agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 655 .



Să ne înțelegem pe noi, celelalte...
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mharta ]

2009-04-03  |     | 



Știm. Știm prea bine cum stau lucrurile și cât de demodate sunt în ziua de astăzi așa numitele ,,dicționare feminine”, unde nu mai primenim să ne aruncăm în sfaturi, concepții și opinii în ceea ce privește rolul femeii în această societate. Ne-am conformat conduitei cotidiene, ne-am mulat pe manechinul familiei și am încetat de mult să mai fim considerate ,,prada” vânătorului. Dar cum rămâne totuși cu noi, celelalte? Noi, cele care continuăm să trăim sub epiderma voastră, a bărbaților, care ne facem culcușul în colțul cel mai adânc dar accesibil al fanteziilor voastre. Noi, sticluța diafan parfumată a sugestiilor voastre fetișiste, brațul ferm dar rafinat al dorințelor voastre și nu în cele din urmă uterul cald ce face ca ecuația voastră matematică să aibă tot timpul nu mai mult de o necunoscută...Unde suntem rătăcite noi, voalurile de mătase gradual brodate ce împăienjenesc spațiul minții bărbaților? ...Trăim de sute, zeci de mii de ani în căutarea încrederii, sincerității și fidelității bărbatului, în dorința acerbă de stabilitate și comunicare, fără să ne fi încrezut vreo secundă măcar în existența noastră, în puterea noastră de comunicare, fidelitate, încredere față de noi înșine. În NOI, sunt celelalte. Și CELELALTE ne caută pe noi. Au trăit dintotdeauna, s-au înmulțit cu ele însele, și au sperat că poate, într-o oarecare zi, le vom descoperi...
JURNAL INOCENT
Poate daca butoanele telecomenzii ar fi mers mai bine, nu ar fi trebuit să mă agit la fiecare melodie și să mă perind prin toată camera ca să parcurg întreg cd-ul cu melodii. Renunț și las să curgă fără limită de minute o melodie. Destul de placută ce-i drept. Cred că întotdeauna m-au atras apusurile de soare; mi s-au părut prevestitoare de rău, pe de o parte și începutul unei alte lumi... Perpetuu și în fiecare zi! Gust în continuare melodia dar și sucul ce veșnic mă însoțește și mă îndrept spre balconul înalt de nouă etaje al blocului în care, din păcate, am supraviețuit frumușei ani. Hai să vedem cum răul înlătură binele și inserează germenul noii ,,lumi”! Și aștept să văd schimbarea. Cum ,,zeul alb” se lasă detronat de maleficul dar utilul (răul necesar din viața fiecărui individ) Nocturn, cum lumea se agită grav și cu un oarecare freamăt în această schimbare lentă dar sigură de roluri, cum leagănele copiilor urlă surd sub bolta roșie, îngreunați de masa corporală a micilor viețuitoare ce sunt chemați la adopost, pentru a face trecerea în malefic mai ușoară, cum copacii dansează un tango pasional de durere sfâșietor de dulce pe ritmuri braziliene.
,,Se frânge seara din sufletul nostru iubitule, și soarele e de mult apus…cu noi am adus recolta existenței noastre, cu noi am înveninat dușmănia din noi…” .Dar aceaste versuri nu s-au scris înca. Ele sălășluiesc sub aripa nevinovat de crudă a unui novice compozitor tuburat de vâltoarea dragostei ce știe că nu-i va aparține vreodată dar pe care îl va hăitui veșnic.
Mă întorc în cameră și las în dâra mea de picuri colbice copacii în pași de dans și copiii duși demult în sânul familiei. Aș fi vrut poate, sau nu, să se repete perpetuu, seară de seară același tablou de freamăt inert… Știu că micile amănunte din traiul meu se bazează pe acest peisaj. Cu sau fără voința mea.
