agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6668 .



O poveste despre moarte cu un post-scriptum străin
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Rainer_Maria_Rilke ]

2008-05-09  |     |  Înscris în bibliotecă de Emil Iliescu



O poveste despre moarte cu un post- scriptum străin



Eu continuam să privesc la cerul de seară care se stingea încet, când cineva zise: “Pe cât se pare, te interesează mult țara aceea de acolo, de sus.”
Privirea îmi căzu repede, ca doborâtă de-un glonț. Și recunoscui locul; eram lângă zidul scund al micului nostru cimitir și în fața mea, dincolo de zid, sta omul cu cazma și zâmbea grav. “Eu mă întristez de țara asta de aici”, întregi el și arată spre pământul negru, umed, care ieșea ici și colo la iveală de sub vraful frunzelor veștede ce se-atingeau foșnind, fără să bag de seamă c-ar fi început să bată vânt. Cuprins de-o groază puternică zisei fără veste:
” De ce faci asta?” Groparul zâmbea întruna: “Ca să câștig o pâine – și apoi. Mă rog dumitale, nu fac cei mai mulți oameni același lucru? Ei îngroapă pe Dumnezeu acolo, cum îi îngrop eu aici pe oameni”. El arătă spre cer și mă lămuri: “Da, și el e un mormânt uriaș peste care vara cresc sălbatice flori de nu-mă-uita...”
Eu îl întrerupsei: “A fost o vreme când oamenii îl îngropau pe Dumnezeu în cer, e adevărat...” “Și azi e altfel?”, întrebă el ciudat de trist. Eu urmai: “Odinioară fiecare azvârlea un pumn de cer peste dânsul, știu. Dar atunci el nu mai era acolo, ori poate...” Șovăii.
“Știi dumneata”, începui apoi din nou, “ în vremurile vechi oamenii se rugau așa”. Îmi desfăcui larg brațele și, fără să vreau, îmi simții pieptul umflându-se. “Odinioară Dumnezeu se arunca în toate aceste prăpăstii pline de smerenie și de taină, și numai cu greu se întorcea iarăși în cerurile sale pe care le lăsa, pe nesimțite, tot mai aproape de pământ. Dar se ivi o nouă credință. Cum aceasta nu putea lămuri pe om de ce se deosebește Dumnezeul cel nou de cel vechi(îndată ce acesta începu să fie cinstit, oamenii recunoscuseră într-ânsul pe cel vechi), propovăduitorul poruncii celei noi schimbă felul rugăciunii. El predică împreunarea mâinilor și hotărâ: “ Iată, Dumnezeul nostru voiește să ne rugăm în acest chip, deci e altul decât acela pe care, până acum, credeați că-l cuprindeați în brațele voastre”. Oamenii se supuseră și gestul brațelor deschise deveni un gest disprețuit și cumplit, iar mai târziu fu țintuit pe cruce ca să se arate tuturor că e un simbol al restriștii și al morții. Când Dumnezeu își coborâ privirea spre pământ, se înspăimântă. Alături de multele mâini împreunate, se clădiseră multe biserici gotice și, cum mâinile și acoperișurile se ridicau spre dânsul deopotrivă de drepte și de ascuțite, păreau niște arme potrivnice. Dumnezeu recunoaște însă un alt fel de vitejie. El se întoarse iarăși în cerurile sale și când văzu că turnurile și noile rugăciuni creșteau către dânsul, trecu de cealaltă parte, dincolo de cerurile sale și scăpă astfel de urmărire. El însuși fu uimit găsind că, dincolo de strălucitorul său lăcaș, începea un întuneric care-l primi tăcând, și înainta cu un simțământ ciudat în acel crepuscul ce-i amintea de inimile oamenilor. Atunci îi veni în minte întâia oară că oamenii au capete luminate, dar inimile pline de un întuneric asemenea acestuia, și-un dor îl cuprinse să locuiască în inimile oamenilor și să nu mai treacă prin trezvia rece, clară a gândurilor lor. Și Dumnezeu și-a continuat drumul. Tot mai gros se face întunericul în jurul său și noaptea, prin care străbate, are ceva din mireasma caldă a brazdelor roditoare. Și nu mult după aceea, rădăcinile se întind către dânsul cu vechiul gest frumos al rugăciunii largi. Nimic nu e mai înțelept decât cercul. Dumnezeu, care a fugit de noi în ceruri, ne va veni iarăși pe pământ. Și, cine știe, poate tocmai dumneata îi vei săpa cândva poarta de ieșire...” Omul cu cazmaua zise: “Dar ăsta-i un basm”. “În graiul nostru”, răspunsei eu încet, “totul se face basm, căci în el niciodată nu pot să încapă cu totul asemenea lucruri”. Omul privi un răstimp în gol. Apoi cu mișcări zvâcnite își îmbrăcă haina și întrebă:” N-am putea merge împreună?” Eu îl aprobai: “Merg acasă. Vom avea același drum. Dar nu stai aici cu casa?”. El ieși pe portița cu zăbrele, o împinse domol pe țâțânele-i plângătoare și răspunse: “Nu.”
