agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3603 .



Pelicula
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nu exista ]

2008-02-22  |     | 



Pelicula
Multă vreme după rătăcirea aia blestemată prin Patagonia, într-o primăvară, când plesneau “căpușele“ pe vița-de-vie -, tanti Fira – omul care dădea filme la Căminul Cultural- mă iniție în tainele meseriei de operator. Fixam și înlocuiam bobinele negre și grele, mirosind înțepător a formol, pe aparatul de proiecție și aveam grijă ca pelicula să nu se încurce pe mosoarele nichelate și alămuite. Mai aveam o belea pe cap, pe care trebuia să o păstrez în cea mai mare taină: Americanul pribeag pe care Domnișoara Loredana, zisă Lory, îl scotea din ascunzătoarea pe care tata i-o facuse, pentru început, în beciul de sub fânărie și îl plimba pe ulițele întunecate, până la cinematograf, în fiecare sâmbătă seara, unde viziona filmele din cabina de proiecție, exact de sub coasta mea. În seara aceea rula, desigur, Marea Evadare. Loredana îmi adusese o pungă de Eugenia și trei batoane, fistic, de halviță, și eram deosebit de încântat că eram singur la cârma aparatului de proiecție, dovadă ca tanti Fira avea în mine o încredere deplină.
Americanul ne căzu pleașcă, dacă se poate accepta așa ceva (Mai ales în urma așteptării de către tata și a rugăciunilor colective de sub patronajul preotului Sanda, de a veni americanii! ), în urmă cu un an când, pe Husein, - izlazul comunal din Zăpodia – se prăbușise un avion de vânătoare, de se făcuse țăndări.
Contrar declarațiilor oficiale, întreaga suflare a satului a stabilit că este vorba de un avion de spionaj american, lucru pe care nici măcar preotul Sanda, cunoscând pericolul la care se expune, nu l-a putut scoate țăranilor din cap. De bună seamă, chestiunea taman așa stătea, altfel nu se poate explica poceala la care fusesem luați de către plutonierul adjutant, Stan Cămârzan, un basarabean bătrân, înalt și bețiv, pe care garnizoana nu-l mai mișcase din zonă, după încheierea colectivizării.

*
Lăsasem jocul de-a poarca la care ne încinsesem cu ghiozdanele din carton agățate în spate, sub arțarul din răspântia de la Școala Veche și împreună cu vărul Petrică Motoc, finu Þapu și frații Ivan, am tăiat-o spre locul de unde se auzise bubuitura. Burta de deal, pe care se întindea, în soare, izlazul mustind de iarbă crudă, fusese hărtănită de către explozie, iar în văzduh câțiva ulii se roteau, șuerând a jale. Până să apară Organele, am șterpelit, după prăpăd, care ce-am mai găsit: vărul Motoc scalpul ( tocmai citea Winetto) și chipiul pe care și-l trase pe țeasta bălană tunsă zero, pârâiand din buze ca un avion în picaj, iar eu mi-am umplut buzunarele cu cioburi de sticlă neagră, tocmai bună pentru a putea vedea, peste câteva zile, eclipsa de soare, anunțată de către tovarășa dirigintă Loredana, și o fotografie, pe jumătate pârlită, scăpată prin minune.
”Haidați, mă, să o tulim , ciorilor, d-aici, până nu vine domn Gorică!”, ziseră ai lui Ivan. Primarul Gligore Pacaliu, va să zică, Gorică, de douăzeci de ani, care băgase groaza în noi de sărbătorile de Anul Nou, când am fost vânați ca iepurii pe ulițele întunecate, pentru că trozneam cu biciul și aruncam pe prispele oamenilor - numai la neamurile proaste! -, pocnitori.
Când apăruseră Organele, noi eram deja repliați pe malul Heleșteului, cu gust de metal în cerul gurii și miros de catran în nările pârlite de soare. Din stufărișul bălții, cu fața plină de funingine și ochi albaștri, speriați, apăru un chip străin de locurile noastre, iar eu am bănuit că trebuie să fie al doilea pilot scăpat de la moarte, prin catapultare, lucru care mi se confirmă din partea necunoscutului, care o rupea binișor pe românește. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau. Până am realizat cât de tălâmb sunt, deoarece omul semăna foarte mult cu actorul principal din Marea Evadare, film pe care, de câteva săptămâni bune îl proiectam joia și sâmbăta în sala împuțită de la Căminul cultural.
Deja începuseră să zornie în mine arginții aventurii. Mă și vedeam purtând pe bietul om prin coclaurile ținutului, cu poterele și câinii luându-ne urma. Prin arșița verii, sau tupilându-ne iarna de frig și de sălbăticiuni prin văgăunele muntelui, unde altă dată Sf. Sava Gotul își săvârșea osânda de a fi creștin. Însă nu a fost să fie așa!
