agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4630 .



Mantaua
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dino_Buzzatti ]

2008-03-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Emil Iliescu



Mantaua



După o nesfârșită așteptare, tocmai când nu mai era nici o speranță, Giovanni se întoarse acasă. Încă nu bătuse ceasul două, maică-sa strângea masa, era o zi cenușie, de martie și cârduri de ciori zburau pretutindeni. Apăru pe neașteptate în prag, și maică-sa strigă:
- Vai, dragul mamii! dând fuga să-l îmbrățișeze.
Anna și Pietro, cei doi frați mult mai mici decât el, începură să strige de bucurie. Venise clipa de luni și luni de zile așteptată, atât de des visată în dulcele somn din zori și care avea să le aducă iar fericirea. El însă nu scoase aproape nici un cuvânt, atât de greu îi venea să-și stăpânească plânsul. Își puse sabia grea pe un scaun, pe cap mai avea încă vechea capelă îmblănită..
- Stai să te văd, îi spuse mama printre lacrimi, trăgându-se puțin îndărăt, să văd cât ești de frumos. Dar ești cam palid, să știi.
Era într-adevăr destul de palid și părea istovit. Își scoase capela, înaintă până în mijlocul odăii și se așeză. Ce ostenit, ce ostenit era, parcă îi venea greu și să zâmbească.
- Da’ scoate-ți mantaua, băiete, spuse mama și se uită la el ca la o minune, cât pe ce să se piardă cu firea; ce înalt se făcuse, ce frumos, ce mândru! (deși era cam prea palid). Scoate-ți mantaua, dă-o încoace, nu vezi ce cald e?
Giovanni făcu instinctiv o mișcare bruscă de apărare, strângându-și mantaua pe el, poate de teamă că aveau să i-o scoată cu sila.
- Nu, nu, lasă, răspunse evaziv, mai bine n-o scot, tot trebuie să plec curând.
- Trebuie să pleci? Te întorci după doi ani și vrei să pleci numaidecât? spuse ea dezolată, văzând cum reâncepea brusc, după atâta bucurie, veșnica mâhnire a mamelor. Trebuie să pleci numaidecât? Și nu mănânci ceva?
- Am mâncat, mamă, răspunse băiatul cu un zâmbet blajin, și se uită în jur sorbind din ochi penumbra atât de dragă a odăii. Ne-am oprit la un birt, câțiva kilometri mai încolo...
- Aha, n-ai venit singur? Și cu cine ești? Vreun camarad de regiment? Poate băiatul Menei?
- Nu, nu, e unul întâlnit pe drum. Mă așteaptă afară.
- Te așteaptă aici? Și de ce nu i-ai spus să intre? L-ai lăsat în mijlocul drumului?
Se duse la fereastră și, dincolo de gardul scund, de șipci, care înconjura grădina de zarzavat, zări pe șosea un om care pășea alene de colo-colo; era înfofolit tot în manta și dădea impresia unei momâi negre. Și deodată în sufletul ei scăldat de învolburările bucuriei se trezi o vagă îngrijorare, tainică și dureroasă.
- Mai bine nu, răspunse el scurt. S-ar plictisi, e o fire mai ciudată.
- Dar un pahar de vin? Pot să-i duc, nu, un pahar de vin?
- Lasă, mamă. E un om cam sucit, ar fi în stare să se supere.
- Dar cine e? De ce umbli cu el? Ce vrea de la tine?
- Nu-l cunosc bine, spuse el încet și adâncit în gânduri. L-am întâlnit în timpul călătoriei. A venit cu mine, asta e tot.
Parcă se ferea și dorea să vorbească despre altceva. Iar mama, ca să nu-l supere, schimbă numaidecât vorba, dar pe fața ei frumoasă începea să se stingă raza de fericire.
- Ascultă, zise, îți închipui ce-o să se bucure Marietta când o afla că te-ai întors! Cum o să mai sară în sus de bucurie! Pentru ea voiai să ieși?
