poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2547 .



Valea cu Plopi - I I -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-09-26  |     | 



Deși eram un om matur, am trăit momentul plecării cu Alexa din Valea cu Plopi cu aceeași intensitate, cu care aș fi făcut acest gest la douăzeci de ani. Desigur, am fugit noaptea, când Sotir și Dumitrana aflați sub aburul mustului abia încins în butoaie, erau de mult rătăciți pe cărările somnului. Nu îi spusesem nimic unchiului despre prietenia mea ascunsă cu Alexa, nici despre hotărârea pe care amândoi o luasem. Consideram că aveam viața în propriile-mi mâini și cunoșteam de-acum meandrele drumului, pe care inima mă îndemna să merg.
Când mi-am reluat activitatea de chirurg, și am dat iar piept cu viața trepidantă a spitalului, mi-am zis că și Alexa va trebui să fie cu mine, acolo, lângă inima oamenilor, pe care îi salvam noapte de noapte. Am înscris-o la un curs intensiv de asistente medicale. Era pentru ea un prilej deosebit de a trăi în colectivitate, de a cunoaște oameni, de a încerca să convingă viața că și ea merită să facă parte din planurile ei de viitor. O atrăgea din ce în ce mai mult atmosfera aceasta a lumii medicale, mă ruga să o ajut ori de câte ori se lovea de un aspect mai complicat, uman sau profesional, și știam că după ce va termina cursurile voi reuși să îi conving pe șefii mei că locul ei este acolo, la Spitalul Municipal, lângă mine. Dar din nou viața, cea care mă uimise uneori prin dărnicia sa, mi-a dat un exemplu de cât poate fi de neînduplecată...
Era o seară de sâmbătă și printr-o adevărată minune nu aveam gardă. Stăteam cu Alexa și discutam despre viitorul nostru. Se mutase la mine de doar 7 zile, dar parcă respirasem unul lângă altul de o viață întreagă. Doream ca în primăvară să ne căsătorim și plănuisem ca a doua zi, fiind duminică, să-i facem o vizită unchiului pentru a-i da vestea legată de planurile noastre. Soneria ne-a întrerupt momentul de reverie. În prag era tatăl Alexei, însoțit de Sotir și de un agent de poliție. Inițial, am vrut să nu le permit să intre în casă, dar polițistul mi-a arătat un mandat, prin care era autorizat să facă percheziție, în cazul în care m-aș fi opus în vreun fel. Marinescu a intrat ca o furtună în holul de la intrare, aproape spumegând de furie.
- Unde e, unde e scorpia aia de fiică-mea?
- Hei, hei, unde te crezi, domnule! i-am strigat eu, așezându-mă în fața lui.
Am fost convins toată viața că de felul meu nu pot impresiona nici o muscă, dar se pare că atunci figura mea căpătase o mască amenințătoare, căci Marinescu s-a retras doi pași, lăsându-l pe polițist să înainteze în sufragerie.
Surescitarea de pe chipul meu nu a încetat, până nu m-am răcorit, aducându-mi tocmai atunci aminte de barca mea scufundată.
- Dumneata...dumneata...m-am adresat lui Sotir, dumneata ai intrat pe o proprietate privată. Cu ce drept calci în casa mea?
- Păi...păi, bâlgui bătrânul, descoperind atunci că omul pe care îl amenințase pe lac nu era chiar un papă-lapte, așa cum îl caracterizase după aceea prin tot satul. Am venit cu don’ Marinescu...
- Ce, ești cumva lacheu sau ce? Dl. Marinescu a venit însoțit de un organ al statului. De când toți ramoliții din Valea cu Plopi s-au transformat în organe de anchetă?
L-am luat zdravăn de guler și l-am aruncat pe ușă afară. M-am întors iar la el, ca să vadă că nu glumesc.
- Aici să stai...slugile își așteaptă stăpânii la ușă...!