Din cele patru Gaz-uri au fost aruncați câțiva militari în punctele cardinale, pentru a marca locul catastrofei. Pentru a nu fi luați în vizor, scosesem oglinda pentru bărberit a lui tata, pe care o aveam în gheozdan, folosită ca material didactic la ora de fizică, la lecția reflexia luminii, și dirijam razele soarelui în ochii soldaților care, bătuți în cap de căldură și cu retinele strivite de lumina iute, se îmbrobodiseră cu foile de cort, lăsându-ne calea liberă spre casă. Ajunși în odaia răcoroasă, am mâncat, ca un nehalit, o oala de lut cu lapte bătut, cu mămăligă rece, de parcă nu mai văzusem lapte în viața mea. Americanul nu pusese gura pe nimic și mă privea, rugător, ca un motan scos dintr-un butoi cu motorină, așezat pe un taburet, strângând sub braț o trompetă din alamă. Când m-a văzut tata, pe înserat, cu mascatul în tinda casei, a rămas înțepenit de uimire, mai ales că era unul din cei mai împătimiți ascultători ai Vocii Americii, iar prezența străinului în bătătura lui, așa taman-nesam, era un evident semn că marea și benefica invazie Americană urma să se producă, nu peste multă vreme.
Fiind luat total pe nepregătite, tata îl adăposti pe American în beciul (o gropă unde avea depozitat vinul îmbuteliat) de sub fânar. Îi așternu o saltea umplută cu paie, îi dădu un ulcior de cinci kile cu apă și o lampă veche din tablă, până trecea dihonia: Miliția din întreg ținutul era pe urmele lui! Zilnic eram obligat să-i duc merindele trebuitoare pe care mama le rupea de la gura familiei, mai ales mancărică de bame (Pe care eu nu o puteam suferi. Parcă erau pui de arici clocotiți în leșie.) până când Peter, pe numele său adevărat Petru Zvarovski, după cum aveam să aflu mult mai târziu, descoperi sticlele cu vin îngropate, și a dat buzna peste noi, în odaie, beat mort, chiar în seara aceea cînd l-am auzit pe tata spunându-i mamei: ” Auzi, fă ! Cred că o să ieșim din nevoi. Americanii sunt dați naibii . Ei nu lasă pe unul de-al lor de izbeliște. Pun rămășag pe ce vrei tu, că sunt la graniță și aici în bătătura noastră o să-și așeze cartierul general.” “Aici! Uite, acilea! Uite, acuși! Omule! Uite, acușica!”, zise mama. Peter căzu în tindă lat, iar când se crăpă de ziuă se sculă behăind prin grădină, ținându-se cu mâinile de burtă. Tata nu avu încotru și în următoarele săptămâni se puse pe băut cu americanul, împreună cu milițianul Cămârzan, chemat pentru înduplecare, convins că are în beci pașaporul său pentru altă viață, până au ras tot. Apoi aviatorul se liniști, cumințit în hruba de unde abia Loredana l-a putut urni, mult mai târziu, când autoritățile renunțaseră să-l mai caute.
În momentele de răgaz, tata îmi confecționa avioane din lemn, cu elice din tablă moartă, și le ridica pe niște prăjini înalte, pentru ca vântul să pună în mișcare moriștile. Americanul studie machetele, apoi le adăugă aripi confecționate din foițe subțiri de bășică de purcel, iar mecanismele simple, dar ingenioase, făceau, trăgând de o sfoară de sub burta avionului, ca acesta să zboare printre salcâmi.
Tata avea să prindă invazia Americană, însă cu mințile rătăcite.
*
Ștergând cu vată inmuiată în acetonă obiectivul aparatului și pregătind bobina a doua, înecat în fumul de Carpați scos pe nări de către Loredana, mi-am amintit că nu am apucat să văd cum vârcolacii mușcă din soare, deoarece cele câteva palme ale plutonierului adjutant date peste ceafă, m-au lăsat pe întuneric, mai exact spus, într-o eclipsă totală.”Scoate, drace, ce-ai ascuns, că te dau pă horn în sus ! Tu-ți ceara mă-tii dă pulifrici, că te bag la bulău, cu tac-tu , cu tot!”. Adică să i-l duc pe tavă pe American, pe Peter.
… și Pulifrici îmi rămăsese porecla!
*
Fără să cârâi, am căzut în brațele domnișoarei Loredana, profesoară suplinitoare de fizică, care locuia cu chirie în casa noastră, de când pe Neneia Dârdâiac îl luă la închisoare pentru viol, “ găzdoaica/puțoaica “, îi fredonau șoferii de la Trustul de Îmbunătățiri Funciare. Avea niște picioare lungi, de baschetbalistă, purta minijup și chiloței tetra, cu floricică roz, pe care-i vedeam ori de câte ori încăleca pe bicicleta de damă, sau când jucam fotbal în curtea păsărilor cu Americanul, feriți de ochii lumii, iar ea o făcea pe portarul. Uneori, în crucea zilei, când alde tata erau plecați cu treburi, pe câmp la bostană, Loredana făcea baie în cădița din doage de lemn, în care arunca frunze de pelin și floricele de levănțică, lăsată la încălizit , la soare, în via din spatele casei. Apoi își pieptăna părul lung, castaniu, în oglinda de sub mărul văratec. Ne ascundeam în frunzișul iasomiei de lângă lavița pentru gălețile cu apă, eu puneam oglinda, cât palma, pe vârful sandalei, și i-o strecuram între piciorele înfășurate în prosopul flaușat, pictat cu Răpirea din Serai și priveam mușcata, aia, vișinie, înzulufată de cârlionții gălbui. Americanul îmi sufla în ceafă, privind peste umărul meu, abia stăpânidu-și râsul. Zornăiau în mine mugurii hormonilor, de parcă înghițisem o matcă de albine. Nu știu dacă se făcea că nu ne vede, însă de fiecare dată își depărta picioarele, de parcă primea o răcoare de dedesupt, fredonând melodia italiană Zai-zai - za –za.
