Când am ieșit din casă totul era pustiu pe stradă. Termometrul digital din dreptul magazinului de mobilă indica 42 de grade Celsius. Am zăbovit o clipă pentru a privi în stația de autobuz. La ora 12 trebuia să apară pe băncuța de plastic bătrâna aceea care zâmbește știrb și îi întreabă pe toți cum îi cheamă. Transpirasem. M-am așezat pe băncuța de plastic. Nici urmă de umbră. Soarele mă pocnea direct în cap. Oamenii ăștia și minunatele lor autobuze cu aer condiționat, cartele magnetice și voci de femeie care te invită politicos să avansezi pe culoar. Mi-am aprins o țigară. De 6 luni doctorul îmi interzisese să mai fumez. Vax. Dacă mă invita la el acasă și îmi explica părintește cum or să arate plămânii mei de fumători în urma autopsiei, poate că îl ascultam, dar așa, trimițându-mi analizele complete prin poștă cu indicața de a renunța la fumat de urgență, mi s-a părut că îi indică unui papuaș ajuns în Europa occidentală cum se folosește hârtia igienică. I-o dai pe la nas plină de rahat. Și am avut impresia că la consultație m-a privit ca pe un retardat. Pe mica băncuță s-a așezat o pensionară. Carnea flască îi atârna pe brațe și purta 2 lanțuri de aur groase la gât. Plus că avea niște ochelari de soare imenși. Ceva de marcă, n-am reținut. O persoană cu lanț de aur. Cu două lanțuri de aur, pardon. În Ghana oamenii mănâncă oameni. Nu mânăncă aur, canibalii nu mănăncă aur. Dar cui îi pasă? Mie nu, pensionarei nici atât. Brusc m-a lovit accesul acela de nebunie, când ți se pare că orice cheie ai încerca ușa va rămâne blocată pentru totdeauna, iar toată liniștea ta este depozitată stive-stive dincolo de ușa închisă. Senzația de panică albă, când totul se scurge în jurul tău: carnea pensionarei, lanțul de aur, asfaltul, copacii, soarele. 5 secunde. Mi-am revenit. Baba asta infectă a aruncat cu pietre în Maria Magdalena și a strigata ”Ba-ra-ba! Ba-ra-ba!” până la epuizare. 70 de kile de carne, 2 lanțuri de aur și o pereche de ochelari de soare de firmă. Am vrut să-i strig în ureche:”Vaco! Nu-i așa că ai renunța la un lanț din cele 2 pentru un loc în Rai?” Îngerul de lângă ea mi-a făcut semn discret să mă abțin. Mi-a explicat din priviri calm că pensionara nu dorește să epateze, ci doar are o slăbiciune pentru aur, așa cum am eu pentru țigări. M-am întors cu spatele la el. Nervos. Când m-am întors dispăruse, pensionara plângea. Mi s-a făcut milă de amândoi, în primul rând de mine și apoi de ea. De unde atâta răutate, de ce trebuie mereu să ne sabotăm iubirea de semeni pe baza unei pseudo-teorii despre adevărul absolut? Nimeni nu este mai presus de iubire și de lacrimi. Ne învârtim în jurul acestor două concepte de mii de ani și niciodată n-am reușit să le catalogăm sau să le exersăm la perfecție. Dostoievski întreba cine este mai virtuos: cel care asasinează pe cineva cu securea, sau acela care bombordează un oraș? Nici unul dintre e. Asta e clar. De ce trebuie să folosești ura pentru a educa pe cineva? Am aprins altă țigară. Am început să conversez calm cu pensionara. Căldura se mai potolise. Îngerul a revenit vesel. Cumpărase 2 înghețate. L-am refuzat politicos. Știa că nu mănânc înghețată. Când a venit autobuzul le-am zâmbit când se urcau pe scară. Apoi am rămas singur pe băncuța de plastic. Ca-n totdeauna.