poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1722 .



CANONUL
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Un_scriitor ]

2008-04-25  |     | 




CANONUL

- Tu ai un Canon de plătit pe lumea asta. – mi-a spus Flori de multe ori. Însă eu nu știam, nu înțelegeam ce vroia să spună ea prin acest lucru.
Dimineața când m-am trezit, am văzut că sunt în patul meu. M-am uitat prin cameră... Ușile de-aici, din camera asta mare, în care stau, erau închise. Flori încă mai dormea. M-am zvărgolit puțin în pat. Mă simțeam transpirat, prăfuit, însă odihint. Cu ochii în tavan îmi aduceam aminte fiecare clipă pe care am trăit în această minunată plimbare pe care am făcut-o acum, pe Valea Oltului... Trecuse mai bine de o jumătate de oră, când am auzit-o pe Flori că intră la baie. După felul în care o auzeam cum umbla, mi-am dat seama că somnul încă îi mai picură pe gene. N-am strigat-o... Am aștepat... Am simțit nevoia să mă duc la baie. După încă câteva minute, Flori a venit la mine și mi-a luat pătura de pe mine.
- Hai Pisoi, să-ți fac un duș...
M-am uitat la ea. Într-un pantalon gri făcuți dintr-un doc și cu o bluză maro, Flori m-a dus la baie, m-a pus pe scaun în fața chiuvetei și a dat drumul la duș...
- Nu mai ai șampon... – mi-a spus ea turnându-mi în cap și puținul șampon care a mai rămas în tub.
Am simțit deodată ceva rece că-mi cuge pe cap în jos. Imediat după aceea un jet de apă mi-a tăiat respirația.
- Mai încet, Flori... Fă apa puțin mai caldă... Zău așa!
- Of!... Nu știu cum poți să suporți apa așa caldă. - Mi-a zis Flori, în timp ce mă spăla cu dușul... Apa destul de caldă, împreună cu șamponul, formau un zid sticlos, ceea ce mă făcea abia să mai pot să respir. După care, Flori m-a pus cu greu în cărucior. Cu trupul și picioarele goale, așa cum eram, săraca fata se străduia să mă pună cât mai bine pe căruț, să nu alunec în jos. – Þine-te și tu bine... Împinge-te mai în spate... Nu mă lăsa să te împing eu, că nu pot...
De câțiva ani buni, de când nu mă mai putea să mă bage în cadă, mama mă spăla cu dușul pe un scaun în fața chiuvetei. Mai târziu, când a început să vină ca îngrijtoare, Viorca îmi făcea baie în acelaș mod, odată pe săptămână. Așa se face că acolo, pe scaun, m-am trezit cu un jet de apă caldă, care împreună cu spuma șamponului îmi forma un fel de zid spongios, ceea ce îmi tăia răsuflarea.
- Flori, te rog! – am țipat eu cu răsuflarea tăiată. -
- Chiar așa sensibil ești? Nu știam. – mi-a spus ea, în timp ce m-a pus pe căruț. Cu picioarele goale nu mă puteam așeza cum trebuie. Eram ca un clăbuc de săpun care-ți alunecă pintre mâini. – Of!... Nu te lăsa așa greu!.. Ajută-mă și tu!
Eu mi-am luat obiceiul (cum este și normal) să nu mai fiu chiar așa de tipicar, după „cananoanele mele clasice”. Încercam, mă străduiam să particip în mod real la viața mea, la eforturile pe care le depune Flori în îngrijirea mea.
- Trebuie să ai și tu grijă de tine. – îmi spunea adesea Flori. – Fii și tu nițel mai atent. Mai ai și tu grijă de interesele tale. Nu lăsa numai pe alții să vadă ce-ți trebuie. Să știi că fiecare are problemele lui, viața lui. Tu depinzi de toată lumea care te-nconjoară. Însă caută să te interesezi de toate problemele casei... În fond tu stai în casa asta.
După ce m-a învelit într-un prosop cald, plăcut, Flori m-a adus aici, în sufragerie, în camera mea, unde m-a întins pe canapea ca să mă îmbrace, să-mi pună pantalonii.
- Ridică-te puțin să-ți trag pantalonii... Așa!... Stai să-ți pun mai bine și un pem-pers... Ca să fiu mai în singuranță...
- Of, mami!... Hai zău, nu-mi mai pune pempers, te rog!
- Înțelege-mă și tu Pisoi... – îmi spunea Flori, blândă, dar hotărâtă. – Dacă plec în oraș, vreau să plec liniștită... Nu mai vreau să spăl alte rufe...
Fereastra era încă închisă, mirosea a somn... În fiecare dimneață cănd mă trezeam, aveam impresia că sunt închis într-o coajă de ou, pe care trebuie să-l sparg pentru a ieși la aer, în lume.
- Hai să deschid ferareastra, să intre aer... După ce-ți dau să mănânci, să fac și eu un duș, și să mă schimb.
Adevărul este că în toată perioada în care a fost Flori la mine, toată casa mirosea frumos, era parfumată, avea o ambianță plăcută, intimă. Îmi era mai marea dragul să stau în camera asta mare, să scriu la calculator, sau să privesc împreună cu ea la televizor. Vi-itorul însă, la un an aproape după plecarea lui Flori, avea să-mi aducă în casă o altă ad-mosferă... O situație șubredă, de periferie. Deși se va păstra curată, casa mea va avea o admosferă de haltă comunală, unde, aproape permanent, mirosul de usturoi se întinde ca un nor gros, ceea ce mie avea să-mi producă o greață existențială... Acum însă, după ce m-a îmbrăcat într-o cămașă curată, Flori m-a dus la bucătărie, să-mi dea să mănânc.
- Hai mai repede Pisoi.. Poate am să ies puțin în oraș.
În fața mesei din bucătărie Flori îmi dădea un ou făcut ochi și o cană de ceai.
- Flori, te rog să-mi dai un medicament pentru stomac.
- Of!... Þi-a intrat în cap că fără medicament nu poți ieși afară.
- Tu nu mă înțelegi Flori!...
- Ce să-nțeleg?... Astea sunt niște idei de-ale tale. Dacă te controlezi puțin ai să vezi că totul va fi normal.
De-aici, din fața calculatorului, unde m-a pus Flori, eu mă uitam la ea cum se îm-brăcase într-o fustă maro și cu un pulovăr verde pe gât. Așa fardată extrem de discret, având pe cap un fes negru tricotat, ziceai că este una din acele păpuși Barbi venite de undeva, din occident.
- Vezi Pisoi să nu faci nimic... Până la unu mă-ntorc ca să-ți dau să mănânci. Vezi că nu-încui ușa... Poate vine cineva la tine...
- Da mami... Nu încuia ușa...Poate vine Florin, mă gândesc.
Când pleca sau venea Flori din oraș, aveam mereu impresia că în preajma mea zboară un fluture, care prin bătaia aripilor aducea un parfum nou în această atmosferă putredă în care îmi petrec pogramul meu de zi cu zi. De multe ori, cănd scriam la calcu-lator, îmi simțeam stomacul plin. La mine sedentarismul îmi dă o stare de încordare per-manentă care nu-mi lasă organismul să funționeze normal. De altfel, toată viața mea este ca un bolovan învelit într-un nor gros în care mă zbat fără să pot ieși afară. Exact ca fătul acela care nu-și poate sparge plasma ca să poată ieși afară din embrion. Iar acum, în timp ce sunt concentrat să scriu la o nuvelă, simt tot mai mult, tot mai repede... O, Doamne! Unde este Flori?!... De ce nu vine mai repede...?! La un moment dat aud zgomotul unei chei în ușă.
- Am sosit pisoi. – mi-a spus ea, intrând elegantă, parfumată și puțin tranpiirantă. – S-a întâmplat ceva? A venit cineva în lipsa mea?... Dar aici parcă miroase ceva... Este un aer închis...
Eu am privit-o cu jenă... Nu mai puteam să stau în cărucior... Îmi venea pur și simplu să plâng. După ce am avut acest noroc neașteptat, care se va dovedi irepetabil, de a întâlni o fată ca Flori, acum, dacă am s-o pierd numai din cauza greutăților mele, mi se va părea de neiertat.
