poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4731 .



De-a v-ați ascunselea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Arthur_C._Clarke ]

2009-01-14  |     |  Înscris în bibliotecă de Jack Spiner



Ne întorceam prin pădure, când Kingman a zărit veverița cenușie. Fără a fi ticsită, tolba ne era asortată ― trei potârnichi, patru iepuri (dintre care unul, cu regret o mărturisesc, un pui) și doi porumbei. Și, în ciuda anumitor pronosticuri funebre, ambii câini continuau să trăiască.
Veverița ne-a observat și ea în aceeași clipă. A știut că era sorti­tă unei execuții imediate, datorită stricăciunilor pe care le adusese copacilor de pe moșie, și poate că avusese rude apropiate ce pieri­seră sub gloanțele lui Kingman. Din trei salturi, a ajuns la baza celui mai apropiat copac, în spatele căruia a dispărut într-o scăpărare cenușie. Am mai întrezărit-o o singură dată, ivindu-se pentru o clipă dinapoia marginii pavezei ei, cam la patru metri deasupra solului; dar, deși am așteptat, cu puștile ațintite pline de speranță către dife­rite ramuri, n-am mai văzut-o.
Kingman a rămas cufundat în gânduri tot timpul cât am traversat pajiștea, îndreptându-ne spre minunatul conac străvechi. N-a scos o vorbă nici când ne-am înmânat victimele bucătarului, care le-a pri­mit fără mare entuziasm, și n-a ieșit din starea aceea de visare decât după ce ne-am instalat în salon și și-a amintit de îndatoririle de gazdă.
― Șobolanul ăla de copac, a vorbit el pe neașteptate (întotdeau­na le spunea "șobolani-de-copaci", pe motivul că oamenii erau prea sentimentali ca să împuște drăgălașele de veverițe), mi-a adus aminte de o întâmplare extrem de neobișnuită care s-a petrecut cu puțin înainte de a mă pensiona. Ba chiar în ajunul pensionării...
― Mă gândisem eu..., a comentat Carson și l-a fulgerat cu o privire nemulțumită; activase și el în Flotă și mai auzise probabil istorisirile lui Kingman, dar pentru mine ele erau inedite.
― Bineînțeles, s-a îmbufnat puțin Kingman, dacă preferați să nu...
― Nici vorbă, am intervenit grăbit. M-ați făcut curios. Nu-mi pot imagina ce legătură poate exista între o veveriță și Al Doilea Război Jupiterian.
Kingman a părut că se înmoaie.
― Cred că ar fi mai bine să schimb câteva nume, a rostit el gân­ditor, dar locurile în care s-a petrecut acțiunea vor rămâne aceleași. Povestea a început la aproximativ un milion de kilometri de Marte, în direcția Soarelui...

***

K-15 era agent al serviciului de informații. Îl îndurera faptul că persoane lipsite de imaginație îl numeau spion, totuși acum avea motive mult mai substanțiale de nemulțumire. De câteva zile, un crucișător rapid se apropia din spate și, deși era măgulitor să te bucuri de întreaga atenție a unei nave atât de bune și a multor soldați excelent pregătiți, K-15 s-ar fi lipsit bucuros de onoarea respectivă.
Ceea ce făcea situația și mai neliniștitoare era faptul că prietenii săi urmau să-l aștepte, peste aproape douăsprezece ore, în ve­cinătatea lui Marte, la bordul unei nave perfect capabile de a se descurca în fața unui biet crucișător ― din aceasta, veți înțelege că K-15 era o persoană cu o anumită importanță. Din nefericire, esti­mările cele mai optimiste arătau că în mai puțin de șase ore urmări­torii aveau să se apropie îndeajuns pentru a deschide focul. Așadar, peste șase ore și cinci minute, K-15 avea toate șansele să ocupe un volum de spațiu măricel și aflat în plină expansiune. Poate că timpul ce-i mai rămânea la dispoziție ar fi fost îndeajuns pentru o coborâre pe Marte, însă acțiunea respectivă ar fi fost una dintre cele mai neinspirate cu putință. În mod sigur, i-ar fi nemulțumit pe marțienii agresiv de neutri, iar complicațiile politice s-ar fi dovedit înspăimân­tătoare. Mai mult, dacă prietenii săi ar fi trebuit să amartizeze pen­tru a-l salva, asta i-ar fi obligat să meargă cu peste zece kilometri pe secundă, adică i-ar fi costat aproape toată rezerva operațională de combustibil.