Reușisem oare prin cuvintele și gesturile mele să șterg toată umilința pe care de-a lungul anilor Alexa o îndurase de la acest om? Nu știu, dar pentru mine momentul a fost unul care mi-a dovedit că atunci când vreau pot fi un altul, de care începusem să mă tem eu însumi din clipa aceea.
Polițistul m-a rugat să mă calmez, apoi mi-a spus pe un ton neutru:
- Dl. Marinescu a făcut o plângere la secția noastră, cum că ați răpit-o fără voia sa pe fiica dânsului, Alexandra Marinescu. Așa este?
- Nu. Nu este așa. De când un om la 23 de ani, aflat în deplinătatea tuturor facultăților lui mintale și volitive poate fi răpit, dacă nu acceptă acest gest? Deși, răpit mi se pare un cuvânt forțat...
- Lasă, lasă, don’ doctor, mi-a strigat Marinescu, roșu de mânie, pe după umărul polițistului, lasă că știm noi de ce sunteți în stare, voi, doctorii. Ați amăgit-o cu viața asta de la oraș, numai și numai pentru a vă satisface o plăcere fugară. Ce, credeți că nu știu eu ce viață duceți voi, acolo, în spital, în spatele aparent nevinovat al gărzilor. Am un prieten, doctor, care mi-a povestit niște lucruri de te crucești...Unde este? Unde este Alexandra?
La auzul glasului tatălui ei, care devenea din ce în ce mai dezarticulat sub torentul de furie care amenința să-l sufoce, Alexa a ieșit din dormitor. Cum a văzut-o, Marinescu s-a repezit la ea și a tras-o violent de braț în mijlocul camerei, fără ca eu să pot interveni.
- Uitați-vă la ea, don’ polițist, uitați-vă la ea! Cum credeți că a acceptat o fată la vârsta ei să-și părăsească casa, familia și să vină după un doctor de oraș? De bună voie credeți? Nu, nici pe departe! Știu eu cu ce cuvinte și cu ce promisiuni se îmbrobodesc puicuțe nevinovate ca Alexandra. Hai, hai, spune, a început el să o tragă de braț, nervos și agitat peste fire. Spune-ne, cu ce te-a momit?
Alexa stătea în mijlocul sufrageriei speriată de toată această scenă, dar tremurând mai mult sub amenințarea strânsorii din ce în ce mai puternice a tatălui ei. Poate că pe retina timpului începuseră să se deruleze din nou momentele dramatice pentru ea, când fusese lovită, umilită prin cuvinte jignitoare, căci ființa pe care eu o iubeam nespus nu spunea nimic, ca și cum ar fi aprobat tacit vorbele tatălui ei.
- Alexa, am încercat eu să o aduc la realitatea clipei prezente, Alexa, spune-i tatălui tău, spune-i că totul a fost un lucru reciproc acceptat...! Spune-i de sentimentele mele, de sentimentele tale...
- Lasă don’ doctor sentimentele, vorbe din astea mari nu sunt decât în cărțile, cu care i-ai împuiat capul cât timp ai stat la Valea cu Plopi. Poate nici nu ai fost deloc bolnav, poate asta a fost doar o stratagemă a dumitale și a lui Petrescu, unchi-tău, ca să-mi luați fata! Hai, hai, mărturisește Alexandra, nu-i așa că te-a forțat să vii cu el? Þi-a promis marea cu sarea, așa cum fac toți bărbații până pun mâna pe prada râvnită, nu-i așa? Și tu, un copil care niciodată nu ai ieșit din cuvântul meu, ai acceptat...Nu te condamn, ești la o vârstă când vorba aia, crezi că tot ce zboară se mănâncă, nu-i așa?
Alexandra tăcea în continuare, parcă ar fi intrat într-o transă din care eram sigur că nu va reuși să iasă, atâta timp cât mâna puternică, amenințătoare, a lui Marinescu o strângea inducându-i prin toți porii starea aceea de supunere oarbă, umilă, pe care o acumulase de-a lungul timpului.
- Vedeți, vedeți, don’ polițist? Vedeți că fata tace, ceea ce înseamnă că este adevărat. Că a fost luată cu forța, cu momele ieftine de orășan șmecher, patentat...