Camera e pustie așa cum a fost de o multă bucată de timp. Însă pe cât de goală, pe atât de încărcată de obiecte casnice, nefolositoare dar utile pentru vremuri în care nu ne vom mai alimenta decât cu amintiri. Continuui probabil și nesigur tabietul cotidian plin de netrebuincioase sociale…teme, diverse activități în miez de seara total și absolut casnice și nu în ultimul rând studii de viață. Însă ceva mă strigă cu o voce gravă, dulce, subțire și suavă, ragușită și în același timp plină de substanță. Revin în balconul ,,vieții mele” pentru că știu că o chemare trebuie întotdeauna să o onorezi.
Va fi poate, dacă nu cu certitudine, seara cea mai semnificativă din viața mea. Seara în care eu, la strigarea Glasului, m-am reîntregit pe mine însumi fără să-mi fi dat seama pana în acel moment de carența ființei mele.
Primii pași pe cimentul rece, alunecos de uscat al balconului sunt atat de importanți în viața unui om în momentul în care nu știe de ce este el acolo, dincolo de motivul cel mai banal. Iar fapta în sine, chemarea pe care o simți, și dăruirea pe care ești dispus să o oferi îți poate da răspunsuri la întrebările pe care niciodată nu le-ai avut sau niciodată nu ți le-ai asumat iar ceasul deșteptător de verosimil se apropie la fel de rece și alunecos precum balconul. Doar tu poți simți ce este cu adevărat important în viața ta și câte schimbări se pot înfăptui în afara eului tău.
TRILOGIA FÃRÃ NESFÂRȘIT
Am înțeles după multă vreme de trai în comun că nimic și nimeni nu ÎL poate schimba și că doar tu ești acela ce o poate face. Schimbarea îți aparține draga mea. Eu sau TU. Instinctul de modelare îl deții dar nu se poate materializa oricâtă nădejde ai depune.
Am înțeles după multă vreme de trai în comun că pot îmbunătăți lucrurile ce țin de mine și că nimeni și nimic nu mă poate judeca. Palma mea plină de ,,însemnătate chiromanție” poate creiona silueta firavă și tânără a firii mele tocmai pentru că în mâinile mele va sta întotdeauna Pământul ce-l doresc a-l șlefui. Sunt Atlas plin de nădejde și doleanțe dar plin de greutate și împotrivire.
Am înțeles după multă vreme de trai în comun că te poți elibera; nu de tine ci de celălalt-sămânța sădită de tine crescută de voi și ofilită de EL. Voi ști totdeauna că trebuie să mă absolv de propia-mi vină pentru faptele încropite între noi pentru și despre noi.
Au trecut ani fără detalii evidențiate ci doar întâmplări memorabile pline de semnificație pentru a mea dezvoltare. S-au derulat role de film vechi prăfuit, roase de carii și zăcute într-un cotlon al atemporalului. Au crescut copacii sădiți din mlădițele necesității noastre care s-au dezvoltat pe pământul fertil de inocență, dăruire și încredere;au mijit primele înfloriri de ramuri din seva dorinței noastre de nestăpânit și s-au rătăcit pe cărări unde genealogia noastră doar a tins…atât de trist … Toate, toate s-au prelins la vale ca o alunecare de teren…și s-au dus în văi secate, goale, sterpe și fără de izbândă vitală. Ne-am mințit în existența noastră și ne-am amăgit într-o cursă lungă fără amatori gata să învingă și să spargă bariera concurenței.
Am decis târziu și nu niciodată să ne abandonăm. Să ne eliberăm de povara grea a deșertăciunii. Să sperăm că putem continua fără dependența unul fața de celălalalt atât de nemotivată. Și am reușit dragul meu. Ne-am depărtat unul de altul fără regrete dar cu lacrimi adânci ridate pe obrazul nostru tânăr dar pregătit de ,,linii de expresie”. Am reușit să abandonăm teama de un nou început incredibil de promițător. Și am reușit. Tu mai mult ca mine…
,,Ești întreg din lipsa mea vânătorul meu! Tu ești vârful ce-mi împunge scoarța îmbătrânită de uscăciunea verii și răceala iernii…cărarea ce mi-am croit-o singură ajutata de mușchii tăi verzi ce imi vor ghida ca o busolă existența mea!
