agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4041 .



Despre frumos
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Plotin ]

2008-08-23  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu




(din Eneade I-II, Editura IRI, București 2003)

... Trebuie urcat, așadar, din nou spre bine, la care aspiră orice suflet. Dacă cineva l-a văzut, știe ce vreau să spun, și anume cât de frumos este. Căci el este dezirabil și spre el urcă dorința, dar edificarea lor este dată doar celor care urcă spre înalt și se întorc spre el și leapădă veștmintele pe care le-au îmbrăcat când au coborât. Este ca și cum cei care urcă spre sanctuarele templelor au parte de purificări și de lepădările veștmintelor anterioare și de urcarea în goliciune, până când sufletul ajunge, abandonând în urcare tot ce este străin de zeu, să-l vadă singur pe cel singur, doar prin sinea sa, curat, simplu, pur, zeul de care depind toate ființele și spre care privesc toate, există, trăiesc și au inteligență, căci el este cauza vieții și a inteligenței și a ființei. Așadar, dacă îl vede vreun suflet, ce elanuri de iubire, ce doruri ar avea când ar dori să se topească în el, cum ar fi cuprins de amețeală amestecată cu plăcere!
Sufletului care nu l-a văzut încă îi este dat să aspire spre el, dar cine l-a văzut îl poate admira cuprins de uimire în frumusețea lui, să se umple de fiori amestecați cu plăcere, să fie lovit de amețeală nevătămătoare, să-l iubească cu o iubire adevărată și cu dorințe ascuțite, să ia în derâdere celelalte iubiri și să disprețuiască cele care înainte erau considerate frumuseți, cum fac cei care, pentru că au dat peste formele unor zei sau ale unor daimoni n-ar mai accepta, ca mai înainte, frumusețile altor corpuri. Ce am putea crede, dacă vreun suflet ar fi reușit să contemple frumosul însuși, pur în sine, neîmpovărat nici de carne, nici de corp, nesituat nici pe pământ nici în cer, ca să poată fi pur? Și, de fapt, toate acestea sunt frumuseți venite din afară, sunt amestecate și nu sunt primordiale, ci provin de la acela. Dacă, așadar, acel suflet l-ar vedea pe cel care distribuie frumosul tuturor și dăruiește din sine, deși rămâne întreg, și care nu primește nimic în el, persistând în contemplarea unui astfel de zeu și bucurându-se de el, îi devine asemănător, ce frumos i-ar mai lipsi? Fiind el, de fapt, cu precădere frumosul însuși, el cel dintâi îi și face frumoși pe cei care-l iubesc și tot el îi face demni de a fi iubiți. Pentru el se și așterne în fața sufletelor lupta cea mai mare și supremă, pentru care și trebuie depusă toată truda lor, ca să nu cumva să ajungă lipsite de cea mai aleasă viziune, pe care întâlnind-o, un suflet era fericit deoarece contempla o viziune fericită. În schimb cel care n-a întâlnit-o este total nefericit. Căci nu este nefericit cine nu a întâlnit culori sau corpuri frumoase, nici cel care nu a avut parte de putere și de dregătorii și de regalitate, ci este nefericit cine nu l-a întâlnit pe acest zeu și numai pe el, pentru atingerea căruia cineva trebuie să abandoneze și domeniile și dregătoriile întregului pământ și ale mării și ale cerului, dacă vrea să-l vadă, lăsând în urma lui aceste lucruri și întorcându-se spre el.

