agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3042 .



LA JUNIMEA
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Un_scriitor ]

2008-04-25  |     | 



LA JUNIMEA

De câte ori revin în camera mea după o plimbare mai lungă, dacă îmi rotesc puțin ochii îmi dau seama, odată mai mult, că ‘’zidurile au amintirile lor’’. Această odăiță, cu canapeaua sub o cuvertură de culoare galbenului-muștar, păstrază între zidurile ei multe legende prin care curge sângele trecutului. Dacă mă concentrez puțin, prin fața ochilor îmi trec minunatele clipe care m-au însoțit pe parcursul multor vieți.
Acum la sfârșitul secolului, după o închistare dogmatică, abia am apucat să cunoaștem adevărata față a lumii. Sigur că și înainte de ’89 am avut posibilitatea să cunoașem literatrura universală și, mai ales, cea europeană. Însă acum când am dat și noi de puțină libertate, ne lovim de alte probleme mult mai banale, mult mai lumești. Ecranul televizorului și fonturile ziarelor, îmi pun în fața ochilor, adevărate lupte între cohorte romane. Pe aceste neobișnuite câmpuri de bătaie, în loc de forța armelor, conștiința noastră se vede mânjită de noroiul cuvintelor. Așa cum spune și anticul Esop despre limbă, care te poate urca în cele mai înalte sfere, dar în același timp te poate arunca și în cea mai neagră mizerie, tot la fel și cuvintele pornite din conștiința noastră, ne pot înobila sufletul în măsura în care ne poate plimba și prin cel mai adânc noroi.
La prima vedere, nimic din toate acestea nu mă afectează, pe mine care duc o viață oarecum izolată, și atât datorită familiei mele, cât și în bună măsură datorită prietenilor mei, nu mi-au lipsit lucrurile cele mai elementare. Cel puțin până acum. Nu mă pot împiedica însă, să judec ceea ce văd în preajma mea la tot pasul. Pentru noi, cei din generația de după anii '50, ceea care am crescut într-un cadru dogmatic, deși nu ne puteam plânge de o anumită libertate, momentul "revoluției" a venit ca o poartă deschisă spre adevărata lume liberă. Sigur că pe vremea adolescenței mele, marile fantezii ale noastre își găseau expresia și în personajele romanelor clasice, dar și în muzica perioadei ‘’flower power’,’ care ne-a marcat pe toți, cei din aceeași generație. Nu pot să-l uit pe acel Lucien de Rubampre din neuitatele ‘’Iluzii pierdute’’, pe care Balzac îl aruncă în fascinația presei, până când este strivit de forța acesteia. Am avut o mare șansă când Roxana, prietena mea de-o viață, m-a adus de la facultatea ei, câteva fișe privind romanele acestui scriitor francez.
- Þi-am adus fișe despre Balzac, Am căutat prin cursurile de franceză unele note la “Scene de moravuri” și despre “Iluzii pierdute’’.
- Ceea ce mă interesează este modul în care construiește el personajele, și mai ales reluarea lor, sub diferite ipostaze, în cele mai multe din romanele lui.
- La Balzac personajele sunt purtate ca simboluri din roman în roman. – mi-a spus Roxana cu aerul acela de specialist în literatură. - Ele formează de altfel, o adevărată societate.
Pe vremea aceea eram absolut convins că Roxana este prima și singura prietenă din viața mea la care am ținut cu-adevărat. Ceea ce este foarte adevărat. Timpul însă, cu meandrele lui enigmatice, avea să-mi arate că nu era nici pe departe ultima mea dragoste. Și aceasta el l-a făcut într-un mod profund pe care nici nu-l puteam bănui.
După cutremurul care ne-a schimbat oarecum conșiințele, am ajuns în fața unei etape din această viață de care mă temeam cel mai mult. După câte se pare, în clipele mele de relaxare, continuam să primesc aceleași semne care aveau o anumită tensiune. Pe moment însă nu mi-am dat seama de unde provin. Dacă mi-aș fi încordat puțin memoria, destul de slabă, a corpului astral, mi-aș fi amintit că semne asemănătoare le mai primisem odată, cu multă vreme în urmă, fără să știu însă ce reprezintă. Lumea nu înțelege că și un invalid ca mine are o viață a lui interioară. Și partea interesantă este că viața unui invalid este, de cele mai multe ori, foarte intensă. Și dacă invalidul nu are posibilitatea s-o manifeste în mod normal, viața lui alunecă undeva în afara timpului. Mai ales atunci când întâlnești o lume în fața căreia ești doar un balast nefolositor, așa cum avea să mi se întâmple mult mai târziu. O lume cu principii prin excelență materialiste, a tot-știutoare, pentru care un neputincios ca mine reprezintă o piedică de netrecut.
Cam prin această perioadă, sau puțin dup-aceea, ntimpul acestei camere, așa de dur cum se arată el, îmi mai dă și unele compensații mai plăcute. Într-o zi de vară, soara mea, împreună cu logotnicul ei, au venit c-o idee de mă scoate undeva cu mașina.
- Ce-ar fi să mergem până la mănăstirea Căldărușan. Tot n-ai avut niciodată prilejul să vezi nici o mănăstire. Dacă vrei bine-nțeles. - zâmbi Aida, privind la mine.
- Dacă vreau?! Sigur că vreau. - am sărit eu fără să-mi cred ochilor. Chiar în perioada aceea cititsem “Ochii Maicii Domnului”, romanul lui Arghezi care a avut o influență foarte mare asupra mea.
Era într-un sfârșit de vară, pe cât mi-aduc eu aminte. Deși era cald și senin, cerul părea aburos, acoperit cu o peliculă subțire de nori. Dimineața în care a venit Traian să ne ia. pe mine și pe sora mea cu mașina, atât mama cât și tata, au sărit îngrjorați de faptul că ne va apuca ploaia.
El, care în vremea asta pornise deja motorul, a demarat ușor, în timp ce, încet, încet, eu am simțit cum mă cuprind emoțiile unei inedite plimbări. Când am ajuns pe domeniul destul de întins al mănăstirii Căldărușan, prin aerul deosebit de pur, liniștea din jurul nostru parcă era așa de mterearizată, că am simțit cum îmi țiuie urechile. Pe de altă parte, în momentul în care Traian m-a pus pe cărucior, în scurte fracțiuni de secundă, prin fața ochior mi-au trecut niște imagini ciudate, de neînțeles, un fel de biserică în formă barocă cu semne exotice. În sfârși, o amestecătură din care n-am înțeles nimic.
- Este atâta pace aici...! Am impresia că-mi alunecă sufletul undeva, în afara timpului. Ai să râzi, Aida, dar nu știu de ce, tot timpul am senzția că eu am mai trecut pe aici.
- O fi având și fratele tău două suflete iar noi nu știm nimic. Sau ai ceva comun cu Dracula? Ia zi. - l-am auzit pe Traian cum a râs în spatele meu. El mă plimba în cărucior.
- Uite Aida cum râde de mine.- am făcut eu în mod copilăros, pentru ca apoi să-l întreb cât se poate de serios, - Tu ai auzit de percepția a două timpuri diferite în același moment?
- Eu nu prea cred în speculații din astea. Tot ce nu este palpabil, concret, material, privind strict realitatea, este de domeniul fantezie.
- Să lăsăm acum filozofările. - interveni Aida –
Când am intrat în acea biserică mică, la primul contact am avut senzația unui timp oprit de ani de zile în locul pe care probabil au lăsat-o cei care au ctitorit-o. Mirosul acela specific de tămâie îmi transporta spiritul undeva, prin medii sacrosante, acolo unde probabil am mai trăit odată. În acele clipe m-am lăsat fascinat de tot ceea ce mi se arăta înaintea ochilor. Am fost conștient de prezența sorii mele lângă mine, dar totuși pentru o clipă am avut senzația, sau un adevărat sentiment, nu știu cum să-i spun, că prin această admosferă de vechi ortodoxism, mai trecusem odată. Acel altar, de care ne apropiem acuma, sau portretul regelui Carol al-II-lea de la intrare, cel care a ctitorit mănăstirea, toate aceste lucruri mi s-au părut reale, vii, prezente acolo, în fața mea. În acele momente am simțit realmente cum în mine clocotește sângele acelei vechi perioade patriarhale. Totodată însă, am avut impresia că ortodoxismul de care am fost cuprins atunci, în acele momente, se afla cumva prin altă zonă, prin altă porțiune de timp .Această biseri-cuță întunecoasă, cu luminile ei slabe, pătrunse prin micuțele ei vitralii, forma o atmosferă de sacra-litate unde coboară un strop de divinitate. Am fost realmente vrăjit. De-abia am auzit-o pe Aida cum mi-a șoptit la ureche.
- Îți place? Hai să aprindem o lumănare pentru tine sau pentru cine vrei tu.
- Mai întâi pentru mama și tata. Să-i țină Dumnezeu sănătoși cât mai mult timp. Apoi… - am zis eu, și fără să-mi termin gândul, privirea mi s-a afundat undeva, dincolo de prezentul palpabil.
-Apoi…? - m-au întrebat Aida și Traian în același timp.
- Nu contează - mi-am revenit eu imediat - parcă tu nu știi, Aida, halucinațiile mele.
Cu cât m-am apropiat de altar, mi s-a părut că întrezăresc anumite viziuni ciudate, amestecate, cu o fată creolă, (nu știu de unde a apărut), care parcă se afla într-o lume spirituală, intelectuală, sau în mijlocul unei adunări de cărturari într-un fel de cenaclu, așa cum era pe vremuri. Mi s-a părut cum acea creolă este îmbrăcată în ceva roșu, combinat cu un negru distins,care semăna cu... nu știu cu cine semăna.
- Bisericuța este veche aproximativ de o sută de ani, dacă nu mai mult. - am auzit-o ca prin vis pe Aida cum a vorbit în spatele meu.
- Apropo Traian, mi-ai promis că vizităm muzeul mănăstirii.
- Chiar, au un muzeu de icoane făcute de pictorii noștrii clasici. – și-a adus aminte și sora mea.
- Lasă-l Aida să guste singur surpriza. - spuse Traian c-o lumină în ochi.
Când am ieșit din bisericuță, aerul pur din afara orașului, combinat cu lumina puternică din mijlocul zilei, mi-a pătruns până în străfundurile ființei. Toate afinitățile mele cu fiecare particulă de timp, au ieșit .atunci la suprafață.
Micul muzeu al mănăstirii, în mare parte, era format din icoane pictate în ulei pe pânză. Am putut vedea de-asemenea acolo și icoane făcute direct pe sticlă. Acestea au fost pictate cu o asemenea măiestrie că se putea percepe fiecare cută din tenul sfinților. Puțin mai încolo, împreună cu Aida am putut vedea și câteva splendide icoane gravate cu cea mai mare finețe în metalul argintat.
- Am fost sigură c-o să-ți placă –mi-a șoptit ea la ureche.
- Așa ceva n-am mai văzut până acum. Acest muzeu de icoane, aproape imaginar, împreună cu bisericuța cochetă, nu știu de ce, m-a transportat departe, într-un spațiu necunoscut, unde totul mi s-a arătat într-o desăvârșită comuniune.
- Aceasta pentru că este dorința ta permanentă de-a evada undeva, singur. – l-am auzit în spatele meu pe Traian cum îmi arată adevărata mea latură.
După ce am ieșit din muzeul mănăstirii, plin de sentimentul sacrosanct care-l primești cel puțin odată în viață, ne-am mai plimbat pe jos.
Pe tot domeniul mănăstirii, călugării se plimbau în sutane de postav, aspre cum este și viața lor. În aceste plimbări, acești călugări dacă nu erau total absenți, mai de grabă aveau aerul unei împăcări depline. Când i-am văzut cum trec pe lângă noi cu capetele plecate, mi-am zis că viața pe care o duc trebuie să fie într-o lume dincolo de palpabil. Acolo unde realitatea care capătă alte sensuri. Acea Realitate care de fapt conține adevărul. Când i-am văzut pe acești călugări, mi-a venit destul de greu să-mi imaginez viața dusă de ei. Absența lor aproape permanentă din activitatea socială, sau lipsa de femei, mă fac să mă întreb ce fel de viață mai este și asta pe care o duc ei, aici, departe de lume. Însă dacă mă gândesc la castitatea mea forțată, îmi dau seama că acolo unde intervine voința, chiar dacă ea este impusă de împrejurări, acest lucru devine ceva normal, fără să te simți mutilat în ființa ta intimă. Pe tot parcusul plimbării noastre, am avut senzația unui déjà vu. Când în sfârșit ne-am pregătit să venim spre casă, deja m-am gândit să pun totul pe hârtie, ca o povestire ’’sine verite’’. Multă vreme m-am gândit la această plimbare care mi-a lăsat destule semne. Mult mai târziu aveam să le înțeg.
După plecarea sorei mele am început să primesc, mai mult intuitiv, unele mesaje, care nu știam de unde vin. Cu imaginația mea bogată, am crezut mai întâi că sunt închipuiri de-ale mele. Pe măsură însă ce scriam poezii, am avut impresia că sunt înconjurat de tot felul de imagini care nu-mi dădeau pace. Astfel m-am simțit implicat într-o altă realitate. De-asemenea, de căte ori am citit o carte, prin fața ochilor au început să-mi treacă imagini cu o adunare de scriitori, împreuna cu mari actori din epocile romantice. Și imaginile acelea aveau o asemenea forță, încât mi s-a părut că eu sunt acela care a mai trăit prin timpurile vechi, istorice. Ciudat este faptul că prin toate aceste perigrinări ale spiritului meu, am întâlnit mereu acelaș chip creol, cu un aer foarte familiar pe care nu știam de unde să-l iau. Cu de câte ori m-am scufundat în labirintul amintirilor, am avut impresia că în zidul din fața mea se deschide un tunel cu două imense guri realmente diferite, care-mi dădeau posibilitatea să-mi aleg două timpuri. Aș fi putut astfel călători, în acelaș timp, și în trecutul vieții mele materiale, unde mă pot transporta prin forța memoriei, dar în special mi-am dat seama că pot trece cu ușurință într-un virtual trecut, mult mai îndepărtat. La un moment dat, prin fața ochilor mi se perindeau niște imagini estompate cu o anumită creolă, care.parcă, ar fi trebuit să facă parte din viața mea. Am avut astfel impresia că circul într-un spațiu oarecum străin, dar totuși destul de familiar. Dar cum toate aceste viziuni ale mele mi s-au părut adevărate fantezii ieșite din imaginația mea bolnavă, nu le dat prea multă importanță. Numai că în ultima vreme aceste lumini îmi dădeau un gust dulceag în care am început să mă complac. Am început să văd aproape în realitate cum printr-una din gurile tunelului deschis în fața mea, imaginea Roxanei îmi apărea într-o rochie de un albastru închis, din care mă obișnuisem să gust parfumul ei specific. Această imagine mi-a fost așa de clară în fața ochilor, încât am văzut-o aievea cum stă pe legendara canapea alături de mine. O vedeam învăluită în fumul albăstrui de țigară. Astfel, chipul ei mi s-a părut desprins din versurile unui Alfred de Musset.
Multă vreme după plecarea Roxanei, cea care a fost prima mea prietenă, timpul camerei mele s-a văzut străbătut de tot felul de semne pe care de-abia acum încep să le-nțeleg. În vremea aceasta am căutat să-mi umplu viața cu fel de fel de ocupații prin care să-mi găsesc un sens. De ce numai eu sunt acela care trebuie să sufere o viață întreagă? Și pentru ce, în ce scop? Eu cred foarte mult în Dumnezeu, în această entitate care conduce întreg universul.
Parcă o văd și acum pe Cristina, pe care am cunoscut-o înt-o vară, cum se mișca în jurul mesei billiard. Pe-atunci, farmecul ei emana o tandrețe caldă, senzuală. Apoi, am mers la o terasă să bem câte-un suc sau o bere. Mai era și un un prieten cu noi.
Pe tot acest parcurs, nu știu cum se întâmplă, dar atât în timpul sărbătorilor de iarnă, cât și în cea mai mare parte din perioada verii, Cristina caută pe cât îi stă în putință să-mi dăruiască adevărate clipe de neuitat. Am mereu impresia că timpul, în scurgerea lui implacabilă, mi-a trimis odată cu ea, o adevărată insulă însorită unde să-mi odihnesc sufletul răscolit.
De când am cunoscut-o pe Cristina, viața mea a căpătat o anumită culoare prin care se reîmprospătează. Nu pot să nu amintesc aici de faptul că în sfânta noapte a învierii, când cele mai profunde taine iau ființă, m-am trezit cu Cristina împreună cu Claudiu și Augustin. A doua zi, era un timp superb, de Paște. Un timp în care datorită acestei unice Taine, sentimentele noastre capătă o nouă formă de manifestare Și atunci, Cristina m-a luat la o plimbare în care pot să spun că am simțit cu adevărat înțelesul acestui Mister.
- Astăzi am vorbit să te luăm pe tine în parc.
- Timpul acesta frumos ne-a dat un gând transcendental să facem o mică plimbare.
- Doar ți-am promis că vom ieși. - mi-a spus Crstina.
Deseori, în dup-amiezile de mai, psihicul meu devine foarte de obosit. De câte ori mi se întâmplă acest lucru, în aceste căderi sunt invadat de tot felul de imagini pe care le simt aproape, deși sunt convins că ele aparțin unui alt timp. Trăsuri din altă epocă, actori de șantanuri cum erau pe vremuri, un fel de adunare de mari scriitori, și peste toate acestea îmi apare mereu un chip de creolă care seamănă foarte mult cu Cristina. Pentru sufletul nostru, intervine un moment când, prezentul, trecutul și viitorul se suprapun într-un singur punct ce-i dă posibilitatea să circule în toate sensurile... Așa m-a găsit Cristina, când a venit într-o dup-amiază au venit pe la mine.
- Ce se-ntâmplă cu tine, ce ai, hîm? – m-a întrebat ea trecându-mi degetele prin păr.
- Nici eu nu știu… De la un timp, după ce scriu, pe la orele astea cad într-o melancolie bleagă.
- Lasă că la sfârșitul săptămânii te scoatem afară. Mergem la o terasă.
Adesori, când o văd mă cuprinde o liniște dulce. Cristina îmi reamitește toate momentele petrecute împreună într-un timp îndepărtat. Iar dacă mă gândesc mai profund, am certitutinea că pentru mine timpul a devenit o noțiune concretă. Tot ea mi-a arătat un mic colț din frumusețea lumii pe care nici nu-o bănuiam.
Doream să văd eclipsa afară.pentru faptul că în afara spectacolului care ți-l oferă fenomenul fizic, atunci când soarele este acoperit complet de lună, se produce un fel de halou al timpului, prin care ai senzația de comunicare cu toate dimensiunile lui.
În clipa în care sorele a fost acoperit total de lună, m-am simțit cuprins de un mister inexplicabil. . La un moment dat, când soarele care a dispărut, mi s-a părut cum în acel întuneric, se deschide un fel de horn vertical. În momentul acela am avut o impresie ciudată. Mi s-a părut timpul cu toate dimensiunile lui, a intrat într-un vârtej de neprevăzut. Firul unor imagini dintr-un trecut absolut, se intrepătrundea perfect cu prezentul în care eram noi.
Pe la șapte seara, așa cum mi-a promis, Cristina m-a luat pe aripa unui gând, pășind pe drumul școlii care mi-a păstrat încă urmele pașilor de odinioară. De fiecare dată când ne întâlnim, pentru mine ea înseamnă Misterul, Noutatea, adâncul necunoscut. Când din întâmplare, în camera mea se apropie de mine, îmi pun capul pe pieptul ei învăluit într-o magică tandrețe. Nu știu dacă nu mă-nșel, dar de când ne-am cunoscut, în situația nemișcării mele, cu blândețea ei a căutat, ca nici o fată pân-acum, să mă facă să cunosc o mică parte din plăcerile lumii. De aceea în timp ce mergea pe lângă mine împreună cu Claudiu care-mi împingea căruciorul, aș putea spune, așa cum am mai spus-o de-atâtea ori, că în viața mea ea reprezintă noutatea pigmentată cu un dulce mister. Totodată și Claudiu era demn de admirat, pentru că alături de ea, dădea dovadă de atâta înțelegere cum nici nu mă așteptam.
- Să am “puțintică răbdare”, asta după cum ar zice Caragiale, nu? - am întrebat întor- cându-mi capul spre ea. - Ceea ce-mi place la tine, este că întotdeauna mi-ai arătat o nouă față a vieții într-un gust ce nu l-am avut niciodată pân-acum. Asta spre deosebire de alte fete ce le-am cunoscut, inclusiv Roxana, prietena mea din vremea adolescenței.
- Si nu-ți place ? Asta fac pentru că am simțit eu așa.
Cum mergeam noi liniștiți pe Stoian Militarul, mai glumind, mai râzând, odată văd pe Cristina cum ne îndreaptă pașii spre poarta școlii pe unde, eu cel puțin, atunci când am trecut pragul, năpădit de un sentiment aproape pios, am avut senzația acelei plenitudini pe care îmi închipui că o simte oricine de câte ori intră într-un templu sacru. Atât eram de emoționat încât, fără să pot rosti nici un cuvânt, cu ochii plini de cele mai profunde sentimente m-am uitat la creola noastră, care înțelegându-mă cele ce simt, după obiceiul ei, mi-a trecut mâna prin păr.
- ~ți place surpriza ce ți-o facem ? M-am gândit să mai facem o variție. Stăm puțin aici, prin curtea școlii, după care mergem la terasa unde știu că-ți place.
- Nu știu dacă-ți dai seama dar tu ai o adevărată comoară lângă tine. - i-am spus eu răzând, lui Claudiu. - Fii atent să n-o scapi. Meritați amândoi să fiți împreună.
- Odată ce-am cunoscut-o, nu scapă de mine așa ușor.- Se amuză el din spatele meu.
- Of, ce mă fac eu cu voi doi, nu știu. Unul mai copil decât altul.- ne spuse ea, în timp ce noi eram deja în curtea școlii, pe latura unde se vedeau ferestrele clasei în care am învățat eu pe vremuri.
- Ei și tu acum, fii mai înțelegătoare cu noi. Claudiu ține foarte mult la tine. De altfel, tu ai un fel de vrajă încât toată lumea este imposibil să nu fie cuprinsă de ea. Asta afară de faptul că în tine există ceva inefabil, care de câte ori se află cineva în preajma ta, simte un aer de confort și de firească înțelegere. Nu-i așa că am dreptate? - l-am întrebat eu pe prietenul ei, pe care-l văd cum zâmbește.
