poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1891 .



Lunca florilor - VIII -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-03-26  |     | 



Hanul lui Roiban era la ceasul serii un stup de voci harnice și de gâtlejuri însetate. Doi scripcari ai locului învârteau arcușul mângâind cu horele lor pătimașe auzurile mesenilor înfierbântați. Luican și tovarășii lui se ospătau cu saramura poleită cu ciușcă și pătrunsă de aroma înfrățirii roșiilor cu pătrunjelul proaspăt. Voiau să-și mai aducă aminte de chiolhanurile petrecute sub brațul Dunării, la mal de focuri noptatice, cu ceaunul pus pe pirostriile înalte, în care își plângeau ultimele clipe crapii burtoși. De mămăliga ca o lună plină răsturnată pe tipsiile de lemn, tăiată apoi cu ața, ca să-i domolească fierbințelile și să-i ridice aburul spre înălțimile celor plecați dintre plăcerile acestei vieți. De sfârâitul grătarelor unse cu seu ca să nu se lipească de ele bunătate de carne fragedă a șalăilor verzi-cenușii sau a știucilor cu boturi grozave. Sub taina poveștilor din bătrâni și lucirea jeraticului bogăția de sub ape își petrecea agonia, așteptând ca vinul alb de Ostrov să îi croiască albie de trecere prin gurile lacome ale lipovenilor strânși sub stelele tainice. Luican îl chemă pe unul dintre scripcari la el cu un semn autoritar și care nu cerea zăbavă.
- Măi, lăutare, am dorul de a-mi mângâia sufletul cu o cântare de pe meleagurile dunărene! Știi a cânta „Mariușca, iubirea mea”?
- Știu, jupâne, îi răspunse scripcarul care-și ștergea din când în când nădușeala cu batista așezată sub bărbia proeminentă, ce ținea sub lacăt de măiestrie vioara veche. Am colindat noi multe sate din josul Dunării. Acolo ne-am cam fudulit ani de-a rândul cu scripcile noastre. Acu’, de când ne-am rostuit lângă Siret, ne este greu să mai atingem cu pasul astfel de locuri dar mireasma ciorbei făcută cu apă din Dunăre și proțapii în care se legănau carașii argintii nu le-om uita lesne! Am cântat la nunți fercheșe pe grindurile înnegurate și reci, sub vânturile năprasnice ale Dunării bătrâne. Þi-o place și te-o unge la suflet cântarea noastră...
Lăutarii începură să țină hangul cântecului străvechi lipovenesc, în timp ce Luican ridicat în picioare și cu ulcica în mână mormăia cu un glas spart vorbele de dragoste ale legendei Mariușcăi, iubita de pescar. Parvent simțea iar prin ciolanele-i bătrâne sângele unei tinereți sfărâmate prin vremi, cu aduceri aminte de chip luminos și iubit și îngâna și el hodorogit, ținându-i isonul lui Luican a cărui voce gângurea cu năduf și patimă rostul cântării. Numai Cârlibaba era trist. Știa că dacă Luican va pune mâna pe cel de al doilea înger scăparea lui spre o viață liniștită, departe de drumuri și cotloane ascunse, se va risipi ca un fum. Se mai gândea și la vorbele lui Parvent care îi spusese că Luican, după ce se va vedea cu comoara în desagă, nu va avea poate milă de ei. Cum tot pe gânduri îl puneau și vorbele boierului Stroici rostite acolo, la Moara lui Pricolici, cum că Parvent și Luican voiau să scape de el imediat ce vor fi aflat ceea ce căutau. Ce scăpare ar mai fi avut el din mâna celor doi bărbați vicleniți de vreme? Luican observă negura de pe fața copilandrului și se aplecă la urechea lui, șfichiuind-o cu biciușca vorbei:
- Bag seamă, Cârlibaba, că nu ești în apele tale! Avem prilej de bucurie și de speranță pentru a afla calea de a descoperi comoara iar tu te-ai scufundat în chip mohorât că zici că ți-a murit tinerețea și o conduci pe ultimul drum...!
- Nu mă simțesc bine, Luicane! îi răspunse Cârlibaba, speriat că poate vulpea de Luican îi citise gândurile. Cred că mi s-a aplecat de la peștele ăsta de râu. Nu prea are gustul celui din lotcile noastre. Mi se pare nămolos și cu carnea bătrână. Nu ca cel sprinten și fraged ce se zbate-n trunchiuri de apă și se ia în piept cu valurile aprige ale Dunării. Cred că și ciocanul ulcelelor de vin mi-a înmuiat fierul oaselor pe o nicovală tare. Știi că nu îmi e în obișnuință băutura...