- Dacă te-ar fi văzut „cuvioasa” de vizavi, imediat m-ar fi dat afară. – săraca Flori m-a privit deznăduită. – Viu și eu acasă din oraș, și uite ce găsesc... Hai vino la să-ți fac iar un duș.
Eu eram complet deznăduit. Pur și simplu plângeam. O vedeam pe Flori ca o păpușă de porțelan, care a nimerit într-o ladă de gunoi. Mi-a fost milă de ea, de farmecul ei plin de rafinament, care dădea un gust dulce acestui mediu cvasipauper în care îmi pe-trec zilele. Adevărul este că (după cum am mai spus) în toată perioada în care Flori a fost la mine, toată casa avea rezonanța unui cristal. Dobândise caracteristicele fine ale perso-nalității ei. Prin toată casa vibra o admosferă de spiritualitate, în care persoana ei se făcea simțită ca o candelă ce arde discret. Și cu o pereche de pantalon de doc pe ea, Flori m-a spălat din nou... Eu o priveam cu o jenă, scăldat în niște lacrimi de admirație, de prețuire. O vedeam pe Flori cum mergea de-aici, din camera mea la baie, abia atingând cu degetele rufele mele murdărite de sedentarismul la care eram supus. De sub lacrimile mele, atunci când am privit-o, am asemănat-o cu un nufăr, ale căror petale albe sunt murdărite de pete de noroi cazute pe suprafața lor.
- Iartă-mă mami, iartă-mă!... Mamițu meu!
- În ritmul acesta nu mai rezist!... De-aceea plec afară, în oraș... Cel puțin acolo, la mănăstirea Darvary, unde mă duc eu, mă odihnesc, uit de toate...
După ce m-a spălat din nou, m-a întins pe canapea, să-mi pună blugii aceea noi, care îmi cumpărase ea de la „second hand”.
- Ridică-te din mijloc să-ți trag blugii... Of!... Trebuie să-i spun „Cuvioasei” să-mi mai cumpere o pungă de dero, să-ți spăl pantalonii, cămășile, lenjeria.... Acum să-ți dau să mănânci, și pe urmă să ne culcăm puțin că nu mai pot de oboseală... Mai trebuie să mai citesc un Canon, să mai scriu un referat...
- Te rog mami, înțelege-mă! – mă rugam eu de Flori, disperat. – O să mă con-rolez... Crede-mă!
- Am să-ți cumpăr o cutie de pampers...
Când am auzit de pampers, am simțit un val de căldură cum mi se ridică în neu-ronii creerulului. Eram dispus să accept orice, numai să nu-mi pună pampers ca la copii mici, sau ca la acei bătrâni sclerozați care nu mai știu de ei.
- Nu mami, te rog să nu... să nu-mi pui pampersi!...
-Nu, ascultă-mă tu pe mine. Ca să fiu sigură... să n-avem probleme... Așa plec și eu mai liiniștită de-acasă...
- Tu o să mai pleci undeva în după-masa asta? – am întrebat-o eu
Era deja amiază.... Ora prânzului. Ora la care, de obicei Flori îmi dădea să mă-nânc. Afară era o zi frumoasă, călduroasă.
- După ce-ți dau să mănânci mă duc puțin în oraș fiindcă am văzut într-un maga-zin o bluză frumoasă, și nu este prea scumpă.
M-am uitat la Flori și am zâmbit. Era aceeași doamnă rafinată din vechile familii boierești, despre care mi-am făcut o anumită imagine. Este adevărat că avea o față cam mare, dar obrajii aceia rozi, veșnic îmbujorați, încadrați de un păr șaten, care-i stătea ca o coamă bogată, făcea ca toată ființa ei să aibe rezonanța unui cristal.
- Hai Pisoi, închide calculatorul... Mergem la bucătărie, să-ți dau să mănânci... Până mă-ntorc din oraș, sper să nu-mi faci iar un pocinog... Ar fi bine dacă diseară ar trece Augustin și Mihaela. Aș vrea să-mi iau un alt mobil... Ãsta a început s-o ia razna... Nu știu ce are!
- Apropo mami!... Unde e cartea aia cu Isus care mi-ai dat-o tu?
- Care carte?
- „Viața lui Isus”.
- Uite-o acolo, pe masă... Hai, acum n-avem timp pentru asta...
Ca de fiecare dată, stăteam în fața mesei din bucătrie cu capul aplecat deasupra farfuriei, în așa fel încât dacă îmi curgea ceva din gură, să nu-mi cadă pe pantaloni. Flori îmi dădea bucăți mici din puțina mâncare pe ne-o făcea Lili. Indiferent ce mâncam, mie mi se părea că mănânc prea puțin.
- Nu mănânci și tu, Flori? – am întrebat-o eu. După felul cum stătea lângă mine, am văzut că este cam palidă, trasă la fața.
- Mănâc și eu ceva... fi liniștit. – mi-a spus ea cu o jumătate de gură.
Este adevărat că în ultima vreme mâncam mai puțin decât eram obișnuit, dar vecina noastră, Lili, cea care ne face de mâncare, avea pretenția să mâcăm cât mai puțin. O oală de mâncare la o lună, dacă se poate. Și aceea numai cu un singur fel de mâncare, fără nici un fel de variație.
- Dacă mănânci repede, te pun la freastră și merg și eu într-o vizită... – și pentru că m-a văzut că tresar ca o trestie în vânt, Flori a adăugat. – Fi liniștit Pisoi, n-am să viu târziu... Până la sase, sau cel târziu, șapte, sunt acasă.
Între timp, Flori m-a culcat pe mine aici, pe canapeaua din sufragerie, și ea îmbră-cată în halatul ei albastru înflorat, s-a așezată la picioarele mele, și-și dădea cu ojă pe unghii. M-am uitat la ea... Mie îmi plăceau foarte mult aceste clipe, cănd după-mesele Flori mă culca pe canapea, iar ea stătea lângă mine și-și făcea unghiile. În acele momente aveam impresia că luam parte la o Taină, la un Mister.
- Stai culcat o jumătate de oră, după care te pun la fereastră... Mai ai nevoie la baie?... Dacă ai nevoie, ți-am pus pempers... Mă duc într-o vizită... Până pe la șapte mă întorc acasă.
Am văzut-o apoi cum vine la mine și deschide fereastra.
- Hai vino să te pun la fereastră... – mi-a spus Flori, împingând căruciorul în spațiul acela îngust dintre vitrină și canapea. – Prinde-te de gratii...
Bluza aceea neagră, de mătase cu care se îmbrăcase Flori, la care se adăuga o fustă puțin mai lungă, peste genunchi, de domniță ieșită din mănăstire, îi dădea o distincție cu totul specială.
- Iar te-ai îmbrăcat în negru, mami?
- Știu că nu-ți place când mă-mbrac în negru... Ai nevoie la baie?
-Nu mami, nu. – am spus eu, precum iedul care rămâne singur, fără ajutor.
- Așa... bine pisoi... Poate îți aduc ceva din oraș.
Din fereastră, unde stăteam, am privit-o pe Flori cum pleca... Era ca un fluture cu aripi galbene, și suprafața catifelată, care și-a luat zborul în căutarea libertății. Ca de fiecare dată, pe căldura aceea din plină vară, priveam pe fiecare vecin cu tipicul lui, cu mașina lui, cum venea din oraș, de la locul de muncă, având toți câte-o mașină care, în ochii mei, le exprima caracterul, acel „ceva” particular cu care trăim în casa noastră, în familia noastră. Amiaza aceasta are ca de obicei, o perdea de soare care se neclăiește de praful zilelor de vară. De la ferestra din care număr orele ca pe niște mătănii, îmi revin acum în minte acele clipe unice pe care le-am petrecut pe „Valea Oltului”. Mai ales momentul în care am vizitat Mănstirea „Cozia”. Moment care, zic eu, a avut și va avea un impact puternic, apope definitiv, în viața mea. Toată problema va fi să n-o pierd pentru todeauna pe Flori. Și pentru aceasta Dumnezeu mă va ajuta. În acelaș timp, sper ca Aida, scumpa mea soră de departe, să înțeleagă faptul că și eu am dreptul la o viață proprie. Să nu mai asculte glasul ipocrit al vecinelor înfometate de bani... În urma acestei neașteptate plimbări, împreună cu Flori am intrat în programul zilnic. Totul era ca înainte, însă parcă se schimbase totuși ceva. În viața mea, în senzațiile mele, în modul meu de a privii lumea din jurul meu. Am dorit cât pot de mult să scap de grămada aceasta de lume care-mi controlează viața. Pe atunci încă mai speram că Aida, sora mea cea dragă, mă va înțelege, și o va lăsa pe Flori să aibe grijă de gospodăria noastră. Să facă ea singură mâncare pentru noi.... Dar cât o fi ceasul?... Iar am nevoie la baie... Când a plecat, Flori mi-a pus pempers, însă.... Of!.... Forțez... Nu!... Stau linișitit la ferastră pe speteaza canapelei, ținându-mă cu minile de gratii....Iat-o că vine!...Cochetă, elegantă, cu bluza neagră, săraca Flori venea din oraș aici, acasă. Și eu cu ce o așteptam? Cu o mizerie..