- Nici nu știi câtă dreptate ai, de m-a “vrăjit” și pe mine. - spuse el râzând.
- Uite, acum vorbesc foarte serios, cu cât sunt mai mult cu tine, cu atât am siguranța că ne-am mai întâlnit în cel puțin una din viețile noastre anterioare. De fapt însăși prezența ta este pentru mine un semn, venit de undeva, din trecut. De altminteri avem atâtea lucruri în comun, încât tot ce se întâmplă între noi, toată prietenia noastră decurge atât de firesc, ca și cum așa trebuia să fie, ca un lucru din ' nainte stabilit.
- Tu o ții întruna cu metempshihoza, ceea ce nu știu dacă este atât de adevărată precum pretind unele cărți. Creștinismul nostru, în primul rând, nici nu acceptă această idee.
- Draga mea, cum să-ți zic eu ție, tot ce mi se întâmplă în această viață este atât de absurd prin nonsensul ei, încât dacă n-ar fi o karmă pe care trebuie s-o îndeplinesc, Dumnezeu ar fi un adevărat Diavol care acționează aproape aberant, după bunul Lui plac.
- Of, ai și tu dreptate - îmi spuse ea, trecându-mi mâna prin păr- cine știe ce-oi fi făcut într-o altă viață, de ai o asemenea soartă. - încercă ea să mai râdă.
Ca să mai îndulcesc discuția ce începuse să capete accente patetice, mi-am aruncat privirea pe zidul școlii în sus, acolo unde știam că se află clasa în care am învățat eu pe vremuri.
- Uitați-vă, acolo în mijloc, pe la etajul întâi se văd ferestrele clasei unde am învățat eu pe vremuri.
- Tatăl meu te știe bine. Când i-am povestit de tine, mi-a spus că ați fost colegi în același an - îmi spuse ea, în timp eu realizam situația complet bizară, după care prietena mea cea mai bună ar putea de fapt să-mi fie fiică.
Această discuție se purta într-un moment în care mirajul devenise atât de perfect, încât privindu-i obrajii creoli, puțin visători, mi-au venit în minte versurile lui Nichita Stănescu.
- Nu știu dacă știi, dar Nichita are niște versuri, care acum când te privesc îmi dau seama că se potrivesc exact momentului de față.
- Care sunt acele versuri ? Am și eu volumul acela care ți l-am dat și ție, dar nu mi le mai amintesc.- mă-ntrebă ea, în timp ce curiozitatea i se citea pe față.
- “Am gândit un mod atâta de dulce / de a se întâlni două cuvinte / încât în jos înfloreau florile / și sus înverzea iarba.” am citat eu din memorie cu privirea pierdută la ea.
- Cu adevărat sunt foarte frumoase,- îmi spuse Claudiu, în timp ce ea mă privea pierdută, ca și cum încerca să pătrundă sensul acestor versuri.
- De câte ori le citesc îmi vii tu în fața ochilor, împreună cu silabele numelui tău din care, prin parafrazarea versurilor lui Nichita, simt cum înverzește iarba în toiul zăpezilor de crăciun. Acum să mă ierte Claudiu că-n fața lui mi-am dat drumul la efuziunile mele poetice.
- Cât de poetic sună, nu te știam chiar așa.- îmi spuse ea prvindu-mă lung.
Pe când ne pierdusem în mirajul acelei duioase discuții, care pe mine, cel puțin, mă făcea să gust tot farmecul din jurul Cristinei, mă gândeam la norocul pe care-l are Claudiu de fi iubit de această delicioasă fată care prin toată prezența ei îți dă sentimentul real de a trăi. Nu puteam totodată să nu-mi imaginez cum ar fi fost dacă eu eram la vârsta lui cu o prietenă atât de dulce care aduce la viață pe oricine vine în contact cu ea. Cu toate că m-am lăsat cuprins de acest moment aproape unic, n-am putut să nu observ cum la orizont dincolo de noi, soarele în apusul lui, ne punea în fața ochilor un spectacol rar, nevăzut încă până atunci.
Pe un cer acoperit pe jumătate de nori, probabil datorită razelor unui soare încă deranjat de eclipsă, în fața noastră se deschidea un fel de culoar vertical de o culoare albă, transparentă de aveai impresia că este ca un tunel ce făcea legătura cu o lume virtuală prin care timpul se desfășura în toate dimensiunile lui. Atât am fost impresionat de acest fenomen, încât de-abia am apucat să atrag și atenția prietenilor mei.
Cu cât încercam să mă bucur de discuția avută, cu atât am simțit că eu-l meu alunecă la vale, în ciuda faptului că făceam deosebite eforturi să-mi concentrez atenția asupra însoțitorilor mei. Probabil că-n momentul acela Cristna a observat că ceva nu este în regulă cu mine, întrucât îi auzeam vocea un pic alarmată ce se pierdea din ce în ce undeva în neant, timp în care parcă îmi simțeam ființa cum se destramă în mici particule de lumină. Cu toate că încercam să mă înfășor în căldura sufletului ei pentru a rămâne în realitate, totuși ceva inexplicabil, asemănător cu un fel de curent impalpabil, care pe alocuri avea aerul ființei sale, mă trăgea undeva în necunoscut. ~n mijlocul acestui curent care devenea din ce în ce mai puternic, am simțit cum ființa parcă mi se sfarămă luând diferite forme care totuși pe undeva își păstra aceeași esență. La un moment dat am intrat într-un asemenea vârtej al timpului încât parcă mă răstigneam între două lumi diferite care se întâlneau în rațiunea mea de a fi. Deși amintirea unei ființe apropiate încă mai dăinuia, îmi simțeam memoria spălată de orice înseamnă realitate până când desprins de vârtejul ce mă purta într-o cădere liberă, deodată m-am trezit într-un loc necunoscut dar care îmi părea aproape familiar. Locul în care nimerisem, avea parcă un aer dulceag, patriahal, ceva asemănător cu vechiul București de altădată.
Dacă aș fi fost puțin mai atent, aș fi observat cum locuitorii acestui oraș patriahal vorbeau o română c-un accent moale din acel sfârșit de secol ce mă ducea cu gândul la marii noștrii clasici din perioada Junimii. Pe bulevardul unde bănuiam c-am nimerit, am început să întâlnesc în calea mea tot felul de tramvaie trase de cai, trăsuri în formă de cupeuri, iar pe trotuar bărbați ce mergeau îmbrăcați în fracuri, în vreme ce femeile se plimbau în rochii lungi, însoțite de umbreluțe dantelate cum era odată la modă. Fiind mai pe seară, pe acest bulevard cu miros de briantină, puteam vedea vechile teatre de dramă și de revistă în pline jocuri de lumini, având în fața lor acele butoaie de beton cu reclame și afișe de tot felul. Pe un trotuar larg, acolo unde nimerisem eu, în fața mea, deasupra unei intrări largi, se vedea o firmă scăldată-n lumini, pe care scria cu litere de-o școapă: Teatru de Revistă și Comedie “Alhambra”. Dacă eram mai atent, aș fi observat cum acest teatru împreună cu bulevardul pe care se află, îmi pune în față aspectul unei vieți patriarhale, exact cum îmi povestea tata că fusese pe vremea lui. Cum plin de curizitate îmi întorceam capul de jur împrejur, am văzut coborând din trăsuri niște fețe care-mi păreau totuși cunoscute. Deodată deasupra acestei elegante lumi cu aspectul dulce al sfârșitului de secol, s-a simțit trecând un suflu magnetic venit parcă de pe alte meleaguri. Printre eleganții trecători din fața teatrului, unde unii dintre ei se pregăteau să intre, deodată atenția mea a fost atrasă de un personaj destul de bizar înfășurat într-o largă pelerină, care, însoțit de o privire ascuțită din aceia ce-ți pătrunde prin toate măruntaiele, a trecut ca un torent electrocutând de-a dreptul întreg bulevardul.
Pentru un moment am crezut că este însuși marele Eminescu, dar atât cât mi-am putut da seama în fracțiunea de secundă în care a trecut, împreună cu toată lumea din acel perimetru, am putut simțit ceva absolut straniu care îl înconjura, asemănător cu o aură ce emite fluide electromagnetice. Atât de imprsionat am fost de această arătare venită ca un mesaj din altă lume, încât de-abia am putut vedea elegantele trăsuri ce se opreau una câte una în fața teatrului, unde după cum am mai putut distinge, intrau marile figuri ale culturii noastre. Când am devenit mai atent, cu mirare am observat cum din unul din aceste cupeuri a coborât un domn bine îmbrăcat, într-un mantou negru, având un fular alb înfășurat la gât, cu o pereche de ochelari mici, rotunzi, de baga, în alura vechilor poeți, care după câte știam eu încă de pe vremea școlii, semăna foarte bine cu marele Alecsandri, acel Rege al poeziei, cum l-a denumit Eminescu în “Epigonii” lui.
Crezând totuși că imaginația îmi joacă iar o festă, împins parcă de un semn ce plutea prin aer, am încercat să m-apropii de trăsură, tocmai când Alecsandri, căci el era, intrase în teatru însoțit de un grup de tineri, printre care am întrezărit o creolă ce mi s-a părut vag cunoscută. Cum dorința mea de a intra în acest teatru era atât de mare, m-am strecurat printr-un grup de studenți pe care-i vedeam cum erau lăsați să intre pe gratis. Intrigat cum eram de aspectul deosebit de familiar ce mi se părea că o are acea creolă din anturajul lui Alecsandri, am rugat-o repede pe-o garderobieră, să-mi dea un mic binoclu de teatru, dacă se poate fără să mă coste ceva, căci n-aveam nici un ban la mine. Dacă am pomenit de fiorul ciudat pe care l-am avut la vederea acelei creole, nu mai vorbesc de acel sentiment unic de care m-am simțit pătruns când m-am văzut doar la doi pași de marele poet.
Pe scenă se juca una dintre binecunoscutele piese ale lui Alecsandri, “Chirița în provinție”, în care am avut deosebitul privilegiu de a-l vedea pe marele actor Mihai Pascaly, cum își desfășoară geniul în fața ochilor noștrii. Cu toate că, nu știu de ce, mi-l închipuiam mereu ca pe un intrepret de dramă, totuși prin piesa lui Alecsandri, acest geniu al teatrului nostru clasic, ne-a arătat ce-nseamnă adevărata fibră a comediei.
Pe când pe scenă acest mare Actor, travestit în Coana Chirița, recita diferitele replici c-un aplomb de zile mari, așa eram prins de acțiunea piesei, încât mi-o închipuiam alergând toată viața după un Luluță cam neghiob, ce nu ieșea din fustele ei. Pe mine mă distra mai ales amestecul acela de antreuri și fracuri îmbrăcat într-un jargon franco-moldovenesc, care pe vremea aceea îți dădea impresia că toată Europa era la picioarele tale.
Când într-un moment de respiro celelalte personaje s-au retras mai în spate, Coana Chirița a venit la rampă, și c-o dicție moale dar pătrunzătoare, a început un monolog pe cât de hazliu, pe atât de acidulat, ce-mi aducea aminte atât de Tănase, cât și de “vestitele” personaje politice din zilele noastre.
- Doamnelor și domnilor, înșelați și înșelători, democrația noastră așa firavă cum este, se vede bolnavă de ochiul stâng care după atâta timp de glaucom, acum când a văzut lumina zilei dă din pleoape și din coate pretinzând o clarviziune pentru ziua de mâine. Sunt mulți binevoitori care cu zâmbetele cusute pe față pretind că ajută pe cei bolnavi dar în schimb fac colecții de verzișori pentru a aluneca în occident unde și-au trimis odraslele drept avangardă pentru a le pregăti un culcuș dulce râvnit de atâta timp. Aceasta să știți, nu-i de pe vremea noastră, este de vremea dulcilor fanarioți. Colonei mari intrați în depou, prin atitudinea bunului samaritean ne fac acte de caritate cu speranța să le crească acțiunile pe undeva pe la porțile vestului. Prin ocaziuni solemne când primesc invitați de pe alte meleaguri se îmbracă în uniforme și fireturi făcând prea multe exchibiții în fața celor neajutorați și creduli. Cu torente de fraze ce ne iau ochii își ridică ego-ul ruginit de cîte ori adulmecă un profit cît de mic. Prin lungile peregrinări am întîlnit diferite specii care cu zîmbetul lor de felină căutau să ne învețe că separarea puterilor în familie este în avantajul reciproc. Dacă se-ntâmplă uneori ca cei rămași în urmă erau aproape total neajutorați, asta nu prea conta. Mai mult decât atât, în viziunea lor de ulii împușcați în aripă, pe toți inapții la viață i-ar mătura din calea lor doar pentru tinichele și bijuterii. Asta nu este de pe vremea noastră, este de pe timpul prea dulcilor fanarioți. Acum când vă privesc, bunii mei spectatori, mă întreb cu ce-am greșit de-am devenit actor, când cei prea mulți care vin la teatru, vin de ochii lumii, și pe un violonist la concert îl consideră un prăpădit de scripcar. Doamnelor și domnilor, îngerașii mei, când merg pe stradă ca toată lumea, am impresia că răzbat printr-o perdea groasă de prejudecăți în care noi înșine cu zâmbetele alambicate ne încurcăm printre pretențiile noastre ce ne depășesc adesea înălțimea. De multe ori când ne străduim să ne ridicăm mai sus de osul frunții ne împiedicăm de imaginea noastră așa cum am fi vrut să fim, și ori de cîte ori învelim această imagine în cuvinte bombastice nu vedem că în fața noastră adevărul ne trage de mînecă. C-am îndrăznit să vă pun adevărul în față, să am nițică înțelegere de la înălțimile voastre, dar aceasta nu este de pe vremea noastră, ci este de pe vremea dulcilor fanarioți cu bunele lor maniere.
Adânc impresionat de fibra puternică ce se degaja din profunda personalitate a actorului, mă pierdusem la rândul meu în anumite paralele ce reușeam să le fac cu timpul și lumea mea din care provin. Anumite lucruri din monologul lui se potriveau așa de bine cu unele persoane și situații din viața mea încât aveam impresia că aceste două timpuri se întrepătrundeau într-un prezent continuu. Prin felul moale în care își rostea replicile, c-un geniu de actor înnăscut, Mihai Pascaly o făcea pe Coana Chirița o cochetă bătrână accentuată de-o bună mamă care nutrea și ea o dorință de parvenire într-un oraș mai mare, chiar dacă era de provincie.
Prin veselia nebună a personajelor, prin dansul comic am căpătat un sentiment reconfortant și totodată o dispoziție caracteristică unui sfîrșit de secol. Când fără să-mi dau seama primul act se încheiase, așa obosit și însetat cum eram, am ieșit într-un foaier unde deja am putut să disting cîteva mari figuri din cercul Junimii. Dintr-odată am revăzut acel grup al lui Alecsandri care mi-a atras de la început atenția. Nu știu de ce, dar pe lîngă mirajul inedit ce mă atrăgea de a fi în prezența marelui poet, parcă simțeam în jurul lui forța unui semn reapărut dintr-un spațiu necu- noscut. Pe cînd inima îmi bătea nebună de emoții, în acel grup am putut distinge pe creola care am văzut-o printre tinerii din anturajul poetului. Nu știu ce s-a întâmplat atunci dar a fost doar o clipă într-un semn fugar de lumină în care printr-un val călduț am știut mai mult intuitiv că sunt aproape de ceva foarte familiar. Mai mult împins de un anume instinct mi-am simțit privirea atrasă spre ea, în timp ce fără să-mi dau seama am început să o analizez. Probabil că fluxul privirii mele a devenit așa de puternic încît la un moment dat am văzut-o pe acea creolă cum își întoarce încet capul spre locul unde mă aflam. Cum din întâmplare privirile noastre s-au întâlnit, am observat la ea o mică tresărire care parcă mi-a pătruns până în adâncul ființei mele. Așa timid cum mă simțeam, atras pe de-o parte de farmecul persoanei din fața mea, iar pe de altă parte de nesperatul prilej de a gusta ideile marilor personaje, am îndrăznit să mă apropii și eu de acel grup unde Alecsandri domina cu prestanța lui de Olimpian al literaturii. Pe când încet, încet mă aflam în spatele unui reprezentant al Junimii, am apucat să aud ultimile fraze prin care Alecsandri comenta jocul actorilor.
- Este adevărat că prin genul său, Mihai Pascaly a dat o profunzime nebănuită personajului meu dar pe alocuri mi s-a părut că l-a caricaturizat parcă prea mult. Noroc însă că de la început am căutat să fac în așa fel personajul încât să-i las loc creațiunii libere a interpretului.- spuse el dând dovadă dovadă de înțelegerea autorului, pentru ca apoi întorcându-se către unul din poeții care-l însoțea a continuat: Am vrut să trec pe la cabina lui Pascaly dar nu mai am timp. Te rog să-i spui să vină la mine acasă unde avem o serată literară. Urmat de creola care îl însoțea a plecat precipitat lăsând grupul de tineri care vedeam eu că era într-o oarecare efervescență.
Cu inima luată puternic în dinți m-am apropiat de acel grup de tineri, prezentându-mă drept un tânăr poet care nu știe la cine să apeleze. Cu alura lui romantică, Negruzzi mi-a aruncat o privire puțin zeflemitoare:
- Nu știu de unde veniți dragul meu domn, dar pe vremurile noastre creațiunea este o piatră rară care dacă nu este coborâtă din acea flacără pe care o denumim inspirațiune, nu este bună de nimic. Prin toate versurile care pretindem că le facem trebuie să treacă demonul fluid al ritmului cantabil. Orice metaforă care la prima vedere ne ia la sânul ei trebuie să aibă o asemenea vigoare încât noi împreună cu tot ce este în jurul nostru trebuie să ardem la aceeași gradațiune care a coborât la început din aura zeilor.
Impresionat de puternica lui personalitate, nu știam cum să-l fac să vorbească mai mult și totodată trăgeam speranța ca prin el să ajung oarecum în cercul Junimii unde doream să întâlnesc toate strălucitele personalități ale literaturii noastre.
- Am venit de curând din străinătate și am la mine câteva pagini din unele memorii pe care le-am scris, și nu știu cum să fac, dar aș fi vrut să le public dacă e posibil în Convorbiri Literare - am inventat eu pe loc o mică poveste fiind convins că nu mi-ar fi înțeles adevăratul motiv pentru care mă aflu în fața lui.
- Avem noi un grup pe care l-am denumit Junimea; sunt convins că ați auzit de el, în care aș putea să vă introduc, dar cum să vă spun eu, acest grup este plin de personalități marcante ale literaturii noastre încât de la început vă previn să nu vă faceți nici o iluzie că veți fi primit în el.
Când am auzit din gura lui aceste vorbe care îmi sunau ca o virtuală invitație, fără să îndrăznesc să-mi fac mari speranțe, cu un gol deschis în adâncul meu de-abia am cutezat să rostesc câteva vorbe.
- Nici nu știu cum să vă mulțumesc pentru acest nesperat prilej, dar știți eu nu cunosc pe nimeni și nu știu cum să ajung acolo.
- Dacă aveți cumva câteva creații la dumneavoastră, să-mi dați mie deocamdată și am să vă indic locul și ora la care să ne întâlnim pentru a merge împreună la cenaclu.
Aproape năucit de vorbele lui m-am scotocit prin toate buzunarele posibile pe care le aveam, găsind pînă la urmă câteva mici poeme, care după cum îmi amintesc mi le luasem cu gândul de a le citi prietenilor mei acolo în parc unde mi s-a întâmplat toată această aiureală. Ca atare i-am dat poemul “Domna din Castelul Creol” împreună cu câteva poeme scrise în ritm clasic.
- Nu știu dacă știți unde se află Junimea, în tot cazul ne dăm întâlnire la “Gambrinus”, berăria din colț unde de obicei vine și maestrul Caragiale.
Așa obosit cum eram, Negruzzi a avut amabilitatea să mă instaleze într-un han de pe Bulevard unde am încercat să trag un somn adânc prin care mi-am revenit din inedita aventură ce-am avut-o.
Atâtea emoții m-au năpădit încât de-abia am remarcat cămăruța mică la hanul în care m-a dus Negruzzi să mă odihnesc puțin. După ce am încercat să ațipesc, pe jumătate obosit de atâtea peripeții ce-am avut, m-am împrospătat cum am putut, și la ora fixată, cum am luat-o pe bulevard am ajuns fără nici o problemă la vestita berărie.
Când am intrat la “Gambrinus”, care era oarecum replica celebrei “Capșă”, l-am găsit pe Negruzzi înconjurat de alți tineri scriitori, cărora le recita din “Despot Vodă”, drama lui care avusese premiera de curând. Fără să-l deranjez din mijlocul lecturii, în timp ce mă apropiam de scriitor, el deja mă remarcase făcându-mi semn să-l mai aștept puțin. Cu mișcări moi, încă sub influența lecturii mi-a zâmbit amabil luându-mă de braț.
- Aveți ceva material la dumneavoastră? Ori îmi dați mie, ori mai bine mâine dimineață mergem în redacția “Convorbirilor…” Deocamdată dacă vreți să mă însoțiți acasă la Vasile Alecsandri unde veți avea ocazia să cunoașteți aproape toți membrii societății noastre literare.
Pe când treceam pe bulevard, mergând pe drumul ce duce la berărie, m-am pomenit față-n față cu același straniu personaj care prin simpla lui prezență te face să te cutremuri. Ajungând în dreptul lui, i-am simțit privirile ascuțite care parcă vroiau să mă oprească pe loc. Oacheș la față, cu niște sprâncene stufoase care-ți dădea senzația unei nebănuite forțe interioare, în fracțiunea de secundă cât l-am putut vedea, mi-a făcut impresia că avea o aliură amestecată între un vechi savant și ceea ce se putea numi un vrăjitor. Doar pentru un singur moment am crezut că voia să mă oprească având ceva tainic să-mi spună. Cum însă odată cu acel moment de vrajă ciudatul personaj a trecut pe lîngă mine ca un bolid, m-am trezit că mă uit în urma lui c-un ciudat sentiment de deja-vu. Atât de răvășit m-am simțit de această întâlnire încât nu mai știu cum am ajuns în fața berăriei unde Iacob Negruzzi deja mă aștepta. Când am intrat într-un salon stil rococo plin de o atmosferă importantă, probabil că devenisem cam palid, pentru că Negruzzi m-a luat de braț în timp ce mă conducea prin lumea aceea aleasă.
- Dar ce s-a-ntâmlat? Arătați cam cam palid. Nu vă simțiți bine?