- Știu, da’ acu’ e soroc de voioșie și nu trebuie să te fandosești ca o muiere căzută în melancolie după un pahar de tărie...
Luican îl lăsă pe Cârlibaba să plutească în apele lui și luându-l pe după umeri pe Parvent începură să frământe molcom podeaua cu pasul lor apăsat, în timp ce scripcarii țeseau din arcușuri note cu sunete tot mai ademenitoare, ce nu te puteau ține lesne legat de scaun.
Cârlibaba îi făcu un semn lui Luican, arătându-i cu mâna spre frunte, semn că vrea să iasă un pic la răcoarea nopții, să se limpezească. Lipoveanul aspru și roșu la chip ca racul din ștoalnele deltei făcu un semn de lehamite și ridică ulcica de vin dând-o vârtos pe gâtlej. Apoi chiui cu foc și arătând lăutarilor punga de la chimir ca o chezășie tare le făcu semn să suduie mai cu foc alăutele. Din burțile lor pribegite prin ani viorile scoaseră triluri meșteșugite, care ar fi făcut și pe un mort plecat de curând dintre cei vii să regrete dezlegarea de acest pământ de amăgire și veselie.
În acest timp, Cârlibaba se strecurase prin spatele hanului și se oprise la fereastra camerei arvunite de Luican. Își scoase brâul lipovenesc și cu o mișcare sigură și iute îl înfășură în patru și-l propti pe oglinda geamlâcului prăvălit sub aripa nopții. Lovi scurt cu pumnul și brâul amortiză zgomotul geamului ce se sparse în câteva bucăți. Pipăi și descoperi cârligul ce ținea fereastra prizonieră pe dinăuntru. O deschise ușor și sări în cameră. Ochii i se obișnuiseră cu întunericul iar luna născută sub cer îi aruncă o ochiadă de tovărășie, făcându-l să dibuiască repede desaga în care se afla îngerul descoperit la troiță. Sări geamul și se aruncă în bezna nopții spre grajduri. Caii mâncaseră sănătos și abia mai respirau sub noaptea largă. Își dezlegă de la iesle armăsarul și-l scoase încet spre poarta mare a hanului, care era deschisă toată noaptea în așteptare de călători târzii. Se pierdu în spuma nopții cu gândul să se vadă cât mai degrabă dincolo de zidurile conacului de la Davideni, față în față cu boierul Stroici.
Luican ceruse lui Roiban să ia din fața lor șirurile de crapi descărnați și să le aducă cotletele de miel rumenite. Apoi făcu semn scripcarilor să se retragă pentru a mânca în liniște. Îi aruncă o privire scurtă lui Parvent căruia îi spuse:
- Ia vezi, se înecă în ciutura nopții Cârlibaba al nostru, că prea zăbovește pe-afară...
Parvent se sculă anevoie de la masă. Picioarele-i bătrâne erau prizoniere rodului de struguri ce i se coborâse în călcâie și în mintea aburită. Dădu ocol curții hanului, scufundată în razele pribege ale lunii, strigându-l încetișor pe Cârlibaba. Observă rânjetul ferestrei întredeschise și un gând negru îi coborî pe șira spinării ca o mătrăgună. Se întoarse în fugă la Luican. Nu trebui să-i spună nimic. Acesta pricepu din privirea lui că s-a întâmplat ceva cu Cârlibaba și fu și el fulgerat de o presimțire grea. Alergă în camera scufundată în întuneric și pipăi desaga. Scoase un urlet de mânie, care-l înfioră pe Parvent.
- Soarta lui de pui de năpârcă! Ne-a furat... Ne-a furat și a fugit la boier... Asta trebuie să fie... L-am simțit schimbat de ieri, de când îmi spuse că l-a pierdut la moară pe boier din cauza calului împărătesc. Am știut că minte dar mi-am zis că o fi fost doborât de frică, fiindcă l-ai lăsat față în față cu un braț tare. S-a temut pentru tinerețea lui și s-o fi ascuns, servindu-se de minciună ticluită ca să scape de mânia mea. Tot astfel și azi la troiță. Sângele fierbea și juca în mine de bucurie că l-am dovedit pe boier și i-am suflat de sub nas îngerul dar el era cu nor de tristețe pe chip. Acu’, la masă, mi-a servit iar vorbă coclită de rugina minciunii. Cică i s-a aplecat la lingurică din cauza peștelui nămolos, de Siret... Înseamnă că de ieri a plănuit să ne lase cu buza umflată... Întotdeauna am simțit că nemernicul ăsta nu are sânge lipovenesc în vine...Că este aplecat spre trădare de prietin...
