agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6409 .



Serenadă la trompetă
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sânziana_Pop ]

2008-08-04  |     |  Înscris în bibliotecă de Dana Banu



M-a prins fumând în closet. Tocmai când mă credeam singură. Singură pe lume și fericită gândindu-mă la orice. Prin arcada ferestrei lumina se filtra multicoloră. Existau chiar și aici vitralii, și la toate dependințele casei. În razele soarelui, fumul se aprindea roșu și violet, figuri ciudate se învălmășeau spre ultima culoare albastră.

De țigară nu mi se făcea rău, mai fumasem. Nu cred că trăgeam fumul în plămâni, îl țineam doar în gură; avea o aromă plăcută. Þigări găseam. Erau în toate cutiile de argint din casă, și nu erau numărate, bănuiesc, singurele lucruri fără inventar.

A bătut la ușă și n-am avut ce să fac. Îl crezusem pe bătrân în turnul de observație, dar probabil simțise ceva, nu fum de țigară, nu avea cum să ajungă până la foișoarele de pe acoperiș. Mă văzuse dimineața învârtindu-mă prin sufragerie și nu-i scăpase, cum nu-i scăpa niciodată nimic.

Am ieșit afară și m-am oprit. Mă aștepta în fața ușii. Coridorul de piatră era îngust, nu puteau merge alături două persoane. Nici să treci pe lângă cineva nu puteai și el n-avea de gând să pornească.

-Suflă, mi-a spus, dar fumul mă ajungea din spate, prin ușa deschisă, sosea și el ăn valuri, și câteva raze de soare.

Mi-a venit dintr-o dată să râd, și am făcut-o. Nu mă abțineam de la așa ceva, se-ntâmpla rar să râd, asta-mi mai rămăsese. Mi se-ntâmpla rareori și asta pentru că apucasem s-o știu dinainte. Așa c-am început să râd. Râdeam cu hohote și fumul tot mai venea spre mine, mi se agăța de urechi și de nas, de mâini și de gât, bandajându-mă transparent.

-Pleci la maică-ta în munți, mi-a spus, diseară hotărâm când.

S-a-ntors și-a lunecat uns, prin bolta de piatră, prelins de la o mișcare la alta. Melc mare de casă, bolborosindu-și cuvintele ca pe niște bile de clei.


*

Am coborât în curte pe scara de serviciu. În fundul grădinii era un scrânciob. Doream să mă dau în el după pofta inimii. În munți copacii sunt prea înalți și prea deși. Nu-ți poți face leagăne printre brazi. Și mi-ar plăcea mult o pădure de fete, plutind încolo și încoace pe frânghii.

În scrânciob stau cu fața spre curte. E o curte de piatră cu ziduri la fel. Și casa e de piatră. Și casele vecine și toate curțile din jur. Și cât vezi cu ochii, de jur împrejur. Piatră. Dar ca să vezi e nevoie de-un elan foarte mare, trebuie să stăpânești bine frânghiile, să-ți folosești bine picioarele și mâinile și tot ce-ți mai trebuie pentru așa ceva. Și-ți trebuie multe ca să ajungi în punctul acela unde nimeni și nimic nu te mai poate împiedica să faci ce-ți place, și mai ales curaj îți trebuie și îndrăzneala de a vedea dintr-odată orașul, libertatea aceea ciudată, revărsată dincolo de zidurile vechi.

În scrânciob stau cu fața spre curte. Când prind vânt, îmi văd picioarele întâi, lunec încet spre vârfuri și fusta îmi trece peste genunchi. Apoi văd poarta. Lumina strecurată printre scânduri ca un păianjen. Când vin înapoi, închid ochii și vântul îmi smulge fusta în jos. Abia la al doilea elan încep să prind înălțime. Curtea lunecă în pantă, mă înalț spre gardurile de piatră, în capul vântului dinainte deschid ochii și văd cocoșii de tablă de pe acoperiș. Și-apoi iar curtea, ajung cu capul lângă pământ. Și iar cocoșii. Sânt verzi, țâșnesc, țâșnesc cu mine în sus. Și țiglele, se desprind, le trag în roiuri. Și iar pământul. Cad. Cocoșii-mi curg printre brațe. Și țiglele. Vin în picaj printre frunze. Cerul. Zidurile orașului, turnurile cotropite de păsări. Pământul, cerul, pământul. Jos totul. Și iarăși sus. Iarăși și iarăși. N-ajung la soare și îmi fac vânt. Iarăși și iarăși. Îndoi genunchii și îi întind, am aripi, despic văzduhul și mă înalț. Soarele, soarele. N-ajung la soare și apoi ajung. Haț! Îl prind și-l trag. Þiglele zuruie cu sunet de smalț. Îl leg, îl smulg. Cade. Curge în spinii perilor păduroși. Zdrențe galbene flutură în toată grădina, steaguri mici de lumini.

Sunt deasupra orașului. Am învins. Sus, tot mai sus, mă înalț și mi-ar place să cânte cineva la trompetă.




fragment din romanul "Serenadă la trompetă" publicat în anul 1969 la Editura Pentru Literatură

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!