Bărbatul deținea un singur atu, și acela destul de șubred. Co­mandantul crucișătorului putea ghici că el se îndrepta spre o jonc­țiune, dar nu știa cât de aproape ori cât de mare era nava cu care urma să se întâlnească. Dacă ar fi putut rezista măcar douăspreze­ce ore, ar fi fost ca și salvat. Acel "dacă" era însă unul considerabil.
K-15 își examină mohorât hărțile, întrebându-se dacă ar fi meri­tat să-și consume tot combustibilul într-un sprint final. Dar în ce direcție s-o fi făcut? Ar fi rămas complet neajutorat, iar nava urmăritoare ar fi putut să aibă suficient combustibil în rezervoare ca să-l prindă pe când țâșnea prin bezna pustie, fără speranțe de scăpare, trecând pe lângă prietenii săi care se apropiau de Soare, cu o viteză relativă prea mare pentru ca aceștia să-l mai poată ajuta în vreun fel. La unii oameni, procesele mintale încetinesc pe măsură ce speranțele de supraviețuire li se reduc. Ei par hipnotizați, ba chiar resemnați în fața morții, astfel încât nu fac nimic ca s-o evite. K-15 descoperi însă că mintea îi lucra mai bine într-o asemenea situație disperată. Începuse să funcționeze așa cum o făcuse rareori până atunci.

***

Comandantul Smith ― acest nume este la fel de bun ca oricare altul ― al crucișătorului Doradus nu fu peste măsură de surprins atunci când K-15 începu decelerația. Pe jumătate, se așteptase ca spionul să coboare pe Marte, pe principiul că prizonieratul era pre­ferabil morții; totuși, când din cabina de navigație primi vestea că naveta de recunoaștere se îndrepta spre Phobos, se simți complet descumpănit. Satelitul nu era decât un bulgăre de piatră cu diame­trul de vreo douăzeci de kilometri, căruia nici chibzuiții marțieni nu-i putuseră găsi o întrebuințare. K-15 trebuia să fie cu adevărat dispe­rat ca să-și închipuie că acesta avea să-i fie de mai mare folos.
Naveta de recunoaștere aproape că se opri, când radarul n-o mai distinse pe fundalul lui Phobos. Pe durata frânării, K-15 pierdu­se mare parte din avansul său inițial, și acum Doradus se găsea la numai câteva minute depărtare, deși începuse reducerea vitezei pentru a nu depăși obiectivul. Crucișătorul se opri complet la mai puțin de trei mii de kilometri de Phobos; naveta lui K-15 nu se zărea nicăieri. Ar fi trebuit să fie perfect vizibilă în obiectivele telescoape­lor, dar se afla probabil pe partea opusă a satelitului.
Reapăru după câteva minute, gonind cu toată viteza pe o tra­iectorie ce se îndepărta de Soare. Accelerase la aproape cinci g-uri... și, totodată, tăcerea pe undele radio fusese spulberată. Era repetat întruna un mesaj foarte interesant:
"Am asolizat pe Phobos și sunt atacat de un crucișător din clasa Z. Cred că pot rezista până ajungeți, dar grăbiți-vă!"
Mesajul nu era nici măcar codificat, dar, în totalitatea sa, reuși să-l lase pe comandantul Smith pradă unei nedumeriri chinuitoare.
Presupunerea că K-15 se afla tot la bordul navetei și că încerca să-i deruteze era nițel cam naivă. Putea fi însă o dublă cacealma; me­sajul nu fusese cifrat în mod deliberat, astfel încât să poată fi inter­ceptat și să determine confuzia dorită. Dacă K-15 asolizase cu adevărat, Smith nu-și putea permite să irosească timp sau combus­tibil urmărind naveta. Era limpede că spionul aștepta întăriri și ar fi fost recomandabil să părăsească regiunea cât mai rapid. Fraza "Cred că pot rezista până ajungeți" putea fi o neobrăzare crasă, ori putea însemna că ajutoarele se găseau într-adevăr foarte aproape.