- Alexa, am mai încercat eu să salvez aparențele, spune-i, spune-i că se înșeală...!
Dar Alexa fugise din pădurea de mesteceni, se ascundea acum printre constelațiile la care visasem amândoi, devenise jucăria inertă și fără personalitate în care o transformase tatăl său încă de mult. Polițistul m-a privit cu un reproș mut, și am citit în ochii lui că starea de fapt nu-i convenea deloc. Mojicia lui Marinescu, tupeul cu care intrase în casa mea, ca pe propria-i moșie, tonul cu care mi se adresase tot timpul nu-i conveneau nici lui, dar în fața evidenței de netăgăduit, nu avea nici el ce face.
- Don’ polițist, aici, de față cu dumneavostră...Vreau să-i spun acestui bărbat că are noroc că îi cunosc unchiul de peste 30 de ani. Altfel l-aș târâ ca pe ultimul hoț prin toate tribunalele...știți și dumneavostră ce implică asta...sechestrare de persoane...tentativă de răpire...poate și siluire...
Apoi, apropiindu-se de mine și privindu-mă greu în ochi, mi-a șuierat cu răutate la ureche:
- Curtea și casa...lacul din dreptul meu...dacă vreodată mai calci pe acolo...!
Nu și-a încheiat vorba, doar gândul lui s-a strâns în pumnul pe care l-a ridicat în aer, amenințător, ca un avertisment mut.
- Da, să știi că Sotir este lacheul meu. Și face ce-i spun eu, și poate mai mult de atât. Dar în Valea cu Plopi mai am și alți lachei, mai tineri decât Sotir, bărbați adevărați, nu ca dumneata...nu aș vrea să faci cunoștință cu ei într-o noapte...
Polițistul și-a strecurat silueta rotundă între noi și a zis:
- Ei, domnule Marinescu, cu astfel de amenințări și cu martori ca mine, dacă i se întâmplă ceva pe viitor d-lui doctor, stăm altfel de vorbă amândoi!
Marinescu s-a tras doi pași înapoi, dându-și seama că îl luase gura pe dinainte. Căci el era obișnuit să se comporte ca acolo, în satul său, unde șeful de post îi era slugă fidelă( știam astea toate de la moș Costache).
- Atât am avut să-i spun! Să țină minte cuvintele mele și când mai vine la noi în sat să mă ocolească!
Nu mă mai interesau cuvintele lui și o priveam pe Alexa cu o tristețe nelămurită. Știam că va pleca din casa mea și că niciodată nu vom mai fi împreună. Fusesem atât de apropiați. Doar șapte zile. Mă gândeam că Domnul a creat în șapte zile lumea asta, care dăinuie și azi. Noi, în șapte zile construisem o relație de iubire specială, care s-a destrămat într-o clipă. Dar poate asta este însăși esența diferenței dintre noi, oamenii, și Creator!
După plecarea Alexandrei zile și săptămâni la rând nu reușisem să-mi revin. Era o durere atât de mare care-mi presa sufletul, încât credeam că voi claca iar din punct de vedere al bolii, pe care prietenia mea cu Alexa și iubirea pentru ea o transformaseră într-o simplă și îndepărtată amintire. Operațiile grele, gărzile istovitoare, erau singurele arme cu care puteam lupta împotriva amintirii ei. Căci după ele cădeam frânt de oboseală, incapabil să mai visez frumos la ea și la mine, îndeajuns de nefericit ca să mai cred că viața îmi va mai aduce vreodată în cale o ființă ca ea. Trecuse mai bine de un an. Un an cu bune și cu rele. Un an de singurătate, dar care încet-încet estompase în mine trăirile magice din Valea cu Plopi. Și totuși, seara, atunci când rămâneam dezbrăcat de haina de convenție a zilei ce murise, mă reântorceam pe malul lacului, printre aprinsele stele și o vedeam pe Alexa surâzătoare, îi auzeam parcă glasul ce mă chema tainic și atunci suferința mea ardea din nou ca un soare sacrificat la amurg. Într-o seară, unchiul Petrescu mi-a făcut o vizită neașteptată. Neașteptată, fiindcă după episodul cu Marinescu și poliția, evitase parcă să mai dea ochii cu mine. Nu l-am condamnat. În fond se născuse în Valea cu Plopi, era cunoscut acolo ca un om integru, dintr-o bucată. Eu, prin tot ceea ce făcusem în cele patru luni cât stătusem în casa lui, năruisem aroma bunei reputații pe care el și mătușa le răspândeau, ori de câte ori se întîlneau pe uliță cu foști prieteni sau simpli consăteni.