Mă tot gîndeam dacă trebuie să-i povestesc întâlnirea aceea stranie pe care am avut-o, și dac-o fac, obțin cumva amănunte care să mă clarifice cât de cât?
- Domnule Negruzzi, nu știu dacă vă va părea straniu ce vă voi spune, dar venind la această întâlnire, am văzut un personaj ciudat care nu știu de ce m-a impresionat atât de mult încât nici până acum nu mi-am revenit.
- Ce personaj a fost acela? Prin tot orașul circulă atâta lume pestriță, încât nu știu dacă face parte oarecum din mediul nostru.
- Nu știu, era înfășurat într-o mantie largă, și a trecut pe lângă noi ca un bolid. La început am crezut că era însuși Eminescu, dar atât cât am putut observa în treacăt, toată personalitatea lui dădea impresia cuiva venit oarecum din altă lume.
- Cred că îmi dau seama la cine vă referiți, zise el oarecum dus pe gînduri. Există un fel de savant, să zic așa, cu toate că termenul nu este prea potrivit. Această persoană, dacă este aceeași cu cine mă gândesc eu, este un fel de savant în științe oculte, sau dacă vreți un metafizician la care deseori apelăm și noi, oamenii de litere.
Cu privirea pierdută, deși voiam să aflu câte ceva despre ciudatul personaj, am căutat să dau uitării această întâmplare. Oricum mă simțeam în acel moment, luat de bogăția ideilor ce curgeau din personalitatea lui Negruzzi am ajuns ca printr-un vis la Junimea unde cu bunăvoința lui, a început să-mi prezinte persoanele de vază.
- Uita-ți aici domnul Pogor, maestrul Rosetti, îmi prezenta el în timp ce eu când m-am văzut în mijlocul atâtor personalități am simțit cum mi se taie picioarele. Dânsul este un poet venit din București, a mai spus el arătând spre mine.
Pe când primele impresii mă invadau cu forța lor impunătoare, am văzut cum toată această distinsă lume se dă la o parte lăsând loc să treacă covârșitoarea personalitate a lui Maiorescu care cu o privire ce emana tot spiritul critic a învăluit toată această distinsă adunare părînd însuși Zeus în fața zeilor din Olimp.
- Zilele trecute maestrul Maiorescu ne-a prezentat poezia unui tânăr care, nu știu cum să vă spun, dar prin limbajul nou abordat, ori va revoluționa poezia noastră, ori va fi curând uitat. Stilul său, este adevărat că avea o acuratețe, dar avea expresii atât de simple, încât nu știu dacă va rezista în limbajul nostru literar. Din păcate nu-l văd acum prezent printre noi.- am auzit cum îmi șoptea Negruzzi la ureche în timp ce am simțit cum mi se deschidea un gol în stomac la gândul că aș fi avut nesperata ocazie de a-l vedea pe însuși Eminescu aievea în fața mea.
Prin acel adevărat Olimp al literaturii noastre, în timp ce Maiorescu își lua locul său impozant, l-am putut vedea pe Vasile Alecsandri, cum în aceiași postură ca la teatru, a intrat în salon însoțit de grupul lui de tineri, printre care acea creolă cu aspectul ei care m-a impresionat atât de mult.
~n vreme ce într-o liniște desăvârșită Maiorescu a început lectura Venerei și Madona, poemul unui Eminescu prea puțin cunoscut până atunci, deasupra mea am simțit suflul unei priviri care în abandonarea ei plutea undeva în jurul meu ca un magnet care m-a făcut să întorc capul. Cum eram încă sub influența poemului am întâlnit figura acelei creole care îmi dădea impresia că o cunosc de când e lumea. Odată ce mi-am aruncat ochii spre ea am prins pe chipul ei fluturarea unui surâs care parcă mi se adresa mie. Totodată în timp ce era ca și mine prinsă de magicul poem, în atitudinea ei am avut impresia că surprind o vagă dorință de apropiere. Așa intrigat cum eram, în timp ce versurile poemului mă delectau, în minte parcă am simțit ritmul unei întrebări obsedante: de unde o cunosc eu pe persoana pe care o am în față? De atâtea ori acest gând mi s-a repetat în cele mai mici celule ale memoriei încât am ajuns să văd un val de întrebări cum îmi cuprindeau toată ființa. Prin căutarea mea nestăpânită în toate colțurile minții, mi-am dat seama aproape inconștient că s-ar putea să fie o fărâmă de amintire din epoca din care venisem.
“Nu, nu se poate, imaginația iar îmi scapă de sub control”, îmi spuneam eu încercând să mă desprind de ciudata impresie în care m-am simțit aruncat pentru un moment. Totuși cînd Maiorescu în recitarea lui a ajuns la “Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este / Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii…”, am simțit ca un fir roșu acel semn care îmi venea întruna ca un fel de memento al timpului. Când am reușit să mă mai eliberez de aceste gânduri ce deveniseră obsedante m-am convins odată mai mult că acea creolă din fața mea nu-și desprinsese ochii de pe mine. La sfârșitul poemului cînd auditoriul începuse să se mai dezmorțească am prins momentul să-i șoptesc lui Negruzzi care stătea lîngă mine:
- Cine este acea domnișoară creolă de lângă Vasile Alecsandri care în timpul lecturii o vedeam că are o atenție deosebită?
- Da, este o studentă la filozofie. După câte știu eu, a scris niște lucrări prin care interpretează filozofic principiul alchimiei.
Aproape electrocutat de acest răspuns, cam evaziv de altfel, cînd mi-am întors ochii a doua oară spre ea am văzut-o în aceeași postură în care așa cum se uita fix la mine, simțeam cum privirea ei cădea undeva în sufletul meu arzând toate rămășițele ce încă le mai aveam.
Când încă mai eram cu gândurile pierdute îl aud pe Negruzzi cum mi se adresează în felul lui atât de amabil:
- Acum uita-ți, hai să vă fac cunoștință cu Vasile Alecsandri care este în centrul acelor tineri.
Nu apucasem prea bine să mă pregătesc sufletește, că deja mă aflam în fața marelui poet care, îl asculta cu o deosebită amabilitate pe Negruzzi în timp ce acesta mă prezenta.
- Dumnealui este un tânăr venit de la București care se interesează de “Junimea”, această grupare a noastră literară.
Pe când vorbea Negruzzi, îl vedeam pe marele poet cum mă măsura de sus până jos făcându-mă să mă simt ca o insectă la picioarele unui uriaș. Totodată simțeam cum atât tinerii din anturajul lui, cât mai ales acea creolă mă străpungeau cu privirile lor care pur și simplu mă electrocutau, devenind aproape dureros de materiale. Ca printr-o perdea groasă de fum l-am auzit pe poet cum mi se adresă cu vocea lui impozantă.
- Suntem încântați când vedem cum tot mai mulți tineri se avântă pe înălțimile Parnasului, dar de multe ori Muzele sunt atât de dificile încât, cum să spun, și nouă poeților mai experimentați ne e greu să acordăm lira în diapazonul cel mai perfect. Pe vremea noastră mulți apucă spinoasa cale a poeziei, dar pentru a găsi adevăratul filon al ei trebuie să dai dovadă de un adevărat talent. Talentul nu vine așa cum ne așteptăm, pe la orice colț de drum. El trebuie să fie deja în tine precum o perlă se naște din durerile unei scoici.
Fără să cred că mă aflu în fața lui Alecsandri, sorbeam ca vrăjit fiecare silabă, ba mai mult, fiecare virgulă din frazele lui ce mi se păreau unice în sonoritatea lor. Cu fiecare clipă ce doream s-o opresc în eternitatea ei, mă forțam să culeg cele mai mici arabescuri din vorbele lui atât de rare. Totodată îmi dădeam seama că, indiferent dacă rămân în acest timp sau o să mă întorc înapoi de unde am venit, totuși această întâlnire are să-mi rămână în suflet ca o piatră de hotar. Pe lângă judecățile de valoare făcute asupra poeziei, am îndrăznit să-l întreb despre aspectul social și filozofic ce reiese din comediile lui.
- Dacă ați văzut în seara asta împreună cu noi “Coana Chirița” într-o nouă montare, ați putut observa aspectele satirice care fără să vreau mi-au ieșit când am schițat fiecare personaj cu replica lui. Desigur că acum mă aștept să primesc observațiunile presei noastre ultra-democratice, deoarece precum vedeți, de câte ori în tânăra noastră societate se ridică o voce puțin mai îndrăzneață, este pusă cu tot arsenalul la zid. Este de-ajuns să ne uităm la tânărul Eminescu care deși dă dovadă de talent, se găsesc unele voci care neagă valoarea lui, indiferent cât o are.
După această excepțională dizertație despre literatură, pe care am avut privilegiul s-o pot asculta chiar din gura marelui poet, în murmurul care se aude de obicei în astfel de momente, îl văd deodată pe Negruzzi cum se apropie însoțit de acea creolă din anturajul lui Alecsandri, care mi-a atras atenția.
- Dânsul este un poet venit de la București care în peregrinările sale prin meleagurile noastre, a dorit să cunoască îndeaproape Junimea noastră - m-a prezentat el în timp ce pe fața distinsă a creolei am putut întrezări o ușoară tresărire - iar dumneaei este o studentă la filozofie care dovedește o mare atracție în literatură.
- ~mi face plăcere să vă cunosc, cu atât mai mult cu cât este rar să avem ocazia de a întâlni tinerii poeți veniți din Regat. Numele meu este Tina și toată lumea de pe aici, nu știu de ce, îmi spune Domnița Tina. Cu prilejul doctoratului la care mă pregătesc m-am bucurat de șansa de a pătrunde în această societate datorită doamnei Veronica Micle, care mă ajută foarte mult. De fapt dacă nu era dânsa nu știu cum m-aș fi descurcat în pregătirea acestui doctorat care este destul de greu. După câte știu trebuia s-o întâlnesc aici, dar văd că nu a sosit.
Nu știu dacă pot să-mi exprim toate senzațiile ce m-au năpădit în acel moment, clipă care pe toată lungimea ei, în fugare flashuri, îmi aducea imagini fragmentate venite parcă din diferite timpuri. Cât am putut să mă reculeg, m-am forțat să zâmbesc, în timp ce am auzit-o cum îmi pune o întrebare de care m-am temut atât de mult.
- Nu știu de unde să vă iau, dar îmi păreți o figură cunoscută. Eu am stat câtva timp la Viena prin perioada în care domnul Maiorescu l-a trimis pe Eminescu la studii. Este adevărat că am stat ceva vreme pe acolo, fiindcă am avut și eu de studiat, și m-am bucurat că obținusem o mică bursă. Nu-mi amintesc însă că v-am văzut trecând pe acolo.
- N-am fost până acum deloc la Viena, deci este exclus să ne fi întîlnit acolo. ~n ceea ce privește Parisul, de-abia acum mă gândesc, că dacă am posibilitate, să trec pe acolo. După câte vedem toate aceste posibilități de a ne fi văzut înainte cad de la bun început.
- Totuși eu sunt convinsă că ne-am mai văzut undeva.
- Poate ați trecut prin București unde prin sălile teatrelor ne întâlnim cu o atmosferă dulce. Sunt sigur că dacă în altă parte nu ne-am văzut, acolo prin lumea teatrelor din orașul meu trebuie să ne fi întâlnit.
- Este adevărat că am auzit foarte mult despre trupele de actori din București care de altfel au trecut și pe aici, dar prin capitală încă n-am ajuns, deși tocmai zilele astea vorbeam cu doamna Micle să-l însoțim pe Eminescu, căci dânsul vrea să se ducă prin Regat.
Ascultând-o cum vorbește molcom, înmuind cumva fiecare silabă, nu puteam să nu mă gândesc la Cristina, acea creolă de pe timpul meu, care dacă nu eram conștient unde mă aflu, semăna atât de bine cu persoana din fața mea încât aș fi putut să jur că este una și aceeași cu cea din viața mea reală. Deodată o văd pe Domnița Tina, cum aud că i se spune pe aici, că mă privește într-un mod ciudat, pentru ca apoi ca și cum n-ar fi rezistat unui gând venit pe loc, să-mi propună ceva.
- Uita-ți, mâine seară vin câțiva prieteni printre care Veronica Micle, și mi-ar face plăcere să veniți și dumneavoastră împreună cu domnul Negruzzi- și, ca și cum această invitație nu ajungea, a adăugat ceva ca o deosebită taină.- Doamna Micle mi-a promis că va căuta să-l aducă și pe Mihai Eminescu.
Fără să pot realiza că voi fi în fața marelui Eminescu, am înghițit în sec cu carnea tremurând pe mine exact în clipa în care Negruzzi s-a apropiat de noi și într-o deosebită dispoziție ne-a luat pe amîndoi pe după umăr. Ca și cum ar fi auzit ultimile fraze ale Domniței Tina, mi s-a adresat arătând un chef deosebit de vorbă.
- E, dacă Domnița Tina ne-a invitat, trebuie cu orice preț să o onorăm, mai ales că în salonul dumneaei ai să găsești numai mari valori.
- Sunt sigură că va veni și domnul Pascally, actorul favorit al lui Eminescu- a mai spus Domnița Tina, în momentul în care Alecsandri s-a apropiat de noi cu manuscrisul Pastelurilor în mână.
- Domnul Maiorescu și studenții mei vor să le citesc câte ceva din Pastelurile și Doinele mele. Tina, tu aveai manuscrisele lor la tine, dă-mi-le te rog, dacă vrei.
Pe când Alecsandri cu manuscrisele în mână se ducea, nu fără emoții, lângă Maiorescu, celebru nostru amfitrion, acesta acoperind cu privirea întreaga adunare, în mod tacid parcă ne impunea o tăcere olimpiană.
- Avem plăcerea de al asculta pe domnul Alecsandri ce ne va recita în heraldica intonație a domniei sale, câteva doine inspirate din geniul ales al națiunii noastre.
Când pentru a doua oară tăcerea s-a lăsat, aceasta devenise atât de compactă, încât pe obraji am simțit aerul ce, parcă, se solidificase. Dregându-și cumva glasul, înainte de a începe lectura doinelor, poetul a ținut să menționeze ceva în tăcerea deplină din jurul lui.
- Stimați confrați, am intenționat ca-n această seară să supun atenției domniilor voastre câteva doine culese din popor, dar înainte de acest lucru, permiteți-mi să vă citesc un poem scris de mine pe lângă zidurile veșnicei tinere Veneții, unde luna trecută am fost în căutarea unei inspirațiuni medievale.- Prin aerul încărcat cu atâta electricitate încât simțeam cum printre noi trece o-ntreagă masă ionizată, deodată îl văd pe Alecsandri cum, preschimbat într-un adevărat titan, dă drumul unui torent al figurilor de stil, îmbibate în sonorități baroce. – “Când ochii mei înoată în gingașa lumină / ce tainic izvorește din ochii tăi frumoși ,…/ “.
Ca-ntr-un adevărat lăcaș sacru ce vibrează sub heraldice cupole, la fiecare pauză de vers făcută de poet, o atât de profundă taină ne-a cuprins în mirajul ei, încât printr-o singură vrajă, toți cei de față am simțit prezența Divinului în jurul nostru. Fluxul versurilor ce ne transporta într-o lume cu incantații baroce, pe mine cel puțin, mă făcea să simt magia divină ce-nvăluia Veneția de-altădată. Totodată nu mă puteam oprii să nu fac o mică pararelă între acest poem și celebra poezie cu același nume a lui Eminescu. Spre deosebire însă de eminesciana poezie, unde accentul cade pe ruinele unei cetăți c-o fastoasă viață de altădată, imaginea din poemul lui Alecsandri ne pune în față o frumoasă cântare de dragoste. Chiar dacă pentru mine acest poem foarte frumos de dragoste nu se putea compara cu romanticul peisaj din poezia eminesciană, pe undeva printr-un colț al subconștientului, cele două vizuni se uneau într-unul și același punct.
Așa de tare ne-am lăsat cuprinși de magia poemului, încât în timp ce-n aer încă se mai simțea vibrația lui, nu ne-am dat seama când, printr-o voce de tunet, Maiorescu ne-a adus la realitate începând să ne arate esența unei adevărate critici.
- După admirabilele pasteluri cu care ne-a obșnuit maestrul Alecsandri, acest poem ce se dorește a fi o reprezentațiune clasică, ne dă fiorul unei epoci medievale, unde din fiece stih ne vine caracterul neaoș al poemului de amor. După cum bine se știe, ideațiunea spusă într-o astfel de poezie este întotdeauna o pasiune unde intelighenția se lasă influențată de ea. Totuși prin talentul eminent al domniei sale, cu acest poem în dangăt de clopot, suntem puși în fața unor hrisoave ridicate la gradul celor mai pure sentimente. Acum, atât pe domnia sa cât și pe stimatul auditoriu îi rog să-mi facă o iertăciune dacă la umbra majestoasă a talentului său, profit de ocaziune să dau citire unui poem apărut de curând în revista “Convobiri literare”.
Prin rumoarea ce s-a produs în timpul cât Maiorescu a făcut o mică pauză, am putut s-o văd pe Domnița Tina cum a dispărut un moment de la locul ei, pentru ca apoi să se întoarcă însoțită de două persone, printre care l-am recunoscut pe Mihai Pascally, interpretul Coanei Chirița, împreună cu, nimeni alta decât chiar Veronica Micle. Atât de fascinat eram de personalitatea ei legendară, încât acum când prin mijloace depășind orice fel de gîndire m-am văzut față-n față cu această emblemă a inspirației eminesciene, am făcut apel la toate forțele conștiinței pentru a mă convinge că ceea ce trăiesc și văd acum, este realitatea în forma ei cea mai pură. Totodată după o scurtă discuție avută cu Veronica Micle, l-am văzut pe Maiorescu ridicându-se de pe locul lui impozant, cu un manuscris destul de voluminos în mâini.
- Stimați confrați, pentru că prin amabilitatea doamnei Micle, tocmai am primit manuscrip-tul poetului Mihai Eminovici, vă cer permisia de a vă supune deosebitei dumneavoastră atențiuni câteva stihuri din unul dintre poemele care prin tema sa destul de vastă încearcă să ne pună în fața privirilor noastre panorama unei civilizațiuni cu profunde rădăcini în miturile noastre. S-ar putea ca dimensiunile destul de lungi ale acestuia să aibă influențiuni negative asupra judecății dumneavoastră de valoare. Dar dacă luăm în considerațiune originala narație cu destule descen-dențe din folclorul nostru milenar, vom înțelge aspectul mesianic din acest poem.
După această scurtă introducere în universul eminescean, l-am văzut pe Maiorescu poftindu-l în mijlocul nostru pe Mihai Pascaly, actorul ce l-am văzut intrepretând rolul Coanei Chirița. Acesta, după ce și-a dres glasul, a început, spre stupoarea mea, să recite lungul poem Memento mori.
Cu accente grave de tragedian în prelungi incantații, recitând la început în surdină, cu toții am fost martori cum prin forța versului eminescian, talentul unui actor se preschimbă în zborul unui adevărat titan. Cascadele tropilor năvăleau cu atâta forță magnetică peste noi, încât toți cei prezenți, am simțit aievea cum “turma de vise” a poetului lua forma materială trecând prin mijlocul nostru.
- “Turma viselor mele eu le pasc ca oi de aur, / Când al nopții întuneric -înstelatul rege maur –“…
Când actorul Pascally și-a terminat magnifica recitare, trezit ca dintr-un spectacol oniric, m-am văzut în același loc, care de altfel, nu era departe de vestita adunare olimpiană. Totodată am putut distinge toate personalitățile literare pe care le-am cunoscut îndeaproape. Dar n-am avut timp să-i examinez mai atent, întrucât în timp ce am văzut-o pe domnița Tina trecând fugar pe lângă Maiorescu, acesta cu personalitatea titanică de analist, a început un comentariu de zile mari pe marginea poemului eminescian.
- Stimați confrați, marele destin cu judecățile lui apriorice ne dă ocaziunea rară de a veni în contact cu una dintre cele mai ample poeme ale lui Eminescu. Această adevărată panoramă a civilizațiunii se dezvoltă pe concepțiunea schopenhauereană preluată din învățămintele budiste, după care viața este un vis. Pornind din dulcea noastră Dacie cu zeii ce “deschid ale ei portale”, poetul desfășoară o titanică panoramare, unde împreună cu el, trecând prin antica Eladă, ajungem în revoluțiunea franceză și chiar dincolo de ea. Pentru a accentua cât mai nuanțat acest tablou de titanică expresiune, îl rugăm din nou pe onorabilul maestru Pascally să dea viață celebrului episod din poema eminesciană.
Pentru a doua oară în această seară, împreună cu olimpiana asistență, am văzut cum geniul lui Eminescu se împlinește în geniul actorului Pascally, într-una și-aceiași rezonanță.
Cu-aceleași accente grave de tragidian, actorul a început să declame întreg episodul Bas- tiliei, în care parcă simțeam romantismul revoluției cum descoperă în mine nebănuite vibrații.
- “Tricolorul plin de sânge e-mplântat în baricade, / Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cade /…”
Când fără să vreau, mi-am aruncat o scurtă privire spre locul unde se afla domnița Tina, așa cuprins de farmecul poemului cum eram, am fost izbit de paloarea neverosimilă de pe chipul ei. La început am crezut că, la fel ca și mine, s-a lăsat complet prinsă în farmecul poemului. Privind-o însă mai atent, am început să întrezăresc anumite neliniști cum o cuprindeau venind de undeva, din adâncul ei. Pe măsură ce Pascally accentua anumite pasaje din poem, în mod inconștient simțeam cum urcă în mine necunoscute neliniști venite de undeva din subconștientul meu. Prin învolburările recitării, parcă vedeam aievea focul revoluției înălțat în jurul meu. Era ca și cum toată această perioadă m-a afectat într-adevăr luând eu însumi parte la ea. Ceea ce era și mai curios, privind spre locul unde stătea Domnița Tina, am observat cum o paloare îi cuprinsese toată fața, de ziceai că acest moment o afectează și pe ea. Cu toate că modul cum recita Pascally ne producea adânci delicii estetice, totuși cuprins de nebănuite angoase, abia așteptam să se termine această clipă.
Când în sfârșit actorul a terminat de recitat întregul poem, ca dintr-o etuvă de abur m-am simțit aruncat în realitatea imediată unde încercam să disting cunoscutele personalități, doar, doar să scap de impresiile puternice ce mă cuprinseră. Atât de învălmășite îmi erau gândurile, încât nici nu mi-am dat seama când într-o mică pauză Domnița Tina se afla lângă mine împreună cu Negruzzi care se uita uimit la paloarea ce a cuprins-o.