Apoi, motoarele navetei se opriră. În mod evident, epuizase com­bustibilul și acum se depărta de Soare cu o viteză ceva mai mare de șase kilometri pe secundă. Era clar că K-15 asolizase, deoarece traiectoria navetei urma s-o poarte, fără putință de salvare, dincolo de limitele sistemului solar. Comandantului Smith nu-i plăcea defel mesajul pe care-l interceptase, și nici aventura în care se arunca de bunăvoie, dar n-avea ce să facă. Fără să mai piardă timp, Doradus porni către Phobos.
La prima vedere, comandantul Smith părea stăpân pe situație. Crucișătorul era dotat cu o duzină de rachete teleghidate de calibru greu și două turele cu tunuri electromagnetice. De cealaltă parte se afla un singur om în costum de scafandru spațial, captiv pe un sate­lit cu diametrul de numai douăzeci de kilometri. Însă abia când ajun­se la mai puțin de o sută de kilometri de Phobos și-i examină cu atenție suprafața, comandantul Smith începu să-și dea seama că, la urma urmelor, K-15 ar fi putut să aibă câteva atuuri pitite în mânecă.
Afirmația existentă în toate manualele de astronomie, potrivit căreia Phobos are diametrul de douăzeci de kilometri, nu reprezintă decât o grosolană inducere în eroare. Termenul "diametru" implică un grad de simetrie care-i lipsește cu desăvârșire respectivului sa­telit. Aidoma celorlalți bolovani de zgură cosmică ― asteroizi ― Pho­bos este o masă informă de rocă plutind în spațiu, lipsită de orice urmă de atmosferă și cu o gravitație aproape inexistentă. Se rotește în jurul axei proprii, o dată la șapte ore și treizeci și nouă de minute, păstrând astfel mereu aceeași față îndreptată către Marte ― care se află la distanță atât de mică încât aproape jumătate din disc este vizibilă, polii situându-se sub curba orizontului. Alte lucruri deosebi­te n-ar mai fi de spus despre Phobos.

** *

K-15 nu avea timp să se bucure de frumusețea secerii lui Marte, care acoperea cerul de deasupra lui. Azvârlise prin ecluză tot echi­pamentul pe care-l putea duce, reglase comenzile și sărise. Naveta pornise către stele urmată de o coadă de flăcări; o privise dispărând, încercat de sentimente pe care n-avea chef să le disece. Își tăiase toate căile de retragere și putea doar spera ca nava de război ce se apropia să intercepteze mesajul radio al navetei pustii care gonea spre adâncurile cosmosului. De asemenea, mai exista o infimă po­sibilitate ca inamicul să pornească în urmărirea ei, însă nu cuteza să-și facă speranțe deșarte.
Privi în jur, examinându-și noul cămin. Singura lumină o repre­zenta strălucirea gălbuie a lui Marte, întrucât Soarele se afla sub orizont ― totuși, era suficient pentru scopurile lui și putea vedea perfect. Se găsea în mijlocul unui platou neregulat, cu lățimea de aproape doi kilometri, înconjurat de dealuri scunde peste care ar fi putut sări cu destulă ușurință dacă ar fi dorit. Își aminti că "demult" citise o povestire despre un om care, din neatenție, decolase de pe Phobos în urma unei sărituri: era o faptă imposibilă -valabilă poate pentru Deimos ― pentru că viteza de învingere a atracției gravitațio­nale rămânea în jur de zece metri pe secundă. Din neatenție, însă, putea atinge cu ușurință o asemenea altitudine încât să aibă nevoie de câteva ore pentru a cădea înapoi pe suprafața satelitului... ceea ce i-ar fi fost fatal. Planul lui era extrem de simplu: trebuia să rămână cât mai aproape cu putință de suprafața lui Phobos ― într-o poziție diametral opusă față de crucișător. Într-o astfel de situație, Dora­dus n-avea decât să tragă cu tot armamentul în cei douăzeci de kilometri de piatră, fără ca el să simtă măcar un șoc. Existau numai două pericole serioase, dintre care unul nu-l neliniștea prea mult.
Pentru un necunoscător al subtilităților astronautice, planul ar fi părut de-a dreptul sinucigaș. Doradus era înarmat cu cele mai recen­te arme supertehnologice; în plus, cei douăzeci de kilometri care-l despărțeau de prada sa însemnau mai puțin de o secundă de zbor la viteză maximă. Comandantul Smith însă nu era un ageamiu și încerca deja un sentiment de nemulțumire. Își dădea prea bine sea­ma că, dintre toate vehiculele de transport inventate vreodată de om, crucișătorul spațial era de departe cel mai puțin manevrabil. Oricine putea să constate că K-15 era capabil să ocolească de șase ori micuțul corp ceresc în același timp în care comandantul lui Doradus abia își îndupleca nava să parcurgă o orbită.