- Bună seara, Laur, mi-a zis el, stingher față de situația în sine și de faptul că mă evitase câteva luni bune, și nu știa dacă l-am iertat sau supărarea mea prinsese muguri.
- Bună seara, unchiule! Chiar mă întrebam dacă am greșit atât de mult față de dumneata de m-ai uitat cu totul!
- Nu e vorba de asta, băiete! Am făcut greșeala să nu mă încred în cei de un sânge cu mine și să plec urechea la străini. O veche meteahnă a noastră, a oamenilor! Acum însă...
- Acum...? Acest acum înseamnă că ți-ai dat seama că nu am vrut în niciun fel ca prin comportarea mea la Valea cu Plopi să întinez în vreun fel reputația familiei tale?
- Să zicem, că așa este! Uite, cineva din Valea cu Plopi, ți-a trimis o scrisoare...
- Alexa...Alexa...numai ea poate fi, nu-i așa?
- Da. Alexa. Se pare că baba Dumitrana s-a dat pe brazdă și a trecut de partea fetei. Ea mi-a adus sâmbătă seara scrisoarea asta. Am fost pe acolo cu Cati, să vedem cum se mai descurcă moș Costache cu casa.
Și unchiul a scos din buzunar o scrisoare, pe care aproape i-am smuls-o din mâini. A crezut de cuviință să mă lase singur, ca să o pot citi cu inima deschisă și a trecut în bucătărie să-și aprindă o țigară. Am desfăcut scrisoarea cu înfrigurarea soldatului, aflat în tranșeele vieții, și care așteaptă un semn de la cei dragi lui.
“ Dragul meu Laur!
Știu cât de mult te-am amărât prin gestul plecării mele! Nu puteam face altfel. Nu ne lega nimic oficial, nu puteam găsi o explicație care să fie pe placul tatălui meu pentru gestul nostru. Erau atâtea semne de întrebare încă între noi. Timpul a decantat sentimentul meu de vinovăție față de tine. Mi-a dat forța să mă gândesc că nu este totul pierdut. Pe mine, dacă ai să vrei, mă vei găsi tot în pădurea de mesteceni. Te aștept acolo, sub blânda rază a costelației noastre, Cassiopeea! Știu că ți-am greșit, dar mai vreau să te mai văd pentru ultima dată. A ta, Alexa!”
Nu știam ce să fac în acea clipă. Să uit de prezența unchiului și să urlu de fericire. Să mă gândesc cu maturitatea celui trecut prin multe, dacă mai merită să mai încerc să o iau de la capăt alături de Alexa, ținând cont de vorbele pe care Marinescu mi le spusese atunci la plecare. Am lăsat inima să aleagă. Și ea a făcut-o, așa cum știe ea mai bine. Peste două săptămâni urma să intru în concediu și puteam nestingherit să plec la Valea cu Plopi. Nu voiam să îmi imaginez cum va decurge întâlnirea mea cu Alexa. Uneori este bine să lași timpul să își desăvârșească lucrarea sa: constructivă sau destructivă. Un grăunte de nisip, care este viața noastră, nu înseamnă nimic în fața unui ocean de întâmplări.

