poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1761 .



Ochi penru ochi
proză [ ]
roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Aristo Fanfan ]

2008-05-23  |     | 





*



De îndată ce plecă polițistul, Vlad se repezi în șură și controlă valijoara ca și cum s-ar fi temut să nu carecumva să fi dat cineva peste ea, deși probabilitatea ca vreun neavenit să se uite în interiorul acelei vechi vânturători, nefolosite de zeci de ani, era puțin probabilă dacă nu chiar exclusă. ”Dar dacă cineva, intrat din întâmplare, dă cu ochii peste ea și devine curios? Vrea pur si simplu s-o pipăie si atunci vede în interior cufărașul metalic și intră la bănuieli. Nu, banii nu pot rămâme acolo! Trebuie să-i pună la loc sigur. Dar unde? În casă nu, în pod nici atât. Cu casa s-ar putea intâmpla, Doamne ferește, ceva. Dar atunci unde? În pivniță? Nu. Și aici, din când în când, maică-sa se apucă și reașază lucrurile într-o altă ordine, aruncă ce i se pare că nu mai prezintă importanță și dă peste obiect. Ar fi în stare să-l reclame la poliție că a spart vreo bancă. Cel mai bine ar fi în pământ. Dar unde? In mijlocul curții? Într-un colț? Dar dacă-i trece cuiva prin cap să sape a proasta chiar in locul acela?”.Se uită la ceas și constată că era nouă, oră când trebuia să se ducă la serviciu, așa că hotărî să lase valijoara la locul ei până când va veni acasă. Când vru să iasă, dădu nas în nas cu maică-sa care avea un coș în mână. Era mult mai bine dispusă decât cu o zi înainte.
-Mă, tu coci ceva, surâse ea, măsurându-l bănuitoare din tălpi până-n crestetul capului.
-Sigur, coc niste cucuruzi în lapte.
-N-o întoarce ca la Ploiesti, că – mi cunosc marfa. Nu știu ce, dar ceva nu-i în regulă cu tine.
Vlad se postă în ușă barându-i trecerea.
-Controlul pașapoartelor! În șura asta nu se intră fără pașaport,uite !
Îl scoase pe al său din buzunar și i-l flutură pe dinaintea ochilor.
-Vezi că-ți dau eu pașaport! De-aia o fost jondaru’ ?
-De-aia.
-Și să-ți spună că ai sortat ieri ambalaje.
-Ai urechi bune,constată Vlad zâmbind ușor jenat.
-Am, dară, că am auzit cum ai bătrăcălit toată noaptea prin ocol, dar nu mi-o venit să mă scol să văd ce minuni faci.Poate te pune sărăcaina să-mi aduci canțule prin casă că atâta-ți trebuie. Casa mea-i casă creștinească. Să meri la popa să te spovedești !
-Mai degrabă m-aș duce la preoteasă.
Ridică mâna spre el amenințător.
-Vezi că…Hai, du-te la servici, dar mai întâi mănâncă ceva că cine știe când mai dai pe-acasă. Baiu’ o văzut prunci ca voi, fără socoteală și fără grija zilei de mâine.
-Îmi pare rău. Eu fac la socoteli că nici calculatoarele alea electronice nu mă întrec.
Maică-sa dă să izbucnească în râs, dar se abține.
-Socoteli proaste. Să-l auzi pe tată-tău ce face și cum mă ia la rost pe mine pentru tine
-Bun. Lasă că-l lămuresc eu să priceapă cum devine treaba. Hai că am de mers la școală. Bia-bia !