Nu este necesar să intrăm în detalii tehnice, totuși cei care con­tinuă să-și păstreze scepticismul pot lua în considerație următoare­le fapte elementare: în mod evident, o navă spațială propulsată de motoare-rachetă poate accelera doar pe direcția axei ei principale -altfel spus, "înainte". Orice abatere de la o traiectorie rectilinie ne­cesită întoarcerea fizică a navei, așa încât motoarele să acționeze în altă direcție. Toată lumea știe că asta se realizează prin interme­diul giroscoapelor, sau al duzelor tangențiale de dirijare; puțini însă au habar cât de mult durează această manevră simplă. Un crucișător obișnuit, cu rezervoarele pline, are o masă de două-trei mii de tone, care nu e prea nimerită pentru deplasări rapide. Lucrurile nu se opresc însă aici, fiindcă nu masa, ci momentul de inerție joacă rolul cel mai important ― deoarece un crucișător este lung și subțire, momentul său de inerție poate fi definit prin termenul "colosal". Tris­ta realitate (deși rareori e menționată de inginerii astronautici) o constituie faptul că pentru rotirea cu o sută optzeci de grade a unei nave spațiale dotate cu giroscoape de mărime rezonabilă sunt ne­cesare minimum zece minute. Duzele de control nu conferă mai multă rapiditate și, oricum, utilizarea lor este limitată, întrucât rotația pe care o produc e permanentă și tinde să imprime navei o răsucire cu încetinitorul, spre extrema nemulțumire a celor din interior.
De obicei, aceste inconveniente nu sunt foarte grave. Ai la dispoziție milioane de kilometri și sute de ore în care să te ocupi de asemenea probleme minore precum modificarea orientării navei. În tot cazul, este împotriva tuturor regulilor să te deplasezi în cercuri cu raza de zece kilometri și, de aceea, comandantul lui Doradus se simți în mod evident iritat. K-15 nu juca onest.
În același moment, respectivul individ plin de resurse evalua situația, care ar fi putut să fie și mai rea. Din trei salturi, ajunse la dealuri; acolo se simțea mai puțin expus decât în câmp deschis. Ascunsese hrana și echipamentul luate de pe navetă într-un loc pe care spera că-l va putea regăsi ― dar, cum costumul îi asigura supraviețuirea pentru o durată de peste douăzeci și patru de ore, aceasta constituia cea mai mică dintre grijile sale. Pachețelul care reprezenta cauza întregii probleme se afla încă asupra lui, într-una dintre numeroasele ascunzători oferite de un costum spațial bine proiectat.
Cuibul său muntos degaja un aer de singurătate îmbătătoare, deși spionul nu era chiar atât de singur pe cât și-ar fi dorit. De-a pururi fix în poziția sa pe cer, Marte pălea aproape vizibil, în timp ce Phobos trecea peste fața lui înnoptată. Se puteau distinge luminile câtorva orașe marțiene, gămălii sclipitoare marcând intersecțiile canalelor invizibile. Cu excepția lor, în jur nu mai existau decât ste­lele, tăcerea și o linie zimțată de piscuri, atât de apropiată încât bărbatul avea senzația că ar fi putut s-o atingă cu mâna. Doradus continua să nu fie vizibil. Probabil că întreprindea o examinare tele­scopică amănunțită a feței luminate a lui Phobos.
Marte era un ceasornic foarte util: când ajungea la faza de semi­cerc, Soarele avea să se ridice, urmat probabil de crucișător. Deși Doradus s-ar fi putut apropia și dintr-un unghi neașteptat; mai mult decât atât ― și acesta era adevăratul pericol ― putea trimite pe sate­lit o echipă care să-l vâneze.
Posibilitatea respectivă fusese cea dintâi la care se gândise co­mandantul Smith când văzuse cum stăteau lucrurile. După aceea, își dăduse seama că suprafața lui Phobos depășea o mie de kilo­metri pătrați, iar el nu se putea dispensa de mai mult de zece oa­meni din echipaj pentru a scotoci deșertul accidentat. Și apoi, K-15 era cu siguranță înarmat.