- Dar ce s-a întâmplat? Nu-ți este bine?! Atât de bine a recitat Pascally poemul lui Eminescu, încât realmente i-a dat viață împreună cu toate metaforele lui. Această interpretare a venit exact ca o prelungire la comentariul făcut de Maiorescu. Adevărul este că în seara asta gazda noastră ne-a făcut o surpriză de zile mari, și dacă nu mă înșel- zise el rotindu-și ochii în jur- am impresia că ne-a mai pregătit o surpriză.
- La ce vă referiți?- întrebă Domnița Tina, devenind peste măsură de atentă.- după câte știu eu trebuia să vină și Eminescu împreună cu Doamna Micle, dar cum v-am spus- zise ea întorcându-se către mine- poetul n-a putut să vină.
Dar în timp ce mă delectam cu prezența fermecătoarei creole, toți trei am observat o ușoară rumoare ce s-a produs în jurul marelui critic. Totodată interlocutoarea mea mi-a arătat, oarecum tulburată, un ciudat personaj care intrînd pe ușe s-a îndreptat direct spre Maiorescu. Acest personaj cu o figură atât de stranie încât ziceai că vine de undeva din legendele întunecate ale timpului, era îmbrăcat c-un smoching negru înfășurat într-o pelerină la fel de neagră ce-ți dădea impresia că este ruptă din căptușeala nopților eterne. După câteva cuvinte schimbate la repezeală cu acest ciudat personaj, marele critic ni s-a adresat oarecum tulburat la față.
- Spuneam undeva, într-una dintre reprezentațiunile mele asupra teoriei literare că esența criticului este de a arăta o flexibilitație la impresiunile poetului, iar esența acestuia din urmă este de a nu arăta nici o flexibilitație la propria sa impresiune. Din această motivație criticul trebuie să fie ales fără părtinire, în timp ce poetul are o părtinire de înaltă gradație. Avem printre noi o înaltă persoană care întrunește aceste două calitațiuni deopotrivă. Deasemenea, domnia sa ne va da revelațiunea metafizicii asupra personaltății noastre. Deoarece vorbim despre Eminescu, știm cu toții câtă importanță dă poetul metafizicii, această știință a științei cum o denumește domnia sa. Din această pricină ne-am simți deosebiți de onorați să-l invităm pe Doctorul în stiințe oculte, să ne expună înaltele domniei sale reflexiuni cu privire la efectele metafizicii, atât asupra poeziei domnului Eminescu, cât și asupra cugetelor noastre.
La prima vedere, am simțit în mod inconștient cum prin trupul meu îmi trece un fior profund încărcat cu toate tenebrele din șiragul timpului. Cum din întâmplare mi-am aruncat privirea undeva în fața mea, am surprins-o pe Domnița Tina cum căpătase o paloare inexplicabilă. ~n timpul cât Maiorescu se pregătea să reia lectura dintr-un poem, Domnița Tina s-a strecurat pe nesimțite în spatele meu șoptindu-mi câteva cuvinte de neânțeles.
- Nu știu de ce, dar de când a intrat această persoană, mă simt tulburată peste măsură. N-ați observat, parcă degajă din el un mister de neânțeles care neliniștește totul în jur. Dacă nu era această ședință, și Doamna Micle căruia i-am promis că o aștept, aș fi plecat.
- Si eu am simțit ceva nelămurit care mă deranjează la el, dar dincolo de aceste mici impresii ale noastre, trebuie să recunoaștem că este o personalitate interesantă. Dacă nu mă înșel, pe când veneam aici l-am zărit undeva în oraș. ~n primul moment am crezut că este chiar Eminescu, dar mi-am dat seama că nu poate fi poetul, întrucât arăta ca o persoană purtătoare a celor mai adânci mistere.
~n momentul în care Domnița Tina mai vroia să spună ceva, vocea puternică a lui Maiorescu s-a auzit ca o chemare la un moment solemn. Cu figura lui ascuțită, învăluită în mantia nopților eterne, după ce ne-a aruncat la toți câte o privire care o simțeai cum îți pătrunde până în cele mai adânci colțuri ale ființei, a început o perorație despre influența metafizicii în formarea atât a spiritului cât și a trupului nostru.
- Pentru că am deosebita onoare de a fi invitat de stimabilul nostru amfitrion la această adunare care de fapt este un adevărat nucleu de genii, mi-am propus să pătrund atât cât voi putea esența Geniului, căutând în același timp să văd dacă forța lui se poate cu adevărat întrupa într-o viață trecătoare de muritor. Cu toții știm că n-am venit din neant și nu ne ducem spre nicăieri. Această noțiune de geniu este de fapt esența intuiției ce își exercită influența asupra voinței. Misiunea lui este de fapt de a ne face să percepem ideile în forma lor pură, direct din forțele naturii. Ca orice forță universală, această valoare are un caracter peren, găsindu-se în orice moment în natură. Deci în mod normal, fiecare din noi purtăm în stare latentă câte-o genă din care s-ar putea dezvolta natura unui geniu. Pentru noi, simplii muritori nu este suficient doar să ne ascuțim din când în când spiritul pentru a-l intercepta. Mai este nevoie ca spiritul nostru să fie atât de încordat încât să recepteze orice vibrație, cât de mică, venită din univers. Totodată acest geniu, cu influența lui asupra voinței, este de fapt o valoare care împreună cu altele ne arată continuitatea spiritului. Fiecare din corpurile noastre sensibile, după ce trecut prin atâtea întrupări, este purtătorul unor uitate însușiri din viețile anterioare. Faptul că ne aflăm acum, aici, este un efect al unei căi parcurse de sufletul nostru în infinitul acesta unde sub limita lui aparentă, dacă vom fi mai atenți, vom percepe numeroase pulsații în diferite forme care din când în când se întrupează în ceea ce numim noi viață. ~n fiecare existență pe care o avem, purtăm în noi în mod inconștient mici fărâme de amintiri desprinse din viețile care ne-au precedat, păstrând într-un fel amprentele ființei noastre.- Spunând aceste lucruri se limba domol printre noi c-o privire pătrunzătoare, pentru ca ajuns în dreptul meu, să mi se adreseze cu glasul scăzut - Cu dumneavoastră mi-ar face foarte mare plăcere să avem o discuție mai patriculară, dacă n-aveți nimic împotrivă. Să nu uit, ar fi bine ca și asistenta domnului Alecsandri să vină la întâlnirea noastră.-
- Sunteți deosebit de amabil maiestre, dar chiar acum l-am invitat să vizităm împreună mănăstirea Sfântul Ieronim, după care vom merge la mine acasă, unde ca de obicei, dau o mică serată într-un cerc mai intim. – a intervenit precipitată domnța Tina aflată în momentul acela prin preajma noastră, pentru ca apoi mai mult din politețe, să adauge – dacă vă face plăcere puteți să veniți și dumneavoastră.
Puțin încurcat de această reacție de moment care m-a luat oarecum pe nepregătite, i-am aruncat o privire mirată, în timp ce am suprins-o cum se uita fix la mine.
- Vă mulțumesc pentru această invitație care mă onorează într-adevăr. Voi veni cu multă plăcere. – spuse Doctorul, și-n timp ce vorbea, parcă arunca flăcări din priviri.
Când pentru un moment am rămas singuri, domnița Tina m-a privid cu niște ochi încărcați
de o imensă tulburare care nici ea nu știa de unde provine.
- Ce-a fost asta? Cine este acest domn? – m-a întrebat ea, trezită ca dintr-un somn - Nu știu, în viața mea nu m-am simțit așa de tulburată, așa de agitată, de parcă cineva mi-a deschis o rană profundă care zace în mine nu știu de când.
- Prima oară l-am văzut în fața Teatrului de Comedie, pentru ca după aceea domnul Negruzzi să-mi spună că este un fel de savant în științe oculte care din când în când colaborează cu Eminescu.
- Da, într-adevăr, mi-a spus ceva Veronica Micle în acest sens, dar pe atunci n-am dat prea multă importanță. Nu știu, ceva din comportarea lui este atât de stranie, încât atunci când este prin preajma ta, ai impresia că te pătrunde în cele mai adânci colțuri ale ființei tale.
- ~ntr-adevăr, am observat și eu ceva straniu în comportarea lui. Cu toate că mie îmi place foarte mult metafizica și toate lucrurile oculte derivate din ea, totuși simpla lui prezență, cum să spun, m-a dezechilibrat puțin, parcă știa anumite lucruri din subconștientul meu de care nici eu nu știu. Dar spunem te rog, ce este cu invitația de care ai pomenit puțin mai înainte? N-a fost doar un pretext să scapi de persoana lui?
- Este adevărat că am dorit să scap cât mai repede de prezența lui care, nu știu de ce m-a afectat mai mult decât m-aș fi așteptat. Am uitat însă să spun că-mi face plăcere dacă poți să vi mâine cu noi la mănăstirea “Sfântul Ieronim”, după care vom merge la mine în salon, unde voi da o seară literară. Poate vine și Veronica Micle împreună cu Eminescu.
Când am auzit că mă voi bucura de unicul și nesperatul privilegiu de a fi față în față cu ceea ce însemnă adevăratul geniu al poeziei noastre, mi s-au tăiat efectiv picioarele, iar respirația mi s-a împotmolit undeva, în coșul pieptului. Cu siguranță că acel moment al meu de-o deosebită slăbiciune a fost surprins imediat de domnița Tina, pentru că am văzut-o cum s-a aplecat puțin speriată spre mine.
- Ce s-a întâmplat, nu te simți bine? Ce este cu această paloare ce te-a cuprins? Să-ți dau un pahar cu apă și câteva picături împotriva leșinului, pe care le am întotdeauna la mine.
- Nu este nevoie. A fost doar un moment de slăbiciune. S-ar putea să fie oboseala care m-a cuprins. Nu te deranja.
După ce ne-am întors înapoi în salonul literar, unde Maiorescu se pregătea să prezinte noua piesă pe atunci, “O scrisoare pierdută”, cu o necuprinsă emoție l-am văzut pe înșuși marele Caragiale, veșnic neastâmpărat, cu eternele ironii în priviri, cum se plimba cu textul piesei în mână.
- Uite, a venit și Caragiale cu piesele lui acidulate, uneori chiar prea virulente, care atinge pe toată lumea, fără să țină cont de nimic. – mi-a șoptit la repezeală domnița Tina, care după felul cum vorbea, se vedea că-l apreciază la fel ca și mine.
- Mai mult ca sigur, pentru că descoperă adevărata față a lumii, ceea ce bănuiesc că nu convine la nimeni. – am mai apucat eu să-i răspund.
Cum la-nceput se făcuse o mică învălmășeală unde toată această onorată adunare dorea să vorbească, titanica prestanță a lui Maiorescu și-a spus din nou cuvântul.
- Avem plăcerea să-l avem printre noi pe distinsul și mult prea rafinatul domn Cargiale, care prin producțiunile domniei sale va căuta să ne dea o imagine a societății în care trăim. Chiar dacă această imagine este de multe ori prea mult deformată, încât devine nereală, totuși c-un efort de-nțelegere din partea noastră vom căuta să găsim mecanismele acestor producțiuni.
Aidoma unor stupi, unde la un moment dat băzăitul albinelor încetează ca la comandă, în aula somptuasă a Junimii a coborât o liniște compactă.
- Onorată asistență, aș vrea să vă supun atențiunii domniilor voastre una dintre prea modestele mele piese. Dacă se va găsi anumite reprezentațiuni luate din viața noastră ordinară, acestea sunt întâmplătoare. Acțiunea acestei piese am conceput-o în capitala unui județ de munte. Dacă binevoiți să-mi acordați o mică parte din prea prețiosul dumneavoastră timp, vom vedea că ne aflăm într-un moment de plină campanie electorală.
Astfel, pe tonul lui specific cu puternice accente ironice, Caragiale și-a început lectura unui fragment dintr-o piesă care avea să-și păstreze întreaga sa actualitate pe toate dimensiunile timpului. Cu toate că eu știam aproape pe din afară, “O Scrisoare pierdută” în toată esența ei, am fost de-a dreptul fascinat, hipnotizat aproape, s-o aud în lectura autentică a celebrului său autor.
Nu mai are rost să intru în amănuntele acestei excepționale piese, pe care o știu deja pe din afară. Trebuie să remarc însă, modul admirabil cum prin diferite tonalități, Caragiale scotea în evidență trăsăturile specifice fiecărui personaj în parte. După cum prea bine știam deja, din lectura marelui dramaturg reieșea că acțiunea piesei se petrece într-un orășel în plină campanie electorală. Fără să intru în prea multe amănunte, se vedea cum opoziția prin candidatul său se afla în posesia unei scrisori compromițătoare. Cu strălucita sa declamare, Caragiale ne-a arătat cum printr-un mărunt șantaj, dublat de cea mai virulentă demagogie, Cațavencu vroia să obțină de la Tipătescu, prefectul acelui orășel, un post de deputat. Prin retorica demagogică, lipsită de orice fond, specifică unui Farfuridi sau unui Cațavencu, recunoșteam exact tipul senatorilor și deputaților de pe vremea mea.
Pe când ultimele inflexiuni din vocea profundă a marelui dramaturg încă mai vibra în cele mai mici molecule ale aerului, fascinat de acest veritabil geniu al moravurilor umane, abia am simțit o ușoară mișcare în spatele meu, ceea ce m-a trezit ca dintr-o hipnoză profundă.
- Este fantastic acest tip. Acum îmi dau seama de ce multă lume nu-l aprobă. Chiar îl critică prin toate revistele. Există mai ales în ”Revista literară” acel Caion, un fel de critic, sau mai de grabă un pamfletar, care îl atacă prin toate colțurile, cu o asemenea virulență încât ai impresia că transformă limba într-o adevărată daltă pentru sfărămarea oricărei brumă de talent.
- Da, îmi dau seama. Mai ales cum domnia sa are un spirit critic virulent, îmi imaginez că deranjează atât pe conservatori cât și pe liberali. – am spus eu cu gândul la lupta dintre partidele politice din timpul de unde provin.
- Dar în sfârșit, ar fi mai bine să te duci la hanul la care ai tras, și peste câteva ore să ne întâlnim în fața mănăstirii. Uite-l și pe domnul Negruzzi care te va conduce până la mănăstire.
- Ei, ce părere aveți despre onorabilul nostru tragi-comediant? Nu-i așa că este “senzațional”? Atât de senzațional încât își pune toată societatea în cap. – a continuat Negruzzi cu ochii pierduți în gol. – dar mă rog, aceasta este o altă problemă. Tina te rog, dacă ești așa de drăguță, condu-l pe tânărul nostru la hanul din cetatea veche, acolo unde am fost când ați venit la noi. – a adăugat Negruzzi privind la mine, pentru ca imediat după aceea să continue. – aș fi mers eu, dar domnul Maiorescu mi-a solicitat sprijinul pentru un articol la “Convorbiri Literare”.
- Chiar îmi face plăcere să te conduc precum un Hermes femenin prin olimpul nostru. – mi s-a adresat ea prin cuvinte ieșite dintr-o aură creolă de-o necuprinsă dulceață - Acum vom mege la han să te odihnești, după care voi trece cu trăsura, s-ar putea împreună cu Veronica Micle, să te luăm.
După ce, îmbibat de întreaga ei ființă, am ieșit împreună de la “Junimea”, ne-am urcat amândoi într-o trăsură care ne-a dus exact la hanul unde m-a instalat Negruzzi când am nimerit aici prima oară.
- Odihnește-te puțin, o oră, două, până vin cu Veronica Micle să te luăm cu trăsura. Dacă vrei să mănânci este un mic bufet în fața hanului, unde de obicei, majoritatea scriitorilor iau masa. Se poate mânca bine la un preț destul de mic.
Atât de impresionat am fost de grija ce mi-o arăta, încât i-am aruncat o privire de o infinită tandrețe, cu dorința vie de a-i cuprinde obrajii creoli în palmele mele. Așa cum îi priveam de-aproape, acești obraji crocanți de culoarea cafelei cu lapte parcă iradiau un dulce magnetism care m-au făcut, fără să mă gândesc, să-mi ating buzele de căldura lor. Atunci, în clipa aceea, s-a produs un mic miracol, aș putea spune. De parcă m-ar fi așteptat de foarte mult timp, i-am simțit frăgezimea buzelor cum îmi dischidea cele mai adânci mistere din basmele arabe. C-un profund sentiment ce venea parcă de undeva, din necunoscut, am simțit cum mă identific pe deplin cu ființa ei. Așa cum o țineam pe după umeri, trupul ei a început să pulseze în mâinile mele, în timp ce pentr-o clipă, am avut senzația cum mă trage într-o infinită dorință. Tot ce-nsemna ea în momentul acela, trupul ei, ființa ei, numele ei, se preschimba în mâinile mele în adâncul nopții unde simțiam cum mă topesc fărâmă cu fărâmă. Acea ușoară respirație venită de pe buze împreună cu rezonanța numelui ei, în sufletul meu formau un miraj catifelat care clipă cu clipă prindea viață. Pentr-o fracțiune de secundă am crezut că mă găsesc în viața mea reală, și că-n mâinile mele se află… Dar nu, atât a fost, o fracțiune de secundă doar. Când și-a revenit din acest dulce farmec care ne-a cuprins pe amândoi, s-a uitat lung la mine fără să poată rupă tăcerea ce vorbea în locul nostru.
- Ce-a fost asta? Pracă în tine e-o pasiune de necuprins, venită de undeva, de nu știu unde, o anumită disperare pe care n-o înțeleg.
- Nu ești prea departe de adevăr. Simt un ocean de dulceață cum pulsează pe tot cuprinsul ființei tale. De câte ori sunt aproape de tine simt cum întreaga ta făptură parcă-mi deschide anumite mistere în care trebuie să mă scufund.
- Dacă n-aș fi simțit și eu ceva nelămurit atunci când ne-am întâlnit, aș zice că ai o imaginație prea bogată, literaturizezi cam prea tare. Dar… de la o vreme nu știu ce se întâmplă cu mine. Parcă ne-am cunoaște de mult timp. Când Negruzzi mi te-a prezentat, am avut senzația unei revederi după un timp îndelungat.
- Da Cristina, este adevărat. – mi-a luat mie gura pe dinainte. – Vreau să zic că… avem foarte multe puncte comune încât nu m-ar mira dacă nu ne-am mai fi întâlnit noi într-un trecut sau… de ce nu, într-un viitor. – am încercat eu să-mi repar scăparea, în timp ce în ființa mea se căsca un gol imens.
- Cum mi-ai spus?
- Avem foarte multe puncte comune și sunt aproape sigur că ne-am mai întâlnit undeva…
- Nu, nu… ce nume mi-ai dat? Ce mi-ai spus? Cine este această Cristină de care mi-ai pomenit?
A fost o clipă în care efectiv am simțit cum toate puterile mă părăsesc, mă trag undeva în adâncul unei prăpăstii. Fără să știu ce să inventez, ce poveste plauzibilă să-i dau, am privit-o complet ostenit, aproape deznădăduit. Nu de altceva, dar dacă i-aș fi spus adevărul, pe lângă faptul că nu m-ar fi crezut, ar gândi despre mine că sufăr de o serioasă boală psihică.
- Până ne-am întâlnit noi doi am trecut prin foarte multe lucruri, prin multe momente în care mi-am dat seama că destule noțiuni filozofice pe care multă lume le consideră simple speculații, sunt cât se poate de concrete, de materiale. Vom vorbi despre asta mai târziu, fiindcă și eu am să-ți spun unele lucruri.
- {i ce legătură au toate acestea cu numele pe care mi l-ai dat? Scuză-mă dacă par prea curioasă sau intru într-un domeniu care nu mă interesează, dar ai rostit acel nume cu atâta convingere, încât mi-ai dat impresia că-n locul meu, acea persoană stă acum în fața ta.
Fără să știu ce să-i răspund pe moment, am căutat deocamdată să-i arăt doar o mică parte din adevărul meu. Adevăr pe care, de altfel, nici nu știu dacă l-ar fi înțeles.
- Nu știu dacă mă vei crede dar eu am venit aici, în orașul acesta din întâmplare. Eu sunt, dacă vrei, exemplul cel mai palpabil al metempsihozei, al… ideii trecerii prin timp. – am spus eu dintr-o singură răsuflare, privind-o aproape cu teamă.
- Mă tem că nu te pot urmări… ceva îmi scapă - îmi spuse ea, privindu-mă lung - însă ai dreptate, avem foarte multe de discutat. Acum te las să te odihnești o oră și apoi vin să te iau, așa cum am vorbit. – a mai adăugat, în timp ce în urma ei, ușa închisă îmi lăsa o pădure de îndoieli prin care nu știam cum să trec.
Rămas singur, am avut mai mult timp la dispoziție să mă gândesc în mod serios la ciudata identificare dintre această domniță Tina și Cristina de pe vremea mea. La prima vedere ar fi greu de crezut, dar însăși faptul că eu însumi mă aflu în acest segment de timp, îmi arată că este posibilă existența paralelă în două epoci diferite. Numai că în vreme ce eu am trecut în mod conștient hotarele timpului, atât cu spiritul, cât și cu același trup, domnița Tina se afla deja ca persoană aparținând efectiv acestei perioade. Deci ar fi una dintre reprezentările spiritului care va fi în viitor cel al Cristinei. Totodată dacă mă gândesc bine, spiritul meu eliberat de carcera unui trup nemișcat de la sfârșitul celui mai turbulent secol, a mai trecut odată prin această experiență. Nu mă înșel dacă spun că am mai întâlnit odată persoana Cristinei undeva pe firul timpului. Cu cât mă iau după semnalele ce mi le trimite uneori subconștientul, cu atât devin convins că am întâlnit-o prin evul mediu, undeva prin perioada revoluției franceze. Indiferent însă cum vor evolua lucrurile, în ultimă instanță voi fi obligat să mă întorc de unde am venit. Concluzia ar fi să nu mă implic prea mult. Voi putea oare? Cu atât mai greu îmi va veni cu cât îmi dau seama că aceasta este unica mea șansă de a mă bucura de o relație normală, relație cu care nu mă voi mai întâlni niciodată. Cel puțin în acea viață pe care o am.
După ce m-am odihnit aproximativ două ceasuri, timp care mi s-a părut lung ca două veacuri, am căutat la repezeală să mă rad, să mă spăl cu ce aveam la îndemână până-n clipa în care am văzut trăsura domniței Tina cum se oprește în față.