Apoi, mușcând din caisele gălbui, ne încălecam, toți trei, pe sălița acoperită cu Mâna Maicii-Domnului, ne potriveam, fiecare, câte două oglinzi : una în față, alta în ceafă, și ne multiplicam imaginea la infinit, strâmbându-ne în orice chip , prăpădindu-ne de râs. Apoi, în amurg, când clocotea mămăliga în ceaunul de pe pirostrii, sub care mama îndesa coceni de porumb, în lumina focului, Peter scotea trompeta din ascunzătoare și sufla în ea niște melodii leșinate, de plângeau și curcile.
Loredana fuma Carpați, de rupea și-i plăcea să fie uneori visătoare. Am scos din cuibul de ciocănitoare din arțarul de la Școala Veche pumnul de cioburi, legate într-o batistă și ce mai rămăsese din fotografie și le-am dat Loredanei. Din sticlă și-a făcut, la bijutierul de pe Strada Negustorilor din târgul dintre podgorii, un șirag de mărgele, asortat cu pietricele de lapizlazuli. Frumos și catifelat șlefuite, în formă de inimioare și păsărele, avea să le poarte toată viața, în amintirea aviatorului, iubitul ei din liceu, identificat după bucata de fotografie găsită în țărână.
Loredana nu a plâns. Nu plângea niciodată aiurea! Ci doar atunci când auzea motorul vreunui avion. Ieșea din cameră, sau ne lăsa în mijlocul orei de curs și privea, cu mâna streașină, în zenitul cerului și două bobițe de lacrimi i se rostogleau până aproape de șiragul de mărgele.
Cu toate acestea, țăranii nici nu voiau să audă că mortul ar fi fost elev la Bobocu și nu spion american. “Îl chema Dorelo, spunea Loredana. Dăduse la medicină, picase , apoi s-a dus la școala militară, la aviație unde a fost admis. După absolvire, taică-su ajunsese mare specialist la fabrica de rulmenți din Bârlad. Într-o împrejurare jos pălăria, după ce ne certasem ca chiorii din cauza unui fleac, rămăsese în Japonia, cu taică-său, aflat în schimb de experiență, de unde emigrase, prin fel de fel de tertipuri, în America… O dragoste nebună, de sfârâiam ca niște sârme contopite într-un arc voltaic… Făcea fente, amărâtu’, prin aer, să mă impresioneze… Eu fusesem numită suplinitoare în Zăpodia. Îmi trecuse demult supărarea. M-a găsit, prin satelit, tocmai din America. Însă era prea târziu. Nu era prima oară când îmi făcea curte prin slava văzduhului, până s-a ales praful!” Avea să-mi spună nu peste multă vreme, când pasiunea pentru filmele de război și dragostea ei pentru Peter, proaspătul ei iubit, aveau să devină aproape o dulcea otravă .
*
Nu mai există nici o îndoială că în acea epocă eram total fascinat de cinematograf. Fira Istode, operatoarea, un neam mai de departe, după ce mă luase pe lângă ea, mă perfecționase repede în tehnica proiecției. Mă înființam în fiecare sâmbătă și duminică seara, scoteam difuzorul enorm pe fereastra Căminului Cultural și aruncam pe picup-ul Tesla, plăcile cu Narghita, Adamo, Sofia Vicoveanca, Zavaidoc (îi plăcea foarte mult lui nea Istode, bătrânul, fost birjar în Târgul dintre podgorii) și Tom Jones, până venea tanti Fira să facă încasările la intrare. În seara aceea, știind ca Peter va fi adus, pe ascuns, din oraș, Loredana își făcuse apariția înainte de a începe filmul , iar americanul privea cu uimire la îndemanarea mea de a mă descurca prin mățăreala firelor din cabina de proiecție. Peter, cum era și firesc, nu era sensibil decât la melodiile lui Tom Jones, chiar fandând câțiva pași de dans, împreună cu Loredana, care râdea cu toată pofta de atâta fericire .
Majoritatea erau filme de război, cu bombardamente și partizani, rusești sau iugoslave (Rar scăpa vreunul din Vest, cum se întâmplă în sera aceea, cu Marea Evadare. ) la care Loredana participa, împreună cu Americanul, și le viziona cu sufletul la gură, din cabina de proiecție. Încăperea mirosea a petroxin și scrum de țigară, cu pereții, de regula proaspăt văruiți, pe care erau aruncate, fără nici o noimă, poze cu Dalila , Frații Petreuș, Gina Lollobrigida, Claudia Cardinale , Toma Caragiu și țâțoasa Sofia Loren, oricum, mult mai confortabil decât printre puii de țărani și magraoni, din sală, care-și spuneau răutăți și măscări în gura mare. Peter arăta spre chipurile agățate pe pereți, care îi erau familiare, cu zâmbetul omului care te făcea să crezi că nu era chiar atât de singur în fundătura aia de lume, și zicea că nu prea se potrivesc alăturate clopurilor și fălcuțelor rozalii ale cântăreților maramureșeni.