Luând în considerație armamentul lui Doradus, ultima obiecție ar fi părut cu totul lipsită de noimă. Nici vorbă de așa ceva... Într-o desfășurare firească a evenimentelor, orice armă individuală era tot atât de folositoare pentru un crucișător spațial pe cât sunt săbi­ile și arbaletele. Absolut întâmplător însă, și contrar oricăror regu­lamente, la bordul lui Doradus existau un revolver și o sută de cartușe. Ca atare, orice echipă de urmărire la sol ar fi constat dintr-un grup de persoane neînarmate ce ar fi căutat un individ bine ascuns și disperat, care-i putea lichida unul câte unul. K-15 încălca din nou regulile jocului.
Acum, terminatorul1 lui Marte era o linie perfect dreaptă; aproape în același moment, Soarele se ivi pe cer, nu ca un tunet ci mai degrabă ca o salvă de bombe atomice. K-15 își reglă filtrele vizoru­lui și hotărî că sosise momentul s-o ia din loc. Era mai sigur să evite zona luminată, nu numai pentru că ar fi fost mai greu detectabil în mijlocul umbrelor, ci și fiindcă ochii săi ar fi fost mai sensibili acolo. El nu dispunea decât de un binoclu, în vreme ce Doradus avea la bord un telescop electronic cu deschiderea de cel puțin douăzeci de centimetri.
Cel mai bine, se gândi spionul, ar fi fost dacă ar fi reușit să loca­lizeze crucișătorul. Poate că acțiunea implica un anume risc, totuși urma să se simtă mult mai liniștit atunci când avea să știe cu preci­zie unde era nava și să-i urmărească manevrele. Atunci, ar fi putut să se mențină imediat sub linia orizontului, flăcările ajutajelor prevenindu-l din timp asupra oricărei modificări de poziție. Pornind cu precauție pe o traiectorie cât mai orizontală, începu să facă în­conjurul satelitului.
Secera tot mai îngustă a lui Marte dispăru sub orizont, lăsând doar un colț să se profileze misterios pe fundalul stelelor. K-15 înce­pu să se îngrijoreze; nu se zărea nici urmă de Doradus. N-ar fi fost totuși mare surpriză, întrucât crucișătorul era negru ca smoala și putea foarte bine să se afle la câteva sute de kilometri în spațiu. Bărbatul se opri, întrebându-se dacă, la urma urmelor, procedase bine. Apoi observă că un obiect destul de mare astupa stelele aproa­pe la zenit și se deplasa rapid. Pentru o clipă, inima îi îngheță; cu­rând, însă, își reveni, analizând situația și căutând să priceapă cum de făcuse o greșeală atât de catastrofală.
Abia după o vreme, își dădu seama că umbra neagră ce luneca pe cer nu era câtuși de puțin crucișătorul, ci altceva la fel de primej­dios. Un obiect mult mai mic, care se afla mult mai aproape decât crezuse inițial. Doradus trimisese în căutarea lui rachetele teleco­mandate înzestrate cu camere video.
Acesta era cel de-al doilea pericol de care se temuse ― nu se putea apăra de el decât încercând să rămână neobservat. Crucișătorul trimisese multe iscoade după el; din fericire, însă, acești auxiliari prezentau limitări destul de drastice. Ei fuseseră proiectați pentru a depista obiecte pe fundalul stelelor, nave scăldate în lumi­na Soarelui, nu un om ascunzându-se într-un vălmășag întunecos de stânci. Rezoluția sistemelor video era scăzută, acestea putând cerceta doar în plan frontal.
Piesele se aglomeraseră pe tabla de șah și jocul devenise mai periculos, totuși K-15 continua să dețină avantajul.
Torpila dispăru de pe cerul nopții. Deoarece înainta pe o traiecto­rie aproape rectilinie în câmp gravitațional redus, în curând avea să iasă din umbra lui Phobos și spionul așteptă ceea ce știa că trebuia să urmeze. După câteva minute, văzu licărul scurt al duzelor și bă­nui că proiectilul revenea pe aceeași rută. Aproape simultan, în­trezări altă scânteiere în colțul opus al bolții și se întrebă câte asemenea mașinării infernale fuseseră trimise în misiune. Sondân­du-și cunoștințele referitoare la crucișătoarele din clasa Z ― știa mult mai multe detalii decât un om obișnuit ― își aminti că existau patru frecvențe de comandă a torpilelor, și probabil că toate fuseseră ac­tivate.