- Am venit să te iau. Să ne grăbim puțin, pentru că vom merge mai întâi s-o luăm cu trăsura pe Veronica Micle, și apoi vom merge la mănăstire unde ne așteaptă Negruzzi împreună cu călugărul Nicodim și încă vreo câțiva membrii de la noi, de la “Junimea”. - spuse ea în grabă, nu fără o oarecare cochetărie care îi stătea atât de bine. O reprezenta, aș putea spune.
Cu un costum nou de un albastru închis, pe care l-am împrumutat la repezeală de la garderoba hanului în care stau, m-am urcat împreună cu domnița Tina în trăsura ei care a și pornit cu o suspensie domoală ce-ți dădea impresia că pluteai undeva prin nori.
- Vreau neaparat să-l cunoști pe călugărul Nicodim, ce-l care i-a oferit lui Eminescu un material destul de amplu atât pentru nuvela “Cezara”, cât și pentru “Sărmanul Dionis”. - îmi spuse ea c-o voce moale pe când mă lua de braț nu fără o anumită tandrețe, în legănarea trăsurii ce ne ducea înainte.
Pe când mă uitam la această adorabilă creolă ce stătea alături de mine, în ritmul trăsurii nu puteam să nu admir netezimea catifelată a gâtului, care prin prelungirea unui obraz ciocolatiu îmi dădea acea senzație deplină pe care trebuie s-o ai în momentul în care te adâncești într-una dintre pădurile tropicale. ~n momentele acelea senzațiile mele căpătaseră o asemenea sensibilitate, încât la fiecare mișcare a ei îmi simțiam ființa cum vibrează. De bună seamă că și ea a simțit un invizibil flux pornind de la mine, pentru că atrasă de o forță necunoscută a început să-și caute cuvintele pentru o motivație oarecare.
- Uite… am intrat deja pe domeniul mănăstirii despre care îți vorbeam. Ea a fost ctitorită de Petru Rareș, după câte știu eu. - îmi povestea ea puțin aplecată spre mine - I se spune mănăstirea Sfântul Ieronim după o legendă care circulă prin părțile acestea. Văd că Veronica Micle deja ne așteaptă împreună cu Negruzzi și părintele Nicodim.
Când ne-am oprit în fața micului grup care ne aștepta, am coborât din trăsură nu fără o emoție ce mi se adâncea în piept. Emoția se datora faptului că pentru a doua oară mă aflam în fața legendarei Veronica Micle. Noroc că în acel moment ne-a întâmpinat Negruzzi, care cu jovialitatea lui binecunoscută m-a luat de braț în vreme ce domnița Tina s-a dus lângă muza eminesciană cu gândul să-mi ofere prilejul să stau de vorbă cu ea.
- Ați venit la timp. Uite, părintele Nicodim cu care am vorbit despre dumneata, ține foarte mult să te cunoască. – spuse Negruzzi către mine cu antrenul lui specific, în timp ce se apropia de noi de braț cu prelatul, pentru ca apoi, c-un deosebit respect să se i adreseze acestuia – Dumnealui este un poet venit din Regat care a dorit să cunoască societatea noastră de la Junimea.
La prima aruncătură de privire se vedea că este un călugăr din acea specie de prelați deveniți cu vremea mai sociabil, care deși prin natura lucrurilor erau obligați să ducă o viață mai retrasă, nu erau totuși lipsiți de acel rafinament “fin de siecle” specific secolului al XIX – lea.
- Suntem bucuroși să-i arătăm duhovnicia noastră, care prin strămoșii noștrii ne-a fost lăsată din timpuri străvechi de bunul Dumnezeu. A fost de-ajuns ca Duhul Lui sfânt să-l inspire Petru Rareș, fiul marelui {tefan, cel care a ctitorit-o, pentru ca noi acum, să ne mai luminăm sufletele pline de noroiul veacurilor.
De-a dreptul fascinat de acest impresionant prelat, ce-mi amintea de călugărul Onofrei din Cezara, vestita nuvelă a lui Eminescu, de-abia am simțit-o pe domnița Tina care ni s-a alăturat însoțită de Veronica Micle. Tânăra creolă, care în momentul acela îmi părea mai proaspătă ca niciodată, m-a luat ușor de braț și în urma părintelui Nicodim am înaintat spre biserica din curtea mănăstirii unde se afla deja un grup de scriitori, printre care Vasile Pogor, Rosetti împreună cu Negruzzi care ne aștepta, și bineînțeles Caragiale cu aerul lui veșnic neliniștit, care asemeni unei interminabile energii, dădea sarea și piperul întregii societăți.
- Nici nu ști ce bucuroasă sunt că te-am adus aici. - îmi șoptii la ureche domnița Tina în timp ce de braț cu ea, urcam treptele bisericuței din curtea mănăstirii.
Cu acel aer unic de serafică trăire, care încet, încet, îmi pătrundea prin nări, prin ochi, prin porii întregului trup, am intrat ca prin vis în sala bisericuței unde părintele Nicodim începuse deja o mică slujbă. Micuța biserică în interioriul ei părea un sfânt lăcaș, precum o pâlnie deschisă spre azurul cel mai pur de unde întreaga ortodoxie se hrănește din harul divin. Pe zidurile ei învelite în patina veacurilor se puteau distinge toți apostolii adunați în jurul unei mese unde Mântuitorul împărțea felii sfințite din pâinea care simboliza trupul lui. Zidul din spatele altarului, de sus până jos era acoperit de potretul domnitorului Petru Rareș, cel care prin voia lui Dumnezeu a înălțat această mănăstire. Altarul se ridica impunător cu fața spre răsărit în așa fel încât îți dădea senzația unui culoar alb-luminos unde o lumină transparentă face legătura cu o lume virtuală prin care se scurge spiritul divin. Dacă priveam mai cu atenție, prin acel culoar transparent, într-o lumină difuză, întrezăream pe cea ce va fi Cristina cum se învârtea în jurul unui cărucior pe rotile unde cel ce era acolo trebuia să fiu eu. Imaginea ei cea din viitor se suprapunea în așa măsură cu aspectul domniței Tina încât în fiecare gest al acestei domnițe o vedeam, o simțeam chiar, pe dulcea mea creolă. A fost probabil momentul când prin suprapunerea lor, cele două timpuri îmi dădea senzația unei trăiri simultane. Dar cum în aceste clipe, cu acel aer de serafică trăire, care îmi pătrundea prin nări, prin ochi, prin porii întregului trup, părintele Nicodim începuse o mică slujbă, atenția mi-a fost captivată de impresionantul aplomb cu care rostea versetele din Noul Testament.
Această slujbă, pregătită pentru hramul mănăstirii, simpaticul nostru călugăr o concepuse prin “Cuvântarea de pe munte”, acele învățăminte ale lui Iisus pomenite în “Noul Testament”. Fascinată, impresionată de glasul puternic al părintelui, la un moment dat domnița Tina se zgribulise atât de felină alături de mine, încât i-am simțit dulcea răsuflare cum îmi înfășoară spiritul într-o profundă catifea.
- Sfânta Evanghelie glăsuiește așa : “Nu judecați ca să nu fiți judecați. Cu ce măsură măsurați vi se va măsura”. “Orcine cere capătă, cine caută acela găsește, precum și celui ce bate, i se va deschide”. Așa glăsuiește sfânta evanghelie de la Matei citire. – vorbi părintele Nicodim, în timp ce cu patrafirul pe el puse mâinile pe capul domniței Tina, privind totodată către mine.
Până acum, alături de mine tânăra creolă privea atât de calmă și de drăgăstoasă în jurul ei, de ai fi zis că întreaga pace a universului s-a pogorât în acest suflet nebănuit de profund. A fost însă de-ajuns două versete pe care părintele Nicodim le-a citit din “Apocalipsa lui Ioan”, pentru ca întreg edificiu al liniștii din privirile ei să se prăbușească.
- “Cine are urechi s-audă./ Cel ce va birui, va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții”… – deodată am simțit și eu o sudoare rece cum mi se prelinge pe șira spinării, în vreme ce prin fața ochilor mi se perindau imaginile halucinante din timpul unei revoluții combinate cu un fel de procesiune care parcă trecea pe lângă mine, prin jurul meu, și odată cu ea m-am simțit împins într-o teribilă învălmășeală umană. “Ce-a fost asta?”, m-am trezit îndrebând-o din ochi pe domnița Tina care efectiv se pierduse lângă mine. Noroc că aceste viziuni au durat doar o clipă, după care atât căldura creolei ce-o simțeam într-o impresionantă stare, cât și glasul profund al călugărului, m-au adus la realitate. –… “Vă sfătuiesc dar eu, cel întemnițat întru Dumnezeu, să vă purtați vrednic de chemarea pe care ați primit-o.” – a încheiat distinsul călugăr prelegerea sa, cu un citat dintr-una dintre epistolele apostolului Pavel.
Această slujbă, aceste momente de-a dreptul unice în posibilele mele vieți, au fost de-ajuns să-mi recompenseze interminabilele suferinți prin care sunt nevoit să trec în timpul meu cel real de unde am căzut aici.
La terminarea slujbei, deosebit de tulburată, domnița Tina fără să poată rosti un cuvânt, m-a luat de braț, pentru ca împreună cu ea să ies în curtea mănăstirii unde deja ne aștepta Negruzzi însoțit de Veronica Micle și ceilalți câțiva membrii ai Junimii. La ieșirea noastră din bisericuță, muza eminesciană, cu eleganța ei romantică, a luat-o pe partenera mea de braț, și mai apropiată ca niciodată, mi-a spus și mie să le însoțesc.
- Veniți cu mine să vă arăt câteva chilii de unde Eminescu a luat modele pentru prozele sale. Aceste locuri de o sensibilitate rară îl inspiră așa de mult încât rămâi convins că au fost făcute special pentru el. – ne-a spus distinsa doamnă în timp ce înainta dusă pe gânduri, și în vocea ei se simțeau acele vibrații cum doar nostalgia la gradul cel mai înalt ne poate da.
Așa cum mergeam, înconjurat de aceste două bastioane ale frumuseții exotice care te fac să guști cele mai profunde plăceri, nu m-am putut opri să nu mi-o imaginez pe Cristina din timpul meu real cum ia locul acestei domnițe Tina. La un moment dat cele două imagini se suprapuneau așa de perfect, încât peste distinsa persoană de lângă mine, așa cum era îmbrăcată cu o rochie într-o culoare crem de vară pătată cu un negru superb, se interpunea aspectul Cristinei c-un aer dulce de necuprins.
După ce am vizitat pe rând câteva chilii aproape goale cu ziduri albe, mobilate foarte sumar, ieșind din tăcerea lor spirituală călugării ne-au dăruit la fiecare câte-o străveche biblie de prin anii 15… și ceva, ce păstrau în pagini învechite trecerea tăcută a fiecărui veac. Totul mi s-a părut îmbibat de profunzimea acelei epoci medievale în care la fiecare moment spaima cea mai adâncă lăsa locul credinței într-un frumos nepieritor.
- Vreau ca toate aceste splendide lucruri să-ți amintească de mine. – mi-a șoptit în fugă domnița Tina în timp ce pășeam în sacra odăiță care a format punctul de plecare în zămislirea paginilor din “Sărmanul Dionis”.
- Aici Eminescu l-a creat pe Dionis care visa tot timpul la Maria lui. Uitați și sfeșnicul la care încă mai scrie în unele nopți când obosit de agitația târgului vine uneori pe-aici pentru a se izola departe de oraș. – ne-a spus călugărul Nicodim care deja știa toate obiceiurile marelui poet.
Era o cameră mică, mărginită de un pat de fier și de o bibliotecă înaltă plină cu tomuri prăfuite de cărți din autorii antici și mai clasici, printre care Schopenhauer, Kant, Erasmus, și lucrările blibice ale Sfinților Părinți, unde locul principal îl dețnea Apostolul Pavel cu celebrele sale epistole din Efeseni.
Răvășit literalmente de cele mai nestăvălite emoții îmi imaginam persoana poetului cum se scufunda în acest tezaur ca-ntr-o mare vie de unde-și lua esența geniului.
Nu știu dacă acea eclipsă din vara anului 1999 de unde vin, sau atracția mea spre dulcele acela profund, fără margini, care reprezintă persoana Cristinei m-au făcut să trăiesc asemenea unice momente, fapt este că acel trup nemișcat al meu din viitor și-a găsit împlinirea în aceste veșnice culuare ale timpului. Aș fi vrut să rămân pentru totdeauna aici pe lângă domnița Tina, pe lângă această delicioasă proiecție a Cristinei mele, să mă-nvelesc cu persoana ei catifelată, liniștitoare, nu lipsită de o sensibilă voluptate, să-i arăt dragostea mea adâncă inspirată de vibrația sufletului ei. Cu cât stăteam mai mult lângă ea, mai aproape de ea, cu atât mă cuprindea o adevărată groază la gândul că la întoacerea în viața mea reală destinele noastre vor fi iremdiabil separate. După ce am trăit aceste zile în preajma delicioase ei făpturi, nu suportam gândul că un destin nemilos, o teribilă karmă, mă va obliga să rămân fără ea. Totuși în ultimă instanță mă voi mulțumi, chiar mă voi ruga la bunul Dumnezeu să mă pot bucura uneori doar de prezența ei dulce pe orice segment al timpului. Dacă aceste rapide gânduri, aceste sentimente ale mele mi-au distras pentr-o clipă atenția, nu înseamnă că nu mi-am bucurat pe deplin sufletul cu acest unic, neprețuit prilej de a veni în contact direct cu tot ce înseamnă viața reală a marelui Eminescu. Deci așa se face că după ce am vizitat aceste chilii cu viața lor ce încă mai palpită undeva prin veșnicia timpului, profund impresionat de tot ce mi se întâmplă, împreună cu părintele Nicodim și cele două distinse domnițe am ieșit în curtea mănăstirii, unde ne aștepta Negruzzi pentru a merge împreună la serata din salonul domnței Tina așa cum a fost stabilt.
- Ce păcat că Eminescu nu este cu noi. – a spus c-un sincer regret părintele Nicodim, care se vedea că așteaptă totuși pe încă cineva în afară de noi cei prezenți acolo.
- Da… și mie îmi pare rău că n-am putut să-l aduc. – a suspinat cu același regret Veronica Micle privind undeva, în gol.
După ce Domnița Tina a vorbit ceva în șoaptă cu muza emnesciană, în momentul în care ea se îndrepta către mine cu gândul să ne urcăm în trăsurile ce ne așteptau, s-a apropiat de noi Negruzzi însoțit de Doctorul în științe oculte, acel personaj straniu care pe mine și pe tânăra creolă ne-a impresionat într-un mod deosebit.
- Uite-o maiestre pe distinsa noastră domniță Tina care are un admirabil salon literar deschis pentru orice iubitor de frumos. – s-a adresat acesta Doctorului când s-au apropiat de noi.
- Da, ne cunoaștem foarte bine, atât cu domnia sa, cât și cu domnul aici prezent. – rosti Doctorul rar cuvintele, – noi ne-am întâlnit în diferite situații extrem de grele încât aș putea spune că suntem ca frații. Nu este așa? – ne-a întrebat mai sfredelindu-ne cu privirea.
Fără să spun că-l cunșteam prea bine, totuși întreaga lui personalitate pe cât mi-era de familiară, pe-atât îmi producea un fior de teamă sau mai de grabă un sentiment de mister venit de undeva, din adâncuri.
Am avut noroc că-n aceeași clipă, cu pălăria lui de paie și o preche de ochelari mici, rotunzi, de baga, de noi s-a apropiat Caragiale împărțind în jurul lui cuvinte de duh, veșnic cu două sau mai multe înțelesuri prin care dezvăluia natura cea mai ascunsă a persoanei cu care stătea de vorbă. Așa cum l-am văzut atunci, cu tot aspectul lor total diferit, pentr-o clipă am avut impresia că-l am în fața mea pe celebrul Cyrano de Bergerac.
- Am onoarea să vă salut stimate maiestre! Zilele trecute am avut intenția împreună cu Eminescu să trecem pe la dumneavoastră pentru câteva manuscrise metafizice privind influența corpurilor subtile. Până și noi comendianții, cei care năzuim să pătrundem, pe cât putem, prin moravurile semenilor noștrii, ne interesează metafizica precum o oază în care ne mai curățăm spiritele. Pentru că, nu-i așa, această “grădină zoologică” dată de Dumnezeu, mai are nevoie și ea să fie curățată de zgura deprinderilor ei.
- Sunt foarte onorat că o persoană c-un rafinament atât de subtil se mai interesează și de abstracțiunile noastre metafizice. – spuse Doctorul plin de o sinceritate în care se vedea prețuirea reală față de dramaturg.
- Ce vreți? Uneori o societate cum este a noastră, îmbâcsită aproape, mai trebuie și oxigenată. Când mă duceam astăzi pe la redacția “Moftului Român”, pe drum înaltele familii din high-life se perindau prin oraș, cu ifose de occident.
- Nu trebuie să ne înoim și noi, scumpe maiestre? Nu trebuie să avem în occident un model cât mai… fidel? - întrebă Doctorul în științe oculte, nu lipsit de un anumit ton ironic.
- O, ba da, ba da!. Chiar atunci când vrem să ne trimitem familia undeva în Honolulu, pe țărmul oceanului nemaiîntâlnit, doar ca să uite cât mai repede de niște greutăți minuscule, jenante, care incomodează imaginea noastră, cea a bunilor samariteni. Vedeți dumneavoastră, ne place să arătăm câte drumuri facem pentru niște gologani, care nu zic că nu sunt buni, dar ne împăunăm așa de tare cu această ispravă încât ai zice că fără noi s-ar prăbuși lumea. Când este însă vorba de un ajutor real, facem precum Pilat din Pont, ne spălăm mâinile în apele cerului albastru. Bașca unele regrete că n-am apelat din timp la niște…cum să le zic… stabilimente azilo-balnearo-educative, să ne scape de anumite poveri care ne amenință plăcuta noastră viață mondenă. Distinsa coana Joițica, cea care luptă și luptă pentru o imagine mai fardată, nici nu se uită în spate când vine vorba de vre-un impediment care împiedică voiajurile intercontinentale. Uitați-vă numai, când destinul fiecăruia pare că se împlinește de bine, de rău, imediat intervine un mic amănunt, acel “ceva” care prin zâmbete croșetate aprioric îi dă totul peste cap.
- Eu nu zic că n-aveți dreptate scumpe maestre așa cum puneți problema, însă cu toate că nu-mi vine prea ușor să recunosc, pe vremurile noastre pe primul plan vin totuși problemele materiale, cele sociale de zi cu zi.
- O, sigur că da!. Chiar pentru acest lucru socotim în fiecare zi cât a mai crescut valuta la bursa ambițiilor de nisip. Dar în afară de aceasta, ce-i pasă unei madame Priscupescu, cea care adună foile verzi de prin cele patru colțuri ale lumii, că undeva, un manechin înțepenit și-a frânt călcâiul și mâna în albastrul cuvintelor. Doar trăim într-o lume independentă, unde nu avem loc de mofturi din acestea de doi bani.
- Da maestre, dar să nu uităm că uneori și viața ne obligă la anumite sacrificii.
- Ce înțelegeți dumneavoastră prin “sacrificii”? Musai trebuie să ne trimitem odraslele prin străinătățuri ca să ne plimbăm vanitățile pe la luminații? Să strângem valutele prin teșchereuri publice, sau să vindem cât mai repede trăsurile, mobilele și imobilele ca doar, doar să ne putem mândrii că avem unde pleca?
- Nici nu vă dați seama câtă dreptate aveți – mi-am dat eu drumul la gură fără să mă gândesc. – Vreau să spun că prin personajele dumneavoastră ați creat niște moravuri specifice, adevărate caractere care vor rezista în orice segment al timpului ne-am afla. Este ca și cum o gigantică oglindă v-ar fi adus în față persoane reale din trecut ca și din viitor. – am încercat să îndrept cumva lucrurile.
Deodată l-am văzut cum mă privea așa de nedumerit, încât până și acest spirit de o excepțională pătrundere, părea pe bună dreptate depășit.
- De unde știi dumneata tinere că aceste personaje ale mele, care incomodează prea multă lume, vor rezista timpului? – mi-a pus Caragiale această întrebare cu sentimentul că intervenția mea a fost oarecum inoportună, pentru ca apoi, c-un rafinament distant, să mi se adreseze -Scuzați-mă, n-am avut onoarea să vă cunosc. Poate mi-a scăpat mie. Păreți nou venit pe la noi, însă după cum vă văd, dați dovadă de mult mai multă înțelegere decât de mulți concetățeni de-ai noștrii.
- Dați-mi voie maestre să vă prezind un tânăr scriitor din regat. – intervenii domnița Tina care era pe lângă noi. – El a venit la “Junimea” să cunoască societatea noastră cât mai bine, dacă se poate.
- Ehei prea distinsă domniță, pentru a înțelege onorabila noastră societate, trebuie să ai spirit de pătrundere, trebuie “intelighenție”, cum ar zice unul dintre eroii mei. Nu orice moftangiu cu pretenții de high-life poate să vină la noi. Apoi mai trebuie să avem acea devoțiune, acel gram de înțelegere care te face să pătrunzi în sufletul aproapelui. Adevărta civilizațiune nu constă, stimată domniță, în adunarea valutelor până la obezitate, până la înfășurarea moralei în foi strălucitoare de staniol. Nu. Ea constă în valoarea incontestabilă a adevăratei amiciții care ne arată în ultimă instanță natura noastră, cea ruptă din prima grădină a lumii. Apropo domniță, doamna Veronica Micle mi-a spus că dați o serată literară, și m-a invitat și pe mine în numele dumneavoastră. – mai adăugă maestrul privind distrat la ceas.
- Mi-ați face o deosebită cinste maiestre. Chiar aș fi vrut să acceptați invitația mea de a veni la serata literară pe care o dau astăzi, imediat ce ne vom întoarce de la mănăstire Ca întotdeauna intenția mea este de a ne aduna noi, cei de la “Junimea” într-un cerc restrâns, așa, mai intim. – spuse domnița Tina plină de-o sensibilitate, ceea ce-i scotea în evidență tot farmecul exotic.
- Am să vin doar dacă prezența mea, și așa cam… “neliniștită”, nu deranjează pe alții.
- Oh, dar se poate să spuneți așa maestre? Pentru mine întotdeauna ați fost un exemplu de a scoate măștile de pe noi în cuvinte cât mai agreabile. De multe ori mai simțim și noi nevoia să vină cineva să ne mai zguduie, să ne arate cum suntem în realitate. Că de atâta simulare, am ajuns să credem numai ceea ce părem. – oftă domnița Tina cu gândurile atât de pătrunzătoare, încât am avut realmente senzația că fiecare din ele îmi perforează sufletul.