Femeia se uită în urma lui, clătinând din cap îngăduitor. ”Minte pruncească, surâse ea. Ei le știu pe ale lor și gata, poți să faci ce-i vrea. Așa că mai bine dă-le pace. Dar nu mă las până nu-l însor, amu cât de iute, în toamnă. De-i place, de nu-i place, ca cățălu în lanț ! S-a sătura el și de muiere…”
Ajuns la școală, Vlad își căută matricolele să treacă mediile pe care i le dăduse sarcină directorul, își pregăti totul, dar când să înceapă lucrul, nu reuși să facă nimic, gândul fugindu-i la valijoara din șură. Se gândi la toate variantele posibile de a folosi banii, astfel încât să fie în beneficiul a cât mai multă lume. Oricât se străduia să împartă suma și ici și colo, milionul de euro se dovedea a fi insuficient în raport cu necesitățile satului:drum, alimentare cu apă, clădiri publice rămase în paragină…După mai multe planuri, ajunse la concluzia că o fermă agricolă ar fi soluția cea mai bună și cea mai realistă,așa că hotărî să-și cumpere cele mai performante mașini pentru toate lucrările și câteva capete din cele mai bune soiuri de vite. Dar cum o să justifice banii? Va fi bătător la ochi să cumpere atâtea deodată. Unul ca el nu căștigă atâta din salariu în două vieți..Mda…Va căuta și va găsi ” investitorul stăin”. În orice caz, abia atunci își dădu seama ce greu este să ai bani mulți și câtă bătaie de cap îți dau. Cu un plan, cu altul, numai ce se trezi că este ora unu când i se termina programul de serviciu și nu scrisese încă nici un rând.”Ce ți-i și cu timpu ăsta, gândi el. Altă dată trece atât de greu că ți-ai ruga moartea.” Tocmai când se pregătea să-și strângă registrele, să se ducă acasă, auzi scrâșnet de frâne și, aruncându-și privirea pe fereasrtră, văzu că în fața școlii se oprise o mașină trăznet, din care coborî o tipă brunetă, purtând ochelari de soare, tip mască, pantaloni negri mulați pe coapse și un tricou pastelat, întins peste pieptul generos, care se ridică cu o palmă deasupra buricului, lăsând să se vadă, când se întinse ca o pisică leneșă, pielea bronzată, aproape măslinie.”Cine să fie dânsa „?, suspină Vlad, simțind o furnicătură blândă prin tot trupul. Frațuzoaică nu este, pentru că are număr românesc. Până să se dezmeticească el, tipa dispăru sub portalul de la intrare, ca după câteva secunde să deschidă ușa.
-Ah! Te-am prins, nebunule, țipă ea .Șoarece mizerabil de bibliotecă, conțopistule! Nu ți-e rușine să te îngropi aici pe un timp superb ca ăsta ?
Vlad se uită la ea aiurit, nerecunoscând-o decât în momentul în care își scoase ochelarii și atunci în ochi îi jucă o luminiță extrem de scurtă dar intensă. O întâmpină cu brațele larg deschise.
-Viky, măgăriță afurisită ce ești! Ce cauți tu aici ?
Tipa se apropie pe vârfuri, ca într-un fel de balet, îi încolăci gâtul și, lipindu-se de el cu tot trupul , îl sărută lung pe buze.
-Asta caut, suspină ea.
Vlad încercă destul de timid să se desprindă din strânsoarea ei.
-Nu ți se pare că-i un sărut cam înfocat pentru doi veri ?
Trilul vocii ei răsună din nou dantelat, cu inflexiuni ironice de o acuitate nebănuită.
-Chiar ai complexe de genul ăsta ?
-Am bun simț, nu complexe, replică Vlad vizibil agasat.
-Zău, mă ? Tu se pare că involuezi, sau poate că viața la țară, sublinie cu răutate, și-a pus amprenta asupra moralității tale, îndreptându-te spre un comportament arhaic, deviant…
-Ce vocabular pe capul tău!
Viky evită ironia și atacă din nou, înfingându-și privirea provocatoare adânc în ochii lui.
-Ia să ne amintim noi puțin niște amintiri din copilărie, cu verile acelea frumoase și lungi pe care le petreceam eu aici. Cum suntem de-o vârstă, să fi tot fost amândoi prin clasa a VII-a, a VIII-a când, noaptea, te strecurai în patul meu și mă pipăiai cu nerușinare peste tot.
-Eram copii atunci.,.
-Copii, copii, dar…
-Þie îți plăcea.
-Sigur că-mi plăcea, dar eram proastă pentru că îmi făceam un titlu de glorie din rezistența mea pe bastioanele virtuții. Or cine știe, poate că s-ar fi întâmplat ceva mai mult în momentele acelea de maxim bombardament hormonal dacă nu ne-ar fi prins bunica sărutându-ne cu foc și nu m-ar fi expediat imediat acasă. Știi cum îmi ziceam în fiecare seară? ”Dacă încearcă și mâine , îl las.” A doua zi amânam din nou pe mâine și iar pe mâine…
Vlad pufni în râs ,sincer distrat.
-Ce intuiție pe capul tău să reinventezi ce știau strămoșii tăi latini încă de acum două mii de ani! Cras do, non hodie, sic nego cotidie Dar sper că n-ai venit doar să-mi amintești acest episod penibil din anii pubertății.
Rămase puțin pe gânduri agasată de dictonul latin pe care nu-l înțelegea, dar nu întrebă ce înseamnă dintr-o anume mândrie care-i era caracteristică și, după ce înghiți în sec de câteva ori, continuă cu binecunoscuta-i nervozitate pe care Vlad o gusta pe deplin satisfăcut.