Pe neașteptate, în minte îi încolți o idee atât de strălucitoare în­cât fu aproape sigur că era irealizabilă. Aparatul de radio din costu­mul său era reglabil, acoperind o bandă neașteptat de largă, iar undeva, nu prea departe, Doradus revărsa energie pe frecvențele depășind o mie de megacicli. K-15 deschise receptorul și începu să caute.
Nu peste mult timp, auzi țiuitul plângăreț al unui emițător de im­pulsuri aflat destul de aproape. Capta probabil doar o subarmonică, însă era suficient. Crucișătorul își trăda limpede poziția și, pentru prima dată, K-15 își permise să-și facă planuri de perspectivă. Do­radus se dăduse de gol: atâta vreme cât dirija torpilele, el avea să știe cu exactitate unde anume se afla.
Înaintă precaut spre transmițător. Spre surpriza lui, semnalul slă­bi în intensitate, apoi crescu din nou, puternic. Fenomenul îl derută, până își dădu seama că probabil străbătea o regiune de difracție. Lățimea acesteia i-ar fi putut spune ceva util, dacă ar fi fost un fizi­cian destul de bun, totuși nu-și putea imagina ce anume.
Doradus plutea cam la cinci kilometri deasupra solului, complet expus razelor Soarelui. Vopseaua "antiradiantă" ar fi trebuit refăcu­tă ― K-15 putea să observe perfect acest amănunt. Deoarece el continua să se găsească în întuneric, iar linia de demarcație a um­brei se îndepărta, hotărî că locul acela era la fel de sigur ca oricare altul. Se așeză confortabil într-o poziție din care putea zări crucișătorul și așteptă, fiind aproape sigur că nici una dintre rache­tele telecomandate n-aveau să se apropie atât de mult de navă. Deși, aprecia spionul, comandantul lui Doradus trebuia să-și fi ieșit din minți de furie. Avea perfectă dreptate.
După încă o oră, crucișătorul începu să se rotească cu toată grația unui hipopotam înnămolit. K-15 bănui ce se petrecea. Comandantul Smith intenționa să arunce o privire la antipozi și se pregătea pen­tru periculoasa călătorie de cincizeci de kilometri. Spionul privi cu multă atenție orientarea pe care o luă nava și, când aceasta se opri din nou, fu ușurat s-o vadă îndreptată cu flancul spre el. Apoi, cu o serie de smucituri care trebuie să se fi simțit destul de neplăcut la bord, crucișătorul porni spre linia orizontului. K-15 îl urmă în pas de promenadă ― dacă putem folosi o asemenea expresie ― reflectând asupra faptului că era o ispravă pe care foarte puțini o făptuiseră vreo­dată. Fu mai cu seamă precaut să nu depășească nava printr-unul din salturile lui lungi de câte un kilometru, pândind totodată orice torpilă ce s-ar fi putut ivi dinapoia sa.
Doradus avu nevoie de aproape o oră ca să parcurgă cei cinci­zeci de kilometri. Asta reprezenta, după cum se amuza K-15 să calculeze, cu mult sub o miime din viteza ei normală. La un moment dat, crucișătorul porni tangențial la orbită, îndreptându-se spre spațiu și, în loc de a pierde timpul pentru a se răsuci iarăși cu aproape o sută optzeci de grade, trase o salvă de proiectile ca să reducă vite­za, în cele din urmă, reuși să realizeze ceea ce-și propusese, iar K-15 se instală pentru altă perioadă de veghe, proptit între două stânci, de unde putea vedea inamicul, fără să poată fi, la rândul lui, văzut. Îi trecu prin minte că deja era posibil ca vajnicul comandant Smith să aibă îndoieli teribile în privința prezenței sale pe Phobos și se simți ispitit să lanseze o rachetă de semnalizare pentru a-l liniști. Cu toate acestea, rezistă tentației.