-Am venit Pisoi... Să te iau de la fereeastră...
-Mami, du-mă puțin la baie...
- Of! Iar ai nevoie la baie?... Dar nu ai și tu milă de mine?... Þi-am pus doar pempers!..
Flori era de-a dreptul deznăduită... Așa obosită cum era, ea și-a pus tricoul maro și pantalonii ei gri, de foaie de cort. Nici n-aveam curajul să-i spun că aș vrea să ies după masa afară. Însă, cu toate aceste mici defecte ale ei, Flori căuta o cale de mijloc. Ea își dădea seama că la urma urmelor, eu nu aveam ce să fac.
- Nu ești tu de vină.... Îmi dau seama, pui... – obișnuia să spună după aceea Flori. Era deznăduită, obosită. – Hai să-ți schimb pempers-ul de pe tine.
Seara, pe la orele opt, nouă, la noi au venit Augustin și Mihaela. În casă era o admosferă puțin mai încărcată. Aveam impresia că peste noi (peste mine, mai bine zis) plutea un nor din ce în mai gros, care îmi amenința viitorul. Acel viitor extrem de apro-piat, de culoare cenușie, care îmi bătea la ușă.
- Ce mai faceți voi? – a intrat în casă Mihaiela, veselă ca de obicei. – Dar ce este cu voi?...
- Ce se-ntâmplă? – m-a privit cu calmul lui englezesc Augustin.
- Ce să se întâmple? – a început Flori. Era ca o albină din aceea care își caută li-bertatea.- Îmi face numai probleme...
- Gusti, înțelege-mă măcar tu... – m-am uitat eu la Augustin ca la o persoană care îmi cunoaște aproape toate problemele.
Prietenul meu împreună cu Mihhaela s-au uitat atunci la noi...
- Vreți să ieșim puțin afară? Aici, la terasă....
- Bine, dar este cam frig,.. – a spus Flori.
În cele din urmă Augustin m-a scos afară, la mica noastră terasă de la magazinul de lângă bloc. Aici, la terasă, nu era lume, și începuse să bată vântul. Noi, eu împreună cu Augustin, ne-am așezat la o masă, lângă gard.
- Ce-aveți Dănuț? – m-a întrebat Augustin, care-și luase o bere la cutie. – Știam că ești mulțumit de Flori...
Când m-am văzut singur în fața lui Augustin, discutând ca doi prieteni buni, așa cum făceam pe vremurile când ne-am cunoscut, mi-am dat drumul la tot focul din mine.
- Da, Gusti, dar uită-te și tu... Ascultă-mă o singură dată... Sunt sigur că ai să mă înțelegi...
În clipa aceea mă simțeam ca un înotător aflat în largul mării, care din disperare s-a agățat de o bucată de plută.
- Ia spune-mi ce se întâmplă... – M-a întrebat din nou Augustin desfăcând o cutie de bere.
- Flori nu m-ascultă...După cum știi, încă de pe vremea mamei eu ia anumite me-dicamente pentru...
- Da, știu... – m-a întrerupt calm Augustin, care știa despre ce este vorba. – Și Flori nu-ți dă?...
Eu m-am uitat la prietenul meu cu o anumită jenă... O cascadă de jenă îmi năvălea pe față în șuvoaie imense, și eu nu știam în ce termeni să-i explic prietenului meu care este situația.
- Este adevărat că eu trebuie să-i aduc aminte de câte ori am nevoie...
- Da, înțeleg...
Mica terasă era scăldată de lumină. Dincolo de poarta ei de metal, veghiul nostru Șoimuș era de-asemenea luminat sub o ploaie măruntă care începuse să picure.
- Până acum eu m-am înțeles bine cu ea... Foarte bine... Dacă mai pleacă și ea undeva, în oraș, asta nu mă deranjează... Acum, o înțeleg și pe ea. – am recunoscut eu în mod deschis. – Flori a venit direct de la o mănăstire unde avea grijă de un cămin de bă-trâni... Acei bătrâni erau toți oameni valizi... Până acuma, ea nu s-a confruntat cu pro-bleme de genul pe care am eu.
- Păi vezi? – m-a întrerupt Augustin, care vedea situația perfect. – Trebuie să ai răbdare cu ea...
Între timp le-am văzut pe Flori cu Mihaela cum vin pe ploaia aceasta măruntă care începuse să se întețească. Îngrijitoarea mea purta pe ea jeaca ei de fâș, de culoare închisă, aceea pe care de obicei o punea când ploua, și în special când se ducea pe la piață, pe-aici, prin cartier.
- Ei, nu ți-e frig Pisoi? – mi-a aruncat Flori o privire prin care vroia să spună că mă cunoaște. – Te-ai mai calmat? În general ne înțegem foarte bine, dar are el unele idei pe care este greu să i le scoți din cap.
- Voi trebuie să vă înțelegeți unul cu altul. – a spus Mihaela, privindu-mă pe mine. – Să conlucrați împreună.
Eu îmi dădeam seama ca Miihaela are dreptate... Foarte mare dreptate. Nu vroiam cu nici un chip s-o pierd pe Flori.
- El nu vrea să recunoască că nu mai este așa de tânâr, și de la o anumită vârstă or-ganele nu mai țin. – Ca o specealistă în domeniu, Flori persevera în ideea ei. – Trebuie numai să fie mai atent.
- Ai să vezi, Flori, că nu vei mai avea probleme cu mine.
- Au venit prietenii tăi la tine, și în loc să vorbim despre lucruri mai interesante, noi discutăm o oră despre...
Și avea dreptate... Ca întodeauna, Flori avea dreptate. De când sunt eu, niciodată n-am discutat despre problemele mele intime, cu nimeni în afara părinților mei. În nici un caz n-am discutat aceste lucruri cu nici un prieten mai apropiat pe care l-am avut. Și acum, împreună cu Flori, mă văd nevoit să vorbim cu prietenii noștrii despre problemele noastre prozaice, de zi cu zi... După cum are să se vadă, această fată va avea o influență mare... foarte mare în viața mea. Pe pânza umbrelei deschisă deasupra mesei, se auzea stropii de ploaie cum se întețesc tot mai mult. Puțin înfigurată, Mihaela împreună cu Flori s-a ridicat de la masă...
- Ai ieșit și pe ploaie, Pisoi. – a râs Flori când am ajuns acasă.
Din picioare, fără să se așeze pe scaun, Augustin s-a uitat la mine... Amândoi se pregăteau să plece... Se făcuse târziu. Ceasul era deja trecut de zece seara.
- Poate dacă mai prindem o zi liberă, vom mai ieși undeva – a spus Mihaela pe când plecau.
- ff
Trecuse o săptămână, două, de la această... mică „ikebană” care am aranjat-o pe nepusă masă aici, la mica terasă de la magazinul de lângă noi. Se apropia Paștele... Mi-aduc aminte că în Duminica Floriilor a fost un timp superb, de o primăvară proaspăt ieșită de sub pătura iernii. Flori trebuia să plece pentru câteva ore la o aniversare.