- Ce bine ar fi dacă toată lumea ar fi așa de sinceră, așa de curată la suflet ca dumneata. – oftă Caragiale privind cu admirație la tânăra creolă. – Uneori, în această lume de disimulări unde simțim creierul cum ne pocnește de travestiuri, de măști coborâte direct din șantanuri, mai avem și noi nevoie de o căldură sufletească, de acea oază de sinceritate, așa cum prezența dumitale împarte oriunde s-a afla. Prin atâtea socoteli, prin goana noastră după mercantilism care la un moment dat ne mutilează sufletul, căutăm și noi o umbră de înțelegere, o cât de mică nuanță de dragoste provenită dintr-o natură sensibilă cum bănuiesc că este cea a dumitale. Fi atentă domniță că natura mea intuitivă nu mă-nșeală niciodată.
- O, vă mulțumesc, sunteți amabil cu mine. Un compliment de la dumnevoastră este o adevărată certitudine. – spuse domnița Tina cu un surâs ce-i scotea în evidență toată sensibilitatea sufletului ei.
- Să știți maestre că de multe ori o mică discuție nevinovată avută cu o persoană sensibilă cum este domnița Tina, sau cum sunt mulți dintre prietenii noștrii ne curăță de zgurile lăsate de acei care se vor salvatorii noștrii. – nu m-am putut eu abține să nu intervin.
- Deci acceptați invitația mea? – reluă domnița Tina întrebarea, cât mai cochetă - Aceasta pentru a reveni la punctul de unde a plecat agreabila noastră discuție.
- Sigur că da. De altfel am vorbit și cu Doctorul în științe oculte să venim împreună cu trăsura mea. A, uitați-l că vine. Am uitat să vă spun că poate va veni și actorul Pascally. Aici n-a putut să vină deroarece are un spectacol.
Privind cum la apropierea Doctorului domnița Tina căpătase o paloare puțin mai străvezie, m-am îndreptat împreună cu ea spre locul unde acesta era înconjurat de Veronica Micle, Negruzzi, Carpp și Vasile Pogor însoțiți de părintele Nicodim care peste toată această emulație de înalte valori dădea o notă de un spiritualism venit parcă din alte sfere. Cum ne-am îndreptat spre trăsurile noastre, Negruzzi s-a apropiat de noi cu o sumă de întrebări mute ce-i stăteau în priviri. Dar înainte ca acesta să rostească vreuna din întrebări, din mijlocul întregului grup prezent, de unde nu lipsea de bună seamă nici Caragiale, tânăra creolă ni s-a adresat cu glasul ei moale în care se vedea cum toate seducțiile iau ființă.
- Acum părinte, și dumnevoastră doamnă Micle v-aș fi îndatorată dacă veniți la mine în salon unde este vorba să vină și domnul Maiorescu împreună cu actorul Pascaly. Vă rog să nu-mi refuzați această cinste, mai ales că i-am promis tânărului nostru invitat că-i voi arăta întreaga noastă viață social-literară.
- Dacă o tânără și fermecătoare creolă ca dumneata ne invită, noi n-avem nicidecum putința de a o refuza. Nu este așa? – spuse Caragiale, cel care primise deja invitația, și acum privea cât se poate de elegant atât la ea, cât și la toată lumea din jur.
- Poftiți și dumnevoastră maestre. – I se adresă domnița Tina doctorului mai mult c-o jumătate de gură.
- Vă mulțumesc pentru această plăcută invitație care mă onorează. Alături de domnul Caragiale vă voi urma cu trăsura.
Dacă am în vedere influența destul de mare pe care acest doctor o are asupra psihicului ei, nu știu cum s-a simțit adorabila noastră creolă la gândul că serata aranjată de ea se va bucura de o prezență atât de stranie, plină de un magnetism neobișnuit. Pentru moment însă, fără să mai insist asupra acestei delicate situații, în veme ce-am ieșit cu trăsurile din curtea mănăstirii unde parcă îmi lăsasem o parte din sufletul meu, m-am văzut din nou învăluit de aerul dulce-odihnitor al neprețuitei noastre prietene. Cum mă uitam cu o nespusă tandrețe la ea, se vedea cum fața ei era adrumbrită totuși de un gând ce nu-i dădea pace.
- Nu înțeleg de ce a mai venit și acest vrăjitor care nu inspiră decât sentimente de groază în jurul lui. – a suspinat domnița Tina cu privirile în gol. – Mereu am impresia că privirile lui îmi pătrund până-n cele mai adânci colțuri ale ființei mele. Nu știu, am senzația că-mi știe viața mai bine chiar decât mi-o știu eu.
- El se vrea o exprimare a timpului etern în noi. – am spus eu fără să mă gândesc, privind undeva, dincolo de prezent.
-Eh, lasă-mă cu aceste metafore – suspină ea dusă pe gânduri, trecându-și delicată degetele prin păr - toate astea sunt bune ca imagini livrești, la Junimea noastră. Scuză-mă însă, el este o persoană reală, palpabilă, aici lângă noi. Ori este un metafizician care crede în tot felul de teorii speculative, ori… este de-a dreptul un escroc sentimental. – a mai adăugat c-o undă de furie amestecată c-o teamă venită de nu știu unde.
- Tu ai dreptate în felul tău. – I-am spus eu în legănarea trăsurii, privind-o c-o admirație crescândă, în vreme ce abia mă abțineam să n-o sărut măcar odată. – nu uita însă că la noi metafizica este încă la început.
- Nu mă refeream strict la metafizică, ceea ce la drept vorbind, îmi place tot atât de mult cum te atrage și pe tine, dar acest doctor, acest metafizician sau ce-o fi el în realitate, mă nelinișteste, îmi dă fiori reci de parcă îmi sfredelește întreaga ființă. – îmi spuse ea, punând visătoare capul pe umărul meu.
Atunci, în momentul acela, i-am simțit ființa cum vibra atât de tare, încât nu m-am putut abține să nu-i ating buzele fragede într-un sărut absolut în care fiorul nopților de vară mă cuprindea într-o nestăvălită cascadă. Chipul ei cu o piele fină, ciocolatie, îmi dădea posibilitatea să-i cunosc atât aspectul ei exotic, cât și esența fină, atât de emotivă, generatoare de adânci plăceri. Cu cât stăteam alături de ea, cu atât firea ei aproape melancolică îmi arăta cât de sensibilă putea fi la orice factor venit din afară. De aceea se pare că orice moment cu o anumită tensiune, chiar fără să-și dea seama, o afectează în mod deosebit, mergând până la interiorizarea sa. Așa se face că drept răspuns la frământările mele, mi s-a adresat dând dovadă de mult tact și o firească înțelegere ce-i venea de undeva, din subconștient.
- Cu tine se petrece ceva. Sunt sigură de asta. Dar ce?… Nu vrei totuși să-mi spui?
- Promit că am să-ți spun cât mai curând. Dar acum lasă-mă să te privesc, să mă satur de tine, de prezența ta atât de dulce, atât de odihnitoare.
- Decând ne-am cunoscut ești așa de misterios, așa de ascuns, plin de fel de fel taine, încât nici nu mai știu ce să cred despre tine. – oftă ea, trecându-mi visătoare degetele prin păr. Gest care instantaneu, mi-a adus în față imaginea Cristinei din timpul meu real.
Cu capul aplecat pe umărul ei, am putut observa melancolismul senzual care, parcă, te chema s-o înțelegi în toată intimitatea ei. Fără să mi le pot opri la timp, gândurile parcă-mi spuneau ce fericit ar fi acela care poate să-i mângâie această piele de gustul cafelei cu lapte. Dacă stăteai puțin mai mult prin preajma ei, începeai să simți cum te capta un sentiment atât de dulce, de o intimitate atât de adâncă, încât cu greu te mai puteai desprinde.
- Of, ai dreptate, dar chiar dacă vreau nici nu știu cum să încep. Venirea mea aici este așa de complicată, așa de neverosimilă, încât pur și simplu pare de domeniul fantasticului.
- Vreau totuși să știu ce te frământă, ce te apasă. După cum văd, ești o persoană tare neliniștită, plină de angoase aproape morbide. Iartă-mă că-ți spun aceste lucruri, dar uneori pari atât de misterios, atât de… artificial, încât devii obositor. Este adevărat că nu ne cunoaștem de prea multă vreme, însă îmi pari un mecanism care a stat ruginit timp îndelungat, și acum când a dat de puțină libertate devine așa de zăpăcit, așa de confuz încât toate componentele lui se încurcă unele de altele. Nu este bine nici pentru tine, nici pentru psihicul tău. Dacă ai vre-o remușcare, sau vre-o greutate ce-l apasă pune-mi ca să te liniștești.
- Nici nu ști câtă dreptate ai! Aș vrea să pot rămâne cu tine de-aici încolo, aș vrea să mă umplu de ființa ta atât de dulce, aș vrea… - am spus eu obosit, cu gândurile duse în altă parte.
- Cum adică ai vrea? Vorbești de parcă ceva te împidică, ceva necunoscut, fără voia ta,
te-ar trage undeva departe.
De-a dreptul uimit, impresionat complet de intuiția ei atât de exactă, atât de precisă, m-am uitat la ea încercând să-i înțeleg fiecare mecanism al raționamentului. Mă deruta în special faptul că-mi intuia aproape și locul și timpul precis de unde provin. Dacă nu eram convins că am lăsat-o pe Cristina acolo, în anul 1999 de unde am căzut în această epocă, aș zice că ea m-a urmat fără ca eu să știu. Dar nu, așa ceva este imposibil. Doar dacă această domniță Tina nu este prima întrupare a ceea ce va fi Cristina în viitor. Numai în felul acesta intuiția pură ar putea transporta fărâme de conștiențe cu toate sensibilitățile ei dintr-un timp într-altul. Dar în sfârșit, obosit de atâtea speculații, de atâtea frământări, așa cum stătea alături de mine, nespus de aproape, un simplu gest, o singură mișcare a fost de-ajuns pentru ca printr-un sărut de-o incredibilă magie să pătrund, doar și pentr-o clipă, imensele taine pe care n-aveam să le cunosc vreodată. Acele buze pline, vibrante, încadrate de tenul creol al muzelor exotice, conținea gustul întregului univers de unde-mi venea chiar esența verbului a fi. Totodată acest sărut de o infinită dulceață mă făcea să pătrund într-un mister atât de profund, atât de deplin, încât am început să mă tem că-n momentul în care mă desprind de el, mă voi trezi în timpul meu real despărțit de dulcea mea creolă. Eram convins că odată ajuns în vremea mea de la sfârșitul secolului XX voi fi lipsit de toate aceste delicii. Iar dacă printr-o întâmplare voi întâlni proiecția acestei dulce creole, ea mă va găsi pironit pe scaun fără să fiu bun de nimic. Deocamdată însă învăluit de acest dulce miraj, pentru o clipă am trăit o revelație așa de deplină, încât pe acei obraji plini, de culoarea caramelei, am avut senzația că palpită silabelele numelui Cristinei de pe vremea mea.
Amețită, tulburată de momentul acesta oarecum neprevăzut, m-a privit lung cu o sumă de întrebări în ochii ei. A fost doar o clipă în care fără să poată rosti un cuvânt, parcă medita la sensul real al acestor întâmplări.
- Ce-a fost asta? Ce este cu această pasiune, această disperare a ta pe care am întâlnit-o și altădată? – m-a întrebat ea, obosită de-a dreptul de atâtea mistere ale mele. – Te rog înc-odată, dacă te roade vre-o amintire neplăcută să-mi spui ca să te mai liniștești.
- Am să-ți spun tot sensul, toată esența vieții mele… chiar dacă acest lucru te va șoca… și încă destul de mult. – i-am spus eu privind-o lung, în vreme ce trăsura s-a oprit în fața vilei unde stătea.
- Of, mi-ai spus de-atâtea ori acest lucru încât nici nu știu dacă te mai pot crede. Când ne-am cunoscut atunci la “Junimea” n-aș fi bănuit că ești așa de complicat, așa de … ascuns. Scuză-mă că-ți spun, dar simt cumva o dezamăgire în prietenia noastră pe care o credeam sinceră. – Vorbi ea cu o sensibilitate excesivă în glas. Așa de tristă mi s-a părut în acel moment, așa de nevinovată în melancolismul ei profrund, încât a fost o clipă în care mă pregăteam să-i spun întregul adevăr, incredibilul meu adevăr. Norocul meu a fost că atunci trăsura s-a oprit în fața casei sale care avea aspectul unei adevărate vile. - Deocamdată ai scăpat, între noi trebuie să fie o sinceritate deplină. Nu este așa? - a mai adăugat privindu-mă lung, în timp deschidea portiera trăsurii.
După ce, dându-i dreptate în sinea mea, am coborât din trăsură în fața cochetei vile unde locuia, imediat l-am văzut pe Negruzzi împreună cu Doctorul în științe oculte, alături de Veronica Micle și părintele Nicodim cum ne așteptau pe lângă trăsurile lor.
- Ați sosit de multă vreme? Poftiți în salon unde este pregătit supeul, și apoi vom citi câteva manuscrise autentice.
Aici, în acest salon de finețea porțelanurilor chinezești, totul mi se părea atât cristalin, atât de exotic, încât fiecare mobilă în stilurile combinate din veacurile XVI și XIII, purta personalitatea dulcei noastre amfitrioane. Se vedea că era o locuință boierească, de o vechime autohtonă, dar în același timp purta un fin parfum exotic care-ți dădea imaginea unei oaze unde orice lucru părea că emană răcoarea pădurilor tropicale.
- Vă rog ca toată lumea să ia loc în fotolii în jurul acestei mese. Doamnă Veronica Micle veniți cu mine. Uitați, cu câteva săptămâni în urmă domnul Negruzzi a avut deosebita amabilitate să-mi ofere unele manuscrise din prețioasele creații ale domniei sale.
- Am impresia că și eu am la mine câteva manuscrise cu poemele lui Eminescu. Da…uitați aici câteva fragmente din “Scrisorea a-II-a”... și primele două părți din “Luceafărul”. – spuse Veronica Micle după ce a scos manuscrisele dintr-o mapă.
- Cine dorește să servească din aceste băuturi să poftească aici, la acest mic bar din dreapta noastră. – spuse domnița Tina privind pe toată lumea, pentru ca apoi, să mi se adreseze mie – te rog să stai în acest fotoliu alături de mine.
După ce am băut din aceste lichioruri fine care-ți încălzea întreaga ființă de parcă prindeai adevărate aripi, înainte ca cineva să înceapă vre-o lectură, Negruzzi care se afla lângă mine mi-a atras atenția asupra unui tablou din preioada celui mai autentic baroc.
- O, iată un “Rubens” autentic, chiar din patria sa natală! Nu știu dacă ați remarcat, dar în viziunea acestuia introducerea conceptului de istorie, așa cum îl înțelegem noi, trebuie conjugat cu acela al timpului. Acest pictor, prin maniera sa de a aborda noțiunile fundamentale, dă întotdeauna conceptului de timp o exprimare cât mai profundă, și uneori chiar provocatoare.
- Da, este adevărat. De altfel, aproape toți pictorii din perioada renașterii, și a barocului în general, au fost obsedați de trecerea timpului. – am completat eu ca un răspuns la proprile mele obsesii. -
- După câte știu eu, acest Timp care deseori apare în picturi ca un înger, sau mai degrabă ca un demon înaripat, are și menirea, tot ca o metaforă în limbaj pictural, de a demasca minciuna și de a aduce adevărul la lumină. – în clipa în care mă pregăteam să-i răspund, sau mai bine zis să-l completez, printre sorbiturile din delicioasa băutură ce-o avea în pahar, mi-a atras atenția asupra persoanei care se apropia de noi - A, uite-l pe Doctorul în științe oculte care mi-a spus că vrea să-ți vorbească. Nu știu despre ce este vorba. Nu-mi dau seama. – a mai adăugat scriitorul văzând că-l privesc mirat.
Nu știu de ce dar când am auzit că acel Doctor vrea să-mi vorbească, eram aproape sigur că trebuie să fie ceva în legătură cu venirea mea aici, în această perioadă de timp. Nu știam cum să-mi storc creierul, ce motive plauzibile să-i dau Dctorului în științe oculte, singurul care cunoștea adevăratul motiv pentru care mă aflu aici. {i acum iată că se îndreaptă spre noi!
- O, bine căte-am găsit dragă tinere! Am o asemenea șansă, că de câte ori vreau să vorbesc cu dumneata, dispari. Te rog să nu-mi iei în nume de rău dar am impresia că mă eviți.
- Se poate să vorbiți așa maestre? Este un adevărat privilegiu pentru mine să stau de vorbă cu un filozof de mare pătrundere cum sunteți dumneavoastră.
- Acum nu știu câtă plăcere vă face prezența mea, dar pentru mine sunteți un excepțional exemplu a ceea ce se numește memoria activă a sufletului. Sunt sigur că domnul Negruzzi care este aici de față, va fi foarte interesat să vadă cum toate teoriile lui Eminescu despre metempsi-hoză, prin prezența dumneavoastră se împlinesc în mod practic. Da domnul Negruzzi, - mai spuse acest doctor, adevărat magician, cu ochii spre scriitor - la dumnealui corpul fizic s-a sub-ordonat la un moment dat corpurilor suptile care păstrează memoria activă a tuturor reîncar-nărilor. Adevăratul nostru eu își amintește toate întrupările prin care a trecut. Cu alte cuvinte el știe. ~nsă la el, e-ul nu numai că și-a amintit, dar cu o voință aproape ieșită din comun, în formă materială și-a transportat trupul intact peste timp. Vă voi demonstra și în ce mod.
Această frază spusă de Doctor în treacăt, parcă m-a electrocutat. Aveam impresia că pe tot parcursul trecerii dintr-un timp într-altul am fost însoțit de această persoană de prezența căreia nici măcar n-am bănuit. Astfel Doctorul și-ar fi continuat teoria sa parapsihologică al cărui exemplu eram chiar eu, dacă în momentul acela nu s-ar fi apropiat Veronica Micle cu gândul să vorbească ceva cu acest filozof despre anumite manuscrise eminesciene.
- Pe dumneata te căutam Doctore, Eminescu mi-a spus să te rog să-mi dai câteva manu-scrise metafizice pe care i le-ai promis. – spuse muza eminesciană -. Dar aceasta vom discuta mai târziu. Uitați, acum actorul Pascally ne face cinstea de a ne oferi câteva bilete la spectacolul de mâine seară. Este vorba despre un vodevil de maiestrul Alecsandri.
- De fapt doresc să pun în scenă o piesă a domnului Caragiale, dar am avut mari discuții cu direcția generală a teatrelor pe care după cum se vede, o cam deranjează. – spuse celebrul actor cu glasul oarecum afectat.
- Sigur că deranjează fiecare mișcare a mea. – spuse maestrul comediei care sosise între timp. – Doar orice sâmbure de adevăr zgârie amorul nostru propriu. Ne place să arătăm cât de democrați suntem, dar nu suportăm să ne pună cineva oglinda în față.
- Domnule Pascally, ne-ai promis un recital din poezia lui Eminescu. – aminti muza eminesciană.
- Cu cea mai mare plăcere, însă acum vin cam obosit de la teatru.
- Haideți domnule Pascally, vă rugăm mult! – interveni domnița Tina care se apropiase și ea odată cu Veronica Micle.
- Atunci… știu eu?… poate să încerc câteva versuri din “Memento mori”… - spuse actorul cu tonul celui care se vede luat pe nepregătite. - ~nsă înainte de această plăcută sarcină, dați-mi voie să vă aduc în fața domniilor voastre pamfletul social -democrato- conservator pe care l-am susținut în spectacolul meu din fața celor ce muncesc cu râvnă și nu gândesc deloc. “Pentru că, nu-i așa?, - a intrat el pe nesimțite în monolog - într-o societate ca a noastră cu adânci rădăcini în munca fără rost, cele mai importante dimensiuni trebuie să aibe acele năzuinți remarcabile din care nu te alegi cu nimic. Când cei mai mulți dintre noi și-au petrecut tinerețile în dulcile chemări ale roșului de răsărit, drăguța noastră nostalgie, cea împodobită precum Scufița roșie, ne face și acum cu degetul, cu ochiul, cu cleștele, ciocanul, sau cu ce-a mai rămas, să nu ne îndepărtăm prea mult în oceanul liber-cugetător. Nu de altceva, dar să nu ne stricăm la stomac cu acele mâncăruri alese, de finețea adevărurilor întregi. De ce să nu-i ferim pe semenii noștrii de acel impact dur cu așa zisa “economie de piață”?. V-aduceți aminite de-acele timpuri memorabile, dragi, dulcisime, în care fiecare dintre noi pentru a publica, pentru a putea scoate o creație deasupra capetelor goale, își sculpta opera în cele mai mici așchii ale unei limbi de lemn? O, cer al economiei de piață, unde sunt acele discursuri fără noimă ce ne umpleau burțile? Unde sunt acele dulci momente în care un cașcavalescu ne anunța că ne aduce mezeluri fine de sărbători? Nu cum este acum când cei mai mulți dintre noi se lasă prinși de ștrengarul Somn ce vagabondează prin agora vorbelor rostite-n vânt. Acum, când uniunea Sirenelor de pe bătrânul continent ne cheamă în cântecul ei, noi ne mâncăm precum lupii din pădurea Libertății adormite. Dar ce ne pasă nouă ce spune lumea, când la noi în ogradă, vorba aceea, la o aruncătură de valută, ne arde buza după plimbările megalomane peste Oceanul apusului de răsărit! Căci ( nu-i așa?) ne agățăm de toate chilipirurile reale și inventate, pentru ca doar, doar, să profităm și noi de relațiile noastre intercontinentale. De ce ne-am trimis copiii undeva, prin țărmurile mirajului din apus? Nu doar pentru a deschide porțile continentelor prin care pensionarii firetelor aurii să se plimbe nestăvăliți de la o margine la alta a lumii? Căci doar o viață avem și noi! Nu este așa, stimate Doctor, sau greșesc? – s-a înterupt deodată actorul, privind întrebător la savantul științelor oculte. – Ne-am obișnuit să ne-ngrășăm la pungă, la obraz, să-i învățăm pe cei slabi, neajutorați, să facă economii la sânge, la arginți, la vorbe, la aerul respirat, pentru că (nu-i așa?) ce le trebuie lor viață, plimbări în societatea noastră de infatuați unde legea de căpătâi o dăm noi? N-avem nevoie de acele mofturi de handicapați ce ne deranjează viața clădită cu atâta trudă pe verdele de occident! Noi, cei care suntem valizi, încă potenți ( atât cât vom rămâne), căutăm și acum acele “divine” legi ariene care curățau toți invalizii, toți neputincioșii, toți exilații, visătorii, din calea vanității noastre, cea hrănită cu adevăruri din acelea găunoase, ciuntite pe la margini, prin părțile esențiale. Unde sunt acele “jour fix-uri” în care ne desfășuram talentele noastre oratorice? O tempora, o moris!” – Când marele actor și-a terminat impresionantul monolog, făcând o mică pauză, liniștea ce s-a lăsat între noi devenise așa de densă, încărcată cu o emotivitate așa de mare, încât fiecare moleculă din aerul acelui cochet salon se solidificase, prinzând totodată niște vibrații sensibile pe care le-am simțit cum se preling pe obrajii noștri. Tulburat, emoționat, cu toate sentimentele încordate la maxim, m-am văzut cuprins de acea stare unică, de o indescifrabilă vrajă, care te fărâmițează în necuprinse delicii. ~n momentele acelea nu mai știam nici de domnița Tina, nici de timpul în care mă găseam, nu mai știam de nimic! Eram martor direct cum forța cuvântului, forța transceden-tală a artei, făcea în conștiințele noastre adevărate minuni. Doar într-un târziu, așa, ca prin vis, l-am auzit pe inegalabilul actor cum ni s-a adresat cu vocea lui tremurătoare, aproape în șoaptă:
- Cam acesta a fost monologul rostit de mine în spectacolul de la varieteu pe care l-am avut cu puțin timp înainte de a veni aici, la dumneavoastră. Monolog care, prin amabilitatea domnului Caragiale, am îndrăznit să-l țin în fața unui public cu o exigență destul de mare.
