agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3700 .



Scrisoare despre expresia \"In al noualea cer\"
proză [ ]
Din volumul "Raul Zero si plopul fara sot"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pyrrhus ]

2008-01-25  |     | 



Noi nu suntem plante terestre ci plante celeste
Platon

Scrisoare despre expresia „în al nouălea cer”
La a începutul începuturilor erau mai multe ceruri suspendate unul deasupra la altul la o anumită distanță . Si toate pluteau foarte aproape de pământ. De parcă ar fi concurat între ele care să ocupe un loc mai de cinste lângă oameni. Din când în când se mai întâmpla câte un mic incident. Odată cineva atinse din curiozitate cu degetul primul cer și se spintecă hăt până departe ca o bucată de stofă frumoasă,subțire și putrida pe corpul unei femei pofticioase de toate plăcerile ce țin de măr, de Adam și de Eva. Din crăpatura cerului începea să curgă apă. Toți se bucurau și lăudau pe cel cu degetul. Ghici de ce ? Ca să se mire proștii ? Nu ! Din alte considerante. Vom vedea la urmă.
Altădată câte un oștean (căci deja apăruse războaiele) cu spada lui strălucitoare se îndârjea la adversarul său și, deoarece nu cunoștea bine arta militară, sfârtecă o altă bucată de cer. Din rana boții nu curse nimic. Ghici de ce? Vom vedea la urmă. Din cele mai vechi timpuri iscusința de a învinge în războaie a fost numită artă militară, hai s-o numim și noi în continuare artă. Sincer să fiu,dacă aș avea o putere,aș scoate-o din rândul artelor.
Așa, încetul cu încetul, se ferfeliță primul cer care a fost mai aproape de noi. Cel de-al doilea era ceva mai sus, dar tot vulnerabil la acțiunile omului. Un copil aruncă cu o piatră în alt copil și atinse cerul al doilea care s-a despicat exact cât ține pământul. Si a curs atunci din cer multă lumină. Ghici de ce? Ca să crească copiii ? Vom vedea la urmă.
Un altcineva și-a făcut aripi din șindrilă. Le-a lipit cu ceară și a încercat senzația zborului. Dar cum s-a ridicat puțin mai sus a atins celălalt cer care s-a desfăcut și a slobozit o căldură puternică. Ceara s-a topit. Aripile au căzut. După aceea prin deschizătura respectivă au venit toate păsările pentru prima oară pe pământ. Printre ele și-a găsit locul și un Zburător, da, da, cel cu “negre plete”. El a și sfâșiat până la capăt cerul al doilea.
Acum suntem la cerul al treilea. Bănuim că cineva ne așteaptă acolo și încercăm să-l spargem cu privirea. Dar ce ne mai trebuie? Apă avem. Lumină și căldură avem. Păsări avem. Ca să ajungem în al nouălea cer vom fi nevoiți să le refacem pe cele două mutilate. Și apoi ce să căutăm acolo sus cu o spadă chiar dacă ea e strălucitoare ori cu o piatră, a copilăriei, chiar dacă azi pentru noi face mai mult de cât toate pietrele nestemate. Acolo nu sunt războaie care trebuiesc luptate, dar nici copii nu sunt și n-are cine te împroșca.
Cerurile cele rămase întregi stau și ne privesc cu ironie și, probabil, nu ne poartă nici o ură. Atâta doar că aripile de șindrilă au rămas în memoriile lor și nu le dau pace să-și trăiască liniștit veșnicia. Și încă aripile ca aripile, dar iată degetul cel plin de curiozitate și încă înfipt într-o tâmplă de om pune cerurile pe gânduri. Ghici de ce ? Răspunsul este în incidentul cu primul cer. Te rog să fii atent. Mai mult nimic nu-ți cer.

De ce în al nouălea cer ?