- Hai Pisoi să-ți dau de măncare, că nu știu când am să viu... Te culc sau te pun la calculator?
- Mami, mai bine rămân la calculator. – am spus eu ca un copil neajutorat care va rămâne singur.
- Bine pui. Am să te pun la calculator până viu eu... Hai acum, înainte să mă îm-brac eu, să te pun la baie... Ca să n-avem probleme... Eu am să caut să nu vin prea târziu.
De-aici, din fața bătrnului meu computer, am privit-o pe Flori cum s-a îmbrăcat într-o fustă maro și cu un pulovăr verde pe gât. Iar pe cap, îngrijitoarea mea și-a pus un mic fes de lâ-nă neagră, croșetată.
- Parcă ești o păpușă Barby!
Din ușa de intrare Flori s-a oprit, s-a uitat la mine, și a început să râdă.
- Vezi să nu te îndrăgostești de mine. – a spus ea în glumă.
Am mai privit-o cu gândul în altă parte...
- Nici o sansă! – am sps eu, în timp ce ea pleca. Și apoi am murmurat singur – Adică de ce?...
În urma plecării îngrijitoarei mele am rămas singur, scriind la o nuvelă inspirată de acea plimbare legendară pe care am făcut-o pe Valea Oltului. Mi-am dat seama atunci că Augustin mi-a făcut cea mai mare bucurie din viața mea. Și dacă spun acest lucru în termeni atât de tranșanți, nu exagerez cu nimic. Din fiecare frază, din fiecare cuvânt pe care-l depuneam pe pagina de Word, îmi ieșeau cu deosbită claritate, momentele petre-cute la munte... Cu această ocazie am încercat odată mai mult, să gust o fericire în care se revărsau atâția ani de așteptări, de refulări, de regretele pe care le-am simțit atunci, în anii de adolescență, ori de câte ori prietenii mei veneau la mine să-mi povestească cum s-au dus în vacanță la munte sau la mare… Iar acum, după atâția ani de așteptări, de renunțări, am ajuns să mi se întâmplă mie acest lucru. Să plec eu, în situația mea, cu prietenii mei și cu o fată frumoasă, undeva, la munte… Era ceva minunat, de-a dreptul miraculos… Dar ce se întâmplă cu mine? Tot mai mult îmi vine să mă duc la baie… Și până vine Flori mai este mult… foarte mult… Mă uit la ceas… Este de-abia 12 și… jumătate… Parcă… Of!… Stai… mă abțin… A trecut… Nu, nu… încă nu… Sună cineva la interfon… Au venit Augustin și Mihaela…
- Ce, ești singur? – m-a întrebat Augustin când au intrat în casă.
- Și Flori unde este? – m-a întrebat Mihaela. Era puțin mirată.
Eu m-am uitat la ei ca la niște îngeri apăruți ca printr-o minune în fața mea...Eram fericit, entuziasmat, de parcă Dumnezeu cu mâna Lui divină, i-a adus pe acești doi îngeri să mă scoată dintr-un butoi de lâncezeală. „Aceștia sunt îngerii tăi”, îmi spune mereu Flori despre Augustin și Mihaela... Și are dreptate.
- Păi, a plecat într-o vizită la niște rude de-ale ei... Mi-a spus că vine pe la 5....6... – am spus eu răzând, ca și cum era un lucru obișnuit.
Augustin s-a uitat la mine și n-a spus nimic. În vreme ce Mihaela m-a întrebat.
- Și... nu ți-e foame?... Ai mâncat ceva?... Noi am venit să facem o plimbare prin parc. – a spus Mihaela cu voioșia ei obișnuită.
- Dacă vreți, ieșim în parc... – Am spus eu cu entuziasmul meu obișnuit. Însă, totodată, mă gândeam la „situația” mea din momentul acela. – Mi-ar face și mie bine dacă ies o oră, două... Și așa sunt singur.
Știți cum eram eu atunci?... Exact cum a fost Apostolul Pavel când era închis în temniță. Deoadată, în singurătatea lui, acesta a văzut o rază puternică de lumină care a deschis toate ușile temnițelor, iar pe el, un înger l-a scos afară. La mine acești îngeri au fost, ca întotdeauna, Augustin și Mihaela. Așa de repede m-a luat prietenul meu cu căru-ciorul, încât nici n-am apucat să spun ceva... Ceva de care îmi era atât de jenă, încât m-am uitat la peretele din fața mea, de lângă calculator, cu speranța că va întinde niște mâini cu care să mă țină în loc. Simțiam o ușoară umezeală, ca și atunci când vezi că ești în aproprierea apelor Stixului din adâncul Iadului... Acum recunosc că am făcut și eu o gre-șeală. La fel de bine aș fi putut să-i spun lui Augustin clar care este situația, și să amănăm plimbarea. Însă până să mă gândesc la toate astea, prietenul meu m-a și scos afară lângă mașină...
- Facem și noi o mică plimbare până în parc. – A spus Mihaela. – Poate până ne întoarcem noi, vine și Flori.
Ca întotdeauna, și acum în fața sălii Polivalentei, pe bordura aceea pe care am stat atâția ani, cu Augustin și cu Florin, am avut impresia că regăsesc pentru o clipă, o mare parte din viața mea, așa intactă cum am lăsat-o. Cred că nu exagerez dacă am să spun că bordura aceea reprezintă pentru mine, cea ce a reprezentat pentru Minulescu, în poezia lui, etajera, pe care a lăsat, în mod simbolic, Iubirea lui de porțelan părăsită în urmă cu un an.
- Am venit acum doar într-o scurtă ieșire pentru că ne grăbim....
- Bine, dar nu trebuia să vă deranjați pentru mine. – am spus eu. Mă simțeam real-mente prost.
- Spune-mi Dane, problema cu Flori s-a aranjat? – m-a întrebat atunci Augustin, încecând să pătrundă în sufletul meu ca un analist.
- Da...! În mare măsură, da... Numai că... – m-am oprit eu, cu ochii departe, în profunzimea magistralei. – Gusti... nu știu... pentru mine Flori este... un mister... un fel de... conglomerat...
- Un conglomerat?! – a pufnit Mihaela în râs.
- Da... Nu știu cum să zic... Flori are și părți bune... Multe părți bune... Dar și părți rele... Adică... n-aș putea să spun că părțile acestea ale ei „rele”... sunt la ea în mod inten-ționat... Ci, mai de grabă... ea uită să mai aibe grijă și de problemele mele... Flori îmi spu-ne mereu să-i mai amintesc și eu ce-mi trebuie...
- Vezi?... Fi și tu mai înțelegător, mai cooperant...
Am stat noi acolo, în fața „Polivalentei” aproape o oră, în care din tot sufletul îmi doream ca timpul să se lungească, să se lățească, să trag de el ca de un elastic, până când să se întâmple ceva... Ceva care să-mi șteargă rușinea ce-o aveam, atunci, în momentul acela. Iar în vreme ce vorbeam cu acesti doi buni prieteni, n-am putut să nu mă întreb dacă Mihaela sau Augustin au observat ceva... Simțeam cum mi se urcă sângele la cap.
- Ne pare rău Dănuț că astăzi nu putem să stăm prea mult afară... – mi-a spus Mihaela c-un orecare regret.
.Eu m-am uitat uitat la ei, la acești doi prieteni ai mei, cu o deosebită mulțumire sufletească... Mulțumire umbrită doar de starea cvasipatetică în care mă aflam. „Mă mai așteaptă înc-o încercare”, m-am gândit eu, în vreme ce rușinea îmi năvălea ca un pojar pe toată fața. În sfârșit, în urma celor cinci sau zece minute, pe care le-am făcut pe „Bătrânul Stoian...”, Augustin a oprit „Fordul” în fața blocului... Iar când m-a scos afară pentru a mă pune în cărucior, eu m-am uitat instinctiv înapoi... Mihaela a rămas acolo... în ma-șină..
- Gusti, deschide te rog calculatorul...
- Te simți bine? – m-a întrebat prietenul meu.- Ai nevoie de ceva?...