După ce luasem o nouă bumbăceală de la plutonierul adjutant în legătură cu spionul american, încheiată cu descântecul “ Scoate drace ce-ai ascuns , că te dau pe horn în sus!” și alte aghioase de cazarmă, în noaptea aceea plăcută de vară, tulburată de mireasma celor două sălcii pletoase de la fântână, rula, cum s-a văzut, pentru a nu știu câta oară, Marea Evadare, cu Steve Mc.Queen. Film bun și subțire, la care își făcu prezența și proaspătul primar Gore Pacaliu. Îl vâna pe american de când mirosi că un pilot scăpase de la catastrofa aviatică și nu putea rata ocazia de a fi menționat pe ordinea de zi a organului tutelar ; poate pica chiar o decorație!
Umbla, chipurile, după Loredana, dar nu se afișa decât foarte rar, în special noaptea, cu aranjamentul meu. Era convins că prin ea va ajunge , certamente, la american. Lui tata nu-i plăcea curvăsăreala (lui Gorică i se dusese buhul că este un mueratec) și profesoara știa lucrul ăsta, fiindu-i interzis total să spurce odaia cu hăndrălăii din sat, fie el chiar și americanul la care tata ținea ca la ochii din cap.
*
Moșmogind la aparatul de proiecție în seara aceea călduroasă de iulie, în prezența Loredanei și a lui Peter, mi-am amintit de noaptea cu lună plină când, dosit după ghizdeaua fântânii de sub nucul bătrân, din fața casei noastre, am văzut cum Gorică o cam tăbărâse pe Loredana, sau îi sucise mințile? Era la doi ani după ce se prăpădise Dorelo, aviatorul, logodnicul ei. Gore îi spunea cuvinte dulci, iar fâșâitul rochiei de mătase naturală suna precum lumina lunii revărsată în puț. Stăteam pitulat la doi paș de ei, iar pe mâini îmi vălurise, de infiorare, pielea găinii, cât bobițele de piper.
Nu se putea spune că Loredana era o frumusețe de cădeai leșinat pe spate, cu toate acestea am crezut tot timpul că Americanul, băiat subțire, nu putea fi amețit decât de mersul unduios pe picioarele ei lungi de bastchebalistă. Poate că-i lega chiar o prietenie puternică, în care Loredanei i se povestea despre Dorelo, iubitul ei mort, fără lumânare. Avea niște ochi mici, albastru sinit, ca de cățelușă Haski, foarte jucăuși, iar fața tuciurie, ciupită de vărsat, era luminată de dinții mari, pătrățoși, sidefii care sângerau uneori, de plăcere, buzele cărnoase de saxafonistă (“Măi, Pulifrici, să-i spui lu’ găzdoaica/puțoaica să treacă pe la mine, să-i dau saxofonul!,” zicea nea Ionel Coropcaru, lăutarul. Lucru pe care, până m-am destupat la minte, l-am crezut multă vreme și comunicam mesajul destinatarei, crezând că se pregătesc împreună pentru brigada artistică de la Căminul Cultural. Însă chestia aia de a-i duce lui, pe deamoaca și gura de ham pentru mânzul lui belaliu, proaspăt țesălat, nu o pricepeam nici să crăp, și nu înțelegeam de ce Loredana îmi dădea la cotoaie, ori de câte ori o făceam pe crainicul). Nu mai pun la socoteală cântecul acela porcos: “Coana Mița Biciclista, A căzut de și-a rupt … Pitpalac într-un copac , Mie-mi vine să mă… Calule mănânci ovăz…” și așa mai departe, fredonat de haimanalele satului, pus pe seama faptului că Loredana, călărea mai tot timpul bicicleta din dotare. Mult mai târziu aveam să aflu că Mița Biciclista chiar a existat și fusese de o frumusețe uluitoare, ajungând la bătrânețe săracă lipită, încât își trimitea bărbatul, fost general, la cerșit prin stabilimentele de lux ale Bucureștilor. Chestiile care îl înnebuneau pe Gorică cel mai mult la Loredana erau fesele săltate și rotunde și pulpele lungi, pietroase și bronzate, înotând ca niște știuci în apele minijupei foșnitoare.
Foșgăitor, de-a-dreptul crocant, ca și cum striveai floricele de porumb între dinți, era și acel moment, în cabina de proiecție, când Loredana, șezând pe scaunul cu spătar, își arunca, fără astâmpăr, picior peste picior, iar ciorapii din nailon, electrizați, făceau ca dintre pulpele ei groase să țâșnească, în intunericul încăperii, un pospai de steluțe .