******************************************************************************

Satul rămăsese așa cum îl lăsasem. Imun la realitatea înconjurătoare, ascuns cu fața în palmele veșniciei, sacru și blând. Baba Dumitrana mă văzuse intrând pe șosea. Altfel nu-mi explic cum ea era deja la poarta casei noastre, gata să mă întâmpine. Îmi era teamă. Dacă totul nu era decât o stratagemă a lui Marinescu, Sotir și compania? Alexa nu-mi scrisese niciodată niciun rând! Cum puteam fi atât de sigur că acela era scrisul ei? De ce nu îmi calculasem pașii atunci, la primirea scrisorii? Nu era cumva prea târziu să dau acum înapoi?
- Bună ziua, don’ doctor, mi-a urat ea, strângându-și poalele fustei lungi pe lângă trup, semn că venise în fuga mare pe puiul de ger ce se răstea la natura din jur.
- Bună ziua, tanti! Te pot ajuta cu ceva?
- Sigur! Sigur! Vreau să fiți diseară, după ora 9 acasă. Cineva vrea să vă facă o vizită! Nu cumva să nu deschideți! E păcat de Dumnezeu pe puiul ăsta de frig, care diseară îi va lăsa loc lu' mumă-sa, care-i mai aprigă ca el, mai neândurătoare!
- Spune-i Alexei că o aștept, am spart eu balonul de secretomanie, pe care bătrâna încerca să-l umfle și mai mult prin vorbele ei și prin mimica feței, care ar fi vrut parcă să-mi confirme că pentru ea discuția cu mine constituia un secret capital.
De ce oare îmi bătea inima ca unui adolescent la prima întâlnire? De ce îmi asudau palmele, ca atunci la facultate, înainte de intrarea în sala de examinare? De ce nu auzeam în urechi decât foșnetul nedeslușit al pădurii de mesteceni din inima mea? Asta însemna că nicio clipă iubirea mea pentru Alexa nu încetase să mă colinde!
Am întâmpinat-o cu înfrigurarea celui care primește un om drag, plecat peste mări și țări și despre care nu știe dacă îl va mai recunoaște sau nu. Alexa stătea în prag, strângând în brațe un copil, un copil mic și alb ca un înger. Afară noaptea încărunțise sub pașii repezi ai iernii și copacii aveau bărbi de promoroacă proaspătă. Am luat-o de umeri și am condus-o în casă. Dar,în același timp, un gând greu, ca o apă tulbure și nămoloasă ce curge vijelios de pe munte mi-a cuprins simțurile. Alexa are un copil! Oare atât de puțin timp i-a trebuit ca să întâlnească și să iubească un alt om, într-atât încât să dea naștere unui copil!
- Bună seara, Laur! mi-a șoptit ea, îmbujorată de clipa revederii sau de puiul de ger ce venise pe înserat de mână cu maică-sa mașteră și luase în stăpânire împrejurimile.
- Bună seara, Alexa!
- Ai venit! Mă temeam că scrisoarea mea va ajunge prea târziu...
- Prea târziu, am privit-o eu cu uimirea celui ce vede pentru prima dată aurora boreală sus, pe boltă.
- Da! A trecut mai bine de un an, de când ne-am despărțit. Oamenilor nu le trebuie de obicei prea mult timp pentru a face uitată o iubire...
- Asta cred că este valabil doar în cazul tău, i-am spus eu, privind-o mustrător și arătând spre copilașul din brațele ei...
- Ah, te referi la Cassiopeea...sufletul meu...?
- Da! La ea! Frumos nume! Þi-ai îndeplinit o dorință mai veche...numele constelației...
- Din păcate, și ea a avut parte de un tată la fel de aspru ca al meu. Nu a fost lângă mine nici pe timpul sarcinii, nici la naștere...Nici măcar nu a recunoscut-o oficial...în acte...
- Îmi pare rău, Alexa, sincer îmi pare rău...
Alexa mă privea din ce în ce mai adânc, ca și cum ar fi vrut să sondeze în miezul sufletului meu, să scoată de acolo ceea ce mai rămăsese din iubirea mea pentru ea.
