agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9318 .



Sorcova
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Barbu_Stefanescu_Delavrancea ]

2008-12-08  |     |  Înscris în bibliotecă de Emil Iliescu



I

Troienele se ridicau namilă până în tinda creștinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la răspântii și împrăștiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoștea. Zăpada îți trecea de glezne și mai bine.
Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivățului, se zvârcolea pe loc și, ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbușea îndărat pe gâtul coșurilor. Mahalaua înțepenise îngropată întroiene. Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Așa An Nou, așa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmașilor noștri, că și de-ai avea tufă în bătătură, uiți și de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îți răstorni toate țoalele în spinare, și tot gheață rămâi din tălpi până la creștet.
Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, țambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu și albastru, cu busuioc și cu cercei roșii în amândouă urechile, și mi-i vârâse, în dinții rânjiți, un trandafir umplut cu tocătură rumenă. Toți așteptau să vadă astă grozavă "Vasilcă", și nimeni n-o mai vedea, deși trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moși, de la strămoși. Þi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.
— N-am putea duce l-alde biata Bălașa ceva curmeie de viță și vreascuri ujujite? zicea mama Arghirița fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi și se ștergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălașa! o fi amorțit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol pușcă, pe așa cățea de vreme, nu știu, zău, de și-o mai înnoda zilele... Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta și dulama mea și du-te de vezi, îi aburește coșul a fum?
Irina lăsă făcălețul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereților până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt și sări pe vatră.
— Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile — înghețate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura.
— Grăbește, Irină, să-i duci ceva găteje, nițică mămăligă și ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi ști, să le pui masa, c-or fi flămânzit; și e mai mare păcatul să știi pe femeie cu copilașul ăla pocâltit și degerat la o zi așa de mare!

II

Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile ușii parc-ar fi vuit în duba mare; și Bălașa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă și ciuruită cu găuri prin care ieșeau ghiomotoacele de lână neagră. Pe picioare își trântise două scovergi. La sân își ghemuise copilul îmbrăcat cu niște zdrențe de pantaloni, c-o scurteicuță blănită și încins pe la mijloc c-o basma roșie. Chipul ei, gălbejit de boală și de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiți asupra copilului, pierduseră luciul vieții ca și cum i-ai fi răzuit c-o gresie.
— Mamă, mi-e frig lângă tine, tu ești prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
— Bine, Nică, fă cum vrei, șopti Bălașa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscați.
— Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-și cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorțit de trei zile, și eu am merișor și busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori și cu beteală: și poate să vin cu parale; am să-ți cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
Și el, care înghițea în sec de foame, nu-i venea să spuie drept — deși abia era de șase ani — căci simțea pe mă-sa bolnavă greu, și tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească și el cu foamea lui.
— Du-te, răspunse Bălașa închizând ochii. Știu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, știu eu, numai Dumnezeu nu știe! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
— De ce sa mă săruți, mamă, înainte de-a pleca?
— Ca să-ți fie cu noroc, ca să câștigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
Și după ce-l sărută pe frunte, pe obraji și pe ochi, copilul se uită lung în fața ei.
— Mamă, dar gura ta este de gheață? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheață în amândoi ochii.
Și, văzând că mă-sa și-a luat fața în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie ușor pe tâmple și-i strigă c-un glas între râs și plâns:
— Vrei să te sorcovăiesc? Așa cum m-ai învățat tu, mamă?... "Tare ca fierul, iute ca oțelul..." Nu vrei?... "Să înflorești, să mărgărești!", "Nu zic bine?"... "Ca un măr, ca un păr!"...
Bălașa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini și din picioare, își veni în simțire ca dintr-un somn adânc.
Nică era la gâtul ei și începuse a-și îngâna vorbele cu plânsul.
— Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculți? "Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata"... Mai sărută-mă o dată, c-am să-ți aduc pâine caldă de la Iane brutarul.
Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viață fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merișor și de busuioc, plecă îndesându-și căciula pe urechi.
Când copilul ieși afară din tindă, îl săgetă crivățul, care te orbea și-ți îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag și nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: "Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!"
Și intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Și vântul era rece, și glasul care-l chemase fusese cald. Ca și vântul se pierduse în depărtare, deși venise de aproape. "Nică!.. Nică!..." Iar? Și acest glas, care ieșea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbușit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheță până la măduva oaselor.
— E mama! șopti copilul clănțănind, și se repezi la ușă. Pe când se lupta să deschidă ușa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merișor, iacă și Irina a mamei Arghirița, cu un maldăr de găteje și de viță uscată.
— Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălașa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma și velințele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în așternut. Cu ochii pe jumătate închiși, părea că-și caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, și, tot ca întunericul, fără fund.
— Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină ! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.
Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în brațe și se repezi cu el pe ușă afară.
Când îl duse l-alde Arghirița și dădu de căldură, Nică îmbrățișă soba, închise ochii și zise încetinel și dulce:
— Dadă Irină, să faci și mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum șopteau de tainic Irina cu mama Arghirița, care adusese ș-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binișorul:
— Da' ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
— Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
— Și eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, ațipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merișor și de busuioc.
Dar pe când Arghirița vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaștri, înecați în lăcrimi, sări de lângă sobă și strigă, neputându-și stăpâni plânsul:
— Dadă Irină, nu vreau s-o dați popii!... De ce s-o bage în groapă?... Mama e a mea, nu e a popii!... Nu vreau să-i dea țărână în ochi... N-a făcut nimic... Dacă e săracă... când m-oi face mare o să fie bogată... O să-i cumpăr scurteică, rochie și șorț... Să nu mi-o dați popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină... dumneata știi cum se ducea înainte... dumneata știi...
Abia după multe făgăduieli se liniști, se culcă de-a curmezișul patului de lângă sobă și adormi oftând, nevoind să mănânce decât "odată cu mama".
A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a țipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: "Lăsați-o barem până s-o muia curtea bisericii!", auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Și toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Și din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos.
Iar mama Arghirița, în loc de-o fată, avu o fată ș-un băiat.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!