agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6329 .



Primăvara
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [André_Gide ]

2008-06-02  |     |  Înscris în bibliotecă de Emil Iliescu




Primăvara

Pe vremea mea, adică pe vremea când eram tânăr, altfel stăteau lucrurile. N-am fi descoperit asemenea plecări simulate, asemenea reveniri și întoarceri neașteptate ale iernii după ce totul fusese pregătit pentru a pune în scenă noua feerie. Pe vremea mea știai la ce te poți aștepta. Rimbaud putea scrie: „Eucharisis îmi spune că e primăvară”; și ca atare puteai fi sigur că nu mai e nevoie să dai drumul la calorifer. Situația actuală nu se datorează atât faptului că actorii nu și-au învățat bine rolurile; le-au învățat, dar le joacă în contratimp. De vreo zece ani, cincisprezece ani încoace, sosirea primăverii este un spectacol ratat. Ai vrea să asiști la uvertură; nimic nu e pus la punct. Un vânt tăios bate prin crengile pe care mijesc frunze plăpânde. Pomii au înflorit prea devreme; degeaba așteaptă să le dea replica cerul sau adormitorul zefir; albinele sunt amorțite cu toatele și vai de bietele flori; cum or să mai rodească oare? Îți zici: specatacolul a fost amânat și te cufunzi iar în meditație și în lectură. Dar nu-i așa. Concertul a început în răstimp; și când îți ridici ochii din cărți și te uiți afară, te apucă jalea văzând că vegetația nerăbdătoare îi dă înainte fără să se sinchisească prea tare de faptul că restul orchestrei a rămas în urmă și nu cântă la unison.
Pe vremea mea, iarna se retrăgea pas cu pas mergând de-a-ndăratelea; își ceda locul după ce își rostise ultimul cuvânt și atunci te puteai bizui pe soare; seva putea să urce fără teamă în tulpini și mugurii plini să se deschidă. La o adică am fi încuviințat ca primăvara să întârzie, dar nu să ne ducă cu vorba în gâlceava începută cu vremea rea și să-și piardă în timpul discuțiilor orice farmec și orice gingășie devenind de nerecunoscut. Așa că, acum știm bine ce-o să se întâmple și anul acesta; vara va sosi dintr-o dată, ca și cum, de drept, ar veni după iarnă. Mă alină gândul că cel puțin anul acesta, înainte de a da la Paris de un vânt înghețat și de un cer mohorât, mi-am umplut ochii cu imaginea florilor ce ascundeau aproape frumoasele ruine din Olimpia. Plecasem cu părere de rău din insulele grecești, străbătusem Iugoslavia care se afla în plină frenezie albă și trandafirie. Admirasem tufele de liliac sălbatec, pomii înfloriți, cireși sau peri fremătând de gingășie și, ici colo, crengile firave de un stacojiu deschis al piersicilor, pomi mai frumoși decât amintirea pe care le-o păstrasem; apoi, pe malul mării am privit lung o floare mare și galbenă ce semăna cu asfodelele, pe care n-o văzusem încă și al cărei nume aș fi dorit să-l aflu.
Imaginea primăverii se formează din suprapunerea a nenumărate amintiri. Pentru mine, celor de odinioară li se adaugă astăzi amintirea minunatelor grădini publice din Atena: o alee de oțetari, ale căror crengi alcătuiau o boltă, un spațiu mare cu totul acoperit de ciorchinii înmiresmați ai glicinelor.
Nu cred că pe vremea când eram mic să mă fi impresionat venirea primăverii. Copilul, așa cred, pentru care orice lucru înseamnă ceva nou, nu e uluit de miracole. Primăvara vieții începe o dată cu adolescența. Abia când simți inima plină de doruri nedeslușite și totodată de dârza hotărâre de a te împotrivi împlinirii lor, abia când îți simți trupul arzând de neliniște, abia atunci poți înțelege – pentru că o simți și în străfundurile ființei tale – miraculoasa reânnoire.
Da, ca să poți simți primăvara, trebuie ca tu însuți să fi de acord cu ea și să intri de bună voie în joc. Atunci se întâmplă ca adolescentul să tresară ascultând în zori cântecul mierlei ( pe strada Comaille, unde locuiam pe vremea aceea împreună cu mama, fereastra odăii mele dădea spre o grădină mare) și roșește auzind cum i se dă în vileag tulburătoarea taină; apoi se liniștește: întreg orașul doarme; singur el a auzit; numai mierla și cu el știu despre ce este vorba; când se trezește bărbatul ce zace în adolescent, pasărea tace.