Nu cu multă vreme în urmă, când ne prinsese noaptea pe Heleșteu, la prins pește cu mâna, gura ei frumoasă și coapsele cafenii, cum se poate aștepta, mă rupse în două ca pe un gătej. Ne bălăciserăm ca fraierii toată ziua, până spre seară, când răsări luna, în creștere. Ea își făcea plimbarea de după amiază, împreună cu profesoara de geografie și aia de istorie, pe malul bălții, printre sălciile înflorite. Mă zări trântit ca pe un pui de bivol prin nămolul din coada heleșteului și îmi făcu bezele. După ce căzu noapea în toată puterea ei, de prin stufărișuri începuseră să apară crapii mari, chinezeși, mătăhăloși, abia de se mișcau. Înotau alan-dala zăpăciți de luna în dospire, zbătându-se spre apa mică. Ne strânsesem vreo cinsprezece zevzeci la pescuit și ne loveam în capete, berbecește, atunci când ne aruncam pe burtă, peste vreun cârd de ciortani, mai acătării. Eu nu răzbeam să-i înhaț pe cei mari, mă mulțumeam cu cei cam de-un cot, pe care-i aruncam pe cracul pantalonilor din doc, legați la glezne , agățați de gât cu cureaua, până am simțit un miros dulce de lavandă și salcie și palma ușoară a Loredanei cum îmi mângâie scăfârlia. Își aruncase minijupa înflorată și vâna alături de noi, ca o sălbăticiune, ochind crapi mari de cinci- zece chile. Deodată, am simțit o dihanie din asta cum mă atinge cu coada, iar după o clipă un bot mare cât a unui vițel de lapte răsări din unde cu gura căscată, de parcă se căznea să înghită luna. Am urmat-o, din instinct, pe Loredana care se aruncă asupra lui, cu toate că mă luase o frică de mă tăiase udul. Îmi scăpă printre brațele firave, apoi iar am plonjat, de data asta strângând peștele, fără frică, mai cu putere, ajutându-mă de genunchi. Aproape că eram încolăcit după trunchiul dihaniei și-i prinsesem buza de jos cu degetele. Până când am auzit strigătul, oarecum dureros, al profesoarei: “Ce faci, băi, Pulifrici, îmi jumulești păsărica !?” Și atunci mi-am dat seama că încălecasem coapsa ei de baschetbalistă bestială și-i strecurasem două degete în crăpătura tainică, spărgând blindajul chiloțeilor tetra.
Domnișoara , cu mare meșteșug, prinse crapul de urechi, și-l săltă spre mal, iar eu stăteam în fund, în baltă, râzând și fredonând, total anapoda, melodia: “Hai! Gimy,Gimy, / Adu ,tu, lighianu’/ Hai! Gimy , Gimy/ Să spălăm bulanu’!”, până am dat în plâns, lovit peste frunte de coada băloasă a crapului, care se zbătea în menghinele Loredanei.
*
Ca un pește tăceam și în noaptea aceea, sub nucul de lângă fântână , când Gorică îi zise Loredanei:
- De ce, dragă, nu dai jos știfturile astea de mărgele!, agățându-i de gât un șirag de perle false.
- Nu pot și nu mă chinui. Ești papagal dacă nu crezi că în ele sonorizează cerul iubitului meu dispărut.
Vântul lua pe dedesupt, cu dezmierdare, frunzele nucului și aducea din curte mirosul iute de cal, ca de bere stătută, odată cu forăitul lu’ Þiganu, ronțăind mohorul fraged. Parcă niciodată hergheliile de greieri nu-și aruncaseră copitele în timpanele mele, mai abitir ca în acele momente. Nu eram trist. Doar o cohortă de fluturi de noapte îmi fâlfâiau în burtă și un vag sentiment de gelozie îmi viermuia prin sânge, când Gore îi smulse țâțoaica din căpăstrul sutienului, iar Loredana se zbătea să fugă din brațele primarului. Mormăind nervos, bărbatul îi molfăia aguda sfârcului, peste ghizdul fântânii.
Aplecat peste domnișoară, dădu cu ochii de mine. De spaimă, sau rușine mușcă din cărnurile femeii, care scânci, ridicându-și spre lună boticul buzat, îndurerată. Femeia se smuci și dispăru în întunericul de sub pruni.
- Băi, Pulifrici, ce pana mea ne iscodești!, zise domn Gorică.
Ce era să spun! Eu pândeam, lângă fântână, fetele care veneau de la bal să facă pipiloancă. De unde să-mi închipui că în plasa fantasmelor mele erotice vor cădea două exemplare pe cinste: taman primarul cu diriginta!
- Uite ce-i! Dacă-ți ții fleanca, îți dau perechea, aia, roșcată de porumbei jucători.
*
O pârâială ușoară, de parcă torcea un mârtan, se auzi din aparatul de proiecție. Banda tremura prinsă între mosorele, iar eu, cu vârful degetului, am împins puțin bucla, iar filmul rulă mai departe, umplând sala cu paraziții din difuzor.
*
Nu am mai așteptat să-mi facă alte promisiuni. Gore avea și o hulubărie de vreo sută de perechi de porumbei, de toate rasele și culorile, în special gulerați, papagali, jucători, năroși, curcănari, și cei mai exersați voiajori. Când îi înălța pentru a-i trimite pe câmpuri la ciugulit, făceau umbră în bătătura casei, iar uneori le ungea gheruțele și ciocul cu fosfor și repeta procedeul noaptea, încât credeam că o ploaie de licurici, în evantaie de jocuri de artificii, cum aveam să văd mult mai târziu, cade peste noi. Gore zicea că Dumnezeu, în bunătatea lui, sătul de atâta sigurătate și infinit, răsturna pe pământ, în joacă, o căruță de stele.