După câțiva pași, deveni prietenos: ”Ai avut toată dreptatea adineauri. E ciudat că nu se găsește nimeni care să poată face un lucru ca acesta. Mai demult nici mie nu mi-a trecut prin minte. Dar acum, că sunt mai bătrân, îmi vin uneori gânduri, ciudate gânduri, ca acela cu cerul și altele încă. Moartea. Ce știm noi despre ea? Se pare că mult și poate nimic. Adeseori, când lucrez, stau în jurul meu copii(ai cui, nu știu). Și mie îmi vin prin minte tocmai lucruri de-acestea. Atunci sap ca o vită, ca toată puterea mea s-o alung din cap și s-o cheltuiesc în brațe. Groapa se face mult mai adâncă decât scrie la carte și un munte de pământ se ridică alături. Copiii însă fug văzând mișcările mele furioase. Ei cred că sunt cumva mânios”. El se răzgândi: “Și e într-adevăr un fel de mânie. Te tâmpește, crezi că asemenea gânduri le-ai răzbit și deodată...Nu, nimic n-ajută, moartea e ceva de neânțeles, groaznic”.
Drumul era lung și noi treceam pe sub pomi desfrunziți, iar în stânga noastră pădurea începea ca o noapte gata în orice clipă să ne cuprindă pe noi. “Vreau să-ți spun o poveste scurtă” încercai eu, “o poveste care va ține cât mai avem noi de mers”. Omul încuviință și-și aprinse pipa. Eu povestii:
“Erau doi oameni, un bărbat și o femeie, și se iubeau unul pe altul. A iubi înseamnă să nu aștepți nimic de nicăieri, să uiți totul și să vrei ca tot ce ai avut și vei mai avea să primești de la unul și același om. Așa își doreau cei doi oameni unul altuia. Dar în vremelnicie, în viața cea de toate zilele, sub stăpânirea a tot ce vine și se duce, adesea fără să prinzi de veste, o astfel de iubire nu se poate întrupa; faptele se îngrămădesc din toate părțile și întâmplarea le deschide toate ușile. De aceea hotărâră cei doi oameni să se smulgă de sub stăpânirea vremii în singurătate, departe de bătaia ornicului și de freamătul orașului. Și acolo, într-o grădină, își făcură o casă. Și casa avea două uși, una în partea dreaptă, cealaltă în partea stângă. Și ușa din dreapta era ușa bărbatului și toate ale lui trebuiau să intre în casă prin ea. Cea din stânga însă era ușa femeii: și pe sub arcurile ei trebuia să intre tot ce se ținea de ființa femeii... Și așa se și întâmpla. Cine se deștepta mai întâi dimineața, cobora și își deschidea ușa sa. Și multe intrau până târziu în noapte, deși casa nu era la marginea drumului. Acelora care știu să primească, le vin priveliștile în casă și lumina, și vântul cu mireasmă pe umeri și multe altele încă. Dar și trecuturile, chipurile amintirilor, destinele intrau pe amândouă ușile și toate se împărtășeau din aceiași ospeție simplă, că se simțeau de când lumea în casa singuratică. Așa dură lungă vreme și cei doi oameni erau negrăit de fericiți. Ușa stângă se deschidea mai des, dar prin cea dreaptă intrau oaspeți mai feluriți. Tot înaintea acesteia aștepta într-o dimineață – moartea. Grabnic închise omul ușa, când prinse de veste și ferecată o ținu cât fu ziua de mare. După câtăva vreme apăru moartea la intrarea din stânga. Tremurând trânti femeia ușa și trase zăvorul greu peste ea. Despre această întâmplare însă nu-și vorbiră unul altuia, dar