- Nu... n-am nevoie de nimic... deocamdată. – eram să spun că în momentul acela am nevoie să fiu schimbat cât mai repede. Mă simțam mânjit de noroi. Mai ales față de Mihaela, de fapt față de amândoi, m-am simțit cuprins de o adâncă rușine, cum n-am avut față de nimeni, niciodată. M-am mulțumit însă să spun - O aștept pe Flori să vină.... Vă mulumesc la amândoi...
- Bine... lasă asta. Pentru ce sunt făcuți prietenii? – mi-a pus Augustin întrebarea lui obișnuită.
Singur, acolo, în fața calculatorului, după ce am dat drumul la Radio-Romantic, să-mi cânte din melodiile anilor 60-70, m-am apucat să scriu câte-o frază, două, din nu-vela la care lucram pe atunci. Din literele depuse pe pagina Wordului în mărime de 12, persoana lui Flori îmi venea necontenit în fața ochilor. Mi-aduc aminte că tot mai scriam la nuvela aceea inspirată de mirifica noastră plimbare pe Valea Oltului. Toate peisajele, toate etapele noastre pe care le-am petrecut la terase, în camera de hotel, sau la Mănăs-tirea Cozia, toate aceste momente le-am simțit în singurătatea camerii încă vii, le-am vă-zut, odată mai mult, cum mi se derulează în fața ochilori, și am încercat să le retrăiesc, să le aprofundez... Nu pot să nu scriu despre Augustin cum se chinuia cu mine atunci când mă punea și mă scotea din mașnă. Ca să nu mai vorbesc despre faza „demențală” cu scoa-terea ușii de la hotel... Sau momentul delicios când Mihaela a servit pe măsuța din camera de hotel acele prăjituri împreună cu o sticlă de Pepsi... Acum îmi dau seama că am avut prilejul să trăiesc niște clipe de-a dreptul unice în viața mea... Numai că în timp ce scriam rândurile cu acea mică evadare la munte, am simțit cum ceva mă deranjează... Ceva din mine nu-mi dădea pace.. Și Flori nu mai vine...! Ceasul era vreo două jumătate sau trei, când am auzit-o pe îngrijitoarea mea cum, în sfârșit, descuie ușa de la intrare.. Am tresărit de bucurie, însă în acelaș timp, inima mi s-a strâns de emoție, de îngrijorare, și nu în ulti-mul rând, de o mică teamă ce mi s-a cuibărit în suflet.
- Pisoi, am întârziat Pisoi... Sper că nu ești supărat pe mine. – eu mă uitam la ea cu o figură vinovată. Flori era fericită, radioasă, bine-dispusă. – A venit cineva pe la tine?
Cu acest „mâl infantil” ce-l simțeam pe mine, am întâmpinat-o pe Flori chiar de ziua numelui ei... „Doamne, deschide această podea din cameră, și fă-o să mă înghită în parchet”.
- Ș eu am ieșit afară, mami...
- Cu cine Pisoi?... Văd că a venit cineva pe-aici... – a observat Flori, care se învâr-tea prin casă, pregătindu-se să se debrace.
- Da... au venit Gusti și Mihaela, și m-au luat în parc...
- Dar ce este cu tine...? Ești supărat că am plecat și te-am lăsat atâtea ore?...
M-am uitat atunci la Flori cu o oarecare teamă... Nu știam cum să-i spun, cum să-i explic în ce situație sunt...
- Ai avut nevoie la baie?... – a întrebat ea, înțelegând deodată care este situația. – Ce... ai făcut...?
- Te rog Flori, iartă-mă...!
- Bine Pisoi!... Acum, de ziua mea... de Florii, viu și eu acasă... și uite cum mă primești!... Cine știe ce-au spus prietenii tăi... Au observat ceva? – Flori m-a privit dejnă-duită. – Sigur c-au observat! După ce au fost așa de drăguți și te-au scos afară!...
Doamna mea m-a privit, a oftat... și m-a luat la baie.
- Când am să plec nimeni n-o să știe...Hai să te dezbrac și să-ți fac iar un duș...
Eu mă uitam cu milă, cu drag, cu durere și groază la Flori cum se chinuie să mă pună din nou pe scaun în fața chiuvetei, nu înainte de a-mi scoate toate hainele de pe mine.
- Tu o să mă îmbolnăvești în stilul ăsta... În loc să mă duc în Ardeal, unde sunt așteptată, uite ce fac!...
Eu mă uitam la ea, la îngrijitoarea mea și tăceam... În acele momente am văzut-o pe Flori precum o bijuterie de brilliante care s-a pierdut într-o bâltoacă de noroi. Mi-am simțit pur și simplu lacrimile cum îmi împăiejenesc ochii... Sub ochelari pupilele mă us-turau... De altfel, Flori era în fond o fată bună, conștiincioasă, care își cunoștea îndatoriile față de mine.
- Eu mă duc în oraș, după treburile mele, dar în acelaș timp am și grijă de tine. – îmi spunea adesea ea. – Dar te rog și pe tine Pisoi, să nu-mi mai faci probleme din astea... Știi că-mi vine greu... foarte greu...
În urma acestui... „program-canon”, relația dintre mine și Flori au început să devi-nă mai încordate, însă în același timp (în mod paradoxal) acest conflict ne-a apropiat și mai mult... Cel puțin pe mine m-a făcut să mă atașez de ea. În toată viața mea, cu nici o fată n-am avut pilejul să împart marile mele probleme de zi cu zi. Sigur că Flori, care venise de la o mănăstire, s-a angajat la mine, mai mult sau mai puțin temporar, ca femeie care să mă îngrijească. Însă, cu timpul, în lungile noastre seri din fața televizorului, am început să ne împărtășim din dorințele noastre, din gândurile noastre, din modul fiecăruia de viață. Un an de zile, până în momentul de față, n-am avut probleme de genul acesta.
- Te rog și pe tine Pisoi, să nu-mi mai faci probleme din astea... Mai trebuie să fac atâtea cumpărături din oraș, în cazul că va trebui să plec mai devreme...
De câte ori o auzeam pe Flori că vorbește despre plecarea ei, care oricum se apro-pia cu pași repezi, mi se punea un nod în gât, și în același timp, mă gândeam cu o teamă inexplicabilă, aproape cu groază, ce se va întâmpla cu mine, cine va veni în locul ei. Acest lucru mi s-s părut și mie însumi ciudat... foarte ciudat... Atunci, pe vremea lui Any (o altă îngrjitoare) când vecinna mea a vrut s-o dea afară, eu am dat din umeri... Nu-mi păsa deloc cine va veni în locul acesteia, pe care femeie o va angaja Lili... Îmi era com-plect indiferent. Acum însă, aveam impresia că ajunsesem pe marginea unui gol, dincolo de care nu știam ce se va întâmpla... În tot acest timp Flori râdea de mine.
- Vezi, fi atent, dacă nu găsesc eu o fată așa cum știu că-ți place ție, Lili ți-o aduce imediat pe „iubita” ta...
În primul moment n-am înțeles ce vroia să spună îngrijitoarea mea. Mi-am arcuit așadar sprincenele, privind-o mai atent.
- Iubita mea?!:..Care iubită?
- Ana... Femeia voastră de servici... Știu că-ți place mult de ea. – Flori făcea haz de mine. – Ea abia așteaptă să-mi ia locul...
Îngrijitoarea mea făcea haz... Se distra pe seama mea. Iar eu mă uitam la ea și am simțit un gol cum mi se deschide tot mai mare în suflet. Am înghițit în sec...
- Păi... mi-ai promis... – mă uitam la ea, luând totul în serios.
- ... Că-ți aduc o femeie?... Și mă țin de cuvânt... Doar i-am promis și sorei tale... Problema este să te reclez și tu cu stomacul. Altfel am să mă trezesc cu vecina ta pe cap...
A doua zi, după ce m-a schimbat, m-a îmbrăcat cu o cămașă curată și cu o pereche de blugi mai noi, Flori a trebuit să plece în oraș.
- Vezi, dacă ai nevoie la baie... îți pun pempers...