- Să-l prindem pe urme! grăi însuflețit Parvent, aproape trezit din beție de fapta copilandrului.
- Nu-i mai putem da de urmă! Are avans tare în fața noastră și știe drumul la Davideni. Acu’ nu mai avem ce face decât să ne mutăm de mâine în zori la țintirim... Acolo vom avea casă și masă. Drumul lui Stroici pe aripile celor doi îngeri va fi negreșit acolo. Va trebui să-i lăsăm să scoată comoara iar apoi să le așternem cale spre uitare cu flintele. Vor fi trei, cu Cârlibaba, de nu va lua boierul cu el și alte slugi de la moșie, ceea ce ar îngreuna lucrurile. Dar îi vom elimina unul câte unul. Îi vom aștepta sub șaua dealului ce se sumețește spre moșia de la Davideni. De acolo îi vom avea pe fiecare în cătarea flintelor. Dar numai după ce ne vom asigura că au dezmorțit dinții stâncii de granit. Comoara trebuie să fie a noastră! Hai, hai să mai spargem de pământ câteva oale de vin să-mi astâmpăr mânia și focul...
În acest timp, în hanul în care mușterii așterneau poteci netede rubiniului de Siret, intră un bărbat impunător. Purta o pelerină neagră de felul celor pe care boierii timpului le îmbrăcau peste redingote pentru a se apăra de ploile repezi de primăvară. Sub faldurile de pânză odihneau la brâu două pistoale cu butoiaș. Avea o privire pătrunzătoare, încondeiată sub sprâncene stufoase și negre de corb. O barbă îngrijită, care se unea frățește cu o mustață pe oală, întregea un chip ce impunea respect. Roiban ieși înaintea călătorului.
- Bună seara dumitale, jupâne! spuse Roiban cântărind din ochi câștigul ce-i căzuse din spuza nopții. Poftiți, poftiți, acu’ trimit un slujitor să se grijească de calul domniei voastre. Între timp, luați loc. Poate sunteți flămând, însetat...veniți de departe...?
- Mulțumim de vorbă hangiule! răspunse cu o voce baritonală bărbatul care se retrăsese la o masă într-un colț întunecat al hanului. Vin dinspre Galați și trec spre înălțimile Neamțului. Vreau să arvunesc o turmă de oi...Știu că sub Toaca sunt ciobani cu oi bogate în lână și cu lapte prielnic brânzei ce are atâta căutare la fețele de orășeni. Pune-mi ceva în fața stomacului orfan de hrană și scoate din vinul ăla bun...Știi dumneata despre ce vorbesc...nu din cel botezat în apele Siretului...Voi avea nevoie și de un pat odihnitor, căci mă călătoresc de azi-dimineață și oasele își cer tainul de somn.
- Degrab’ veți avea tot ceea ce ați poruncit... Un pui la ceaun, un cofăiel de vin aspru și o cameră de hodină...
Roiban dispăru ca vântul în bucătării. Călătorul stărui cu privirea spre mușterii înfierbântați din nou de ecourile viorilor ce-și plângeau amarul strunelor. În acea clipă, Luican și Parvent se așezară iar la masa lor. Străinul tresări pentru o clipă.
„Luican și Parvent...!”murmură el. „Dar unde-i copilandrul? Unde-i Cârlibaba? Am fost un nepriceput să-l las cu șacalii ăștia doi pe urmele comorii. Dacă ei ar ști că la câteva mese stă Larion Condrat ar împietri de frică. Am avut o presimțire rea, imediat după ce au plecat spre Siret. Ceva îmi spunea că nemernicii ăștia doi, când vor da de gustul comorii, vor voi să o împartă doar între ei... Unde să fie Cârlibaba? Nu vreau și nici nu pot acu’ să merg țintă la ei, să-i lovesc tare între ochi și să-i tun cu vorba. M-am ascuns meșteșugit sub barbă și mustață de împrumut. Nu pot umbla slobod sub chipul meu prin locurile acestea. Oamenii isprăvniciei atâta așteaptă să vadă obraz tăiat de jungher. Într-o clipită mi-ar cere socoteală pentru nărăvitele fapte pe care le-am săvârșit pe aici cu vreme în urmă. Trebuie să văd ce s-a întâmplat cu băiatul. Ori tâlharii ăștia doi au deja comoara și au scăpat de el, ori din altă pricină Cârlibaba nu se mai află cu ei... Poate-i în cameră și doarme...și îmi fac griji de pomană... E doar un copilandru fără minte... Mâine în zori voi ști care este soarta lui. E mai bine să urmăresc îndeaproape pe Luican, zăvorât sub chip străin și să văd ce gânduri are cu comoara. Când i-am vorbit de ea îi străluceau ochii lacomi...trebuia de atunci să-mi dau seama că nu va ține seama de amenințările mele...!”