ușile le deschiseră mai rar și căutară să se mulțumească cu ce era în casă. Acum trăiau, firește, mai sărăcăcios decât înainte. Agoniselile lor abia de le ajungeau și începură să se ivească grijile. Amândoi prinseră să doarmă rău și într-o noapte lungă și albă auziră fără veste un zgomot ciudat, pocnind înăbușit. Era de după zidul casei, la egală depărtare de amândouă ușile și suna de parcă ar fi început cineva să scoată pietrele și să facă o nouă ușă în zid. Totuși, cei doi oameni se prefăcură în groaza lor ca și cum nimic deosebit n-ar fi auzit. Începură să vorbească, râdeau neobișnuit de tare și când obosiră, scormoneala în zid amuțise. De-atunci amândouă ușile au rămas închise. Cei doi oameni trăiesc ca prizonieri. Amândoi s-au șubrezit și au închipuiri ciudate. Zgomotul se repetă din vreme în vreme. Atunci râd cu buzele pe când inimile lor aproape pier de groază. Și amândoi știu că săpătura s-aude tot mai lămurit și trebuie să vorbească tot mai tare și să râdă cu glasurile din ce în ce mai stinse”.
Tăcui. “Da, da”, zise omul de lângă mine, “așa e, asta e o poveste adevărată.”
“Am citit-o într-o carte veche”, adăugai eu, “și acolo am văzut ceva foarte ciudat. Sub rândul în care se povestește cum a venit moartea la ușa femeii, era făcută o steluță cu cerneală verde, de o coloratură veștejită. Răsărea dintre cuvinte ca dintre nori și o clipă mi-a trecut prin gând că, dacă rândurile s-ar împrăștia, ai putea descoperi că îndărătul lor stau numai stele, așa cum se-ntâmplă uneori când cerul de primăvară se limpezește seara târziu. Apoi am uitat de acest amănunt fără însemnătate, până când, în dosul copertei cărții, regăsii aceeași steluță pe luciul neted al hârtiei ca răsfrântă într-un lac și îndată după ea începeau rânduri mărunțele ce se pierdeau ca niște unde pe suprafață ca de oglindă spălăcită. Scrisul se ștersese de vreme pe alocuri, dar am izbutit totuși să-l descifrez aproape în întregime. Cuprindea cam acestea: “ Am citit de atâtea ori această poveste, aproape în fiecare zi, încât adesea mi se pare că eu singur am scris-o din amintire. Dar la mine povestea se desfășoară mai departe așa cum o scriu aici. Femeia nu văzuse moartea niciodată și fără nicio bănuială o lăsă să intre în casă. Moartea însă grăi ceva cam repede și ca unul care se simte vinovat: ”Dă asta bărbatului tău”. Și pe când femeia o privea întrebător, ea grăbită adăugă: ” E sămânță, foarte bună sămânță." Apoi se depărtă, fără să se uite înapoi. Femeia deschise săculețul pe care i-l pusese în mână; găsi într-adevăr înlăuntru un fel de sămânță, niște grăunțe tari și urâte. Și femeia se gândi: Sămânța e ceva nedeplin, ceva ce are să fie. Nu poți ști ce-o să iasă din ea. Dar n-am să dau bărbatului aceste boabe urâte, că nu prea au înfățișarea să le dai în dar. Am să le pun mai bine în răzoarele grădinii și am s-aștept ce va să crească din ele. Apoi îl voi duce în fața lor și-i voi spune cum am dobândit astfel de plante. Și așa făcu și femeia. Și ei trăiră mai departe aceiași viață. Bărbatul, căruia nu-i ieșea din minte că moartea a stat în fața ușii lui, era la început cam neliniștit, dar