Pe la orele prânzului mă forțam să lucrez ca întotdeauna la calculator. Încă nu terminasem nuvela la care scriam pe vremea aceea. În casă, în jurul meu, era liniște... O liniște cristalină, care în sufletul meu lua chipul și asemănarea lui Flori... În timp ce scriam, prin fața ochilor mi s-au perindat imaginile munților de pe Valea Oltului, pe unde am fost nu de mult, cu prietenii mei. Însă pe măsură ce mă forțam să scriu, iar am simțit nevoia să mă duc la baie... Nu!... Nu se poate!... Săraca Flori mi-a pus pempers, dar... Se aude ușa cum se descuie...
- Unde ești Pisoi...? Am venit!... Lasă-mă să mă dezbrac... Ghici unde am fost.
- Pe unde...? Pe unde ai fost mami?... – nu i-am spus încă ce am pățit.
Am văzut-o așa de fericită, așa de entuziasmată, încât n-am putut.. n-am stiut cum să-i spun „pocinogul” ce l-am făcut iar. După ce s-a desbrăcat, după ce și-a pus pantalonii aceea gri, a venit la mine.
- Iartă-mă... Știu că eu sunt de vină... Bine că ți-am pemperșii aceea...
- N-am vrut mami... n-am vrut! – Am privit-o pe Flori disperat. Eram supărat, înfuriat mai mult pe mine însumi.
Din acea fericire care i-o dădea apropiata plecare, Flori a căzut deodată în mocirla vieții mele, pe care o știa atât de bine...În sfârșit, obosită, chinuită, această fată minunată, care parcă avea canonul evanghelic scris asupra ei, m-a întins pe canapea, unde mi-a pus alți pemperși curați și o altă pereche de blugi.
- Iar ai făcut... De-abia ți-am spălat tot ce-aveai pe tine... – Săraca Flori, așa înaltă cum era, îmbrăcată în pantalonii beji și bluza ei maro, s-a trântit pe canapea, punându-și mâinile pe frunte. - Ce să mă mai fac?.... Zi și tu!... Of!... De-abia aștept să plec în Ardeal, la Părintele... Îmi număr zilele... Am un adevărat Canon de-nfăptuit.
Înainte ca Flori să mă îmbrace din nou cu o pereche de blugi curați, și o altă cămașă, ea a avut grijă să-mi pună două straturi de pemperși pe care le-a lipit la colțuri ca să nu se desfacă. Aveam senzația că sunt închis, înlănțuit într-o situație din care cu greu aș fi putut ieși... Cel puțin pentru un moment.
- Te rog Flori, ai răbdare cu mine! – mă rugam eu insistent, aproape jalnic. – N-o să mai fac... crede-mă!
- Da...! Mereu îmi promiți că nu mai faci, și iar o iei de la capăt... – Flori deja era sătulă de mine, de problemele mele. O vedeam eu. – Problema este că nu-ți mai țin orga-nele. Și tu nu vrei să recunoști...
M-am uitat la Flori, la aspectul ei de doamnă venită dintr-o lume spirituală, plină de un rafinament cu totul aparte. Eu o vedeam pe această fată ca pe o ființă spirituală, mult superioară față de situația în care este pusă.
- Lasă că o să mă regreți tu pe mine – îmi spunea această fată neprețuită, pe care uneori aveam impresia că Dumnezeu mi-a trimis-o.
- Sigur că o să te regret!... – am recunoscut eu, fiind sigur de ceea ce spun. – Poți să fi convinsă de asta!... O fată ca tine n-am avut, și nici nu cred că o să mai am de-acum încolo...
Cu tot necazul pe care-l avea, Flori s-a uitat la mine și a râs.
- Vezi să nu te-ndrăgostești de mine...
- Eu? – am întrebat-o cu un aer nevinovat. – Nici o sansă.
- Pe mine m-așteaptă părintele la el, în Ardeal... Cine știe peste ce-oi mai da și acolo...
În toată această vreme problema mea, „marea mea problemă dificilă”, nu se rezolvase pe de-a-ntregul... Mi-aduc aminte că era într-un August cu un cer senin, însă întrucâtva acest cer dechidea o amiază greoaie, apăsătoare, cu multe prevestiri rele. În ziua aceea Flori s-a grăbit să mă pună în fața calculatorului și să plece în oraș... Unde s-a dus, nu știu... Eu știam foarte bine că îngrijitoarea mea, la care începusem să țin cu adevărat, își făcea toate pregătirile pentru a pleca în Ardeal... Definitiv. Însă mereu am sperat că această plecare a ei, va fi cât mai departe, în toamnă, dacă nu peste un an.
- S-ar putea să rămân aici și iarna asta. – mi-a spus într-o zi Flori, după ce a primit un telefon...
Închipuiți-vă cât m-am bucurat eu! Nu știu de ce, însă în prezența lui Flori m-am simțit în siguranță, primind din partea ei o înțelegere, deși în anumite împrejurări, această înțelegere dintre noi ar fi putut să pară că nu există. Dar n-a fost așa... Dimpotrivă, aș pu-tea spune. Era de-ajuns ca ea să vină din oraș cu câte-un pachet de ciocolată (de cele mai multe ori Flori îmi cumpăra ciocoloată „Africana”) pentru ca eu să-i ies în față cu căru-ciorul.
- Ești exact ca un copil, zău Pisoi. – îmi spunea ea, punând pachetele cumpărate pe masă. - Lasă-mă să mă dezbrac cel puțin....
- Pe uinde ai fost? – am întrebat-o eu, cu o anumită tresărire în suflet.
- Dac-ai ști pe unde am fost! – mi-a spus ea veselă. Pe când desfăcea niște pachete pe care le cumpărase, o vedeam într-o bună-dispoziție, așa cum avea de câte ori venea din oraș... -Am fost la o expoziție de carte... Am văzut acest album cu mănăstirile de la mun-tele Atos... Am luat și un autograf de la autor... Sorin Alexandrescu...
În timp ce vorbea, Flori mi-a deschis pe masă un album cu fotografii. Albumul era tipărit în condiții excelente, cu fotografiiile mănăstirilor de la muntele Atos. Auzisem și eu de acest scriitor... Chiar l-am văzut la televizor... Câteva zile mai târziu, îngrijitoarea mea, care îmi devenise o prietenă de neprețuit, a venit din oraș cu o veste care m-a pocnit în moalele capului.
- M-am interesat și am găsit o agenție de unde să cumpăr bilet pentru autocar.. În cazul când voi pleca în Ardeal, voi pleca ca cu D.A.C-ul...
Nu-mi venea să cred ce-am auzit... Știam că Flori se pregătește să plece. În acest scop, o vedeam pe această unică prietenă cum pleca aproape în fiecare zi în oraș ca să facă diferite cumpărături.
- Și când vei pleca?... Mi-ai promis mă vei lua cu tine acolo, la mănăstire...
Ea era atunci îmbrăcată într-o fustă bej și o bluză galbenă, de vară, fără mâneci, care-i cădea teribil de bine pe corp. Această bluză, asortată cu părul ei blond, și cu statura înaltă pe care o avea, îi dădea aspectul unei tinere doamne venite din ținuturile suedeze.
- Mai întâi trebuie să merg eu să văd ce mai este pe-acolo, și de-abia după aceea trebuie să obțin dispensă de la Patriarhie...
M-am uitat la Flori cât este de frumoasă, cât de rafinată părea înbrăcată în bluza aceea galbenă și fusta bej! Aveam s-o pierd... Peste puțin aveam să pierd această bijuterie de fată pe care Dumnezeu mi-a dat o singură dată în viață. Deși am știut încă de la înce-put că Flori va trebui să plece în ultimă instanță în Ardeal, la o mănăstire, totuși am sperat că acest lucru se va întâmpla cât mai târziu. Gândul că va pleca peste foarte puțin timp, mă înebunea, mă arunca în exasperarea unei vieți fără sens. Mai mult decât atât. De câte ori o auzeam pe Flori că vorbește despre plecarea ei, intram în panică, mă cuprindea un sentiment de groază, pe care nici eu nu mi-l puteam explica... Ea m-a observat imediat cum m-am schimbat.
