Azi chiar nu îmi pasă de cine ce vrea sau așteaptă de la mine. Eu am chef de portocale și nimic altceva. Tocmai m-am întors de la magazin cu o pungă mare de ispite oranj. M-am instalat turcește în mijlocul patului imens și am atacat cu poftă primul fruct. Am rupt coaja direct cu mâna, ca un naufragiat hămesit, care tocmai a dat de ceva comestibil. Nu mi-a păsat că m-am colorat toată sau că degetele erau lipicioase. Am fost acaparată de mirosul care s-a răspândit în cameră.
Mi-am privit mâinile și brusc nu mai erau ale mele. Erau două mâini osoase, cu degete lungi, două mâini puternice de bărbat care ar fi putut susține tot Universul. În schimb ele ascundeau o portocală mare și un cuțit. Iar sub privirea mea hipnotizată au săvârșit o minune: au sculptat o floare din coaja portocalei, o floare cu petale impecabile, simetrice. Apoi mâinile vrăjite ale bunicului mi-au oferit atât capodopera, cât și miezul zemos. L-am devorat cu un zâmbet larg până la urechi, pentru că știam ce urma: ritualul nostru secret. Bunicul lua câteva coji, îmi cerea să închid ochii și să visez că sunt mare, iar el mă parfuma cu sucul de portocală din coajă, presând-o cu putere. Simțeam mirosul, simțeam stropii mărunți ca o ploaie fină pe obraji, și mă vedeam mare, valsând prin viață, plină de seninătate. Deschideam ochii și râdeam complice când mama intra în cameră și ne întreba ce facem. Apoi aduna cu grijă cojile risipite în jurul nostru, pentru că și ea avea un ritual: fie le punea la uscat pentru a face săculeți parfumați din ele, fie le toca mărunt și le punea la macerat, pentru prăjituri. Un singur lucru nu înțelegeam eu: de ce îmi plăceau doar mie portocalele din toată familia? De fiecare dată când le spuneam să mănânce și ei, refuzau și mi le dădeau tot mie. Surprindeam câteodată priviri triste sau un cuvânt care se repeta: "cartelă". Doar mult mai târziu am înțeles misterul.
Mă trezesc brusc din visare și privesc cu un amestec de melancolie, respect și totuși serenitate fructul din mână: nu e o simplă portocală, e o lume întreagă, un univers plin de lumini și umbre. Iau încet o coajă și o presez, stârnind ploaia familiară de picuri, și simt zâmbetul bunicului, de dincolo de timp. Niciodată florile sculptate de mine nu vor fi perfecte ca ale lui...