Cu acea melancolie, accentuată de-o profundă emoție, purtătoare de indescifrabile mesaje, domnița Tina ne-a privit pe rând pe fiecare, îndreptându-se în același timp spre actorul Pascally, c-un adânc sentiment de stimă și admirație care se mărea clipă de clipă față de talentul marelui actor.
- Ați fost genial, magnific maestre! Un adevărat fiu al nemuritoarei Thalia. Ar fi bine să se joace cât mai mult din aceste reviste de satiră care ne scot la suprafață naturile noastre acunse, cele pe care nici nu le bănuim.
- Cum să vă spun frumoasă domniță? Noi deja avem o veche tradiție din această cultură adâncă din clasica și zbuciumata Europă. Doar un semn așteptăm de la bătrâna Doamnă ca să adăugăm profundele noastre valori milenare la sonoritățile geniale ale acelor epoci medievale cu legendele lor ce ne-au bucurat sufletele atâta vreme.
- Este adevărat. De când mă știu, alături de Shakespeare mi-au plăcut un Moliere, sau la fel de mult Bomarche cu acel Figaro iscusit care mă făcea atât de mult să zâmbesc.
- Toți acești scriitori dădeau dragostei o aură de mit, o inflexiune romantică fără de care viața noastră ar fi stearpă. – spuse Doctorul privindu-mă cu ochii lui pătrunzători. – Să ne gândim doar la acel Conrad din poemul Corsarul pe care Byron l-a scris cu atâta dăruire de parcă era chiar el întrupat în pielea acelui pirat trăind o adevărată dragoste interzisă.
- Vă referiți probabil la acea fată captivă de sultan, care năzuia la imposibila dragoste cu un corsar venit dintr-o lume complect diferită. – am spus eu înghițind în sec.
- Eaxct domnul meu! Acesta este, dacă vreți, doar un singur exemplu. – mi-a aruncat Doctorul o privire densă, din aceea care conținea toate flăcările subconștientului nestăpănit. – {i nu numai atât. Avem noi în literatura noastră un magnific poem, datorat bunului meu prieten Eminescu, pe care-l apreciez în mod deosebit. Este vorba, după cum cred că v-ați dat seama de “Luceafărul”, pe care de altfel, îl rog pe domnul Pascally dacă binevoiește, să ne recite un mic fragment. {i dacă este posibil, mai cu seamă fragmentul acela în care incompatibilitatea de esență exprimă de fapt neputința unui geniu de a coborî în mediu nostru cel îngust, acolo unde dorințele perisabile ne arată cât de ne-nsemnați suntem. - își dădu cu părerea Doctorul în științe oculte, rotindu-și privirea până și-a oprit asupra mea.
La început n-am înțeles sensul acestei priviri, dar puțin mai târziu această expresie a fost un adevărat sfredel care mi-a pătruns în adâncul ființei, provocând întrebări sub forma unor cercuri concentrice fără nici o finalitate. Cel puțin domnița Tina, fără să aibe cum să-nțeleagă nenumăratele mele zbateri, a primit ideea cu întreaga seninătate a sufletului.
Prin urmare după ce și-a pregătit sufletul pentru a intra în starea poemului, cu glasul său profund actorul a început să deșire condiția tragică a eternului Hiperyon.
- “A fost odată ca-n povești, / a fost ca niciodată… /”, - pe de o parte aplombul cu care actorul interpreta, iar pe de altă parte tensiunea magnifică degajată de epica poemului, m-au făcut să simt realmente setea de cunoaștere ce-l împingea pe nemuritorul Luceafăr să schimbe veșnicia cea rece la care se vedea condamnat, pe o clipă sublimă de dragoste carnală. La urma urmelor, ajung la concluzia că starea de veșnicie devine sinonimă cu boala, invaliditatea, cu acea incapacitate a trupului de se bucura, de a se împlini în adâncul mister femenin. Dacă mă gândesc la chinurile vieții mele reale, la dorințele ne-mplinite ce-mi sfârtecă trupul acela nemișcat, la acea duioșie imensă ce-mi dă prezența Cristinei ori de câte ori se află în preajma mea, înțeleg prea bine dorința eternului Hyperion de a avea măcar pentru o clipă, bucuria unui muritor de rând.
A fost însă de-ajuns doar anumite versuri pentru a înțelege sensul ideii pe care doctorul dorea s-o evidențieze în fața mea. Cu cât îl ascultam pe actor cum pătrunde în miezul poemului, cu atât începeam să înțeleg insistența cu care Doctorul mă privea.
- “Ești frumos cum numai în vis / Un înger se arată, / Dară pe calea ce-ai deschis, N’oi merge niciodată…” /
Nu puteam să nu mă gândesc că atât situația inertă pe care o am în viața mea reală, cât și diferența prea mare de vârstă, mă țin departe de Cristina, poate singura fată care mi-a dat prilejul unor sentimente atât de profunde încât îmi dau seama că de-abia acum am început să înțeleg sen-sul dragostei reale. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni, mai cu seamă pe Roxana, dar această micuță creolă m-a făcut să descopăr profunzimea unor sentimente pe care niciodată nu le-am mai avut până acum. {i totodată au fost anumite momente când aceeași creolă a reușit să mă facă să simt viața în sensul ei cel mai adânc.
Firul gândurilor mele a fost înterupt de intervenția Doctorului, care după ce a terminat Pascally de recitat, a început un scurt comentariul pe marginea poemului, apropiindu-se cu ochii țintă spre mine. Așa de insistent mă privea încât am simțit cum îmi descifrează întreaga ființă.
- După cum observăm în fugă, ființele așa zise “supranaturale”, se pot metamorfoza. Spun “așa zise” deoarece practica aici și-acum ne demonstrează pe viu că oricare din noi, prin puterea voinței, poate călătorii prin culoarele timpului atât cu spiritul cât și cu trupul. Dar aici, poemul lui Eminescu ne arată în mod deosebit că aceste ființe care au o formă diferențiată de ale noastre pot lua oricând înfățișare umană. Pe lângă toate acestea – continuă doctorul plimbindu-se printre noi – să nu uităm stimați confrați, că cel puțin teoretic, omul comun, cel de toate zilele, nu poate ieși din cadrul unui anumit timp în care a nimerit. Cu alte cuvinte, din momentul în care sufletul s-a încarnat într-un trup pentru o anumită perioadă de timp, în mod normal el nu poate ieși până la dispariția trupului respectiv. Adică odată cu moartea fizică. Realitatea concretă, palpabilă, - adaugă Doctorul cu privirea spre mine - ne arată însă că nu este chiar așa. Dacă există o voință c-un grad maxim de concentrare, sau pe de altă parte, dacă asupra noastră exercită un sentiment puternic de dragoste ne-mplinită, chiar imposibilă, atunci acel suflet, odată cu trupul în care se află, va traversa timpul înainte sau înapoi în căutarea persoanei iubite. {i cu o oarecare perseverență, și în special c-un înalt grad de credință îl va găsi. Acum, ca să ne întoar-cem la poemul lui Eminescu, Luceafărul pentru a se întrupa într-o formă omenească are nevoie de un mediu fluid în care spiritul să se poată modela liber, într-o materie difuză, asemănătoare divinității de unde a coborât. Prin urmare valurile mării îi dau posibilitatea divinului Hyperion să ia forma unui muritor. Prin felul acesta metamorfozarea Luceafărului pune odată mai mult în discuție trecerea unui suflet, uneori odată cu trupul, dintr-un spațiu, sau chiar dintr-un timp într-altul. Dumnealui este cel mai elocvent exemplu a trecerii conștiente prin hotarele timpului. – zise Doctorul în timp ce arăta spre mine. – Da stimați confrați, domnia sa este un mesager din viitor care a nimerit în epoca noastră fiind atras de avatarul unei creole de o excepțională sensibilitate. Acest avatar, acest suflet profund, este chiar admirabila noastră gazdă, domnița Tina.
- Totuși nu înțeleg…. nu-mi dau seama… Ce legătură are el cu această ciudată teorie. –a întrebat ca hipnotizată domnița Tina.
- Pentru a ne întoarce la situația în care sunteți dumneavoastră- a continuat doctorul privind fix la mine - vă voi spune anumite fapte în timpul căruia am să vă rog să mă opriți dacă greșesc undeva. Nu trebuie să vă fie teamă de adevăr. Acum câteva momente am spus că acolo unde există un sentiment profund, și mai cu seamă dacă avem de-a face cu un caz în care acest sentiment nu se poate dezvolta în mod normal, va căuta să se transporte prin forța întregii sale ființe într-un timp anterior unde ar simți că a mai fost cândva. Așa s-a întâmplat cu el și în timpul revoluției franceze când debusolat complet, fără să știe ce se întâmplă, va regăsit pentru prima oară pe dumneavoastră domniță. După cum am mai spus anterior, sufletul într-o anumită întrupare conține în mod inconștient toate dimensiunile timpului pe care le-a parcurs. Prin urmare, atunci când prietenul nostru, aici de față, va întâlnit domniță la sfârșitul veacului douăzeci, a simțit o atracție atât de profundă, atât de normală, încât, mai mult inconștient, a înțeles că vă cunoaște din totdeauna. Mai mult decât atât, prin necunoscute voci ce-i veneau din subconștient, din instinct aproape, era convins că această întâlnire trebuia să se întâmple. Numai că atunci dumnealui a avut două obstacole de netrecut. Vă rog să mă ascultați până la capăt- se întrerupse doctorul în momentul în care domnița Tina s-a schimbat la față, și pe de altă parte eu îmi storceam creierii ca să aflu de unde știe Doctorul cu atâta exactitate toate aceste evenimente cunscute numai de mine - pe de-o parte din cauza anumitor karme rele pe care le-a acumulat încă de pe timpul revoluției franceze, dumnealui a ajuns în veacul douăzeci în incapacitate totală de a se mișca. Prin urmare s-a văzut în imposibilitatea de a se manifesta în mod fizic, ceea ce l-a împiedicat să-și arate în mod concret sentimentele de dragoste, care în felul acesta au fost nevoite să mocnească latent. ~n momentul acela v-a întâlnit pe dumneavoastră domniță. Sau mai bine zis va reântâlnit. Deși diferența de vârstă era mare, totuși prin forța amintirilor, timpul i-a readus acele puternice sentimente ce le-a avut pentru dumneavoastră, ca să spun așa, din totdeauna. Așa se face că în modul în care va ajunge el imobilizat aproape complet în virtutea unei karme deosebit de grele, se va bucura doar cu prezența temporală a dumneavoastră. Prezență care va fi de altfel așa de stimulatoare încât va ajunge cu toate membrele imobile să înfăptuiască adevărate creații unde spiritul va juca un rol important. {tiu, recunosc. Pe de-o parte este vina mea, întrucât încă de pe vremea revoluției franceze i-am prevăzut un lanț de vieți mai mult sau mai puțin îngrozitoare. Sau mai bine zis, nu este nici vina mea. Eu n-am făcut decât să-i arât cât mai limpede cu putință destinele ce-l așteaptă în această dialectică a timpului, unde toate lucrurile primesc karma potrivită după acțiunile lor. Vă rog să nu vă tulbure toate aceste adevăruri pe care vi le-am spus dar, tânărul care este lângă noi poate să-mi confirme aproape fiecare cuvânt.
Așa de tulburat am fost în timpul acestei stranii prelegeri, încât în liniștea ce s-a lăsat ca o perdea deasă printre noi, de-abia am putut observa cum toți invitații aveau privirile îndreptate asupra noastră. Deodată am avut impresia că timpul și spațiul s-au comprimat în așa măsură încât o vedeam pe ceea ce va fi Cristina cum stă în fața mea fără să înțeleagă ce se petrece. Cu toate că eu nici nu mai respiram, totuși l-am simțit pe Negruzzi care stătea lângă mine că de-abia se abținea să nu-mi ceară anumite lămuriri. Nu puteam să înțeleg de unde acest Doctor îmi cunoștea cu de-amănuntul toate tainele vieților mele! Sunt sigur că această traversare a timpului am făcut-o numai eu cu conștiența mea. {i asta printr-o simplă întâmplare. Cel puțin așa eram convins până în momentul de față. Doar dacă… Mă gândesc dacă acest Doctor n-ar fi chiar întruparea vie a Timpului cumulat cu destinul meu aprioric, cel care nu poate scăpa de o anumită karmă. Numai astfel îmi pot explica anumite lucruri ce la prima vedere par absurde. Furat de aceste gânduri care mă ardeau, mă sufocau pur și simplu, de-abia am putut-o vedea cum fără s-o observe cineva, cu o față destul de palidă, domnița Tina s-a retras într-un birou alăturat, făcându-mi un semn abia simțit, s-o urmez.
~n această cameră dotată cu o bibliotecă înaltă având numai ediții princeps, era destul de răcoare, încât nu știam dacă din cauza acestei temperaturi sau din alte cauze, Domnița Tina tremura având aceeași paloare de mai înainte. Atât de agitată era încât de-abia apucase să-mi spună cîteva întrebări ce se învălmășeau unele peste altele.
- N-am știut cât de tare poate să mă afecteze o persoană. Ai văzut ce privire avea? Când se uita la tine aveai impresia că te pătrunde până în măduva oaselor. Apoi n-am înțeles de unde ne cunoștea fiindcă ne-a spus că are de discutat cu noi ca și cum vroia să ne vorbească despre lucruri deja cunoscute de noi.- îmi spuse ea, pentru ca apoi privindu-mă cu emoție și c-o oarecare nesiguranță, să adauge.- Este adevărat tot ce ne-a spus acest doctor, toată această teorie absurdă, tot acest… basm de-a dreptul aberant? – m-a întrebat din nou într-o stare de tulburare fără precednt. – Nu știu, mie mi se pare un nonsens, sau… dacă mi-aduc aminte atituinea ta din trăsură… dar nu, așa ceva în mod practic este imposibil, este de-a dreptul fantezist.
- Da, dacă ne luăm după logica normală, după simțul nostru, cel cu care ne-am obișnuit, ai dreptate. Ce-ai spune însă dacă ai afla că nu sunt de prin aceste locuri? - Eram să spun că nu aparțin acestor timpuri. - Dacă să presupunem că viu de undeva… din depărtări?
- Ai fost la Paris? Sau te-ai întâlnit cu acest “celebru” Doctor undeva, prin Viena?
- N-am fost nici la Paris, nici la Viena… am privit-o jenat printre sprâncene - de fapt n-am apucat să mă duc nicăieri prin Europa… Nu, cu mine s-a petrecut cu totul altceva... Ceva care, la prima vedere, pare cu totul absurd, incredibil, aberant aproape.
- Doar n-ai să spui că toate teoriile ce ne-a spus Doctorul sunt adevărate. {i tu printr-o forță transcedentală, magnetică, ai pornit în căutarea… cui? A mea probabil. Ideea este foarte interesantă, chiar romantică, scuză-mă însă…
Pentru un moment am privit-o așa de lung încât amândoi am avut aceeași impresie. {i anume că vroiam să-i pătrund până în adâncul sufletului.
- {i… la urma urmelor această teorie, această idee cum spui tu, de ce n-ar fi adevărată? De ce nu putem admite că o ființă vie poate călători peste timp? Nu numai cu gândul, dar și cu același trup pe care l-a avut la un moment dat?
- Prin simplul fapt că o singură dată ne naștem. După ce murim, ce se întâmplă cu noi n-avem de unde să știm. Pur și simplu dialectica universală, acel bun simț al nostru nu ne permite să gândim așa ceva. {i apoi Dumnezeu ne-a dat o singură viață. Trupul nostru dispare complet și noi ca persoană odată cu el.
M-am uitat lung la ea să văd dacă avea ceva din ceea ce va fi Cristina, din logica ei conceptuală. Avea foarte puțin. ~n schimb felul ei de a fi, aerul ei cald atât de dulce, îmi dădea impresia că lângă mine se afla chiar Cristina cu tonalitatea moale, aproape visătoare.
- ~ntr-un fel tu ai dreptate, dar oricum, în cazul de față nu este bine să judecăm lucrurile după logica noastră curentă. Te asigur că ceea ce ai auzit aici este purul adevăr. Pentru că fără să știm noi trăim mai multe vieți consecutive. Aceste vieți preluând una de la alta fărâme de amintiri, ne îmbogățesc spiritul precum valurile mării care se măresc tot mai mult. ~n aparență dintr-un accident stupid am rămas nemișcat o viață întreagă. Am spus în aparență doar, pentru că de fapt ceea ce mi s-a întâmplat este efectul unei Karme neîndurătoare pe care până acum nu știam de unde am moștenit-o. ~ntâlnirea noastră, atunci ca și acum, este de fapt o revedere care întărește odată mai mult sentimentul nostru ce ne-a legat, după cum a arătat și Doctorul, chiar din revoluția franceză. ~n toată viața aceea nenorocită, inertă pe care o am în vremea mea reală, singura bucurie, singura pată de culoare este că, exact în perioada în care l-am pierdut pe tatăl meu, și când aveam nevoie mai mult ca oricând de un bandaj sufletesc, de o alinare, de câteva clipe de mângâiere, te-am cunoscut pe tine care prin căldura prezenței tale, prin farmecul micuței tale ființe, îmi picuri stropi de lumini în suflet. De când te-am cunoscut, universul meu, acela arid, incolor, s-a schimbat. Prin tine a căpătat deodată un sens dulce, acel sens pe care dacă-l întâlnești, te schimbă pe dinlăuntru, îți adâncește modul de a gândi, de a simți, și mai ales te face să cunoști acea dragoste unică, totală, cu nebănuite profunzimi.
- Oh, prea mult! Nu știu cum este proiecția mea din viitor, dar nu ți se pare că este prea exagerat? Din tot ce-mi spui tu am impresia că trăiesc în romanele lui Alexandre Dumas. De altfel este interesantă, chiar fascinantă toată această poveste, dar… nu știu… nu pot să cred că ne-am mai întâlnit într-o perioadă din acel viitor de unde pretinzi tu că mai cunoscut.
- Cum să-ți explic eu ție? ~n timpul meu tu ești de vârstă mult mai mică decât mine, dar totuși când te-am întâlnit ne-am înțeles așa de bine cum n-am reușit cu nici o fată până atunci. La prima vedere s-ar putea zice că întâlnirea noastră a fost întâmplătoare. Dacă însă mă gândesc mai profund, n-a fost doar o simplă întâmplare.
- Chiar așa, cum ne-am întâlnit în acel timp din viitor? Prin ce împrejurări am ajuns să ne cunoaștem? Spune-mi te rog, m-ai făcut curioasă.
- Ca să-ți spun cum ne-am cunoscut, asta înseamnă să-ți povestesc cum am început să te iubesc… - mi-a scăpat mie din gură - ăă … sau, mă rog, cum am ajuns să țin la tine.
- Deci ții la mine încă de pe vremea aceea? Cum s-ar zice, la tine sunt niște sentimente mai vechi, mai … profunde? Povestește-mi de la-nceput. Devine din ce în ce mai interesant!
- Nu știu dacă ceea ce simt eu pentru tine este de pe vremea aceea sau acel viitor este de fapt consecința faptului că te-am întâlnit acum. Silogismul acesta este prea alambicat, prea încurcat. Ceea ce știu cu adevărat este că sentimentele mele pentru tine au devenit așa de profunde, așa de puternice, încât au rezistat tuturor dimensiunilor timpurilor.
- Din ce în ce mai interesant, mai palpitant! – spuse ea cu privirea adâncită în mine de parcă atunci m-ar fi văzut prima oară. - Nu, nu se poate! Trebuie să-mi povestești fiecare amănunt din împrejurările prin care ne-am cunoscut în acel viitor.
M-am uitat lung la ea cu acele sentimente pe care ar trebui să avem când după o călătorie lungă prin deșert, ne apare un miraj în față. Da, este adevărat, în cazul de față mirajul era înaintea mea. Concret, palpabil. Aștepta doar să întind mâna să-l ating. Dar dacă l-aș atinge, aș rămâne cu el, cu acest miraj care întruchipează persoana Cristinei din viitor?
- Ne-am cunoscut într-o splendidă vară. De fapt într-o lună de Mai, dacă mi-aduc eu bine-aminte. - am început eu, furat de cele mai plăcute amintri din toate viețile mele. - Printr-un vechi prieten, care s-a dovedit a-mi fi de un neprețuit ajutor, am cunoscut un alt tânăr, care la răndul său, a început să facă parte integrantă din timpul camerei mele. Acest timp care în majoritatea lui bătea în gol, la un moment dat începuse să capete anumite rezonanțe inexplicabile pentru mine la ora aceea.
- Bine dar… ce legătură au toate acestea cu mine? Nu înțeleg care este legătura între toate aceste amintiri, toate aceste lucruri și întâlnirile noastre de atunci și de acum. - m-a înterupt ea, derutată pe bună dreptate.