- Doar știi bine că trebuie să plec în Ardeal!... Þi-am spus de-atâtea ori!... Dacă-mi termin treburile pe-aici, prin București, plec în Ardeal... -
Eu m-am uitat la ea, am înghițit de câteva ori în sec, în vreme ce am simțit în sto-mac cum mi se face un gol care se mărește tot mai mult. În vremea aceasta Flori și-a pus pe ea pantalonii gri și tricoul ei bej pe care-l purta atunci cănd făcea treabă prin casă.
- Hai Pisoi să-ți fac o baie și să te schimb la pempers...
De câte ori Flori mă lua, să mă ducă la baie, să mă spele, simțiam cum trece prin mine un fluid cald, dulce, protector... Lucru ce îmi dădea întotdeauna un sentiment de siguranță, aproape matern.
- Mai bine să te spăl complet...
În felul acesta, din cauza unei constipații cumplite, care am avut în acele zile, să-raca Flori a fost nevoită să ducă o vreme cu mine o luptă groaznică, total degradantă, în primul rând pentru ea. Pentru mine această fată a fost ca un crin, sau ca un nufăr cu petale albe, pure, care a nimerit într-o bâltoacă cu noroi. Aveam senzația că suntem în acele ro-mane franceze din epoca romantică, unde în catacombele Parisului, în mijlocul unei so-cietăți sărace, paupere, a nimerit dintrodată o domniță din înalta societate. O astfel de i-magine îmi vinea în fața ochilori, ori de câte ori Flori era obligată să se lupte cu mine.
- Dacă am să plec, vreau să te las curat, spălat, în urma mea...
Împreună cu ea, am suferit foarte mult de toate câte ni se întâmplă. Pur și simplu mă durut sufletul când am văzut-o pe Flori cum se extenuează, atât fizic cât și psihic, din cauza mea. Eu tot am sperat ca îngrijitorea mea să rămână cât mai mult la mine. Dar cum? În acest ritm este imposibil!... Pe de altă parte însă, am simțit cum acest „dezastru” care ni se întâmplă de câteva săptămâni încoace, m-a apropiat pe mine și mai mult de Flori. Acest lucru ar putea părea paradoxal, de neînțeles. În ultima vreme aveam impresia că noi doi formam o mică familie cu toate greutățile noastre. Eu mă străduiam s-o înțeleg cât mai mult pe Flori, s-o menajez.
- Eu mă duc în camera mea, să mă culc puțin... Nu știu ce am... mă doare capul.
- Du-te mami și culcă-te puțin. – am spus eu și mă uitam la ea că era cam palidă.
De când a murit mama, mă simțeam aruncat într-un gol, de unde numai persoana lui Flori a reușit puțin câte puțin să mă scoată la lumină. Așa cum am mai spus și altădată, îngrijtoarea mea începuse să însemne pentru mine tot mai mult o prietenă care îmi dădea sfaturi în multe probleme cu care mă confruntam.
- De ce nu vine Florin măcar odată să mă ajute să te scot afară... Augustin și Mihaela au făcut foarte multe pentru tine. – Mi-a spus Flori, care avea mult spirit de observațe.
- Ei au făcut încă mult mai mult pentru mine decât este cazul.
Pe zi ce trecea, o vedeam pe înghrijitoarea mea cum își cumpără tot mai multe lu-cruri în în vederarea plecării. Era ca o albină care colindă orașul ca să se aprovizioneze pentru un drum mai lung. În tot acest timp, de câte ori se întorcea din oraș trebuia să se ocu-pe de mine, să mă ducă din ce în ce mai des la baie, și mai mult decât atât, săraca Flori se vedea nevoită de fiecare dată să-mi schimbe lenjeria, să-mi facă un duș din cap până în picioare. Când o vedeam cum se canonește cu mine, mi se rupea sufletul, iar pe mine îmi venea să mă arunc la lada de gunoi.
- Nu mai pot..!. Te-ai făcut ca un... purceluș... Crede-mă și tu, Pisoi... Dacă mai are pretenții Lili, să vină să te îngrijească ea în locul meu...
Am asemănat-o atunci pe biata Flori ca un înger alb, diafan, care este nevoit să se mânjească cu noroiul cel mai grosier dintr-o lume oribilă cu care, până să vină la mine, n-a avut nici o tangență. În acele zile încărcate de o oarecare tensiune existentă între noi, se mai întâmpla să vină Augustin și Mihaela... Atunci, ca prin farmec, totul se schimba, par-că evadam în altă lume... Așa se face că într-o zi, cei doi priteni ai mei, care au devenit ai noștri, ne-au luat într-o nouă plimbare în parc. Cerul era senin, amiaza era plăcută, și lo-cul acela „venerabil” din fața sălii „Polivalentei” a fost pentru noi un nou prilej de re-creere...Cel puțin pentru mine. Așa cum se știe, în Parcul Tineretului, Sala „Polivalentă” este amplasată pe un vechi deal de unde se coboară în jos pe un pod asfaltat deasupra unul mic lac. Pe vremuri, prin anii ’60, în acest loc era o groapă mare, plină de băltoace și de cociabe. Această groapă era cunoscută sub numele de „Cocioc”. Cu timpul aici s-a amenajat un parc destul de frumos la început. Pe locul cel mai înalt, care mărginește a-ceastă... mini-vale, s-a ridicat „Sala Polivalentă”, care pe atunci era una din cele mai mari săli de sport din București. Dar pe lângă diferite manifestări sportive, în această sală se dădeau (și se mai dau și acum) multe spectacole și concerte. În fața sălii este un mică te-rasă mărginită pe o parte cu o bordură de piatră, dincolo de care coboată la vale un spațiu verde spre un podeț asfaltat de deasupra lacului. În ultima vreme obișnuiesc să vin aici, în fața sălii Polivalente, cu prietenii mei și cu toate femeile de până acum, care mă îngrijesc pe mine. Așa se face că în ziua aceea frumoasă, împreună cu Augustin și Mihaela, Flori ne vorbea despre apropiata eio plecare.
- Dacă am să plec, aș vrea să mai ținem legătura. – le spunea Flori lui Augustin și Mihaelei. – Pe voi n-am să vă uit, pentru că îmi sunteți dragi... Sunteți cei mai apropiați prieteni ai lui Dănuț, și vă asigur că vom ține legătura...
- Aa... pe mine ai să mă uiți! – am ripostat eu răzând.
Flori m-a privit atunci cu un râs familial, nu lipsit de o anumită ironie.
- Cine poate să te uite pe tine, Pisoi?
Da, într-adevăr, cine poate să mă uite pe mine!... M-am gândit eu acolo, în că-rucior, cu un oftat.
Între timp Mihaela s-a uitat la Flori și a înțeles că hotărârea îngrijitoarei mele de a pleca este definitivă. Acolo, în fața sălii „Polivalente”, pe bordura aceea de piatră, care pentru mine este plină de semnificații, îngrijitoarea mea spunea că peste puțin va pleca... Și vorbea cu atâta dorință de plecare, de evadare, încât pentru câteva momente această fată mi s-a părut o pasăre rară care se zbate într-o colivie, pentru a-și lua zborul sub cerul liber, cât mai a-proape de Dumnezeu.
- Și când pleci? – a întrebat-o în cele din urmă Mihaela pe Flori..
- Cât de curând... Mi-am făcut toate cumpărăturile... Acum aștept numai un tele-fon...
Iar Augustin cu firea lui calmă, i-a pus lui Flori o întrebare mai veche ce părea ră-masă fără răspuns...
- Și cu Dănuț cum rămăne?...
- Deocamdată trebuie să mă duc singură acolo, în Ardeal, să văd ce mai este... să vorbesc și cu Părintele... Nu știu nici eu ce este pe-acolo...
În general, cu excepția acelor „probleme mai grave” pe care le-am avut în ultima vreme, viața mea din casă, împreună cu Flori, s-a desfășurat într-un mod tihnit, plăcut.
- Dacă ai să încerci să te mai controlez, să nu mai faci probleme, îți promit că am să vin să te iau la mine în Ardeal. – îmi spunea mereu Flori.
În ultima vreme, învăluit într-un con de umbră, am observat că Flori a devenit tot mai preocupată, tot mai nervoasă, mai tracasată. În acele zile din urmă, ea arăta precum un canar galben (deoarece în general, când ieșea în oraș, purta pe ea o bluză galbenă și fustă bej) care a scăpat din colivie în căutarea libertății. De mai multe ori pe zi dădea și primea telefoane aproape enigmatice... Astfel, îmi aduc aminte cum într-o zi, în urma unei convorbiri telefonice, îngrijitoarea mea a venit fericită la mine.