E EL. A apărut când vâltoarea tinereții plină de probleme capitale atingea apogeul singurătății. A reușit să-mi explice prin noncuvinte și fapte că pot crede în incredibilitate; că repeziciunea cascadei e precum sentimentul ce se ițește din trupul fara nădejde. A apărut EL care știe tot fără să mă convingă de nimic, dar de la care mi-am asumat, ca aparținându-mi, coordonate vitale și existențiale după care viața mea are sens! EL e sensul crezului meu și eu crezul existenței lui. Pentru o perioadă atât de determinată… Însă cine poate ști, așa cum numai eu o pot face, că timpul tehnologiei noastre poate întrece viteza luminii! Că nimeni și nimic nu ne poate depăsi și că vom persista peste veacuri. Noi și crezul nostru pentru existență.
Ești tu și nimic nu te poate înlocui. Niciodată. Niciunde. Cu nimeni. Vei râde așa cum întotdeauna au reușit ochii tăi asupra sufletului meu să o facă. Vei râde iar hohotele tale vor vibra sub mantaua mea plină de irizații senzitive la sute de kilimetri. Dar cât contează distanța, vânătorul meu, atâta timp cât noi ne vom ține veșnic de mână?! Eu cu palma și tu cu magnetismul voinței tale îndoielnice.
Motorul vieții mele periodice s-a încărcat cu acel necesar, optim și plin combustibil în momentul în care am conștientizat că noi doi, noi amândoi, împreună și nesiliți de nimeni, am decis să putem încerca fructul acrișor, în pârg al formulei de cuplu. Când eu și tu am pornit la drum însa doar cu rezervorul meu… pentru că am fost singura care a vrut într-adevăr să conducă la o destinație precisă și decisă. Ce păcat că nu am cunoscut itinerariul tău atât de incompatibil cu al meu, tezaurul meu, pentru că nu ne-am fi rătăcit atât de repede din momentul în care am decolat… Ne-am rătăcit fără să fi știut măcar unde mergem. Ne-am rătăcit înainte să știm că putem măcar să facem ceva împreună. Însă ce nu mulți știu ,dar mie îmi place măcar să cred, este că pentru această scurtă și marcantă experiență DOAR TU MI-AI APARÞINUT! Eu am fost doar un refugiu pietonal pentru tine, o carcasă plină de liniște necesară, o oază într-un smog uman…eu doar am fost o camparație pentru tine ci nu eu însămi. Tu mi-ai aparținut însă pe deplin și m-am încărcat de la tine. Am decis să plec târziu și greoi către o altă destinație însă am avut, ca suport fizic cel puțin, încărcătură necesară și gândul că de la tine am învățat să conduc! Ești motorul și am fost roata. Am fost amândoi un funcționabil :unul a oferit iar celălalt s-a regăsit în ceva ce niciodată nu mai fusese.
,,Atâta vreme cât vom avea disponibilitatea necesară și dorința de nou, prăpastia ce se naște în fața ta poate fi cărarea bătătorită către cel mai frumos loc cu putință. Iar dacă prăpastia este cu atât mai greu de sărit, cu atât va fi și saltul către o viață nouă”
Mă cufund într-un nor limpede și dulce…sunt trasă de aripile din care cresc frunze roșii ce miros a narcise către o oglindă în care mă văd pe Tine! Gust din acest sunet armonios mirosul aromat al legăturii noastre unice! Tu cu Mine. Eu și Tu. Un segment dintr-o infinită traiectorie a vieții ce ne poartă peste nemărginite peisaje. Privește adânc! Ne vezi?! Suntem un tablou ce ne încadrează pe amândoi pe pânze curate și moi”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!