- O legătură există, și încă una foarte puternică. - am spus eu, privind-o pierdut - Toate aceste simple întâmplări m-au făcut să cad în acest timp istoric. De fapt, așa cum spunea și Doctorul, noi păstrăm în suflet toate dimensiunile timpului, numai că nu ne dăm seama. {i când prin acest tânăr te-am întâlnit pe tine, am avut senzația că toate particolele de amintiri venite de undeva, din necunoscut, se întrupează în persoana ta. Iar în același timp am trăit un sentiment așa de puternic, așa de deplin, un gust dulce, atât de interminabil, încât toată dragostea mea, întreaga mea dorință de a fi iubit de o fată creolă cu nebănuite profuzimi, se zbătea în imposibilitatea apropierii de tine.
- S-ar putea spune că trăiești o adevărată dramă. - a remarcat ea cu privirea pierdută dincolo de mine. - Nu mi-aș fi închipuit că o poveste ca asta se poate întâmpla în realitate!
- Dorința mea de a fi cu tine, de a te atinge, de a te simții profund lângă mine, era așa de mare, așa de puternică, încât aproape în mod inconștient, am căutat să mă bucur doar de prezența ta, de acea esență a ta pe care o bănuiam plutind prin jurul meu, undeva prin imensitatea unui timp necunoscut. ~n acele clipe de adâncă dragoste, de o nesfârșită duioșie, mi-am dat seama că numai dac-aș fi avut o altă viață, m-aș fi putut bucura de toate mângăierile tale, de acea sensibilitate ce-mi deschidea în tine un mister de necuprins.
- O, dar tu iubești cu adevărat acea persoană care se presupune că voi fi! Câtă dragoste, câte sentimente adunate la un loc! - a exclamat ea de-a dreptul surprinsă, impresionată. - Cum este această fată, această dublură a mea? Te rog descrie-mi-o, vorbește-mi puțin despre ea.
- Cum să ți-o descriu, ce să-ți spun despre ea? Este o fată brunetă, creolă, cu tenul de bronzul prințeselor arabe care au liniile trupului astfel rotunjite încât orice mișcare a lor îți dau senzația că vor să fie cuprinse într-o nemărgintă dragoste. De câte ori stă pe canapea, asemeni unei pisici care toarce, ai impresia că din formele rotunjite ale trupului iau naștere, rând pe rând acele armonii wagneriene care te face să pătrunzi miezul tainelor de vară. Ajunge doar s-o asculți, pentru ca în felul ei molatic de a rosti cuvintele, să simți netezimea catifelei ce-ți înfășoară sufletul în senzațiile cele mai profunde.
- Uimitor cum o fată ca noi poate genera asemenea impresii, asemenea sentimente! Nici eu nu știu cum să le mai denumesc. - a exclamat ea profund impresionată, cu privirea pierdută undeva, dincolo de mine. -
- Drept să-ți spun, faptul că am cunoscut-o pe ea, adică pe tine, a fost una dintre cele mai mari întâmplări din acea viață pe care o am. Cel mai plăcut lucru care a putut să mi se întâmple mie care sunt nevoit să stau legat de scaun într-o cameră închisă. Unicul moment în care am simțit cum viața mă îmbogățește cu niște sentimente pe care nu le-am avut niciodată.
- Nu știu ce-ai simțit atunci, dar de-abia acum înțeleg anumite lucruri. Niciodată până acum nu m-am întâlnit c-o asemenea situație. - îmi spuse ea, cu privirea fascinată parcă de un punct nevăzut. - Trebuie să fie cumplit!
- Dacă te obișnuiești, sau... cum să spun… dacă iei lucrurile așa cum sunt, totul devine normal, firesc. Trebuie doar să ai forța să trăiești în interiorul tău, să ai o lume a ta… Apoi a venit evenimentul unei eclipse de soare. - am reluat după o mică pauză în care fiecare din noi se pierduse în gândurile sale - Momentul în care fiind împreună cu tine și cu prietenul tău din viitor, timpul a avut o emulație magnetică atât de intensă asupra mea, încât pur și simplu m-a absorbit într-un trecut unde simțeam că trebuie să mai fi fost cândva. {i în același timp, ceva îmi spunea că trebuie să găsesc persoana creolei mele, aceeași pe care am lăsat-o în urmă, sau cel puțin în altă formă, dar care să aibe o personalitate aproape identică.
- {i așa m-ai întâlnit pe mine! Pe mine care, drept să-ți spun, m-ai luat puțin surprindere.
- Da! Trebuia să te reîntâlnesc, să te regăsesc. ~ntâlnirea cu tine în viața mea reală este singurul strop de lumină, singurul moment de fericire pe care-l mai pot avea. Ca să înțelegi ce reprezinți tu pentru un invalid ca mine, îți voi spune că de câte ori vine la mine, de câte se află în preajma mea, acel avatar al tău din viitor mă ajută să găsesc clipe de destindere și de recreere. Pe de-asupra, așa cum sunt, fără nici o posibilitate de ieși singur din camera mea, de unde de fapt am și căzut în acest timp, acea prietenă creolă, ceea ce este fapt este proiecția ta în timp, mă scoate din când în când la aer, dându-mi posibilitatea să gust micile plăceri ale lumii. Atunci când, cu micile ei mâini îmi întinde să beau dintr-un pahar, îmi dă senzația unor nestăvălite izvoare din care îmi vine să sorb la nesfârșit.
- Dar tu chiar nu poți să faci nimic în acea viață a ta?
- Nu. - am răspuns eu sec. - N-am posibilitate nici să mă mișc, nici să mănânc, decât dacă mă ajută alții. ~n primul rând părinții mei m-au îngrijit toată viața lor. {i acum câțiva prieteni, foarte puțini la număr, însă dintre cei mai buni, m-ajută uneori să schimb aspectul acelui timp închis din camera mea. De exemplu, dacă îmi aduc bine aminte, înainte de a nimeri în acest timp, am fost tot cu Cristina împeună cu Claudiu, care este de fapt adevăratul ei prieten. Desigur, mai am și alți prieteni fără care nu pot să fac mai nimic, dar atitunea ei, de fapt a ta, pentru prima dată în viață mă umple de acea împlinire ce n-am cunoscut-o niciodată. Dintr-o simplă prietenie am ajuns, din păcate, să-mi dau seama că singura fată pe care am iubit-o cu adevărat, în modul cel mai profund, este ea.
- Din păcate?... De ce din păcate? Stai că nu înțeleg. Ce poate fi rău în faptul că iubești pe cineva? Pe cineva în care, așa cum zici tu, te regăsești pe deplin.
- Pentru simplu fapt că-n viața mea reală ești mult mai mică decât mine. Pentru faptul că acolo tu ești o creolă drăguță, adorabilă, pe care aș iubi-o întruna, pe când eu sunt un invalid deja ajuns între două vârste, pironit pe un scaun de metal, care pe de-asupra se vede măcinat de foarte multe complexe.
- Dacă este adevărat tot ce mi-ai spus, povestea ta devine din ce în ce mai interesantă, de un adevăr captivant, profund impresionant. - zise ea privind în gol. - vino lângă mine. Pune-ți capul pe umărul meu și povestește-mi mai departe. Vreau să știu cât mai mult din posibila mea viață din viitor.
Prin felul lent cum vorbea, sau de-asemenea prin mișcările trupului de o culoare creolă rar întâlnită, făcea să vibreze totul în mine pînă când mă regăseam total în fiecare gest al ei.
- Dac-aș fi putut să rămân pentru totdeauna aici, lângă tine, ce bine ar fi fost! - am spus eu, cuprins de acea dulce euforie ce-mi dădea atingerea trupului ei adorabil.
- Dacă poți să rămâi? Dar cine te obligă să pleci de lângă mine dacă tu nu vrei? - mi-a pus această întrebare nevinovată trecându-mi degetele prin păr, așa cum obișnuia Cristina.
- Tu nu înțelegi că eu aparțin altui timp, și probabil altui spațiu? Oricât te-aș iubi pe tine sau pe Cristina mea cea reală, între noi este o diferență insurmontabilă.
- {i dacă ai face abstracție de acel timp unde nu te poți mișca, unde ești nefericit, și ai rămâne aici cu mine? Pentru că îți promit că te voi face fericit atât în creația literară, cât și în împlinirea dragostei tale, unde voi face tot posibilul să găsești în mine pe Cristina ta din viitor.
-Atât de dulce poți să fi când vorbești așa, încât îmi vine să mă scufund în întreaga ta ființă și să rămân acolo. - am spus eu fascinat, fermecat de dulceața vorbelor ei. - Acum înțeleg eu de ce țin la tine așa de mult la tine aici și în timpul meu real.
- }ii la mine sau mă iubești cu-adevărat, așa cum reiese din cele ce mi-ai povestit până acum? Hai, fii sincer cu mine.
- Nici eu nu știu cum să-ți explic mai bine. Este adevărat, Cristina mi-a desăvârșit în mine acel sentiment profund al dragostei pe care-l simți că-l ai doar o singură dată în viață. Aș putea spune că întâlnirea cu ea a însemnat momentul în care am avut revelația unei împliniri. Acum, de când te-am întâlnit pe tine simt că te-ași putea iubi mult mai mult și cu acea siguranță că vei rămâne doar a mea. Nu știu dar am impresia că tu-mi vei putea desăvărși acea sete de dragoste pură, adâncă, pe care o simt de câte ori sunt în preajma Cristinei.
- Dar tu ești cu adevărat bolnav de dragoste! De acea nemplinire a sentimentelor vitale care ne rotunjesc pe dinlăuntru, care ne dau adevăratul sens al vieții! - exclamă ea, în timp ce mi-a pus încetișor capul pe pieptul ei de unde răzbătea acel exotic parfum care mă scufunda în neprevăzute universuri.
~n acel moment trupul ei cald, de dulceața fructelor coapte, mi-a fost așa de drag, așa de fascinant, de fermecător, încât i-am cuprins întreaga talie împreună cu umerii ei tremurători, plini de acele emoții ce făceau în mintea mea corp comun cu dulcea mea Cristină pe care am lăsat-o în momentul când am căzut în acest trecut de unde mi-e teamă că mă voi duce înapoi. Nu! Nu vreau să mă mai trezesc din acest vis atât de dulce în care făptura Tinei, a Cristinei cu alte cuvinte, îmi aparține total, deplin, necondiționat!
- Mai lasă-mă te rog să respir din parfumul ființei tale, din acest trup adorabil ce-mi purifică tot sângele din mine, ce-mi dă tot sensul de a trăi. - am șoptit eu scufundat în acel extaz care numai o dragoste trăită la maxim ni-l poate da.
- Stai liniștit lângă mine. Nu te mai frământa, nu te mai gândi la nimic. - o auzeam cum îmi șoptește, în momentul în care mi-am depus încetișor capul pe decolteul ei unde simțeam aerul cum vibrează tot mai tare, până când misterele ei nerostite au început să-mi descifreze gândurile, senzațiile pure, nealterate, în așa fel încât la fiecare mișcare a ei sorbeam febra nopților necuprinse. Bluza ei de un galben ce-ți încălzea privirea, acoperea două fructe coapte, care prin dezvelirea lor, îmi dădeau luminile raiului înmănunchiate tainic în miezul lor. - Ce este această neliniște, această diperare?
- Te rog, lasă-mă doar o clipă să fac parte din ființa ta, din dulceața făpturii tale ce-mi regenerează trupul cu fiecare vibrație a ei.
De pe umerii ei goi, într-o verticală perfectă, cobora o rază de lumină pe sânii ei fierbinți, într-o asemenea vibrație încât mă vedeam cum fac parte din universul imens, complet, fără margini.
- Mai stai te rog, liniște-te puțin. Nu știu ce să zic! - mi-a șoptit ea printre sărutările mele ce-i ardeau trupul.
De pe trupul ei precum cafeaua cu lapte, aveam impresia cum mii de lumini îmi cuprind spiritul desfășurat în delicii fără margini. Toți îngerii vremurilor trecute și viitoare s-au adunat, precum un mănunghi de nectar, în acel mister ce purta numele domniței Tina. ~mi dădeam seama că acest moment de a fi alături de această senzațională creolă este unic și ireversibil.
- Nu vreau să mă despart de tine, nu vreau să mai cad în acel viitor unde carcera de carne și oase mă va încorseta iar în neputinți fără nici o ieșire! - aproape c-am țipat disperat, în vreme ce mă agățam de trupul ei creol din care vedeam cum ies raze fierbinți ce-mi ardeau rând pe rând palmele, pieptul, ființa întreagă.
- Calmează-te, liniște-te, nu plec nicăieri. Rămân aici cu tine. - îmi șoptea ea, în timp ce mă strângea la căldura pieptului ca pe un copil rătăcit, dezorientat, care nu știe de unde vine și unde pleacă.
Iubirea profundă, adânca dragoste ce mă scufundau în misterul acestei desăvărșite creole mi-au dat deodată o senzație de amețeală însoțită de un sentiment ciudat prin care ființa mea începuse parcă să se risipească în bucățele mărunte, topite în spațiu. Fără să pot să-mi revin, simțeam cum dulcea ei prezență se îndepărtează din ce în ce, și-ntrega mea ființă se topea în spațiu făcând un corp total cu Spiritul universal. Parcă-ntr-o deplină derută, un adevărat haos m-a cuprins în rotația lui, în timp ce împreună cu durerile profunde ce-mi răscoleau ființa, prin fața mea, împrejurul meu, imagini reale din trecut, din vitor, se perindau cu loviturile lor ce le simțeam în întreaga ființă. ~ntr-un vacarm de nedescris ce-mi făcea să-mi vâjâie mințile, parcă întrezăream tensiunea unei revoluții cu aspectul ei romantic. Printre uniforme cu diagonale și peruci mi-am văzut propria imagine căutând derutată o ființă atât de familiară. Cum și ce caut eu în acest vacarm unde toată lumea vrea să schimbe măcar o porțiune de timp, nu pot să-mi dau seama. Poate Revoluționarul acesta care se apropie de mine, mă va lămurii ce se petrece aici, în ce loc am nimerit. “Libertate, fratenitate”, aud în Place de la Greve cum se dezlănțuie mulțimea, în timp ce-l văd pe acest cetățean cum încearcă să-mi explice reforma prevăzută de Jean Jacques Rousseau în Contractul lui Social. ~n același timp, ceva ca un abur cald, de o dulceață de neînlocuit, văd cum îmi vine în întâmpinare. Sigur că da, este acea dulce Christine, o admirabilă creolă care mă-nvăluie în farmecul ei. Cu cât mă forțez s-o strig, cu atât îmi dau seama că nici nu-mi simte prezența. Dar ce se-ntâmplă? Parcă-mi văd propria imagine cum este asaltată de niște soldați care-i pun o seamă de întrebări din care nu înțeleg mai nimic. Ca să scap de presiunea lor, le arăt câțiva revolționari cum au intrat într-o clădire, sau cam așa ceva. Nu știu, nu-mi dau seama de nimc. Totul este s-o mai văd odată pe acea dulce Christine care parcă s-a topit într-o perdea de fum. Atât de zăpăcit sunt cu creierii vuind, încât nu înțeleg de ce o femeie cu figură de vrăjitoare m-a blestemat să nu cunosc esența sentimentului de dragoste. Tot alergând după aceeași creolă, soldați în uniformele lor romantice mă înconjor ducându-mă parcă la o execuție sau cam așa ceva. ~n fuga mea după ceva care mi se pare esențial am întâlnit-o din nou pe Christine care părând că mă recunoaște m-a luat împreună cu ea într-un loc atât de dulce încât simt o căldură cum îmi învăluie întreg sufletul. Dar, vai, n-apuc să mă bucur de ea că niște flăcări valpurgice mă cuprind învolburându-mi totul în fața ochilor pâna mă simt aruncat într-o continuă cădere. Fără să pot să fac ceva, simt cum cad întruna în timp ce prin fața ochilor mi se perindă o trupă de actori, și undeva ca prin ceață o elegantă doamnă într-o trăsură luxoasă.
După impalpabile sunete ce ajung până la mine, înțeleg că trebuie să fie acea inegalabilă Laidy Christy, o fermecătoare tânâră doamnă iubitoare de arte autentice pe care, după câte mi-a rămas în subconștient, țin minte că am mai întâlnit-o undeva. Foarte zăpăcit, foarte confuz, mai mult percep decât înțeleg că am trăit în niște perioade atât de tandre, și de libere, încât acum când le văd cum rămân în urmă, sunt îngrozit de viitorul din care începe să răzbată răsunete de lemne și de lanțuri. Cu această îngrozitore teamă încerc să opresc fărâme din timpurile ce trec iremediabil prin fața mea. Prin cotinua mea cădere parcă reușesc să disting imaginile tulburi din jurul meu. Iată un fel de trupă de comedianți, unde Actorul ce joacă, mi-o prezintă pe tânăra Lady ce mi se pare cunoscută de undeva. Tot ce văd și simt acum este așa vag și îndepărtat, încât parcă un șir de iluzii îmi produc valuri de regrete neatinse în forma lor concretă. Degeaba o văd pe Laidy Christy cum trece cu trupul ei apetisant, că de aici, din forma mea imaterială, o privesc cum rămâne în urmă, fără să pot să ajung lângă ea. Dar ce este această concentrare mare de Spirit ce-mi apare-ntr-o nebuloasă-n fața ochilor? Unde-am nimerit? Epoca lui Villon trebuie să fie sau cam așa ceva . Iată actori mari, poeți și mai mari care parcă fac un buchet de Spirit în jurul creolei, Lady Christy, care a rămas aceeași din totdeauna. Discipolii marelui poet Ronsard sunt acolo. Iată poetul Du Bllay care parcă vorbește cu cineva. A…da, este acel Cyrano de Bergerac, care pe cât are nasul de lung, pe-atât de spiritual se-arată. Dar vai, acel demon sau vrăjitor din care ies raze alambicate, orbitoare de Spirit, cine poate fi? De-aici, din starea mea obscură, amorfă în care sunt, mi se pare că este Vrăjitorea, sau acel Metafizician care prin karma insuportabilă aruncată asupra mea, mă urmărește în orice colțișor al timpului. Inutil toate forțele care mi-au mai ramas se zbat în dorința lor de a se opri într-un fragment de timp, că toată mișcarea universală mă cuprinde în timp ce mă poartă într-o viteza de ne stapânit. Simt cum toate aceste imagini îmi produc doar iluzia unei fericiri din care mereu cad într-o asemenea vâltoare încât îmi vâjâie toți creierii, până când ceva dureros cu o greutate de plumb, începe să-mi astupe întregul suflet. ~n timp ce cădeam undeva în necunoscut, părțile corpului meu deveneau din ce în ce mai rigide făcându-mi aproape imposibilă orce mișcare Dar iată cum prin raza mea vizuală trece cineva care parcă seamănă cu-acea dulce Christine, ba nu, trebuie să fie precis Lady Chiristy pentru care poezia și teatrul sunt adevărate motive de satisfacție … Ce tot vorbesc eu? Sunt sigur, este Domnița Tina de care abia m-am depărțit, sau nu… nu…, acea voce molcomă,… duioasă… ce vine din ce în ce mai aproape…, da, este imposibil să mă-nșel…
-…Ce este cu tine Dănuț, ce ți s-a întâmplat? - aud cum se apropie vocea creolei, care împreună cu Prietenul ei, s-au cam speriat când m-au văzut cum mi-am pierdut puțin cunoștința. ~n glasul ei molcom din totdeauna, îmbrăcat în catifeaua nopților de vară, se putea percepe aceeași melancolie nativă ce-i dădea o infinită tandrețe.
Cu ochii încă împăienjeniți, fără să-mi revin complet în fire, m-am uitat la Cristina care semăna ca două picături de apă cu acea Domniță pe care tocmai o părăsisem. Nu puteam să le spun tot ce mi s-a întâmplat de teamă să nu mă fac de râs.
- Vorbeam că ai făcut școala generală cu tatăl meu împreună. După aceea, nu știu cum, a venit vorba de ideea ta despre metempsihoză…
- A, da…. și vă voi argumenta pe loc că această ideie este cât se poate de adevărată. Nu râde-ți de mine. Dar cât timp a durat cât mi-am pierdut cunoștința? Ce-ați făcut voi în acest timp?
- Nici eu nu mai știu, fapt este că ne-ai cam speriat puțin,- îmi spuse prietena noastră Creolă, în timp ce-mi trecea degetele prin păr, gest care, pentru fracțiune de secundă mi-a adus aminte de acea domniță Tina de pe timpul din care venisem înapoi.
- Vă voi povesti tot ce mi s-a întâmplat, sau am avut această impresie.- le-am spus eu cu o anumită teamă de a nu părea ridicol.
- Hai să mergem deocamdată la o terasă unde să bem o cafea bună cum n-ai băut niciodată.
~n timp ce Critina îmi dădea cu paiul să beau acea cafea delicioasă, mai în glumă, mai în serios, i-am povestit prietenului ei, cu ochii însă la ea, întâmplarea prin care am trecut, având toate șansele de a părea ridicol.
- Spui că toate aceste lucruri ți s-au întâmplat în cele câteva clipe când ți-ai pierdut cunoștința?
- Stiu că pare fără sens, dar farmecul acestei clipe, compania voastră atât de plăcută, acel fenomen unic ce-l vedem la orizont, toate acestea parcă mi-au luat conștiința prin niște timpuri de mult trecute.
- Bănuiesc c-am fost și eu cu tine.- îmi spuse ea cu zâmbetul pe buze.
- Ai dreptate să râzi de mine, dar ce-am trăit eu în acele câteva clipe, îmi confirmă odată mai mult că noi doi avem niște profunde legături. Să mă scuze Prietenul tău că sunt așa de sincer. Vă voi povesti acasă această cvasifantezie prin care am trecut.
După ce la terasă am băut acea delicioasă cafea, care în mintea mea se confunda cu aspectul dulcei noastre creole, am ajuns în aceeași cameră din totdeauna unde în ultima vreme, ființa ei a început să se integreze pe deplin alături de imaginea fostei mele Prietene pe care o văd și acum între aceste ziduri.
Acum, când trece pe la mine tot mai rar, imaginea ei dulce mă face să mă-ntreb dacă am dreptul la prietenia ei, la acele plăcute momente care în ultima perioadă mi-au adus mici lumini în universul meu obscur. Cu atât mai mult cu cât prezența ei pentru mine, ține locul surorii mele, pe care o simt atât de departe. Poate și de-aceea trăiesc cu senzația că ea-mi prelungește sensul vieții pe cele două capete ale timpului.
În viața așa zis “'normală”' pe care o duc, singur doar cu mama, departe de sora mea, bucla uneori reversibilă a timpului, mă-ntreabă implacabilă ce sunt eu de fapt, ce voi devenii?


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!