- Acum am vorbit cu Părintele... Este nemaipomenit... La rugămintea mea, a ob-ținut toate aprobările ca să te iau cu mine acolo, în Ardeal.
Eu când am auzit acest lucru, n-am mai putut de bucurie. Inima mi se zbătea în piept, ca un pește în acvariu, iar mie îmi vinea să săr de gâtul lui Flori, s-o îmbrăcișez, s-o sărut. Mi se pare că așa am și făcut.
- Stai Pisoi, stai liniștit! – mi-a spus îngrijitoarea mea, prietena mea... în sfârșit, Flori. – Stai mai întâi să văd eu ce-i pe-acolo, unde mă duc eu, la mănăstire, și-apoi... mai este un lucru...
Eu am privit-o oarecum dezamăgit, neîncrezător, cu o doză mare, mult prea mare, de îndoială. Mai întâi pentru că îmi cunoșteam destinul... Un destin greoi, îmbâcsit, mo-cirlos, pietrificat, care mă trage înapoi ori de câte ori este vorba să fac o schimbare mai importantă în viața mea. Și apoi, nu-mi venea să cred că, după atâția ani, Flori va fi fata aceea care îmi va schimba, în sfârșit, viața. În ultima vreme, mai ales de când a dispărut mama, am simțit nevoia (și încă o mai simt) de o mare schimbare în viața mea.... Nu-mai că, pe zi ce trecea, problemele pe care le aveam cu stomacul se intensificau tot mai mult, și necesitau anumite medicamente, pe care de multe ori Flori uita să mi le dea.
- Hai, lasă calculatorul și vino să-ți fac o baie. – mi-a spus Flori, care s-a îmbrăcat între timp într-o fustă înflorată, pe un fond negru, și cu un tricou maro. – Cu ocazia asta să-ți schmbi și pempersul.
Însă înainte să mă ducă la baie, să mă spele și să mă schimbe, Flori a dat iar mai multe telefoane, din care m-am convins că se pregătește să place. Am simțit imediat cum mi se deschide un gol, o groapă nevăzută în stomac.
- Vezi, să nu-i spui nimic lui Lli... Vreau ca nimeni să nu știe când am să plec. -mi- spus ea, și în timp ce-mi făcea baie, am văzut-o cum era muncită de gânduri.
- Cum?... Și pe mine mă lași așa, baltă? – m-am agățat eu de un fir de paie. – Ce-am să fac eu?...
- Ce să-ți fac dacă sora ta o ascultă numai pe Lili!
Eu m-am simțit deodată disperat, alarmat, surpat, asemeni unei stânci care, în ur-ma unei implozii, se prăbușește în interior. Mi se părea imposibil, de necrezut, ca eu să nu fiu decât o păpușă de paie în mâinile unei vecine care mă joacă după cum vrea ea. Și mai revoltător mi se părea faptul că sora mea, de-acolo, din străinătate, de unde este, să nu ți-nă seama de dorința mea, de a rămâne în grija lui Flori. Nimeni nu vrea să ia în conside-rație și de cea ce vreau eu atunci când este vorba de viața mea. Nimeni nu mă întreabă dacă-mi place o anumită persoană care să aibe grijă de mine. Când Lili a angajat-o pe Flori, pentru îngrijirea mea, numai întâmplarea, sau mâna lui Dumnezeu, a făcut ca ea să nimerească să fie cea ce visam de ani de zile. O fată care să-mi placă cât de puțin, o îngri-jitoare cu care să pot discuta și eu câte ceva. Cu Flori am ajuns să discut foarte multe pro-bleme despre viață, despre felul cum trebuie să mă dsecurc singur, și de-asemenea despre cărțile pe care le citesc. Dar mai cu seamă despre religie și Blibie. Și nu pot să spun că nu mă îngrijea bine...Sigur că mai erau unele probleme mai complicate, de care dacă ea nu ținea seama, îngreuna și mai mult sarcina pe care și-o luase când s-a angajat pentru mine.
Ziua despre care vorbesc, a început cu o dimineață palidă, alburie... În aer se sim-țiea totuși o anumită tensiune, o presiune admosferică plină de prevestiri rele... Cel puțin așa mi s-a părut mie... Flori m-a sculat mai devreme în ziua aceea. Era supărată, amărâtă și, într-un fel, agitată. Nu știu ce avea... Parcă se pregătea să plece undeva...
- Hai să te spăl, să-ți schimp pempersul, că trebuie să plec în oraș...
- Pleci?... Unde pleci?... Vii repede?... – deja mă cuprinsese panica.
- Ce să-ți fac dacă n-ai știut să mă păstrezi... – mi-a spus Flori cu o arecare ră-ceală....
În vremea aceasta, îngrijitoarea mea m-a spălat, mi-a schimbat pempersul, mi-a dat să mănânc, și a dat telefon ca să vină un taxi.. Iar eu plângeam... M-am uitat la această unică fată pe care Dumnezeu mi-a scos-o în cale... Și acum?... Acum mă despărțeau doar câteva minute ca s-o pierd poate pentru totdeauna... Nu!... Nu se poate!...
- Flori!... Nu pleca!... Te rog!...
- Te rog nu începe să dai telefon în dreapta și-n stânga. – mi-a spus Flori mai blândă. - Eu n-am nimic cu tine. Nu chema pe nimeni... Uite, a venit taxiul... Fii cu-minte... Poate te mai sun la telefon...
Și, încărcată cu o geantă mare, aceea de voiaj pe care o avea, a plecat... Flori a plecat fără să mă lase să mai spun ceva... Când ușa de la intrare s-a închis în urma ei, par-că am auzit toate porțile din adâncul pământului cum mi se zâvoresc înaintea mea.. Au fost câteva minute lungi, de neuitat, în care am simțit cum totul mi se întunecă în fața ochilori. Ziua de mâine pentru mine nu mai exista... Fără să exagerez, am simțit cum mă căprinde spaima... O spaimă așa de mare, cum doar la moartea mamei mele am avut. M-am văzut pe marginea unei prăpăstii în care am fost gata să cad din clipă în clipă. Mă uitam disperat la ușa de la intrare... Poate vine cineva... Mă simțeam închis între acești patru pereți de unde nu mai puteam scăpa... Am avut o senzație de sufocare. Am simțit că mă sufoc în această casă din care nu vedeam nici o scăpare... Și pe mine pempersul acela care devenea tot mai gros, tot mai coroziv, tot mai greu de suportat, îmi dădea impresia că sunt închis într-o caceră... „Of, Doamne, de-ar veni cineva!...” În acele clipe lungi, greoaie, nămoloase și nesfârșite ca oceanele subterane, Lili, vecina noastră, a intrat pe ușă.
- Ce? Ești singur?... Unde a plecat Flori?...
- A plecat!!!... Flori a plecat!!! – am stricat eu disperat.
- Cum a plecat?... Așa dintr-o dată?... Văd că mi-a lăsat cheile...
Eu m-am uitat la vecina de vizavi ca tâmpit, ca năuc... Nu știam nici pe ce lume mă găsesc. Pe mine, pe pantaloni, pe pempers, am simțit ceva plin, ceva ud, greoi... Mo-cirla vieții...După alte câteva clipe, Lili împreună cu o vecină din bloc, au venit din nou la mine, în vreme ce pe mine m-au întins pe canapea.
- Am vorbit cu Ana, femeia noastră de servici, să vină aici... – a spus vecina aceea de la etajul I...
Așa de derutat am fost atunci, în acele nefericite clipe, încât n-am înțeleles-o pe vecina noastră, Lili, ce tot vorbea despre mine, care am fost deja caulcat pe recamierul meu, devenit pentru o clipă un pat al lui Procust. Și într-adevăr, peste câteva clipe, a venit Ana... femeia de servici a blocului... Pe vremea aceea n-am știut, n-aveam de unde să știu că intru în cea mai cenușie perioadă a vieții mele...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!