Am luat, binențeles, jucătorii , dar l-am prins în capcană și pe Kenedy, porumbelul voiajor. Gore ținea la el ca la lumina ochilor, fiind un exemplar pentru competiții, aflându-se în fruntea hulubarilor din ținut. Așa îl chema, Kenedy (cum alt cumva!), și l-am adăpostit, separat, într-o colivie din răchită și rafie. Tata habar nu avea de furtișag. Aflându-se în fața faptului împlinit, și sătul de plecările cu lunile la muncă pe șantierele de desecare, împreună cu Peter Americanul pentru a i se pierde, oarecum, urma străinului, îi încolți ideia de a scoate din necaz pe bietul aviator. Soluția consta în trimiterea , cu pasărea, un unui mesaj, de reperare, în lumea de dincolo, de unde vâslea prin spațiu voce Europei Libere, post de radio pe care tata îl asculta seară de seară, ca pe o liturghie, scăpând printre dinți câte un Paștele mamii lor de hoți!, fără a ști niciodată cui era adresată înjurătura.
Nu știu dacă porumbelul a ajuns la destinație, însă mult mai târziu, când Americanul mi-a devenit asociat, se omora după ciulamaua de porumbel învelită în foițe de clătite.
Gore purta pălărie și se tundea scurt, desigur cerință a regimului, în timp ce ceilalți tineri se rupeau în figuri, cu plete, cămăși strâmte pe pectorali și pantaloni evazați; o palidă imitare a modei hipiote. Mergea puțin aplecat într-o parte, legănând sub braț o mapă din piele maro și mirosea a parfum Pobeda, iar eu priveam îndelung în urma lui după ce trecea, spre primărie, prin fața casei noastre, marcat aproape toată viața de regretul de a nu fi avut îndemânarea de a purta pălărie, nici măcar când ajunsesem judecător. Uneori trecea în viteză călare pe motocicleta Simson pe care o avea de la taică-su, veteran de război în Divizia Zece Motorizată, ascunsă ani de zile sub niște crengi în fundul grădinii. Orătăniile zburătăceau pe uliți, iar eu priveam mut casca aceea strălucitoare cum își ia avânt pe ulița prăfuită a satului, ca de pe cosmodromul primului zbor pe lună , cum văzusem , nu cu mulți ani în urmă, la televizor.
Furtul porumbelului voiajor îmi complică și mai mult viața, în după amiaza aceea, când plutonierul adjutant îmi luă mânzații la obor, iar tata trebuia să plătească gloabă. Eram la postul de miliție, stăteam pe treptele de ciment sub un prun cu poamele coapte, în bâzâitul muștelor, iar milițianul, revenindu-și parcă dintr-o buimăceală de câteva luni, îl luă la întrebări pe tata.
- Măi, Licuricene, ce-ți face americanul?
- Care American , domn’ adjutant!?
- Hai , n-o mai face pă prostu’! Știi matale!?
- ~! Știu, domne’, ciugulește. A cam dat cufureala peste el, ce să facă!
- Mă, nea Licuricene, nu-mi umbla cu cioara vopsită de zici că-i papagal, că te ia mama lu’ proces verbal! Dacă până deseară nu-mi aduci în dinți americanul , o să te aduc eu în cătușe și cu oasele rupte!
-Păi ce dracu domn’ adjutant , sunt motan să-ți aduc pasărea în colți! Pă urmă, am aranjat cu Domn’ Gorică. A zis că nu-i cazu’. Pasărea-i bătrână și că i-o lasă lu’ ăsta micu’, care se prăpădește de dragu’ lor. Dacă nu o va mânca nevăstuicile…
- Pă cine, neică?! Pă american! Ești copchil!?
- Păi! Și adio competiție…(Urma să participe cu porumbelul la următorul concurs de orientare din ținut.)
- Licuricene, ce dracu domne! Fii om! Parcă suntem într-un film cu proști! Vreau spionul, neică! Dă-o dracului dă zburătoare, că mă fac de cacao în fața comandantului. Ce, Doamne iartă-mă, îți complici viața! După ce am închis ochii atâta vreme a sosit momentul să-l predau. Nu mai pot. Mă dau ăștia la întors.
-Păi de ce nu zici, așa, domnu’ ! Va să zică, vrei să dau pe mâna partidului pe băiatul ăla! Păi, de unde mama dracului să-l scot ? Ales-bules, domne, a zburat puiu cu ața! Acum mai prindeți asta, și tata strecură degetul mare printre arătător și mijlociu, apoi lovi șapca peste picior.
Între timp primarul mă luă cu binișoru de pe treptele postului de miliție și mă duse la el în birou. Numaidecat, după ce-l lăsă din ghiare pe tata, apăru Stan Cămârzan și ne puse față în față.
- Ia, zi Cămârzane!Ai scos, domne, ceva de pe ăsta micu?
- Cum să nu domn Primar. Știi matale, cu formula mea “Scoat drace…”, dau hoții din ei și țâța care-au supt-o!
- Lasă, băi! Spune ceva de spion…
- Domn’ Gorică … îi bun, domne’, știe multe, dar bate, doamne iartă-mă, câmpii. Îl întreb de catastrofa aviatică și el vorbește în dodii despre porumbei și îngeri. Ori e prost, ori se preface! Băiatul ăsta cred că a crescut în pătul cu zburătoarele!
Eu stăteam îndobitocit pe banca pentru răufăcători , tremurând ca varga , la discreția celor doi bărbați , nepricepând de ce le otrăveam eu, atât de mult, viața.
