nedescris ― nici măcar nu era clar ce voia să spună. Suna de parcă te-ar fi acuzat de... de...
Morton părea extrem de stânjenit.
― Oricum, n-am crezut o iotă! a continuat el. Era o secretară bună, într-adevăr, dar în mod evident nu făcea parte din categoria celor capabile să atragă atenția unui bărbat. M-am simțit de-a dreptul ușurat atunci când ne-a părăsit. M-am gândit că data viitoare va avea un revolver, sau mă va acuza pe mine... Ai... ai levitat, în fața ei, nu-i așa?
― Da.
― Cum faci chestia asta?
Roger a clătinat abătut din cap.
― Tocmai asta este problema. Nu știu.
― Nu anulezi cumva legea gravitației? și-a permis Morton să zâmbească.
― Cred că tocmai așa ceva se întâmplă. Într-un fel sau altul, trebuie să fie implicată și antigravitația.
― Uite ce-i, Toomey, nu-i nimic de râs în asta! l-a mustrat șeful departamentului, supărat din cauză că o glumă de-a sa fusese luată în serios.
― De râs?! Pentru numele lui Dumnezeu, domnule președinte, las cumva impresia unui tip care are chef să râdă?
― Ei bine... în mod clar, ai nevoie de odihnă. Nu încape nici o îndoială. Puțin repaus, și aiureala ta o să treacă. Sunt sigur de asta.
― Nu e o aiureală!
Roger și-a lăsat pentru o clipă capul în jos, apoi, pe un ton mai liniștit, a continuat:
― Haideți să vă propun ceva, dr. Morton! Ce-ați zice să fiți alături de mine în afacerea asta? Într-un fel, acest fenomen va deschide orizonturi noi în fizică. Nu știu cum... funcționează; pur și simplu, nu reușesc să-mi imaginez nici o modalitate. Amândoi însă, împreună, am putea...
Între timp, privirea îngrozită a celuilalt devenise ceva aproape tangibil.
― Știu că totul sună ciudat, a perorat mai departe Roger. Dar vă voi demonstra. Totul este perfect real. Aș fi vrut să nu fie...
― Stai, stai! ― Morton a sărit din fotoliu ca un arc. ― Nu te epuiza! Ai mare nevoie de odihnă! Nu cred că ar trebui să aștepți vacanța de vară. Du-te acasă chiar acum! Voi aranja să-ți primești salariul și voi avea grijă și de cursurile tale. Știi, le-am predat și eu, mai demult...
― Domnule președinte, e vorba despre ceva foarte important.
― Știu... Știu... ― Dr. Morton îl bătu părintește pe umăr. -Totuși, băiete, nu pari a fi deloc în apele tale. Ca să fiu cinstit, arăți ca dracu'. Ai nevoie de multă odihnă.
― Pot să levitez.
Roger a ridicat din nou vocea.
― Încercați, doar, să scăpați de mine pentru că nu mă credeți, nu-i așa? a adăugat el. Credeți că vă mint? Care ar fi motivul?
― Te agiți fără rost, băiete! Stai să dau un telefon. O să chem pe cineva să te ducă acasă.
― Vă repet, pot să levitez! a țipat Roger.
Dr. Morton s-a făcut stacojiu la față.
― Știi ce, Toomey, hai să nu discutăm despre asta! Nu mi-ar păsa nici dacă ți-ai lua zborul chiar în clipa asta.
― Vreți să spuneți că, dacă ați vedea, tot n-ați crede în ea?
― În levitație? Bineînțeles că nu.
Șeful departamentului ajunsese și el la limita răbdării.
― Dacă te-aș vedea că zbori, a început el să zbiere, m-aș duce la un oculist sau la un psihiatru. Mai degrabă m-aș considera eu nebun decât să cred că legile fizicii...
Dându-și seama de ceea ce spunea, s-a oprit brusc și a tușit, pentru a-și drege vocea.
― Deci, așa cum am stabilit, hai să nu mai discutăm despre asta. O să dau doar un telefon...
― Nu-i nevoie, domnule! i-a răspuns Roger, dezamăgit. Plec. Mă duc să mă odihnesc. La revedere.
Și profesorul a ieșit din încăpere, mișcându-se mult mai repede decât o făcuse în ultimele zile. În picioare, cu mâinile sprijinite de birou, Morton l-a privit cum se îndepărta și s-a simțit extrem de ușurat.