Dante în "Divina Comedie" vorbește despre cele nouă ceruri și la urmă ajunge cu Beatrice în Cerul Empireu, care nu este numit cel de-al zecelea, e doar o continuare mai calitativă a ultimului cer. Din pricina luminii prea mari, poetul își pierde pentru un moment vederea. Apoi și-o recapătă și mai puternică încât vede tot Paradisul, întâi sub forma unui fluviu grandios de lumină, iar apoi sub forma unui trandafir uriaș de culoare albă imaculată. (Oare nu au știut romanii îaintea lui Dante despre Cerul Empireu de au pus pe tavanul senatului roza din care astăzi a rămas numai maxima respectivă). Poetul vede cum sunt împărțite sufletele celor fericiți în cuprinsul trandafirului alb al Paradisului, o privește în față pe Fecioara Maria. La ruga Sfântului Bernard către Maica Domnului Dante obține favoarea de a contempla cu ochii lui de muritor suprema fericire: misterul divinității. Astfel înțelege taina unității și a trinității lui Dumnezeu, înțelege taina încarnării și a învierii lui Hristos și cu aceasta încetează viziunea poetică și se sfârșește poemul sacru.
Așadar, ne interesează semnificația ficțională a noțiunii "al nouălea cer" și calea pe care a parcurs-o expresia de-a lungul mileniilor. DEX-ul romanesc ne dă și expresia "în al șaptelea cer" ca fiind echivalentă cu cea din titlul prezentului text. Noi însă îl ascultăm pe Dante. Și dacă ne punem această problemă de a pătrunde în punctul de intersecție a celor două coduri (lingvistic și matematic) înseamnă că stramoșii noștri cei mai îndepărtați au avut imprimat în subconștient cunoștințe ample despre spațiu. Informația le-a venit de-a gata, direct de sus. Altfel cum se poate explica faptul că dacii au avut în moralul lor elemente foarte aproape de cele cerești de până la apariția creștinismului propriu-zis ca doctrină bisericească. Ei au cunoscut candorile divine pe când spațiul (timpul) se purta loial cu oamenii. Pe când nu erau boli și invidie, și răutate, și trădare, și războaie, și bătrânețe și multe altele.
În al nouălea cer vor merge doar cei ce pot să trăiască și să creadă ca ciobanul din "Miorița". El se resemnează în fața morții. E conștient că va merge în lumea celor drepți și e fericit. E fericit fiindcă este, în primul rând mai ortoman și abia mai apoi e bogat, are oi mai multe etc.
Dacii mureau și zâmbeau. Crezi că la mijloc este o aberație, dar nu-i chiar așa. Cei mai osândiți oameni de pe pământ sunt deja porniți spre al nouălea cer. Multora le pare aceasta o absurditate, o nebunie. Dar nebunii sunt în al nouălea cer din momentul ce au ajuns nebuni și poate numai ei trăiesc fericirea cea mare. Ca să înțelegi aceasta trebuie, mai întâi să fii nebun, dar fără să poți reveni la normal. Noi, cei teferi, simulăm fericirea și suntem caraghioși. Rătăcim pe pământ ca niște răni bandajate în vestimentație multicoloră și atunci când ne găsim goi într-un pat cu iubita ne amintim de al nouălea cer. Iată de ce râvnim să ajungem acolo. Dacă ai înțeles aceste două extreme: cea cu nebunul și cea cu iubita goală în pat, atunci urmează-mă. In continuare îți voi spune cum și pe unde să mergi în al nouălea cer. Te rog să fii atent. Mai mult nimic nu-ți cer.

Cum și pe unde în al nouălea cer?

Cu toate că sunt învățător de profesie nu-ți voi da sfaturi prea multe. Voi încerca să-ți povestesc cum aș proceda eu în locul tău. La început voi căuta doi tineri : un frate de-a lui Dafnis și o soră de-a lui Cloe. Îi voi face să se întâlnească pe aceeași pășune cu caprele lor, așa cum s-au întâlnit Dafnis și Cloe. Le voi arăta toate frumusețile din jur. Pe dânsul îl voi pune să se apropie de ea, s-o roage să-i arate cum se iubește o femeie. Ajunși în momentele mai grele, îi voi ruga să fie atenți la ce și cum fac țapii și cum se poartă caprele când le vine dorul de multiplicare. Apoi voi da drumul la apă să curgă prin râu ca să se spele de sânge după experiența primei iubiri. Mă voi lăsa să mă nască această femeie. Mă voi deprinde cu soarele zilei și cu luna nopții. Voi începe să-mi pun întrbări de felul “cine sunt?” și “de ce sunt?” ca apoi tot eu să-mi răspund precum că menirea mea pe pământ este, în primul rând de a iubi o femeie și în al doilea rând, de a o hrăni pe ea și pe copii noștri. Voi săpa pentru copii un alt râu, un fel de râu Zero al nostru, ca să poată să se spele și ei după prima iubire a lor.
Atâta am spus și nimic despre “cum în al nouălea cer ?”. Așa te-am pregătit de la început că nu-ți voi da sfaturi. Vorbesc despre mine.Uite cum aș proceda eu dacă aș fi în locul tău. Ca să ajung în altă parte râvnită trebuie să trăiesc cu adevărat aici, să știu că două ceruri au fost deja devorate. Să fiu cerșetor, apoi rege. Să fiu rege, apoi cerșetor. Să fiu în stare de a vedea cele opt ceruri ca să
ne putem gândi la cel de-al nouălea. La prima vedere pare un cerc vicios. Dar și pământul e un cerc vicios. Și pacurge o cale tot vicioasă plină de ierni și de primăveri, plină de iubiri și de nașteri, de tinereți, de nunți și cumetrii, plină de morți și iar înviați, răstigniți, judecați, acuzați...
Ce bijuterie frumoasă este totuși pământul și noi ezităm s-o dăm în mâna copilului, s-o punem la gâtul iubitei. Să fie străjuit de cei doi sâni nevinovați prin care se aude laptele din Calea Lactee cum curge. Iată cam așa în al nouălea cer se ajunge. Iar dacă tu știi o altă cale, poți să încerci, poate e una mai scurtă. Dacă îți pare interesantă propunerea mea, să mergem.
Voiam să te mai întreb când dorești să plecăm întracolo: dimineața ori seara, săptămâna aceasta ori săptămâna viitoare. Iți recunosc de ce am folosit acest « când », fiindcă îmi va fi necesar în partea următoare.
Dacă îți mai trebuie un răgaz să reflectezi, poți să-ți iei câțiva ani că timpul este al tău și eu nu mă grăbesc nicăieri. Insă dacă te-ai decis, poți să-ți faci bagajele. Numai să nu-ți pui prea mult de mâncare, să nu ai prea multe haine, să nu faci trafic de alte persoane. Fiecare trebuie să vină singur atunci când crede el. Acolo nimeni nu se spetește și toți trăiesc bine.Nimeni nu trădează. Nu se fură. Nu se exploatează om pe om. Ghici de ce? E o utopie ? Vom vedea la urmă.