Care este, deci, această viziune? Prin ce mijloc o putem ajunge? Cum poate sufletul contempla această frumusețe nemijlocită ce rămâne parcă închisă în sfintele sanctuare și nu iese afară, ca să o vadă tot profanul? Să meargă, de bună seamă, și să se țină pe urmele ei spre inima sanctuarului cel capabil, după ce a abandonat vederea ochilor și să nu mai revină, ca mai înainte, spre poleielile corpurilor. Căci după ce a văzut frumusețile din corpuri, nu trebuie să se mai năpustească spre ele ci, dându-și seama că sunt imagini, urme și umbre, să fugă spre cea ale cărei imagini sunt ele.
Căci dacă cineva ar alerga dorind să prindă aceste imagini ca și cum ar fi reale, ar semăna celui ce voia să-și prindă imaginea chipului frumos ce plutea pe oglinda apei (precum, îmi pare, povestește un mit) și care, aruncându-se în adâncul curentului, s-a făcut nevăzut. La fel, cel ce se atașează de corpurile frumoase și nu le abandonează, nu cu corpul, ci cu sufletul, se va scufunda în adâncurile întunecate și neplăcute inteligenței, unde va trăi, locuitor orb în împărăția lui Hades, ca și aici, în tovărășia umbrelor. Să fugim așadar spre patria iubită, am putea fi mai curând îndemnați.
Ce este deci această fugă și cum să urcăm? Vom ieși în larg ca Ulise, spune Homer, de la vrăjitoarea Circe, sau de la Calypso, într-o relatare plină de sensuri ascunse, după părerea mea, când nu i-a mai plăcut să rămână, deși avea parte de desfătări ale ochilor și se înfrupta dintr-un prisos de frumusețe sensibilă. Patria noastră este locul de unde am venit și tatăl nostru se află acolo. Ce fel de călătorie este deci și ce fel de fugă? Nu cu picioarele trebuie împlinită, căci ele te poartă pretutindeni, de la un tărâm la altul; nici nu trebuie să pregătești un atelaj cu cai sau vreo corabie, ci trebuie să lepezi toate aceste lucruri, să nu le mai privești și, ca și cum ai închide ochii, să schimbi cealaltă privire și s-o trezești pe cea pe care toți o au, dar puțini o folosesc.

Ce vede așadar această privire interioară? Abia trezită, nu poate vedea obiectele prea strălucitoare. Sufletul însuși trebuie să se deprindă să vadă mai întâi ocupațiile frumoase, apoi operele frumoase, nu pe cele făcute de artizani, ci pe cele săvârșite de cei socotiți virtuoși. Apoi să privească sufletul celor ce realizează operele frumoase. Cum ai putea, așadar, vedea ce frumusețe cuprinde un suflet virtuos? Revino asupra ta și privește-te și, dacă nu te vezi frumos încă, precum făuritorul unei statui care trebuie să devină frumoasă, elimină o parte, după ce a subțiat alta, aici a șlefuit, dincolo a curățat, până când s-a ivit un chip frumos pe statuie, așa și tu elimină câte sunt de prisos și îndreaptă câte sunt strâmbe, câte sunt întunecate, curățându-le, fă-le să fie strălucitoare și nu înceta să-ți făurești propria statuie, până când nu va transpare în tine strălucirea cu chip divin a virtuții, până când vei putea vedea cumpătarea așezată pe un piedestal pur. Dacă ai devenit aceasta, ai văzut aceasta și ai început să conviețuiești curat cu tine însuți, fără să te împiedice nimic să devii astfel și neavând nimic neamestecat în tine, ci fiind tu însuți în întregime lumină adevărată, nemăsurată prin vreo mărime, nelimitată de vreun contur pentru micșorarea sa și nesporită în mărime datorită nelimitării, ci este peste tot nemăsurată, fiind superioară oricărei măsuri și oricărei cantități. Dacă ai văzut că ai devenit tu însuți acest lucru, fiindcă ai devenit o viziune, căpătând încredere în tine însuți și pentru că te-ai întors deja în tine însuți și nu mai ai nevoie de călăuză, încordându-ți atenția, privește: căci doar acest ochi vede marea frumusețe. Dar dacă sufletul se îndreaptă spre contemplație pângărit de rele și nepurificat sau neputincios, incapabil să vadă obiectele prea strălucitoare, nu vede nimic, chiar dacă altcineva îi arată ce lucru prezent este vizibil. Căci văzătorul trebuie să se dedice contemplării după ce s-a înrudit cu lucrul văzut și s-a identificat cu el. Căci n-ar putea vreodată un ochi să vadă soarele, de n-a căpătat el însuși chipul soarelui, și nici sufletul n-ar putea vedea frumosul, dacă n-a devenit el însuși frumos. Să devină, deci, mai întâi orice suflet asemănător zeului și frumos orice suflet, dacă are de gând să contemple pe zeu și frumosul. Deci, sufletul va trebui mai întâi să urce la inteligență, iar acolo va cunoaște toate ideile frumoase și va spune că acesta este frumosul, adică ideile. Căci toate sunt frumoase prin ele, care sunt odraslele inteligenței și ale ființei. Iar pe cel care se află dincolo de el îl numim natura binelui, care are frumosul drept scut înaintea sa. Încât, printr-o formulă generală, spunem că el este frumosul primordial; dacă însă, distingem inteligibilele, se va spune că frumosul inteligibil deține locul ideilor, iar binele este dincolo de el și este izvorul și principiul frumosului. Sau se vor așeza la același nivel binele și frumosul originar: oricum, frumosul se află acolo sus.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!