-Ba da. Au trecut mai bine de zece ani în care ne-am văzut o singură dată, fugitiv, la moartea bunicii. Deci nu era momentul potrivit să îndreptăm lucrurile…
Îl privea pe sub sprâncene adoptând o atitudine ambiguă care pendula între glumă și seriozitate, încât nu puteai fi sigur ce vrea cu adevărat, așa că Vlad o luă pe panta ironiei.
-Și, bănuiesc că în tot acest timp te-ai gândit numai la mine.
-Ei, nu chiar în tot, dar mărturisec că m-am gândit destul de mult, preciză cu ciudă. De ce a trebuit să fim noi veri?
-Nu știi zicala că neamurile nu ți le alegi tu?
Vlad o învălui în priviri pline de tandrețe, ciufulindu-i părul vopsit în culori metalice, motiv pentru care n-o recunoscuse din prima și constatând în gând că, î ntr-adevăr, este foarte frumoasă. Pentru o clipă, o idee prea puțin ortodoxă i se furișă în minte ca o ispită,
dar se scutură repede, clipind din ochi ca și cum ar fi alungat o nălucă. Între timp, Viki, duios tandră, cu ochi întrebători, încerca să înțeleagă ce se petrece în spatele acelei frunti peste care trecuseră doar în câteva secunde luminile și umbrele îndoielii. Vru să întrebe ceva, dar se abținu.
-Să mergem acasă, o invită Vlad, mângâindu-i protector spatele și ea se supuse în tăcere, lăsându-și capul pe umărul lui care îi inspira un sentiment tonic de virilitate

Când ajunseră în stradă, Vlad se pomeni in fața superbului Opel Corsa roșu -aprins care-l făcu să tresară vizibil, fără să-și poată ascunde acel sentiment aproape incontrolabil de invidie ce te invadează fără să vrei în anumite momente.
-Îți place, nu-i așa? îl întrebă cu malițiozitate după ce îi observase atent reacțiile.
-La nebunie! Dar mă intreb de unde ai avut tu atâția bani.
Vocea lui sună însă spart și gesturile îi deveniră dezarmant de stângace, încât penibilul situației îl făcu să roșească
Trilurile râsului zglobiu răsunară din nou, căzând ca un duș rece pe un trup încins și lezând orgoliul rănit al bărbatului .
-În nici un caz din muncă.
-Atunci?
Viky zâmbi languros.
-Din afaceri, doar suntem capitaliști! Tu nu ai mașină?
Tonul insinuant îl făcu să se simtă un amărât care nu poate să se descurce în viață.
-Eu sunt un biet dascăl fără afaceri, șuieră pe un ton aproape dușmănos, care suna ca o amenințare.
-Dacă ești prost și nu te orientezi…Ai nevoie de un simplu gest și îți sar în ajutor.
-Vrei să mă iei de gigolo? o întrebă răutăcios și vizibil jenat.
-Ar fi o idee, încercă ea să-i verifice reacția.
-În cazul ăsta ai greșit adresa. Nu mă vând la kilogram.
Viky încercă să râdă din nou, dar de data asta vocea ei nu avu naturalețea-i obișnuită, încât, simțind momentul jenant al situației, se îndreptă spre mașină strângând printr-un gest nervos telecomanda care declanșă prin cunoscutul declic deschiderea ușilor.
-Urcă, îl indemnă ea cu un glas protector. Să lăsăm timpul să-și spună cuvântul.
În câteva secunde se auzi huruitul silențios al motorului și mașina zvâcni pe ulița prăfuită, lăsând în urmă un nor discret de pulbere fină. Câinele începu să urle înainte ca mașina să se fi oprit în fața porții și mama lui Vlad ieși să vadă ce se intâmplă, pentru că știa năravul dulăului cu aversiunea lui față de mașini și telefoane mobile. Nu știa însă cine putea veni la ei cu o astfel de mașină, așa că se apropie precaut ca și cum s-ar fi temut de ceva. Viky, sprijinită degajat de frumosul bolid, zâmbea ironic, pricepând că n-o recunoaște.
-Pune-ți binoaclele, Palaguță, să mă vezi mai bine.
După încă doi pași, femeia se opri pleznindu-și palmele a mirare și se opri din nou.
-Doar nu ești tu, Viky, mânânce-te purecii! Credeam că-i vo canțulă care se dă la Vlăduț.
-Ai îmbătrânit de când nu te-am văzut Palagu’, constată pe un ton neutru, încărcat de o anume răceală, dar se repezi, totuși, și o strânse în brațe cu afecțiune sinceră.