Când în al nouălea cer ?

E ora șapte. Cafeaua e gata. Se bea mai fierbinte cu mult zahăr să nu-i simți amăreala. Untul se unge pe pâine. Peste el se pune un strat de miere, apoi se așterne unul de grabă și unul de fugă, furtună, fulger, cutremur... Cafeaua rămâne singură cuc după ce a făcut dragoste cu zahărul. Se răcește încet și nu mai vrea nimic. A uitat de buzele ce aveau să o soarbă, apoi s-o înfășoare cu mantia fumului de țigară.
Cuțitul speriat de atâta tăcere rămase pe masă lânga cele două-trei felii de pâine tăiate la întâmplare. Alături un măr proaspăt bine spălat din care cineva a mușcat doar o gură. Ceasornicul cel de perete bate ritmul acestei odăi pustii de parcă nu s-a întâmplat nimic. Un șoarece își face socoteală în mintea lui șoricească că stăpânul e plecat ori a murit și se încumetă să-și încerce norocul. Își caută pâinea cea de toate zilele. Un fluture rămas deaseară pe geam așteaptă venirea altei nopți mai frumoase. Oglinda privește nostalgic, dar cu băgare de seamă, în lavuarul pătat de rugină. Din robinet cade în fiece minut câte o picătura de apă, stârnind un zgomot puternic, ce face să tresară frigiderul și hai la înghețat. Prin fereastra deschisă străjuită de gratii vin niște valuri de vânt cu iz de libertate. Zboară haotic păsări lăsând în urmă o dâră de cântec. In colțul de sus al odăii stă Crist răstignit și din palamele bătute în cuie îi picură sângele cald. Scara lăsată mai jos, la picioare, e pusă acolo de două mii de ani. În gură îți vine un gust de oțet, te strânge pe frunte o coroană de spini. Vorbești cu Pilat. Îi spui că ești împărat, că te-ai născut și ai venit pe lume ca să mărturisești despre adevăr și el te întreabă ce este adevarul. Îl îndemni pe oștean să-ți împlânte sulița în piept. Toiagul de trestii îți este aproape. Se întunecă cerul în miezul zilei și se face noapte adâncă. Incepe să plouă când Bacovia râde. In cavoul cald e atâta lumină și freamătă viu florile cele de plumb. Levantul încearcă peste toate să vină. Și vântul citește o carte deschisă. E greu să fii singur numai tu pe pământ. Un ram de măslin bate în geamuri și tăcerea îl poftește în casă, fiindcă îi este urât să stea numai ea la masa de piatră.
Pastilele dorm cuminți în cutii. Așteaptă să vină și ora lor de plecare. Unele au drum să meargă la inimă. Altele vor ține calea către plămâni, și nici una nu știe să intre în suflet, să oprească durerea cea mare. Fiolele pline cu lacrimi vor fi degrabă trimise în sânge. Ca să nu-l strivească atacul de cord, trebuie să poată plânge. Doar plânsul cel cu suspine îi va reda o liniște eternă, altfel nu-l mai vindecă nimeni. E timpul să-și facă o nuntă pe cinste cu păsărele mii și stele făclii ca să poată ajunge măcar o singură dată în al nouălea cer, acolo unde a fost numai Dante dintre cei muritori. Acolo unde încetează viziunea poetică și se sfârșește poemul sacru.
De ce încetează viziunea poetică, mă întrebi ? Iți răspund și acum calm. Vom vedea la urmă. Tu zici că suntem deja la urmă, odată ce-mi vezi semnătura pe această scrisoare. Da, ai dreptate, suntem la sfârșitul prezentei scrisori și la finalul acestei cărți, dar nu la urma urmei.

septembrie 2005 – martie 2007, Veneția


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!