Cine n-a luat-o zorilor înainte nu știe ce freamăt, ce tulburi mângâieri și ce șoapte ascund hățișurile primăvara. Adolescentul pătimaș, pe care îl chinuie o neliniște de nimeni cunoscută, se scoală din așternutul dogoritor și pornește în căutarea cheii ce poate dezlega taina. E ceasul când spre soare-răsare cerul începe să devină alburiu. Asemenea unui prizonier care evadează, băiatul iese din odaie, o ia pe dibuite de-a lungul coridorului cufundat încă în întuneric; coboară cu băgare de seamă scările, ocolind treapta care ar putea trosni sub pașii lui și i-ar putea trezi părinții; trage zăvorul porții; o deschide; și iată-l singur sub bolta nemărginită, nebun de bucurie. Mersul i-a devenit atât de ușor, încât pietrișul nici nu se aude scârțâind sub pașii lui săltăreți, ce seamănă cu cei ai balerinelor. Aleargă, o apucă pe poteca din pădure, întinzându-și fruntea spre roua ce cade asupra-i din ramuri; jivinele, pe care omul le vânează, îl socot că e dinr-ai lor; căprioara nu se ferește de el; veverița se ascunde, ce e drept, pe după copaci, dar numai în joacă. Iată-l ajuns la marginea pădurii...pe țarina încă umedă surprinde un iepure și o iepuroaică zbenguindu-se drăgăstos. Când îmbătat de atâta frumusețe și de atâta farmec se întoarce în casa unde părinții lui mai dorm încă, clopotele bisericii cheamă la Utrenie.
De atunci au trecut multe primăveri și am văzut câmpiile marocane smălțuite de gălbenele, de floricelele ce seamănă cu rochița rândunicii, dar albăstrii. Și de nenumărate alte flori care râdeau la soare. Am văzut palmierii din El Kantara adăpostind sub înaltele lor frunze zarzări albi, zumzăind de zborul albinelor, la poalele cărora se întindeau lanuri mari de orz. Am văzut cimitirul din Blidah, plin de ciripitul păsărilor. Zăcusem bolnav și acolo simțeam întreaga fire trezindu-se, în sfârșit, ca și mine, dintr-o lungă letargie iernatică. Am văzut câmpia lombardă cutezând să-și arate primul zâmbet sfios.
Acum câțiva ani am dorit să surprind pe brânele înghețate ale Alpilor primul freamăt prin care noua viață avea să răspundă mângâierii soarelui. Am sosit însă prea devreme: pe iarba ciuntită topirea zăpezilor lăsase niște bălți în care se oglindeau severul brad și scheletica zadă. Tufe ce-și păstraseră frunzele ruginii păreau că nu așteaptă decât să-și dea duhul resemnate; dacă se pregătiseră sau nu de venirea primăverii e greu de spus, dar fapt cert este că nimic nu era încă gata; natura părea hotărâtă să întoarcă spatele primăverii. Aveam impresia că mă aflu pe scena unui teatru, în timpul unui antract, când se schimbă decorul; asistam în chip de martor indiscret la ceea ce se petrece în dosul cortinei lăsate, care ascunde spectatorilor cele ce se întâmplă pe scenă până se aude din nou gongul; impresia mea era întărită de grămezile de ferigi pârjolite de soarele de mai an ce te duceau cu gândul la preșurile hărtănite și la cârpele acelea făcute din sfori cu care se spală pe jos, cârpe și preșuri de care te împiedici când te muți dintr-o casă într-alta. Eram cât p-aci să-mi îndrept pașii spre ținuturi mai blânde când, deodată, urcându-mă pe un tăpșan ce se afla mai departe de pădurea adormită, am intrat într-o poiană unde adăstau încă dâre de zăpadă, și am dat de o sumedenie de brândușe, mici, albe, mătăsoase și gingașe, care ardeau de nerăbdare să spună ce aveau de spus și ca atare cutezaseră să străbată, deși erau atât de plăpânde, pătura groasă de mușchi. Mi-a venit să plâng, atât de mult m-a înduioșat această nouă reafirmare a dorinței de a iubi și a trăi, cu atât mai tulburătoare, cu cât peste tot părea să domnească moartea. Tot astfel în deznădăjduita pustietate a deșertului proclamau viața crengile de un violet palid ale unei plante parazite. Și tot astfel grăia printre ruinele din Olimpia primăvara la începutul acestui an.