-Apoi, iaca na, cum să nu îmbătrânesc, că doar anii nu stau în loc și tinerețea-i trecătoare. Dar tu? Ai venit să ne chemi la nuntă?
Viki zvâcni din umăr iritată..
-Și tu începi cu nunta? Ce v-a apucat pe toți, dragă, de-mi purtați așa de grijă? Sunteți culmea, parcă v-aș sta pe cap !
-Stai, stai, că nu numai ție-ți sună. Mai e și bitangu ăsta. Te superi, nu te superi, dar numai voi ați rămas brumă pă urmă.
Vlad se scărpină în cap stânjenit, în timp ce Viky sări lângă el și-l luă de mijloc.
-Ce zici Palagu’ ne stă bine ?
-Dă-ți peste gură, tu, toantă! tresări femeia ca și când ar fi văzut o stafie, făcând-o pe Viki să izbucnească în râs.
-Te-am întrebat numai dacă ne stă bine, n-am venit să ți-l cer de bărbat.
-Așa ceva nu se întreabă nici măcar în glumă.Tu nu știi că după canoanele bisericii numai de la a șaptea viță poate fi vorba de căsătorie? Voi sunteți prunci din frați, Doamne iartă-mă.
-De la a șaptea viță… chicoti Viki.
Văzând că lucrurile alunecă într-o zonă sensibilă, Vlad se duse să deschidă poarta, aruncându-i lui Viki o privire mustrătoare.
-Hai, bagă rabla-n curte, nu tot bate din gură ca cânii la stele, cacofonie inevitabilă, dacă ai de gând să mă corectezi…
-Ai vrea tu să ai așa rablă, râse acru Palaguța. Ei au bani, nu ca noi. Noi avem truda noastă că ne-o prins revoluția săraci și acuma de unde bani pentru mașini? De la truda noastă. Așa că lucrăm pământu’ cum putem, ca acum o mie de ani.
Viky băgă mașina în curte și, după ce o închise aproape din reflex, cu mâinile în buzunare se uită de jur împrejur constatând că nu s-au schimbat prea multe de când n-a mai fost pe-aici.

Toată după-amiaza și până noaptea târziu stătură pe lac să dea la pește unde Vlad trebui să recunoască cu surprindere că Viky se pricepea incredibil de bine la momeli, la nădit, la aruncatul undițelor și toate cele. Pe lângă astea mai știa și să tacă într-un mod care să nu fie câtuși de loc stânjenitor dar să și intervină salutar atunci când era cazul, lucru care doveadea o practică serioasă în domeniu.Vlad o urmărise tot timpul fără să se arate, totuși, impresionat , dar în sinea sa îi aprecia măiestria chit că nu-i convenea. Făcea ce făcea și numai ce vedeai că scoate câte un crap de cel puțin un kil jumătate în vreme ce el de-abia mai agăța vreo roșioară mai acătări care o făcea să zânbească ironic.
-Hai,mă, să-ți dau momeală de pescărță, chicoti ea văzându-l că nu progresează deloc.
-Þine-ți momeala, o repezi Vlad. Acuma te dai mare că ai agățat și tu din prostie două –trei bucăți mai de Doamne-ajută. Așteaptă și ai să vezi meserie.
Vlad se măcina în sine pentru faptul că îl depășea în performanță, dar n-ar fi vrut ca ea să observe asta pentru nimic în lume, afișând o mină de nepăsare, care însă n-o păcălea pe Viki nicidecum. Aceasta îl pândea cu coada ochiului și pufnea șmecherește când el își trăgea undița cu momeala mâncată de peștișori.
-Lasă că trebuie să trăiască și ăia, îl consolă ea. Nu-ți bate capu’ că numa’ primii cinci-zece ani sunt mai grei, până înveți meserie, restul vine de la sine.
Stăteau pe merginea șalupei cu picioarele în apă, trebăluind la undițe, concentrându-se fiecare la mișcarea plutei sale, însă Vlad nu se putea consola deloc cu faptul că Viki îl depășea net, așa că, la primul chițcăit o răsturnă pe fundul bărcii, apucând-o involuntar de sânul drept pe care îl simți elastc ca o mingiuță. Încercă să se retragă, dar ea îl înlănțui ca o leoaică, încolăcindu-l cu mâinile și cu picioarele, lipindu-și gura de buzele lui ca o ventuză, până când începu să freamăte ca pădurea sub mângâierea vântului.Cu o mișcare scurtă, îl întoarse pe el dedesubst si, prin zvâcniri iuți, pline de dexteritate, își smulse bluza și șortul rămânând complet goală.
-Ești nebună, suspină Vlad.