*
Stan Cămârzan, în ciuda acrelii sale de bețivan, avea un suflet bun. Cu o săptămână în urmă, la treieratul grâului, când tata mă pusese să strâng paiele de la batoză, pe zăpușeală, printre gospodarii năclăiți de praf,(le căram, târâș pe pământ, cu Þiganu, zăpăcit de mușcături de muscani, sub formă de porcoi, înconjurat de un pripon lung, din funie. Eu stăteam pe vârful grămezii, de unde îndemnam gloaba, căreia i se mai vedea doar coada.) milițianul mă scosese din setea, setelor. Aveam arsuri pe buze și m-am dus cu cinci bani, pe care tata mi-i dăduse în bătaie de joc, să cumpăr un sirop de căpșuni, cu sifon de la bufetul improvizat la marginea lotului. Suma nu era suficientă, iar cârciumarul mi-a dat cu huși. În șopron era numai milițianul, cu șapca pe genunchi, la umbră, și bea bitter.Avea o față prelungă, ososă , rasă din trei în trei. În fundul capului stepa rusească îi aruncase niște ochi albaștri, de metil, iar sprîncenele galbene îi împingeau ridurile frunții în unghi de zbor de cocori. M-a văzut la mare încurcătură și a făcut el cinste cu un sirop. Niciodată dulceața, mirosul de căpșună și țincușele din sifon nu aveau să mă irige, așa, până la lacrimi, încât îmi venea să-i sar de gât lui Cămârzan și să-l pup pe chelia, aia, bășicată.
*
Am scăpat ușor. Tata mă așteptă în fața postului de miliție, în dreptul avizierului și săltându-mă de o aripă, mă întrebă:
- Ce i-ai spus, bă, de American?
- Ce să-i spun , bre! I-am zis și io ce-am văzut. Că la noi în pătulul găinilor tata a găsit într-o dimineță un înger cam jigărit, pe care-l hrănește cu lapte de cuc , să-și revină. (Habar nu aveam că în aceeși epocă o poveste similiară a unui scriitor celebru făcea, deja, înconjurul lumii.)
- Bine i-ai zis, băi Pulifrici , tu-l în c. pă mă-sa de basarabean tont. Acum hai să mergem, că de căscai ochii nu intrau vitele în borceag, beleaua pământului. Și tata nu se mai opri din râs până acasă , încât mama a crezut că iar a luat-o pe ulei și o să facă precum ducă-se pe pustii.
*
Loredana mă lăsă aproape fără aer. Continua să fumeze în camera strâmtă din Căminul Cultural, ca o șerpoaică. Am ieșit puțin pe holul principal, am deschis fereastra de unde, de la etaj, în semiîntuneric, am văzut pălăria albă din pai de orez a lui domn’ Gore. Avea în mână o lanternă, a cărei rază o îndrepta asupra umbrelor mai retrase, cu speranța, de bună seamă, că-l va găsi pe American, îmbârligat cu Loredana pe dedesubtul vreunui gard. I-am spus profesoarei că sunt căutați, iar ea a tras perdeaua despărțitoare din cabină și a continuat să ofteze peste umărul bărbatului.
*
Trecuse ceva vreme de la evenimentul aviatic, iar Peter se adaptase oarecum locului, cu înțelegerea, de bună seamă, a plutonierului adjutant, cu condiția să dispară cât mai des din sat , fapt care se și întâmpla muncind, împreună cu tata, cu săptămânile, pe la fermele de stat viticole. Când s-au încurcat lucrurile, tata își găsi de lucru în târgul dintre podgorii, la Apă - Canal, mai precis spus, paznic la Castelul de Apă unde, mult mai târziu, aveam să petrec cele mai bezmetice momente. Îl luă și pe Peter, să i se piardă definitiv urma prin subteranul clădirii . Îl hrănea cum putea. Uneori mă duceam și eu, când tata avea liber și era prins cu treburile casei. Ajunsese un hămesit și mă întreba dacă am grijă de porumbei, dar mai ales de Loredana. Dacă nu cumva Gore o hărțuiește, iar eu să-mi țin gura, dacă am un dram de suflet. La toate acestea, în acea epocă, în capul meu se adăugă o confuzie totală. Amestecam imaginile din Marea Evadare, cu cele în care băltea americanul , așteptându-mă , de fiecare dată , ca de pe un maidan să-mi sară în cârcă prizonierul, călare pe motocicleta de război. De altfel, nici Loredana nu stătea mai breaz. De atâta vizionare a filmului, se smintise de-a binelea . Se simțea ca într-un tunel pe care-l săpa cu spatula de curățat unghiile, pentru a scăpa de niște stoluri de lilieci. În rarele momente când Peter și cu tata se întorceau de la muncă, de pe șantierele patriei, furam motocicleta de război Simson a lui Gore și, împreună, plecam pe câmp , în puterea nopții, unde alergam pe miriște iepurii cafenii, care se înmulțiseră peste măsură prin mărăcinișurile și gherghinii de pe malurile digurilor de desecare, săpate de deținuți. (era în epoca în care tocmai mă făcuse pionier, cu obligația de a duce la școală cinsprezece sticle de o jumătate de litru. Domnișoara Lory, în calitate de dirigintă, îmi putea trece cu vederea toate trăznăile, însă asupra acestui aspect nici nu avea ce discuta. A merlit-o însă cu mama, care se trezi cu sub-patul din odaia în care dormea tata, plin cu bulionul vărsat din sticlele buclucașe, de-a strigat hoții! Crezuse că Peter îl jughinise pe tata, după o beție cruntă pe care o trăsese cu ocazia îmblânzirii fiarei în persoana plutonierul adjutant Stan Cămârzan)
Zăpăcit de aventurile personajului din Marea Evadare, încropisem la Canalul Ghionoaia o rampă din obloanele remorcilor uitate pe câmp de tractoriștii beți. Luam demarajul de departe călări pe motocicleta lui domn Gorică, pe care i-o sustrăgeam din garaj, cu voie de la stâlpul porții și săream în puterea nopții , sub spuzeala de stele, peste vadul apei , moment în care , așezat pe șaua din spate, lipit de spinarea americanului , mă făceam una cu ființa aceea venită de pe alte tărâmuri.Simțeam cum sângele mi se amestecă în instalația străinului , iar în nări îmi fălfăia mirosul de coriandru al câmpului.
