Urca. Se ferea să privească în urmă la treptele care fuseseră urcate ba cu zâmbetul larg ca o fereastră a unui interior în care se consumă primele zile ale unei luni de miere, ba posomorât- ca o zi de toamnă ploioasă în care vezi câte un cimitir sub fiecare copac, câte un osuar în fiecare grădină de flori; ba în genunchi, privind o fereastră la etajul zece, deschisă undeva în ceața sufletului, de unde ar fi putut... dar se ridicase în ultimul moment și începuse iar’ să urce.
Două sute optzeci și patru urca. Nu privea înainte având încă mirosul deșertăciunii pe piept, înăuntrul căruia sufletul, ca o pasăre captivă, ar fi zburat până ar fi picat moartă de oboseală în căutarea timpurilor pe care le cunoștea pe de rost în somn sau în cuvintele care-i răsunau adesea în minte- cuvinte pe care căuta să i le transmită acestui trup în care sălășluia și pe care-l consuma cu lăcomia unei flăcări care trosnește în carnea lemnului tânăr.
Două sute opt zeci și cinci; împotriva sabiei ăsteia reci a vântului care-i biciuia fața, pe care dacă ar fi avut putința s-o privească în oglindă, n-ar mai fi recunoscut-o. Se transformase în pergament mototolit în buzunarul unui daimon care-ar fi vrut să-i învețe inima pe de rost, să-i soarbă ultima suflare de pe buzele care ar fi implorat rămânerea cu orice preț. Aici, printre siluetele cu buze strânse și ochii mați. Dintre toate aceste singurătăți mișcătoare va trebui să-și aleagă una pe care s-o cunoască pe îndelete, s-o strige în fiecare dimineață pe numele cel mic (oare cum s-o numi? ), s-o vadă și în ceasurile de strălucire dar și în cele de suferință, minciună sau lașitate.
Două sute optzeci și șase; o lacrimă și încă una. Se gândi la filosoful de căpătâi, cel care găsise izvorul primei lacrimi legat de izgonirea din Paradis. Poate că era chiar acum și aici o ființă izgonită din Paradis, cu lecția neascultării învățată și asumată totalmente. Urca fără să privească mai sus de următoarea treaptă. Oricine ar fi privit-o ar fi asemuit-o unei cruci ce ridica genunchiul fraged al varstei aducând brațele a îmbrățișare în întîmpinarea fiecărei dimineți, o cruce în formă de copac în prag de aprilie, cu toată seva clocotind în coaja mugurilor. Un copac în formă de cruce, presimțind o toamnă cu apus însângerat și răsărit mieriu.

Două sute opt zeci și șapte. Urca aruncând, poate fără voie, privirea în sus; zări în capătul treptei o siluetă într-un cerc de foc. Pentru o clipă sau o mie de clipe simți cum îi ard luminile ochilor din care lacrimile curgeau acum izvor de apă curată care-i potolea usturimea irișilor.
Nu mai urca! Sau i se părea că timpul s-a oprit acolo în secunda în care Cuvântul se oprise, cât ai clipi, in ochi să-i deseneze cu degete pe care sclipeau vocale de aur curat, contur de iarba fiarelor.
Se oprise, înțelegând imediat și pe deplin, fără să se fi gândit la asta, că urcase înaintea timpului iar treptele înapoi duceau într-un labirint fără capăt: un coridor cu uși grele, dincolo de care se repeta la infinit aceeași comedie sau dramă, doar actorii fiind schimbați.
Nu mai era drum de urcat, nici de coborât. Avea să mai rămână acolo pentru un timp nedefinit, ca un orb care absoarbe toate culorile lumii din mirosul vântului de răpciune sau pipăie cu auzul splendoarea unei nocturne de Chopin.
Într-o dimineață un daimon cu ochii întredeschiși îi va desena ipostazele căderii de pe scară: fulg din aripa unui vultur tânăr rănit de lumină, petală de trandafir sălbatic, lebădă neagră sau balerină cu glezne de sticlă.