văzând că femeia e tot așa de primitoare și fără grijă ca întotdeauna, în curând redeschise și el larg aripile ușii lui și multă viață și lumină intrau în casă. În primăvara următoare, sta în mijlocul stratului, printre stânjeneii zvelți, o tufă mică. Avea foi înguste și întunecate, ceva cam ascuțite, asemenea celor de laur, și un luciu straniu sticlea pe întunecimea lor. Bărbatul își punea îm gând în fiecare zi să întrebe de unde a răsărit planta aceea. Dar în fiecare zi pregeta. Femeia, dintr-un simțământ asemănător, amâna din zi în zi lămurirea. Dar întrebarea înăbușită pe deoparte, răspunsul neândrăznit pe de altă parte, îi duceau adesea pe amândoi la tufa aceea care, prin verdele ei întunecat, se deosebea de întreaga grădină. Când sosi primăvara următoare, ei îngrijiră tufa ca pe toate celelalte plante și se mâhniră când ea se ridica din mijlocul florilor învolte, neschimbată și mută ca anul trecut, nesimțitoare față de lumina soarelui. Atunci, fără să se dea pe față unul altuia, se hotărâră ca în anul al treilea să-și dăruiască toate puterile numai acestei tufe și, când se ivi primăvara, îndepliniră, tăcuți și mână în mână ceea ce fiecare își pusese în gând. Împrejur grădina se însălbătici și stânjeneii crescură mai firavi ca altădată. Dar odată când, după o noapte grea, înnorată, ieșiră dimineața în grădina calmă, scânteietoare, aflară în sfârșit: din frunzele negre și ascuțite ale straniei tufe se ridicase, neatinsă, o palidă floare albastră, pentru al cărei boboc teaca devenise neâncăpătoare. Și rămaseră în fața ei, strânși și tăcuți, și acum, de abia, nu mai știau ce să spună. Căci gândeau: iată, Moartea înflorește și amândoi se aplecară să soarbă mireasma fragedei flori. Din dimineața aceea însă totul s-a schimbat pe lume.
“Așa sta scris pe coperta cărții celei vechi”, sfârșii eu.
“Și cine a scris asta?” stărui omul.
“După scris, o femeie”, răspunsei eu. “Dar de ce să mai cercetăm? Slovele erau aproape șterse și de modă veche. E mult pesemne de când a murit.”
Omul era năpădit de gânduri. În cele din urmă mărturisi: “O simplă poveste și totuși atât de mișcătoare.” “Asta se-ntâmplă când asculți rar povești”, căutai eu să-i îmblânzesc impresia. “Crezi?” El îmi întinse mâna și i-o ținui strâns. “Dar eu aș fi tare bucuros s-o spun și altora. Se poate?” Încuviințai. Un gând îi licări fără veste: ”Dar eu n-am pe nimeni. Cui aș putea-o spune?”
“Asta e ușor, copiilor care vin la dumneata să privească din când în când. Cui altcuiva?”
Și într-adevăr, copiii au auzit cele trei povești din urmă. Bineânțeles, pe aceea repetată de norii serii au auzit-o, dacă sunt bine informat, numai în parte. Copiii sunt mici și deci mult mai departe de norii serii decât noi. Dar asta prinde bine pentru povestea noastră. Cu toată cuvântarea lungă și bine alcătuită a lui Hans, ei ar înțelege că lucrurile se petrec între copii și povestirea mea ar critica-o ca niște specialiști în materie. Dar e mai bine să nu afle cu câtă anevoință și cât de stângaci mânuim noi lucrurile care, pentru ei, se-ntâmplă atât de firesc și simplu.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!