Îmi amintesc... Trecusem de Tugurt; mersesem multă vreme călare printre dunele aride și ajunsesem într-un sat prăpădit, alcătuit din câteva case scunde, de culoarea nisipului; nici primăvara, nici alte anotimpuri nu aveau să-l schimbe vreodată, cel puțin așa credeam. Cei câțiva arabi care trăiau acolo, strânși în jurul unei „zauia” nu puteau gusta din bucuriile vieții decât jalnica parte ce li se hărăzise; niște sihaștri, fără îndoială, ce numai cu Dumnezeu mai aveau de-a face. Unul din călugării aflați acolo ne-a dus într-o curte din interiorul mânăstirii unde nu era nici un pic de umbră și răcoare, dar în mijlocul căreia, datorită cine poate spune a câte îngrijiri, izbutea să trăiască un copăcel firav pe care primăvara, deși era atâta pustietate în jurul lui, îl poftise totuși să înflorească. Îmi aduc aminte de zâmbetul înduioșat al arabului atunci când ne-a arătat cele câteva flori înmiresmate și ne-a spus doar atât: „Yasmine”. Ne-au dat lacrimile.
Da, din toate aceste amintiri suprapuse se alcătuiește imaginea abstractă a primăverii. Și tot în aceste amintiri își are obârșia neliniștea ce mă cuprinde în primele zile însorite; aș dori să pot fi martorul reânnoirii oriunde se petrece ea, să fiu pretutindeni, și iată de ce nu mă simt în largul meu nicăieri, fie că mă aflu în grădinița mea din Cuverville, unde pe vremuri îi spuneam fiecărei flori pe nume. De îndată ce nu mai e frig și cerul devine din nou albastru, doresc să mă destram în întreaga natură, să mă las dus de fiecare adiere de vânt, să plutesc la întâmplare, uitând de tot ceea ce mă leagă. Ce blestem să nu poți fi niciodată undeva anume! Să nu poți fi decât cineva anume!
Primăvara este o devenire, este anotimpul pregătirilor, al nădejdii. Mi-a plăcut întotdeauna mult mai mult bobocul plin de făgăduințe decât floarea învoaltă, dorul mai mult decât împlinirea lui, progresul mai mult decât realizările, adolescența mai mult decât maturitatea. N-aș spune că vara mă dezamăgește, dar e un anotimp desăvârșit după care ști că va urma declinul. „Vara e anotimpul cuiburilor”, spune Victor Hugo; primăvara e anotimpul dragostei. Dacă floarea n-ar fi prinsă de tulpină, ar lua-o la fugă, precum fac gâzele sau păsările când se apropie omul; căci omul, și lucrul acesta îl caracterizează cel puțin atâta vreme cât nu-și va fi înțeles mai bine menirea, nu face altceva decât să stingherească și să sperie toate viețuitoarele pe care nu și-a pus mintea să le domesticească, socotind că nu-i pot fi de folos. Omul se pricepe să pună stăpânire pe tot ce-i poate sluji; și se pricepe, din păcate, tot atât de bine, să nu lase bucuria să țâșnească în jurul lui, de teamă să nu i se încurce lui socotelile. Grădinile făurite de om sunt frumoase, dar cât de frumoase încă ar putea fi! De cele mai multe ori omul pângărește, strică, distrugând armonia. Dacă, neprecupețindu-și strădaniile, omul s-ar apuca să ocotească toate viețuitoarele desăvârșite și rare, viețuitoare care mai întotdeauna sunt plăpânde și lipsite de vlagă, dacă s-ar îngriji mai mult de ceea ce trebuie făcut pentru ca bucuria celorlalți să poată miji, în loc de a o jertfi fără cruțare, pentru ca astfel să-și înscăuneze mai trainic stăpânirea, „fața lumii” ar putea fi schimbată.