Ajungând acasă, Roger l-a găsit pe James Sarle în sufragerie. Când profesorul a intrat pe ușă, medicul tocmai își aprindea pipa, ținând-o bine în căușul mâinii noduroase; apoi a stins chibritul, fluturându-i prin aer, iar chipul său roșu și sănătos s-a destins într-un zâmbet.
― Bună, Roger! Văd că ai renunțat la prieteni. N-am mai primit nici un semn de la tine de mai bine de o lună.
Sprâncenele negre ale doctorului s-au unit deasupra nasului, conferindu-i acea expresie amenințătoare care, într-un anume fel, îl ajuta să stabilească atmosfera potrivită în relațiile cu pacienții săi.
Roger s-a răsucit spre Jane, care era tolănită într-un fotoliu. Chipul femeii trăda o oboseală profundă, ceea ce devenise un lucru obișnuit în ultima vreme.
― De ce l-ai adus aici? a întrebat-o el.
― Stai! Oprește-te, omule! a intervenit Sarle. Nimeni nu m-a adus. Eu sunt mai mare decât ea, așa încât nu m-a putut împiedica să intru.
― Bănuiesc că v-ați întâlnit întâmplător, nu-i așa? Faci programări pentru toate întâlnirile tale întâmplătoare?
― Hai să spunem altfel, a râs Sarle. Mi-a povestit o parte din ceea ce s-a întâmplat.
― Îmi pare rău dacă nu ești de acord cu acest lucru, Roger, dar a fost prima ocazie pe care am avut-o ca să vorbesc cu cineva care putea să mă înțeleagă, a murmurat Jane pe un ton stins.
― De unde ți-a venit ideea că el poate să înțeleagă? Spune-mi, Jim, tu ai crezut ce ți-a relatat?
― Nu este un lucru ușor de crezut, trebuie să recunoști asta, i-a răspuns Sarle. Dar măcar încerc...
― E-n regulă, să presupunem că am zburat. Să ne închipuim că mă ridic chiar acum și plutesc. Ce-ai face?
― Poate aș leșina... Poate aș spune "Sfinte Sisoe"... Poate aș izbucni în râs. De ce nu încerci mai întâi s-o faci? Vom vedea după aceea pe ce picior dansăm...
Roger rămase cu privirea ațintită asupra lui.
― Chiar vrei să vezi?
― De ce nu?
― Cei care au asistat la "spectacol" fie au urlat, fie au fugit, fie au înțepenit de frică. Reziști la așa ceva, Jim?
― Cred că da.
― O.K.
Roger s-a înălțat la vreo jumătate de metru de la podea și, ajuns acolo, a executat un entrechat lent. Apoi a rămas în aer, ridicat parcă în poante, cu picioarele apropiate și brațele întinse grațios, într-o poză de veritabilă parodie.
― Mai grozav decât Nijinski, nu-i așa, Jim?
Reacția lui Sarle a fost cu totul diferită față de cum anticipase. Doctorul n-a făcut altceva decât să se aplece, pentru a-și culege de pe jos pipa ce-i scăpase din mână.
Jane și-a închis ochii, iar de sub pleoapele coborâte au prins să i se prelingă, în tăcere, lacrimi.
― Coboară, Roger, i-a cerut Sarle.
Profesorul a planat încet în jos, până a atins din nou podeaua.
― Am scris unor fizicieni, savanți de renume, a început el să povestească, așezându-se pe un scaun. Am încercat să le explic situația într-un mod cât mai obiectiv, cât mai detașat, susținând totodată că acest fenomen ar trebui investigat. Cei mai mulți dintre ei nici nu m-au băgat în seamă. Unul singur i-a trimis o scrisoare bătrânului Morton ca să-l întrebe dacă nu cumva sunt un escroc sau un nebun.
― Ooo, Roger! a șoptit Jane.
― Crezi că ăsta este cel mai rău lucru? Așteaptă numai: decanul m-a chemat acum o oră în biroul său, poruncindu-mi să încetez cu scamatoriile de salon. Întâmplător, deunăzi mă împiedicasem pe scări și, în mod automat, m-am ridicat, pentru a fi în siguranță. Morton, în schimb, zice că nu m-ar crede că pot să zbor chiar dacă m-ar vedea cu proprii săi ochi. În această situație, pretinde el, să vezi nu înseamnă să și crezi. De aceea, mi-a ordonat să-mi iau o vacanță prelungită, ca să mă odihnesc. Nu mă mai întorc acolo.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!