poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1986 .



Muribund, furibund
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lizard King ]

2006-05-08  |     | 



Mi-e teamă că devin, încet-încet, absurd. Foamea de imposibil mi-a măcinat unul după altul simțurile și a ajuns până la a-mi polua chiar și instinctul de conservare. Sunt un fost prudent. Jinduiesc numai după lucrurile ce-s împotriva firii, a logicii sau a realizabilului, cu o astfel de perversitate mentală, încât mi-e teamă să n-o adâncesc doar vorbind despre ea.. Aș putea să îmi zidesc cu câteva aforisme ușa sufletului și să las lumina să intre prin cele mai întortocheate cămări.
Inima mea e proscrisă și damnată într-o lume în care magicienii au scăpătat, sfinții nu sunt crezuți, iar adevărurile cele multe se vând la bucată . Vagabondajul spiritual duce însă mereu în același loc, după moda criminalilor ce se întorc întotdeauna la locul faptei. Tot așa, în clipa în care am plecat în această hoinareală, am știut de la început că mă voi întoarce aici, la portile inimii mele.
Acolo, în inima mea se află o sală a tronului, pregătită dinainte pentru o întoarcere triumfală. Sala aceasta este însă goală. Aproape că simți inăuntru prezențe aievea, dar nu se vede nimic, e pustiul acela apăsător pe care-l regăsești înaintea furtunilor, când toată lumea stă în casă. Sala tronului nu așteaptă însă revenirea unui vagabond zdrențuit și murdar ca mine, ci cu siguranță vreun prinț mesianic în zale lucitoare ce va binevoi să aducă lumina și forța chiar și aici. Porțile sunt deschise și nu îndrăznesc să intru, arăt ca un cerșetor ordinar, pentru că, la drept vorbind, asta și sunt.
Nu există nici o santinelă și e un curent care bate din afară înspre sală, îndemnându-mă, parcă, să intru. Zâmbesc la amintirea a ceea ce spunea cândva prietenul meu alchimist: “Un semn!” Ehei, dac-ar fi el pe-aici, să înțeleagă faptul că semnele nu sunt pentru pungași, pentru tâlhari, pentru vagabonzi ori pentru cerșetori ca mine!
Am intrat. Nu știu cum, sunt cumva vrăjit. Parcă ar fi o biserică, peretii-s tapetați cu totul în aur și pe tavan văd un sfânt cu aripi mari, plutind pe nori, ținând in mană capul unui om.Îl recunosc: Ioan Botezătorul!
Nici nu îndrăznesc să privesc înspre tron, căci totul s-a luminat de-odată într-o strălucire aurie, diafană și narcotizantă. Sunt desculț și brusc mă bucur pentru asta; cred că sunt pe pământ sfânt. Tronul din lemn îmi pare acum de aur, deși nu privesc decât spre un picior al său. Mi-e teamă că îmi voi ridica ochii și-L voi vedea acolo pe Dumnezeu, cu degetul ridicat, strigând: “Afară, cerșetorule!”. Ceva de dincolo de ființa mea mă atrage însă într-acolo. Capul meu e plecat și pentru prima dată știu și eu ce înseamnă smerenia. Sunt acum foarte, foarte aproape, sunt la marginea celor trei trepte care urcă spre tron. Lumina care mă învăluie e aurie, scânteietoare și îmi dă putere. O asemenea putere încât reusesc, ușor, șovăielnic e drept, să ridic privirea și să-mi primesc sentința.
…Dar tronul acela e gol. Strălucește mai tare decât orice lumină, însă nimeni nu stă pe el. Mă așez, ca secerat de glasul unei nerostite, dar implacabile porunci. O secundă nu am mai gândit că fac un sacrilegiu, nu mai sunt un vagabond ce desacralizează, ci doar un om obosit. Am șezut.. În clipa aceea, m-am văzut învestmântat în mantie și cu o coroană pe cap, purtând sandale cu efigia imperială a Bizantului. Sala tronului s-a umplut de lume și de forfotă; totul mustea de viată. Mi se părea că îi cunosc pe toți și -deși nu știam să le dau nume- înțelegeam că aparțin. Hipnotizat, am privit spre singurul pe care îl recunoscusem cu adevărat. Ioan Botezătorul. Și atunci a murmurat:
-Te așteptam. Bine te-ai întors în sufletul tau! Nu te mai teme, ești acasă.






.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!