Dar avântul spre fericire pe care ni-l arată fiecare primăvară este tot atât de înșelător ca și desăvârșita împlinire înfățișată de vară. Nu-i vedem decât pe cei aleși, care sunt foarte puțin numeroși față de masa enormă de ratați, de eliminați, de masa celor care nu vor dobândi nicicând fericirea. Darwin prezintă impresionant acest câmp de bătălie pe care îl constituie cel mai mic petec de pământ, căci până și acolo toți cei care trăiesc intră în mod inevitabil în competiție cu ceilalți și se luptă cumplit, până când nu mai pot nutri nici o nădejde pentru a dobândi viața, bucuria, dragostea. În lumea vegetală, cei mai puternici și mai bine înzestrați răpesc locul celor slabi, sugrumându-i, luându-le hrana, aerul, bucățica de pământ la care ar fi avut dreptul să nădăjduiască, pentru ca nevoia lor de a se bucura de soare să se poată împlini. Doar dacă ne aplecăm cu atenție asupra lor îi putem zări pe cei din urmă, căci de obicei nu-i vedem decât pe învingători; iar dacă primăvara întreaga fire pare să înalțe un imn de bucurie, asta se întâmplă fiindcă rămânem surzi la acel „vae victis” ce se aude în surdină. De-ți ațintești privirile, fie și asupra unei singure plante, asupra unui singur copac, îți dai seama câți muguri toropiți nu se vor deștepta nicicând!, câți boboci nu vor ajunge să înflorească, câte flori vor rămâne nefecundate, și câte din ele se vor strădui zadarnic să soarbă din seva pe care alte flori vecine, mai lacome sau mai dibace, le-o fură. Se întâmplă, câteodată, în grădini și în livezi ca vreun grădinar să intervină și să curme cu dibăcie aceste drame, pentru a obține o floare mai de soi, un fruct mai cărnos, suprimând cu bună știință pe unul din cei doi concurenți ce aveau, la început, șanse egale.
În regnul animal avem prilejul să vedem perechi fericite; căci cei alungați, cei răniți se ascund. Cu privire la anumite specii știm că dintr-o sută de același fel numai o insectă ajunge să procreeze; cu privire la altele știm că numai una dintr-o mie. Câteodată se întâmplă ca un singur mascul să aibă și să păstreze cu înverșunare drepturi personale asupra unui întreg harem; vai și amar de ceilalți masculi care ar dori să i le uzurpe sau vai și amar de el. De la specie la specie, chiar în cazul când prima n-o sacrifică pe cea de-a doua pentru a se hrăni, lupte sângeroase mențin un fel de echilibru periclitat mereu de neâncetata competiție pentru spațiu și hrană. Imaginea fericirii nu poate fi obținută decât prin eliminarea, aproape instantanee, a celor infirmi și a celor debili. Natura procedează ca acele triburi din Oceania care, așa se spune, urcă pe bolnavi și pe bătrâni într-un copac în anumite zile de sărbătoare și scutură arborele, descotorosindu-se astfel de cei ce n-au puterea să rămână agățați de crengi.
Ar fi desigur imprudent să se tragă vreo învățătură din aceste constatări. Spunând cele ce-am spus, n-am vorbit în calitate de moralist. Nu mă număr printre aceia care caută și găsesc pretutindeni „Lecții”, lecții care din păcate nu-i ajută să devină mai înțelepți. Nu fac parte nici din categoria celor ce spun:
Visez ca vara să dăinuie
Veșnic...
și cred că este mai cuminte să te mulțumești, fără să cârtești, cu ceea ce ți se dă. Îmi place să aflu mai multă bucurie în alternanță decât în continuitate. Eterna vară tropicală prezintă dezavantajul de a stăvili reânnoirea. Și după cum spune atât de frumos Saint-Amant:
Pe crengi, boboc și fruct e portocala
Și zi de zi în cele zări senine
Blajinul mai se-ngeamănă cu toamna...
Așa că nu știi niciodată bine cum stai. Doresc ca vara să fie vară, și primăvara-primăvară, și încerc să le deosebesc. Când mă aflu printre flori uit de existența fructelor și las pentru iarnă lungile meditații.


1 „Zauia”, mânăstire de rit musulman în care sunt primiți să poposească și călători străini
2 „Yasmine”, cuvânt de origine persană intrat în limba franceză în secolul al XV-lea, prin intermediul limbii arabe, dând naștere cuvântului jasmin ( iasomie)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!