Băiatul schiță doar un zâmbet, cu expresia omului care ar vrea să fie vesel, dar nu poate, din pricina unei poveri ascunse.
Mama nu mai știa ce să creadă; de ce stă acolo, mai degrabă trist, ca atunci, în ziua când a plecat? Acum se întorsese acasă, îl aștepta o viață nouă, o mulțime de zile libere, fără nici o grijă, atâtea seri frumoase petrecute cu ai lui, un șir nesfârșit care se pierdea undeva dincolo de munți, în nemărginirea anilor viitori. S-a terminat cu nopțile de chin, când în zare apăreau vâlvătăi de foc și te mistuia gândul că poate și el e acolo, că zace țeapăn pe pământ, cu pieptul străpuns de gloanțe, printre ruinele însângerate. Se întorsese, în sfârșit, mai bărbat, mai frumos, și ce bucurie pe Marietta! Curând avea să vină primăvara și se vor cununa la biserică, într-o dimineață de duminică, plină de flori și dangăte de clopot. Atunci de ce sta fără vlagă și absent, fără să râdă, de ce nu povestea ceva despre lupte? Și mantaua? De ce și-o tot strângea pe el când în casă era atât de cald? Poate sub ea uniforma era ruptă și plină de noroi? Dar de ce să se rușineze de ea? Credea că se isprăvise cu zbuciumul, și, când colo, uite, se ivise o nouă îngrijorare.
Cu chipul ei blajin, aplecat puțin într-o parte, îl privea grijulie, atentă să nu-l supere, să-i ghicească orice dorință. Sau cumva o fi bolnav? Ori numai istovit de atâta hărțuială? De ce nu vorbea, de ce nu se uita măcar la ea?
Într-adevăr, Giovanni nu se uita la ea, părea chiar să-i evite privirile, ca și cum s-ar fi temut de ceva. Și în vremea asta cei doi frați mai mici îl contemplau tăcuți, cu o sfială stranie.
- Giovanni, murmură ea nemaiputând răbda. În sfârșit, te-ai întors, în sfârșit, te-ai întors! Stai puțin, să-ți fac o cafea.
Se duse repede la bucătărie. Iar Giovanni rămase cu cei doi frățiori. Dacă s-ar fi întâlnit pe drum, nici nu s-ar fi recunoscut, cât se schimbaseră în acești ani. Acum se priveau în tăcere, nu știau ce să-și spună, dar din când în când zâmbeau împreună, toți trei, parcă dintr-o veche deprindere pe care n-o uitaseră.
Mama se întoarse aducând cafeaua aburindă și o bucată mare de turtă. El goli pe nerăsuflate ceașca, mestecă parcă în silă turta. „De ce ? Nu-ți mai place? Altădată te prăpădeai după ea!” ar fi vrut să-i spună mama, dar nu scoase un cuvânt, ca să nu-l necăjească.
- Giovanni, îi propuse însă, nu vrei să-ți vezi odaia? Þi-am făcut un pat nou, știi? Am pus să spoiască pereții, ai și o lampă nouă, vino să vezi...Dar nu vrei să-ți scoți totuși mantaua aia?...Nu ți-e prea cald?
Soldatul nu răspunse, dar se sculă de pe scaun pornind spre camera de alături. Mișcările lui aveau un fel de încetineală greoaie, parcă n-ar fi avut doar douăzeci de ani. Mama o luase repede înainte, ca să-i deschidă obloanele.
- Ce frumos! Spuse el din prag cu un entuziasm vlăguit, văzând mobilele noi, perdeluțele imaculate, pereții albi, totul proaspăt și curat.
Dar, cum mama se apleca să aranjeze cuvertura de pe pat, și ea nouă-nouță, privirea i se opri pe umerii ei plăpânzi, o privire plină de nespusă tristețe pe care ceilalți nu aveau cum s-o vadă. Anna și Pietro stăteau într-adevăr în spatele lui, cu mutrițele radioase, așteptându-se la o mare izbucnire de bucurie și surpriză. Când colo, nimic.