- Ia-o în brațe...doar o clipă, te rog...mi-a zis ea. Spune-mi, cu cine seamănă?
Am luat micul suflet în brațe, cu acea stângăcie, proprie bărbaților, și am ridicat-o spre brațele candelabrului ce împărțea lumina și umbrele în salonul casei.
Ați privit vreodată în ochii copilului vostru, de aproape, cuprinzându-i obrăjorii cu palmele? Senzația aceea că v-ați privit într-o oglindă, am avut-o eu atunci! Mi se părea că acel suflet cu mânuțele întinse spre chipul aspru din fața ei miroase a stele, că pielea ei albă, catifelată, respiră egal și calm, ca o pădure de mesteceni...! Am privit-o pe Alexa, care avea o lacrimă în colțul ochilor și mi-am zis că dintre toate ființele plămădite pe pământ de Bunul Dumnezeu, noi, bărbații, suntem cei mai nerecunoscători pentru darul primit, acela de a iubi și a fi iubiți!
- Alexa...Cassiopeea...fiica noastră...!?
- Cassi, așa o alint de obicei...Da, bărbat fără minte și fără inimă! Credeai că cele șapte zile petrecute împreună nu au fost decât puf de păpădie stârnită de vânt?
Am strâns-o la piept pe fiica noastră. Aș fi putut jura că în acea clipă amândoi eram făcuți din aceeași spumă de aer, că parte din întregul meu se prelungește prin pielea și surâsul ei tainic, ca o lumină întoarsă din apele amniotice ale omenirii, ca o revărsare a darului pe care ni-l facem, atunci când dăm naștere unor ființe mai pure decât noi.
- Eu o să-i spun mai simplu și mai duios...Peea...ca o rostogolire de ape...și de lacrimi...Cum, cum ai putut să ții ascuns acest secret...față de mine...față de tatăl tău...?
- Mi-a fost foarte greu, dar am avut șansa ca Dumitrana să-și aducă aminte că a fost și ea mamă. Numai așa am putut să înșel vigilența tatălui meu și a lui Sotir. Prin luna a opta însă nu m-am mai putut ascunde. Atunci am avut o confruntare decisivă cu tata. M-a amenințat că îmi va lua copilul, imediat după naștere. Că n-am niciun drept să fiu fericită și să mă bucur de el, din moment ce nici mama nu s-a putut bucura de mine. M-a amenințat și atunci am luat arma de vânătoare a lui Sotir și i-am spus că dacă va îndrăzni să se atingă de mine și de copilul meu, nu voi ezita să trag. Eram atât de pornită împotriva lui, încât atunci când a vrut să-mi ia pușca din mână am tras un foc înspre tavan. Am spart o lustră. Dumitrana și Sotir au fugit pe ușă afară speriați de moarte. El a făcut un preinfarct. De atunci nu l-am mai văzut. Știu că a stat mult în spital. Pesemne că și-a dat seama că o mamă este în stare de prea multe sacrificii, inimaginabile pentru un bărbat aspru și fără inimă ca el.
- Atunci...atunci asta înseamnă că putem fi împreună...pentru totdeauna...?
- Numai tu poți decide, dragul meu...Dacă în inima ta pădurea de mesteceni n-a încetat să fremete...să înverzească clipă de clipă...vom fi împreună...pentru totdeauna...!

********************************************************

Viața, zgârcit vistier, îmi dăduse înapoi ceea ce îmi furase pe nedrept cu mult timp în urmă. Cassiopeea creștea împreună cu dragostea noastră, netulburată de nimic. Eu continuam să salvez oameni și să uimesc prin intervențiile mele sub tăișul amar al amenințării morții, iar Alexa era asistentă la același spital cu mine. Până într-o seară...