-Șșșșșșș !Taci cu mama….

Barca prinse apoi a se legăna mai întâi domol, apoi din ce în ce mai ritmat până ce prinse a se balansa dea dreptul periculos.Cerul era înalt și senin, iar soarele mare, ca un disc incandescent, cobora spre asfințit însângerând șiragurile de nori răzleți dinspre orizont. După câteva minute bune, se ridicară de pe fundul bărcii sprijinindu-și capetele de marginea elastică de cauciuc și de acolo, din mijlocul lacului, pustiu la ora aceea, văzură departe, pe toate malurile, oameni cosind, adunând fân, culegând legume, iar la baraj copiii bălăcindu-se cu țipete de bucurie în ploaia stropilor ce nu conteneau să cadă din nou în apa învolburată de salturile lor. Dar toată această forfotă era atât de departe și protagoniștii ei atât de mărunți încât păreau din altă dimensiune. Un timp nedeterminat, rămaseră tăcuți, strânși unul într-altul, adânciți fiecare în gândurile lui.
-Regreți? îl întrebă Viky într-un târziu, sărutându-l tandru pe obraz, nu fără o oarecare îngrijorare.
-Nu, nu regret nimic. Mă simt fericit Nimeni nu m-a putut face să mă simt așa .Te-am dorit în secret încă din copilărie...
-Nu mă îndoiesc.Te văd însă cam abătut…
-Post coitum, omne animal triste, suspină și mai adâncVlad.
-Nu mai termini odată cu dictoanele astea latinești, că mă tâmpești! Vezi că încep să vorbesc în rime.
-Tristețea mea nu se leagă sub nici o formă de tine .
În colțurile ochilor ei răsăriră două lacrimi ca două bobițe strălucitoare de rouă care apoi i se prelinseră încet pe obraji făcând-o și mai frumoasă. Se strânse din nou la pieptul lui și, la puțin timp, barca reîncepu legănatul domol, apoi balansul tot mai sacadat până ce se transformă într-un adevărat tangaj. Undeva mai departe, două-trei lișițe băteau apa zgomotos și crapii începură niște salturi spectaculoase, înalte, arcuite,zvâcniri viguroase, încheiate prin revenirea pe luciul apei cu clipocit puternic și rotocoale mari, concentrice.
Patima dragostei le ardea pieptul și toate mădularele ca un foc mistuitor ce topește totul într-un creuzet uriaș, așa că nici nu băgară de seamă când se lăsase noaptea și cerul se făcuse puzderie de stele, iar aerul se răcise și începură a umbla țânțarii agresivi, dornici de cât mai mult sânge hrănitor.
-Să mergem acasă, zise Vlad încercând să se desprindă de îmbrățișarea ei. S-a făcut târziu și o să ne aștepte ai mei.
-De ce, încercă Viki să se împotrivească? E așa de bine încât aș vrea să pot opri timpul în loc. În schimb tu te-ai săturat deja de mine.
-Nu, protestă el, dar pe mama n-o păcălești cum crezi tu, se va prinde dintr-o privire și ne-am dat foc la valiză.
-Păreri de-ale tale…Și dacă s-ar prinde,ce?
-Cum adică,ce?
-Așa, pur și simplu.Ce ți-ar putea face?
-Nu că mi-ar putea face, dar m-aș jena,pentru că atracția noastră unul pentru celălalt este patologică.
-Deci, între noi există doar o atracție…Suntem un fel de magneți defecți…
Vlad ridică mâinile exasperat în timp ce ea se distra cu nepăsare, scoțându-l din fire.Tot hârjonindu-se, traseră barca la mal unde îi aștepta paznicul sprijinit în ciomag.cu țigara clipind roșu în colțul buzelor.
-Gata, domnișor? întrebă acesta pe un ton glumeț?
-Gata, că-i noapte, Petrică.
-Bine că măcar ați prins…
-Nu cine știe ce.
Omul izbucni într-un râs înfundat, ușor reținut, mișcând din cap aluziv.
-Dacă n-ați prins pește, măcar ați prins altceva, mai bun…
-Bățul, poate.
Petre nu se mai abținu și se lăsă pradă unui râs sănătos care răsună limpede în liniștea nopții.
-Bine ziceți, bățul…
-Și tu ce crezi , a făcut bine că a prins ce- a prins, sau n-a facut? îl întrerupse Viky cu tupeu.
-Neapărat, domnișoară. Prinzi știuca când ai ocazia, că după aia…
Se despărțiră de paznic glumind în aceeași notă de ambiguitate incitantă și o luară pe drumeagul prăfuit ce șerpuia printre lanuri de porumb

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!