- Ce frumos e! Îți mulțumesc, mamă, spuse el iar, și nimic mai mult.
Privirea îi rătăcea neliniștită, de parcă ar fi vrut să pună capăt unei conversații penibile. Dar mai cu seamă se uita mereu, vizibil preocupat, spre fereastra prin care se vedea, dincolo de gărdulețul verde de șipci, un om care pășea alene de colo-colo.
- Ești mulțumit, Giovanni, ești mulțumit? întrebă mama dornică să-l vadă fericit.
- O, da, e foarte frumos, răspunse băiatul și se silea într-una să zâmbească.
- Giovanni, se rugă ea. Ce ai? Ce ai, Giovanni? Tu îmi ascunzi ceva, de ce nu vrei să vorbești?
Băiatul își tot mușca buza și parcă avea un nod în gât.
- Mamă, răspunse după un timp cu o voce ștearsă, mamă, eu trebuie să plec acum.
- Trebuie să pleci? Dar te întorci numaidecât, nu? Te duci la Marietta, nu-i așa? Spune drept, te duci la Marietta? încercă ea să glumească, deși era îngrijorată.
- Nu știu, mamă, răspunse el cu același ton reținut și amar și o pornise spre ușă, luându-și capela îmblănită. Nu știu, dar acum trebuie să plec, mă așteaptă omul acela.
- Dar te întorci mai târziu? Te întorci? Peste două ceasuri să fii aici, nu? Am să-l chem și pe unchiul Giulio și pe mătușă-ta, îți închipui ce o să se bucure... Caută să vii mai devreme, până nu pun masa...
- Mamă, spuse iar băiatul, ca și cum ar fi implorat-o să nu întrebe mai mult, să tacă, pentru numele lui Dumnezeu, să nu-i sporească suferința. Acum trebuie să plec, mă așteaptă omul acela, a fost chiar răbdător.
Apoi se uită la ea cu o privire care-i sfâșia inima.
Când ajunse lângă ușă, frățiorii, tot veseli se îmbulziră în jurul lui și Pietro ridică o pulpană a mantalei ca să vadă cum era îmbrăcat fratele pe dedesupt.
- Pietro, Pietro! Ce faci! Astâmpără-te, Pietro!strigă mama, temându-se că Giovanni o să se supere.
- Nu, nu! strigă și soldatul, dându-și seama de gestul băiatului. Dar era prea târziu. Pulpanele mantalei militare se desfăcură o clipă.
- Vai, Giovanni, dragul mamii, ce ți-au făcut? bâlbâi mama, ducându-și mâinile la tâmple. Giovanni, ăsta e sânge!
- Trebuie să plec, mamă, repetă el cu hotărâre disperată. Adio Anna, adio Pietro, rămâi cu bine, mamă!
Deschise ușa și ieși ca împins de vânt. Străbătu grădina aproape în goană, deschise portița, doi cai plecară în galop, sub cerul mohorât, dar nu înspre sat, nu, ci peste pajiști, spre nord, înspre munți. În galop întins.
Abia atunci înțelese, în sfârșit, mama, iar un gol imens, pe care nici veacurile nu l-ar mai fi putut umple vreodată îi pătrunse în suflet. Înțelese de ce nu și-a dezbrăcat mantaua, înțelese tristețea băiatului și, mai cu seamă, cine era necunoscutul care se plimba de colo-colo pe drum, cine era acel om înspăimântător și atât de răbdător. Atât de milostiv și răbdător încât să-l însoțească pe Giovanni până acasă(înainte de a-l lua cu sine pentru totdeauna), ca să-și îmbrățișeze mama; să aștepte atâta vreme dincolo de gard, în picioare, el, stăpânul lumii, în colbul drumului, ca un cerșetor flămând.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!