Condrat avea o mare taină pe suflet. Era tânăr și tot la fel de temut, când o întâlnise în cetatea Brăilei pe Arghira. Fată de negustor grec prins de vremi în lațul iubirii de o brăileancă numai foc în priviri și care-i pusese ghimpii mari ai dorului pe tipsia sufletului. Negustorul se statornicise în Brăilița și nevastă-sa îi dăruise pe Arghira, o floare de fată. Grecul își idolatriza copila și cine intra în prăvălia lui se minuna de croiala trupului, de peruzeaua ochilor și de parfumul de fecioară al Arghirei care stătea ca o zeiță în spatele tejghelelor. Acolo o zărise și Condrat când intrase să cumpere un batic de mătase și zaharicale pentru maica lui dintre grinduri. Îi plăcea nemernicului de Condrat să o îmbuneze cu niscaiva daruri pe bătrână, când se întorcea din chiolhanurile lui sau din jafurile necontenite. Rămăsese singurul ei sprijin după ce Filomela, sora lui, se vânturase prin lume după un boiernaș din părțile Þării Românești și nu mai dăduse semn de viață, de ai fi zis că se călătorise sub mormânt. Când o privise prima dată pe Arghira, lipoveanului i se păruse că plopi tainici se leagănă în ochii ei. Vorbele șoptite de buzele-i cărnoase, frăguite, îl înlănțuiseră pe Condrat ca pe un zăvod de curte. El era pe-atunci chipeș și puternic la pungă. Se iubiseră vreme de un an. Croiseră planuri de viață, să se tragă împreună sub streașină de casă și când Arghira îi spusese că rămăsese grea, Condrat simțise că își iese din zăgazurile minții de fericire. Dar frumusețea ei era de mult pricină de poticnire pentru vânzoleala de chipuri a Brăilei. Un ataman cazac, Kolomarov, o urmărea cu ochi lacom, ori de câte ori se oprea cu tovarășii lui venind la Brăila. Când Arghira îl născuse pe Cârlibaba, Condrat îi promisese că o va lua cu el la Dunăre. Dar nu a mai apucat. Cazacul a răpit-o și copilul a rămas în prăvălia grecului. Condrat l-a luat și l-a dus la o bătrână, departe, în Ciucurova, ca să-l crească. Nu voia ca maică-sa să știe că are un copil fără mamă. Ar fi râs de neputința sa de a-și aduce înapoi dragostea dintâi din stepa Donului. A zăvorât-o pe bătrâna din Ciucurova sub jurământ să nu spuie niciodată copilului cine îi este tatăl și ce rang poartă. El a pribegit peste Don ani în șir, căutând să-i dea de urmă Arghirei, dar nu a reușit decât să se aleagă cu semnul de pe obraz, ce-l va însoți toată viața ca o amintire a durerii pe care pierderea ei i-o lăsase în suflet. L-a ținut astfel pe Cârlibaba departe de el. Nu voia să-l piardă pe copil, căci faptele lui însemnau vărsări de sânge aprige. Când acesta s-a mărit l-a luat de la bătrână ca să-i găsească un rost printre lipovenii lui. Așa i l-a lăsat în grijă lui Luican căruia nu i-a destăinuit niciodată adevărul. Acum, când observase că băiatul nu mai era cu cei doi, un pumnal îi sfâșiase gândurile, precum și inima. Privindu-l pe Luican la ospăț îndestulat, cu lăutari sub pridvorul urechii, își dădu seama că poate acesta ajunsese deja în posesia comorii din care se înfrupta. Dacă acest gând se va adeveri, va trebui să-l pedepsească crunt, căci nimeni nu îndrăznise vreodată să calce faima lui Larion Condrat în picioare.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!