Mult mai târziu, americanul avea să-mi spună că dacă libertatea există, ea trebuie să miroasă a coriandru!
Eram două ființe așezate la cele două capte ale prăpădului timpului, încercând să umplem un gol pe care niciodată nu aveam să-l vedem revărsând. Apoi ne odihneam în porumbiște. Eu aprindeam focul și coceam cartofi și porumb de lapte , iar Peter scotea trompeta. În câmp se rostogoleau sunetele acelea gâtuite de durere, cărora americanul le zicea Jazz. “ Suntem biete instrumente în mâinile destinului, îl auzeam spunând cu amărăciune. În cazul meu acordeorul și instrumentistul s-au dovedit a fi total afoni, de aceea acum cânt la lună, într-o țară de coșmar! “ Sau poate că Americanul acceptă prezentul acela inexorabil a cărei peliculă este uneori arsă de temperatura obiectivului, iar imaginea se scurge pe ecran precum zahărul topit pe sticla încinsă.
Dacă fericirea există, ea nu poate îmbrăca decât forma aceea a aruncării în gol, aș fi vrut atunci, la rândul meu, să mă exprim, însă cuvintele meșteșugite (?) abia crăpau în mugurii minții mele.
*
De bună seamă , basarabeanul nu a crezut o iotă din ce-i îndrugase tata. Tot pe mine mă luă la bumbăceală, repetând enervant formula magică:” Scoate drace ce-ai ascuns, că te dau pe horn în sus!”, cu atâta convingere, încât am crezut că am ceva din ducă-se - pe- pustii. Aveam oare ceva!? Sau Americanul mă fermecase cu situația periculoasă în care se afla, în care înota precum peștele în apă.
În noaptea aceea când la Caminul Cultural rula, pentru a nu se știe câta oara filmul Marea Evadare, tata îl adusese, pe furiș, pe American, taman din Târgul dintre podgorii, cu toată precauția de care era în stare. Îl frigea dorul la lingurică de Loredana. Abia acum, în cabina de proiecție, cercetând mai cu băgare de seamă, am constatat perfecta asemănare a Americanului cu Steve Mc. Queen, după care femeia era leșinată, chiar în momentul în care, pe ecran, celebrul actor, cu ochii albaștri, chichiriciți de soare, își plimba fizicul prin incinta lagărului.
Domnișoara profesoară nu vedea filmul pentru prima oara. Prezența lui Peter făcea ca deliciul să fie, însă, cu atât mai mare, iar tanti Fira îmi lăsase în grijă aparatul de proiecție, deoarece urma să meargă la priveghiul lui moș Istode. Americanul și Loredana, în ciuda aprecierii mele că dominșoara nu era pe gustul străinului, stăteau pe scaun, lipiți unul de celălat și scuipau semințe de bostan. Cu siguranță, Loredana uitase de iubirea ei pentru Dorelo.
La un moment dat, aparatul de proiecție iarăși începu să cârâie, iar din sala de spectacole se auzeau huiduieli și fluierături. Când am privit pe ferăstruică în lungul razei proiectate, imaginea rămăsese înțepenită și tremura la faza în care Steve Mc.Queen sărea cu motocicleta, spre libertate, peste gardurile din sârmă ghimpată. Am intrat în panică, neștiind pe ce butoane să apăs, iar pelicula se revărsa în cabina încinsă de căldură. Aparatul continua să bâzâie. La început o înghesuisem sub măsuță , până când n-am mai putut face față. Celuloidul inundă camera, se umflă fojgăitor, ca un dirijabil, până aproape de tavan, acoperind pe cei doi iubiți. Salvarea îmi veni de la tanti Fira, care împinsă de huiduielile din sală, izbi ușa de perete și pătrunse, înotând, prin cameră. După ușă îl descoperi pe american călare peste domnișoara Loredana, iar eu am auzit, ca de pe fundul unei gropi, vocea operatoarei:
- Fir-ați ai dracului de nenorociți, aici, mă, vă venitără de pârceală !
Bobina nu se mai termina. Voma peste mine gârla de pamblică cinematografică. Când era gata să mă sufoce șerpăraia aia din plastic, din căpița foșnitoare nu apăru Peter Zvarovsky, cum mă așteptam, ci taman actorul Steve Mc.Queen, în carne și oase, în costum de deținut, cu fața ridată, bronzată și ochii albaștri, ușor derutat, călare pe motocicleta de război pe care o tiră pe scări, spre ieșire, trăgând după el, ca pe un mosor, pelicula de film , cu Lory cu tot.










.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!