Îmi este atât de greu să povestesc acele clipe! Este ca și cum mi-aș frânge singur trupul pe o roată de foc. Am ajuns obosit acasă. Știam că Alexa plecase mai devreme să o ia de la grădiniță pe Cassi. Dar acasă nu era nimeni! Am plecat spre grădinița, care nu era departe de casă. Acolo, o asistentă mi-a spus că Alexa nu venise să o ia pe Cassi, și în astfel de cazuri copiii sunt ținuți într-un dormitor special pentru situații neprevăzute, peste noapte. Nu avea rost să o trezesc, mi-a spus ea, doarme de ceva timp și mâine tot va trebui să o aducem înapoi. Am bântuit ca un nebun toate spitalele. Am cutreierat prin toate secțiile de Poliție, dar nimic. Nici un semn în legătură cu Alexa. Peste câteva zile a fost descoperită într-o pădure de la marginea orașului. Fără urme de violență fizică sau de tâlhărie...dar, fără viață...Știam că totul este o răzbunare a lui Marinescu pentru faptul că îi nesocotisem amenințările, dar numai cei în drept puteau dovedi acest lucru. Au trecut însă ani și ani. Nimeni nu mi-a putut reda liniștea, nici până azi, spunându-mi care a fost rațiunea pentru care Alexa nu mai era. Și nici cine îi luase viața nevinovată...atât de brutal...
Acum când privesc în urmă, văd doar durere și fum. Mâinile nu-mi mai sunt de folos pentru a putea salva viața oamenilor, iar pe a mea nu o mai poate salva nimeni. Cassi mă moștenește. Este medic pediatru și se simte atât de fericită între copiii pe care-i îngrijește. Are viața ei, visele ei, un prieten, posibil viitor soț. Din ce în ce mai des și pentru perioade din ce în ce mai lungi mă refugiez în casa din Valea cu Plopi. Simt acolo uneori, cum mă cuprinde un aer rece, jilav, care mi se strecoară în suflet, adânc. E ca și cum m-aș scufunda împreună cu casa aceea pustie pe fundul lacului. Uneori în mine reverberează voci, poate un înger bate cu degete de cristal la poarta de aramă a vieții. Și ascult plângerea sa de vecernie ca pe un ultim sunet ce mă mai leagă de lumea din jur. Alteori visez că operez o inimă uriașă. Că mă cufund treptat în profunzimea ei și că în urma mea se închid țesuturile, ca și cum inima aceea ar vrea să mă acopere pentru totdeauna. O visez, aici, la Valea cu Plopi, pe Alexa seară de seară. Fie că iese din faldurile nelămurite ale lacului, și vine la mal, întinzându-mi un nufăr albastru, poate năluca sufletului ei stins... Alteori dansează ireal pe pajiștea de flori din fața casei și tainic se apleacă să rupă o margaretă, și cu ultima rotire a corpului ei sideral mi-o oferă, grațios... Privindu-mă în ochi adânc, așa cum marea se înfășoară de trupul aspru al stâncii, ca într-o iubire niciodată împlinită. Sau o văd alergând prin pădurea de mesteceni, chemîndu-mă trist, întinzând recile-i mâini spre bătrânul din mine... Aș vrea să o ating, ori de câte ori o visez, dar o forță exterioară mie, mult mai puternică decât dorința mea ascunsă mă oprește și un glas îmi șoptește: „ Nu a sosit clipa...mai ai puțină răbdare...și ea, clipa, va veni...!”
Clipa aceea de care se teme Cassi a mea să nu mă găsească fără ea la căpătâiul meu. Dar clipa aceea o știe numai Cel de Sus. Este atât de tainică, încât, dacă noi, oamenii, am cunoaște-o dinainte, trupurile noastre s-ar transforma pe loc în stalactite veșnice.
Eu știu că în acea clipă, de care, iată, mă apropii aici la Valea cu Plopi tot mai mult, seară de seară, și care mă urmărește prin ungherele camerelor, ca un gardian mut, în acea clipă nu voi fi singur. Alexa va fi acolo, și îmi va întinde mâna, ca atunci pe după perdelele de speranță. Ea știe de-acum toate cărările și potecile tainice de dincolo, înspre pădurea de mesteceni, în care vom intra amândoi, și de unde nu vom mai ieși niciodată. Niciodată...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!