N-are rost să descriu evenimentele petrecute în următoarele zece ore, deoarece ele n-au diferit în prea mare măsură de cele întâm­plate până atunci. Doradus s-a deplasat de încă trei ori, iar K-15 l-a urmărit cu grija vânătorului experimentat care se strecoară după o sălbăticiune de dimensiuni colosale. La un moment dat, când nava ar fi trebuit să-l conducă în bătaia Soarelui, o lăsă să coboare sub orizont, până ce de-abia îi mai putea distinge semnalele. În majori­tatea timpului, însă, se mulțumi să o mențină în raza sa vizuală, de obicei rămânând pitit îndărătul unei coline convenabile.
În altă ocazie, un proiectil explodă la câțiva kilometri de el și K-15 bănui că vreun ochitor experimentat văzuse o umbră care nu-i plăcu­se, ori un tehnician uitase să dezactiveze un detonator de proximi­tate, în rest, nu se petrecu nimic spectaculos, care să mai învioreze lucrurile: de fapt, întreaga poveste începuse să devină plictisitoare. Aproape că saluta apariția ocazională a unei torpile telecomandate plutind cercetătoare pe deasupra, întrucât nu credea că putea fi detectat dacă rămânea nemișcat și cu un camuflaj rezonabil. Dacă s-ar fi putut menține pe fața lui Phobos diametral opusă crucișătorului, ar fi fost ferit și de grija rachetelor teleghidate, deoarece, își dădu el seama, nava nu le putea comanda acolo, în conul de umbră radio al satelitului. Nu ar fi avut însă nici o soluție viabilă prin care să se asi­gure că ar fi rămas în zona de securitate dacă crucișătorul s-ar fi deplasat iarăși.
Finalul veni în mod brusc. Se auzi o rafală dinspre duzele de dirijare, și propulsia principală a crucișătorului se activă în toată puterea și măreția ei. Peste câteva secunde, Doradus se pierdu în direcția Soarelui, liber în sfârșit, fericit să părăsească, fie și înfrânt, bolovanul acela mizerabil care-l lipsise într-un mod atât de frustrant de prada lui legitimă. Spionul pricepu ce se întâmplase și se simți cuprins de un sentiment copleșitor de pace. În cabina radar a cruci­șătorului, cineva văzuse un semnal de o amplitudine neliniștitoare apropiindu-se cu o viteză excesivă. Acum, K-15 nu trebuia decât să activeze baliza costumului său și să aștepte. Își putea permite până și luxul de a fuma o țigară.

***

― O poveste destul de interesantă, am comentat. Acum înțeleg care este legătura cu veverița aceea. Totuși, am una sau două ne­dumeriri...
― Serios? a întrebat politicos Rupert Kingman.
Îmi place întotdeauna să ating miezul lucrurilor, iar în acest caz știam că gazda mea jucase în Războiul Jupiterian un rol despre care vorbea rareori. Am decis să-mi încerc norocul cu o ipoteză.
― Vă pot întreba cum se face de cunoașteți atât de multe despre această confruntare militară neortodoxă? Este cumva posibil ca dumneavoastră să fi fost K-15?
Dinspre Carson s-a auzit un ciudat sunet gâtuit, apoi Kingman a răspuns foarte calm:
― Nu, n-am fost eu.
Apoi s-a sculat în picioare și a pornit către sala de arme.
― Vă rog să mă scuzați, dar mă duc să-mi mai încerc norocul cu șobolanul acela de copaci. Poate că de data aceasta o să-l nime­resc, a adăugat el, după care a părăsit odaia.
Carson mi-a aruncat o privire de parcă ar fi vrut să-mi spună: "Asta-i altă casă în care nu vei mai fi invitat niciodată". După ce amfitrionul nostru a închis ușa, prietenul meu a remarcat pe un ton extrem de sec:
― Ai dat cu bâta-n baltă! De ce a fost nevoie să întrebi chestia aia?
― Păi, mi s-a părut o ipoteză valabilă. Altfel de unde ar fi știut toate detaliile?
― În privința asta, mi se pare că l-a întâlnit pe K-15 după război... Trebuie să fi fost o convorbire interesantă. Mi-am închipuit însă că știai că Rupert a ieșit la pensie doar cu gradul de căpitan de rangul trei. Curtea de Anchetă nu i-a putut împărtăși punctul de vedere. La urma urmelor, era pur și simplu lipsit de sens ca un om echipat doar cu un costum de scafandru spațial să nu poată fi prins de coman­dantul celei mai rapide nave din Flotă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!